ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 233/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată reclamantul

M.I. a chemat în judecată pârâții U.N.B.R. - Baroul Arad și U.N.B.R. – C.N.U.B.

București, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se anuleze Decizia nr.

99 din 26 octombrie 2007 a C.B. Arad și Decizia nr. 290 din 15 decembrie 2007 a

C.U.N.B.R. și să se dispună primirea sa în avocatură ca avocat definitiv, cu

scutire de examen.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că solicitarea de primire în avocatură și-a întemeiat-o

având în vedere art. 16 alin. (2) lit. a) și art. 19 pct. 2 din Legea nr. 51/1995

raportat la art. 16 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, invocând titlul

de doctor în drept, și că nu a refuzat în mod expres intrarea în avocatură fără

examen ca stagiar, așa cum au motivat pârâții.

Reclamantul a mai precizat

că îndeplinește condițiile prevăzute de lege deoarece art. 16 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 51/1995, raportat la art. 19 pct. 2 din Legea nr. 51/1995,

prevede că dobândește calitatea de avocat definitiv cel care a fost înscris în

profesie în condițiile art. 16 alin. (2), dacă a fost definitivat în funcția

juridică pe care a exercitat-o înainte de primire în avocatură.

Reclamantul

a mai menționat că a fost definitivat în funcția juridică pe care a deținut-o

astfel cum

este

prevăzută în art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, prin funcția

juridică în sensul art. 19 din aceeași lege, înțelegându-se „funcția

îndeplinită efectiv după absolvirea facultății și după susținerea examenului de

licență”.

Pârâții, prin întâmpinările

formulate, au arătat că reclamantul poate fi primit în profesie cu

scutire de examen ca avocat stagiar, iar nu ca

avocat definitiv; că din interpretarea

dispozițiilor art. 19, coroborat

cu dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. a) și b), rezultă că titlul de doctor în

drept este suficient pentru primirea în profesie fără scutire de examen, nu

însă și pentru dobândirea calității de avocat definitiv; și că pentru aceasta

este necesar a îndeplini și condiția vechimii de 10 ani în funcțiile de judecător,

procuror, nota public, consilier juridic, sau jurisconsult.

Pârâții au mai susținut că

reclamantul nu poate să se prevaleze de dispozițiile

H.G. nr. 498/2004 deoarece acest act normativ echivalează în mod expres

cu funcția

de consilier juridic doar funcția de execuție de ofițer,

funcțiile de conducere fiind excluse de la această echivalare, că adeverința

eliberată de M.I.R.A. sub nr. 64263 din 24 octombrie 2007 nu atestă

definitivarea în

funcție a reclamantului,

de vreme ce acesta a fost încadrat definitiv; că toate funcțiile

indicate

de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 sunt supuse unei proceduri

de definitivare în general sub forma unui examen și că, în schimb, în funcțiile

asimilate nu există, în general, examene de definitivat și nici o altă

procedură de definitivare,

fiind evident că

reclamantul dorește să profite de o ambiguitate terminologică creată

prin

modul în care a fost redactată adresa M.I.R.A.

Prin sentința civilă nr. 209

din 18 iunie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 99 din 26

octombrie 2007 emisă de C.B. Arad și Decizia nr. 290 din 15 decembrie 2007 emisă

de C.U.N.B.R. și a obligat U.N.B.R. – C.B. Arad la emiterea Deciziei de primire

în B. Arad, ca avocat definitiv, cu scutire de examen, a reclamantului M.I.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că la data formulării cererii de primire

în avocatură, dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995,

privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prevedea posibilitatea

primirii în profesie, cu scutire de examen, a titularilor diplomelor de doctor

în drept.

De asemenea, în forma

anterioară, Legea nr. 51/1995 prevedea la art. 19

alin. (2) și (3) și condiția de a fi „definitivat” în funcție ori de a

fi promovat

examenul de definitivare în funcția juridică exercitată

anterior.

Instanța

de fond a mai apreciat că reclamantul a făcut dovada titlului de doctor în

drept prin depunerea diplomei eliberate de Ministerul Educației și Cercetării

sub nr. 150 din 11 mai 2006

, precum și dovada definitivării în funcție, prin depunerea

adeverinței nr. 64.263 din 24 octombrie 2007 eliberată de M.I.R.A. – I.G.P. – I.J.P.

Arad, adeverință prin care se atestă că reclamantul a desfășurat activități de

poliție judiciară între 23 august 1985 - 30 iunie 2007, fiind încadrat

definitiv la data de 23 august 1985, la absolvirea instituției de învățământ.

Adeverința menționată

corespunde cerințelor avute în vedere de dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 498/2004

privind echivalarea stagiului efectuat în funcții specifice

poliției cu stagiul în funcții civile, din

documentul menționat rezultând desfășurarea de

activități de poliție

judiciară, astfel încât devin incidente dispozițiile de echivalare cu funcția

de consilier juridic, potrivit punctului 2.1 din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 498/2004.

Cu privire la vechimea în

funcție, instanța de fond a reținut că aceasta este cerută de Legea nr. 51/1995,

în redactarea sa inițială, doar pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art.

16 alin. (2) lit. b), iar nu pentru lit. a), a aceluiași articol. Astfel, din

redactarea art. 16 rezultă fără echivoc necesitatea vechimii de 10 ani doar

pentru solicitanții care nu dețin titlul de doctor în drept. Concluzia de

impune întrucât, dacă legiuitorul ar fi dorit ca și titularii diplomei de

doctor în drept să îndeplinească această condiție a vechimii, ar fi prevăzut-o

în mod expres și la lit. a) nu doar la lit. b) a art. 16 din legea menționată.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâții B. Arad și U.N.B.R. au declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie

.

