ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2007

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 4 noiembrie 2002, reclamanții G.L. și M.I. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Municipiul București, Primăria municipiului București, SC C.I. SA București, A.F.I., Oficiul de Administrare, și Ț.S. solicitând: - să se constate că imobilul situat în București, a fost naționalizat cu încălcarea Decretului nr. l 11/1951; - să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare prin care apartamentul nr. l din imobilul de mai sus a fost vândut pârâtului Ț.S. de către pârâta SC C.I.

SA (A.F.I., Oficiul de administrare); - să se dispună retrocedarea imobilului preluat abuziv; - să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate apartamentele 1, 2 și 3 de la parterul imobilului, apartamentul nr. 7 de la etajul 1, apartamentele nr. l7, 18 de la mansardă, precum și cotele indivize aferente din părțile comune ale imobilului și din terenul pe care este situat imobilul. La 22 octombrie 2002, Ț.S. și Ț.C. au chemat în garanție Primăria municipiului București și A.F.I. La 24 octombrie 2003 a intervenit în cauză în interes propriu V.L.V., formulând și cerere de chemare în garanție a Statului Român, Consiliului General al municipiului București, SC C.I. SA și Consiliului Local al sectorului 3 București.

Tribunalul București a examinat fondul pricinii și a constatat, în esență, următoarele: - imobilul în litigiu a constituit proprietatea E.G. și a copiilor săi minori (reclamanții din prezenta cauză) și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951 ca bun fără moștenitori sau fără stăpân; - preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea Constituției României de la acea dată și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; - reclamanții au cerut Primăriei municipiului București și SC C.I. SA, pe cale de notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a apartamentelor din imobil neînstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și folosite cu contracte de încheiere (filele 52-58 dosar); - intervenienta V.L.V.

este cumpărătoare de bună credință a apartamentului nr. 18; - familia Ț.S. și C. au dobândit apartamentul nr. 1 în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare. Ca urmare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 884 din 24 octombrie 2003, prin care a admis în parte acțiunea civilă introdusă de reclamanții G.L. și M.I., a constatat că imobilul situat în București, a intrat în proprietatea statului fără titlu legal, a obligat pe pârâții SC C.I. SA și A.F.I. să lase în deplina proprietate și posesie a reclamanților apartamentele nr. 2, 3 și 7 din imobilul de mai sus, a admis cererea de intervenție introdusă de V.L.V., a constatat că intervenienta este cumpărătoare de bună credință a apartamentului nr.l8 din aceleași imobil și a respins toate celelalte cereri deduse judecății sale.

Î mpotriva sentinței de mai sus au declarat apel reclamanții M.I. și G.L., intervenienta V.L.V., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâta A.F.I., precum și numita C.G. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 2328/A din 2 noiembrie 2004, prin care: - a admis apelurile declarate de V.L.V., Statul Român, A.F.I., M.I. și G.L.; - a admis cererile de intervenție accesorie formulate în apel de P.C.S., C.G. și Z.O.; - a anulat în tot sentința apelată; - a admis excepția ^admisibilității cererii privind constatarea modului de naționalizare a imobilului și a cererii de retrocedare în contradictoriu cu pârâții persoane juridice a apartamentelor nr. 2, 3, 7 și 17, iar pe cale de consecință a respins aceste cereri ca inadmisibile; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.F.I.

pe capătul de cerere privind retrocedarea și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; - a respins ca inadmisibile cererea de intervenție în interes propriu și cererea de chemare în garanție formulate de V.L.V.; - a respins ca neîntemeiate cererile privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3018 din 16 iunie 1999 și revendicarea în contradictoriu cu pârâții Ț.S. și Ț.C.; - a respins apelul declarat de C.G. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală. Reclamanții M.I. și G.L. au declarat recurs solicitând modificarea hotărârilor date în prezenta cauză, iar pe fond admiterea întocmai a acțiunii pe care au dedus-o judecății și respingerea cererilor de intervenție formulate de P.C.S.

