ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V iii -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.I. a chemat în judecată pârâții Baroul București și U.N.B.R. solicitând anularea deciziilor nr. 9216 din 26 ianuarie 2007 și nr. 243 din 22 septembrie 2007 emise de pârâți, obligarea pârâților la emiterea deciziilor de primire în profesia de avocat definitiv cu scutire de examen, înscrierea în tabloul avocaților definitivi, să se constate că a fost supus unui tratament diferențiat în raport cu alte categorii de persoane cu studii juridice superioare, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii a arătat că lucrează în cadrul M.I.R.A.

în calitate de ofițer de poliție din august 1989, fiind absolvent al Școlii de ofițeri de Poliție, specialitatea cercetări penale. În luna iunie 1997 a absolvit Facultatea de Drept, licențiat în științe juridice, specialitatea drept, iar din martie 1996, a lucrat în domeniul cercetări penale în funcțiile de ofițer operativ I, ofițer operativ principal I cercetări penale, ofițer specialist II cercetări penale, ofițer specialist I cercetări penale și șef birou cercetări penale. A mai arătat că a depus la data de 17 noiembrie 2006 cerere la Baroul București prin care solicita admiterea în avocatură cu scutire de examen, prin adresa nr. 9216/26 ianuarie 2007 fiind înștiințat că cererea a fost respinsă întrucât nu a depus un document din care să reiasă asimilarea funcțiilor pe care le-a deținut în Ministerul Internelor și Reformei Administrative, cu funcția civilă de consilier juridic.

Contestația formulată împotriva acestei adrese a fost respinsă ca neîntemeiată de pârâta U.N.B.R. Reclamantul a apreciat că cele două decizii sunt nelegale având în vedere dispozițiile art. 1 din O.G. 28/2002 și art. 1 din H.G. 498/2004 din conținutul cărora se observă că funcțiile pe care le-a deținut în poliție sunt echivalente cu funcțiile civile de expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor. Reclamantul a mai invocat art. 9 din Legea nr. 360/2002, art. 9 Legea 84/1995, anexa 1 a H.G. 645/2000, art. 12 alin. (2) din Ordinul M.I.R.A. nr. 265 din 28 mai 2002, precizând că au fost primiți în avocatură, fără examen, mai mulți foști ofițeri de poliție.

A arătat în continuare că argumentul în sensul că absolvenții facultăților de drept care lucrează în poliție trebuie supuși unor condiții speciale față de celelalte persoane care au lucrat în domenii juridice, este nejustificat, vocația lor pentru exercitarea profesiei de avocat neputând fi diferită, invocând decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și Hotărârea C.N.C.D. nr. 59 din 13 martie 2007. Prin sentința nr. 1322 din 23 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.I. ca neîntemeiată și a obligat reclamantul, la plata către fiecare pârât a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cele două decizii contestate de reclamant sunt temeinice față de dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea 255/2004, potrivit cărora poate fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat. A mai reținut prima instanță că în adeverința nr. 145045 din 29 ianuarie 2007 emisă de D.G.P.

București, depusă de reclamant în susținerea cererii de primire în profesia de avocat, se menționează că de la data de 1 iulie 1997 și până în prezent reclamantul și-a desfășurat activitatea ca ofițer de cercetări la nivelul secției de poliție, funcția de șef birou și ofițer specialist I fiind prevăzute cu același coeficient de ierarhizare. A apreciat instanța de fond că interpretarea textului de lege sus menționat este restrictivă, acesta conferind vocația de a fi primite în profesia de avocat, fără examen, doar acele persoane care au îndeplinit efectiv una din funcțiile de judecător, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani, reclamantul neîndeplinind niciuna din aceste funcții enumerate expres și limitativ de lege.

Referitor la Hotărârea C.N.C.D. nr. 59/2007 invocată în susținerea acțiunii, Curtea de Apel București a apreciat că aceasta nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, având în vedere că vizează recunoașterea activității de ofițer organului de cercetare penală ca activitate de specialitate juridică și implicit ca vechime în magistratură, potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004. Referitor la invocarea de către reclamant a Deciziei nr. 2734 din 28 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a constatat că și aceasta se referă la recunoașterea vechimii în magistratură pentru perioada în care persoana a funcționat ca ofițer specialist cercetări penale și, prin urmare, nu poate fi reținută ca argument în sprijinul temeiniciei cererii reclamantului în condițiile în care vechimea în magistratură nu este relevanță din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor prevăzute din Legea nr. 51/1995.

Prima instanță a mai reținut că, neconcordanta arătată de reclamant între data Hotărârii Baroului București - 26 ianuarie 2007 și data convocării reclamantului - 30 ianuarie 2007, nu este de natură să atragă nulitatea actului care poate interveni în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă reclamantul face dovada că prin aceasta i s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, iar o asemenea dovadă nu a fost făcută în condițiile în care pârâtul a avut în vedere la soluționarea cererii înscrisul depus de reclamant la solicitarea Baroului București, iar în raport de conținutul acestui înscris, soluția a fost de respingere a cererii. În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la existența unei discriminări la care a fost supus, Curtea de Apel a reținut că prezenta acțiune are ca obiect anularea unor acte administrative în condițiile Legii nr. 554/2004, nefiind întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G.