În motivarea recursului se

arată că:

- sentința atacată este

nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- primul argument al

instanței de fond este eronat. Art. 19, care stabilește condițiile de dobândire

a calității de avocat definitiv, face trimitere la art. 16 alin. (2), însă trimiterea

este doar la textul de la lit. b).

- în privința dobândirii

calității de avocat definitiv este irelevantă calitatea de doctor în drept, prevăzută

la art. 16 alin. (2) lit. a). Această calitate este relevantă numai pentru admiterea

în profesie fără examen.

- pentru a accede la calitatea

de avocat definitiv titularul diplomei de doctor trebuie să fi profesat. Iar art.

19 nu face decât să trimită la profesiunile enumerate la art. 16 alin. (2) lit.

b).

- calitatea de doctor în

drept este așadar suficientă pentru primirea în profesie în regim de scutire de

examen, dar nu este suficientă și pentru dobândirea calității de avocat

definitiv. Pentru a dobândi calitatea de avocat definitiv trebuie îndeplinit un

prim criteriu, cel de la lit. b) și anume existența unei vechimi de 10 ani în

funcțiile de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau

jurisconsult.

- cererea reclamantului a

fost admisă în ceea ce privește înscrierea lui în profesie fără examen, dar nu

și în ceea ce privește înscrierea ca avocat definitiv.

Recurenții mai susțin că în

absolut toate funcțiile enumerate de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995

există o procedură de definitivare, în general sub forma unui examen și cu

titlu

de excepție, la consilierii juridici,

sub forma unei verificări după stagiu. Definitivarea are loc întotdeauna după

parcurgerea unui interval de la intrarea în funcție și scopul ei este, în mod

clar, acela de a atesta compatibilitatea persoanei cu funcția (profesia) și

faptul că persoana a dobândit o serie de cunoștințe și/sau a dezvoltat o serie

de capacități specifice funcției.

În fine se mai arată că în desfășurarea

activității sale reclamantul a exercitat funcția de execuție de ofițer pe o

perioadă mai mică de 10 ani, în restul perioadei exercitând o funcție de

conducere. Conform anexei 4, pct. 2, din H.G. 498/2004 se echivalează în mod

expres cu funcția de consilier juridic doar funcția de execuție de ofițer.

Funcțiile de conducere sunt excluse de la această echivalare, ele fiind

echivalate cu funcțiile manageriale (director, director adjunct, etc.).

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată de

recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Art. 16 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat,

în forma textului la data promovării cererii de către reclamant prevedea că, la

cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, titularul diplomei

de doctor în drept.

De asemenea, potrivit art. 19

alin. (2) din același act normativ, dobândea calitatea de avocat definitiv cel

înscris în profesie în condițiile art. 16 alin. (2), dacă a fost definitivat în

funcția juridică pe care a exercitat-o anterior.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, calitatea de avocat definitiv se dobândește de cel care a

promovat examenul de definitivare în funcția juridică exercitată anterior.

Înalta Curte constată că,

așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, reclamantul a făcut dovada

că este doctor în drept precum și că a fost definitivat în funcția juridică

deținută anterior.

Susținerile recurenților

potrivit cărora dispozițiile art. 19 fac trimitere la art. 16 alin. (2) însă trimiterea

se referă doar la textul de la litera b sunt nefondate și nu pot fi primite.

Prevederile art. 16 din

Legea nr. 51/1995 instituie regula generală pentru primire în profesia de

avocat, examenul, dar și excepția, scutirea de examen.

De altfel, recurenții-pârâți

recunosc faptul că este suficientă pentru primirea în profesie, fără examen,

calitatea de doctor în drept, dar nu este suficientă și pentru dobândirea

calității de evocat definitiv.

În altă ordine de idei

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și criticile formulate de recurenții-pârâți

cu privire la neîndeplinirea condiției definitivării în funcția juridică

deținută anterior de intimatul-reclamant.

Și de această dată Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că art. 19 din Legea

nr. 51/1995 reglementează două situații respectiv cea a „definitivării în

funcție” [(alin. 2)] și cea a promovării examenului de definitivare” [(alin. 3)],

ceea ce înseamnă că nu este necesară o procedură expresă de definitivare sau un

examen de definitivat, fiind suficient că reclamantul a fost definitivat ca

urmare a absolvirii instituției de învățământ, la data de 23 august 1985.

Înalta Curte apreciază

neîntemeiată și critica recurenților-pârâți potrivit căreia H.G. nr. 498/2004

echivalează în mod expres cu funcția de consilier juridic doar funcția de

execuție de ofițer, funcțiile de conducere fiind, în opinia recurenților-pârâți,

excluse de la această echivalare, deoarece actul normativ nu prevede o atare

excludere.

De altfel, chiar și în

perioada în care reclamantul a ocupat o funcție de conducere în cadrul

poliției, a desfășurat, în calitatea sa de ofițer, activități de poliție

judiciară, astfel cum rezultă din adeverințele depuse la dosar.

De asemenea, instanța de

control judiciar apreciază neîntemeiată și critica potrivit căreia pentru a

putea fi primit în profesie reclamantul trebuia să îndeplinească condiția

prevăzută de art. 16 alin. (2) lit. b), privitoare la necesitatea vechimii de

10 ani în profesia de judecător, procuror, notar sau consilier juridic.

Din interpretarea logico-juridică

a prevederilor art. 16 din Legea nr. 51/1995, rezultă fără putință de tăgadă că

vechimea de 10 ani prevăzută la alin. (2) lit. b) este necesară doar pentru cei

care nu dețin titlul de doctor în drept.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de B. Arad

și U.N.B.R. împotriva sentinței civile nr. 209 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2010.