și C.G. Printr-o primă critică de nelegalitate, încadrată în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel, admițând excepția inadmisibilității unei părți din acțiunea lor și respingând acea parte ca inadmisibilă, a încălcat grav legea, dezvoltând apoi pe larg această susținere. În continuare, recursul conține și alte motive de nelegalitate invocate în contra deciziei atacate. Ulterior declarării recursului, anume la 11 octombrie 2006, a decedat reclamanta M.I., locul său în proces fiind luat de moștenitorii P.G. și M.G.B. Examinând cu prioritate primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru cele ce succed.

Referindu-se la capătul de cerere din acțiunea reclamanților având ca obiect retrocedarea apartamentelor nr. 2, 3, 7 și 17 din imobilul naționalizat, prima instanță după ce a constatat că reclamanții au notificat două pârâte potrivit Legii nr. 10/2001, a pășit la cercetarea acestuia în fond în raport cu dispozițiile art. 2 lit. g) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, pe care le-a indicat expres ca temei al soluției dată asupra acestui capăt de cerere. Acesta înseamnă că, deși nu a detaliat, prima instanță a luat act că, în scopul redobândirii de la entitățile deținătoare a imobilului preluat de stat, reclamanții au declanșat procedura administrativă obligatorie și prealabilă reglementată prin Legea nr. 10/2001, precum și că pârâtele notificate nu au rezolvat cererea în termenul stipulat de aceeași lege, împrejurări de fapt care nasc dreptul notificatorilor de a se adresa justiției pentru a obține protecția dreptului pretins.

Dimpotrivă, instanța de apel a calificat același capăt de cerere ca aparținând dreptului comun, hotărând că este inadmisibilă asemenea cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege reparatorie specială, și fără parcurgerea în prealabil a procedurii speciale administrative. Instanța de apel a calificat greșit capătul de cerere examinat. Așa cum rezultă din notificarea aflată în dosarul de primă instanță la filele 52-58, reclamanții G.L. și M.I., conformându-se cerințelor art. 21 din Legea nr. 10/2001, au solicitat la 26 iunie 2001 Primăriei municipiului București și SC C.I. SA să le restituie în natură întregul imobil situat în București, nominalizând individual și apartamentele nr. l, 2, 3, 7 și 17, 18, imobil care a fost preluat de stat, făcând obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Este incontestabil că unitățile notificate nu au soluționat cererea obiect al notificării primite, încălcându-și astfel obligația prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit ulterior art. 25 alin. (1)], potrivit cu care „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării ... unitatea deținătoare este obligată să pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziția motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așadar, acțiunea civilă introdusă în justiție de către notificatorii G.L. și M.I. la data de 4 noiembrie 2002, tinzând la obținerea restituirii în natură a unei părți din imobil, este consecința nerezolvării cererii obiect al notificărilor. Cu toate că Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea ipoteză, acțiunea în justiție introdusă de titularul unui drept subiectiv recunoscut de aceeași lege are acces la justiție în caz de tăcere a unității notificate.

Aceasta pentru că art. 21 din Constituție, precum și prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Așadar, asemenea acțiune în justiție rezultă din însuși scopul Legii nr. 10/2001, având un caracter special dat de specificul unei legi speciale și este pe deplin admisibilă. Instanța de apel a enunțat corect în principiu inadmisibilitatea acțiunii aparținând dreptului comun în domeniul special de reglementare al Legii nr. 10/2001, dar a calificat greșit cererea din procesul de față ca fiind de drept comun, neglijând cele mai sus arătate.

În concluzie, instanța de apel a încălcat esențial dispozițiile legale mai sus analizate, numai astfel respingând pe cale de excepție capătul de cerere în discuție și refuzând nejustificat să verifice criticile de fond din apelurile deduse judecății sale. Asemenea rezolvare este deci casabilă prin prisma cazului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând incidente dispozițiile art. 312 alin. (l), (2) și (5) C. proc. civ. în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Soluția mai sus precizată face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs, care vor fi examinate de instanța de trimitere ca susțineri în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de G.L. și M.I. decedată ulterior și continuată procesual de moștenitorii P.G. și M.G.B. împotriva deciziei nr. 2328/A din 2 noiembrie 2004 Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2007.