137/2000 conform cărora persoana care se consideră discriminată, poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, la soluționarea acesteia fiind obligatorie citarea C.N.C.D. Referitor la situația că nu ar fi fost desemnat un avocat raportor pentru analizarea cererii reclamantului, instanța de fond a constatat că, potrivit art. 18 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie, decanul va desemna dintre membrii consiliului baroului un avocat raportor, care va efectua investigațiile necesare cu privire la moralitatea și demnitatea solicitantului, chiar dacă nu se face opoziție la înscriere.

A apreciat prima instanță că în cazul cererii formulate de reclamant, aceste investigații vizau îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzute lin.2 lit. b) din Legea 51/1995, pentru primirea fără examen, iar în situația în care s-a constatat neîndeplinirea primei condiții referitoare la vechimea de cel puțin 10 ani, împrejurarea că nu s-a desemnat un avocat raportor pentru verificarea îndeplinirii celei de-a doua condiții nu este de natură să-i producă reclamantului o vătămare, care să ducă la anularea actului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.I., criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât a fost dată cu greșita apreciere a legii. S-a invocat în motivele de recurs încălcarea art. 16 din Constituția României și a prevederilor Declarației Universale a d repturilor Omului, apreciindu-se că a fost supus unui tratament diferențiat în raport cu colegi de-ai săi cu aceeași pregătire juridică și aceeași vechime în poliție.

S-a precizat că instanța Curții de Apel a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât nu s-a pronunțat nici pe capătul de cerere referitor la discriminare și nici nu a pus în discuție introducerea în cauză a C.N.C.D., nerespectând astfel principiul contradictorialității. Instanța fondului, precizează recurentul i-a respins neîntemeiat proba cu înscrisuri și astfel i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Examinând motivele de recurs în lumina dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recurentul - reclamant a solicitat la fond anularea deciziei nr. 243/2007 emisă de U.N.B.

România cât și a Hotărârii nr. 9216/2007 a Consiliului Baroului București și obligarea acestora la emiterea unor decizii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen. Conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinite funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic și jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn de profesia de avocat.

Din actele depuse la dosar ca probatorii, respectiv adeverința din 2007, rezultă fără posibilitate de tăgadă, că de la data de 1 iulie 1997 și până în prezent recurentul-reclamant și-a desfășurat activitatea ca ofițer de cercetări penale la nivelul s ecției de poliție, la nivelul s ecției de poliție funcția de Șef birou și ofițer specialist I. Prin urmare, corect prima instanță a reținut că acesta (recurentul) nu a îndeplinit niciuna din funcțiile enumerate limitativ și expres de art. 16 din Legea nr. 51/1995.

De altfel, la data emiterii Hotărârii nr. 9216/2007 recurentul nu avea nici vechimea prevăzută de lege – 10 ani într-o funcție juridică, întrucât a absolvit Facultatea de drept în iunie 1997. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/2004 invocată de recurent, nu poate fi avută în vedere de instanța supremă, întrucât nu este relevantă vis-à-vis de dispozițiile Legii nr. 51/1995, art. 16, ea fiind o decizie de speță fără putere de lucru judecat în cazul dedus judecății, întrucât împrejurarea că o persoană și-a desfășurat activitatea ca ofițer de poliție nu duce implicit la constatarea îndeplinirii condițiile pentru primirea fără examen în avocatură. U.N.B. România corect a apreciat că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie motiv de nelegalitate a actului administrativ dedus judecății, întrucât a analizat pe larg îndeplinirea sau nu de către recurent a condițiilor prevăzute imperativ de art. 16 din Legea nr. 51/1995.

Referitor la susținerile recurentului că în speță este vorba despre o discriminare la care ar fi fost supus, în mod legal Curtea de Apel a reținut că acțiunea de față are ca obiect anularea unor acte administrative în condițiile Legii nr. 554/2004 și nu este fondată pe prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, situație în care și numai în care ar fi fost obligatorie citarea C.N.C.D. Recurentul nu s-a adresat cu vreo cerere C.N.C.D. în condițiile stabilite de O.G. nr. 137/2000, pentru ca acest organism abilitat să constate faptele de discriminare și astfel încălcarea prevederilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de țara noastră la 14 decembrie 1955, cât și dispozițiile art. 6 și 14 din C.E.

d .O. Mai mult, din actele anexate la dosar și probatoriile admise și administrate, reiese fără tăgadă că recurentul a avut parte de un proces echitabil, fără a-i fi fost încălcate drepturile prevăzute de convenție, respectiv prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Condițiile de intrare în profesia de avocat și cea de procuror sau judecător sunt diferite și distinct prevăzute de Legea nr. 51/1995 și respectiv Legea nr. 303/2004, astfel încât nu se poate reține ca fiind aplicabilă recomandarea C.N.C.D. cuprinsă în Hotărârea nr. 59/2007, invocată de recurent. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care se va respinge recursul declarat de A.I., ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.I. împotriva sentinței civile nr. 1322 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimați, după cum urmează: suma de 1000 lei către Baroul București și suma de 800 lei către U.N.B. România. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2009.