ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a V

iii

-a

contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.I. a chemat în judecată

pârâții Baroul București și U.N.B.R. solicitând anularea deciziilor nr. 9216

din 26 ianuarie 2007 și nr. 243 din 22 septembrie 2007 emise de pârâți,

obligarea pârâților la emiterea deciziilor de primire în profesia de avocat

definitiv cu scutire de examen, înscrierea în tabloul avocaților definitivi, să

se constate că a fost supus unui tratament diferențiat în raport cu alte

categorii de persoane cu studii juridice superioare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii a arătat că lucrează în cadrul M.I.R.A. în calitate de ofițer de

poliție din august 1989, fiind absolvent al Școlii de ofițeri de Poliție,

specialitatea cercetări penale. În luna iunie 1997 a absolvit Facultatea de Drept, licențiat în științe juridice, specialitatea drept, iar din

martie 1996, a lucrat în domeniul cercetări penale în funcțiile de ofițer

operativ I, ofițer operativ principal I cercetări penale, ofițer specialist II

cercetări penale, ofițer specialist I cercetări penale și șef birou cercetări

penale.

A mai arătat că

a depus la data de 17 noiembrie 2006 cerere la Baroul București prin care solicita admiterea în avocatură cu scutire de examen, prin adresa nr.

9216/26 ianuarie 2007 fiind înștiințat că cererea a fost respinsă întrucât nu a

depus un document din care să reiasă asimilarea funcțiilor pe care le-a deținut

în Ministerul Internelor și Reformei Administrative, cu funcția civilă de

consilier juridic.

Contestația

formulată împotriva acestei adrese a fost respinsă ca neîntemeiată de pârâta

U.N.B.R.

Reclamantul a

apreciat că cele două decizii sunt nelegale având în vedere dispozițiile art. 1

din O.G. 28/2002 și art. 1 din H.G. 498/2004 din conținutul cărora se observă

că funcțiile pe care le-a deținut în poliție sunt echivalente cu funcțiile

civile de expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor.

Reclamantul a

mai invocat art. 9 din Legea nr. 360/2002, art. 9 Legea 84/1995, anexa 1 a H.G. 645/2000, art. 12 alin. (2) din Ordinul M.I.R.A. nr. 265 din 28 mai 2002, precizând că au

fost primiți în avocatură, fără examen, mai mulți foști ofițeri de poliție. A

arătat în continuare că argumentul în sensul că absolvenții facultăților de

drept care lucrează în poliție trebuie supuși unor condiții speciale față de

celelalte persoane care au lucrat în domenii juridice, este nejustificat,

vocația lor pentru exercitarea profesiei de avocat neputând fi diferită,

invocând decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, și Hotărârea C.N.C.D. nr. 59 din 13 martie 2007.

Prin sentința nr.

1322 din 23 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.I. ca

neîntemeiată și a obligat reclamantul, la plata către fiecare pârât a sumei de

400 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că cele două decizii contestate de reclamant

sunt temeinice față de dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995,

modificată prin Legea 255/2004, potrivit cărora poate fi primit în profesia de

avocat, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de

avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier

juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu a încetat

activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de

avocat.

A mai reținut

prima instanță că în adeverința nr. 145045 din 29 ianuarie 2007 emisă de D.G.P.

București, depusă de reclamant în susținerea cererii de primire în profesia de

avocat, se menționează că de la data de 1 iulie 1997 și până în prezent

reclamantul și-a desfășurat activitatea ca ofițer de cercetări la nivelul

secției de poliție, funcția de șef birou și ofițer specialist I fiind prevăzute

cu același coeficient de ierarhizare.

A apreciat

instanța de fond că interpretarea textului de lege sus menționat este

restrictivă, acesta conferind vocația de a fi primite în profesia de avocat,

fără examen, doar acele persoane care au îndeplinit efectiv una din funcțiile

de judecător, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel

puțin 10 ani, reclamantul neîndeplinind niciuna din aceste funcții enumerate

expres și limitativ de lege.

Referitor la Hotărârea C.N.C.D. nr. 59/2007 invocată în susținerea acțiunii, Curtea de Apel București a

apreciat că aceasta nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, având în

vedere că vizează recunoașterea activității de ofițer organului de cercetare

penală ca activitate de specialitate juridică și implicit ca vechime în

magistratură, potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004.

Referitor

la invocarea de către reclamant a Deciziei nr. 2734 din 28 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a constatat că și aceasta se referă la

recunoașterea vechimii în magistratură pentru perioada în care persoana a

funcționat ca ofițer specialist cercetări penale și, prin urmare, nu poate fi

reținută ca argument în sprijinul temeiniciei cererii reclamantului în

condițiile în care vechimea în magistratură nu este relevanță din punct de

vedere al îndeplinirii condițiilor prevăzute din Legea nr. 51/1995.

Prima

instanță a mai reținut că, neconcordanta arătată de reclamant între data

Hotărârii Baroului București - 26 ianuarie 2007 și data convocării

reclamantului - 30 ianuarie 2007, nu este de natură să atragă nulitatea actului

care poate interveni în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă

reclamantul face dovada că prin aceasta i s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului, iar o asemenea dovadă nu a fost făcută

în condițiile în care pârâtul a avut în vedere la soluționarea cererii

înscrisul depus de reclamant la solicitarea Baroului București, iar în raport

de conținutul acestui înscris, soluția a fost de respingere a cererii.

În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la existența

unei discriminări la care a fost supus, Curtea de Apel a reținut că prezenta

acțiune are ca obiect anularea unor acte administrative în condițiile Legii nr.

554/2004, nefiind întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G. 137/2000 conform

cărora persoana care se consideră discriminată, poate formula în fața instanței

de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației

anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare,

potrivit dreptului comun, la soluționarea acesteia fiind obligatorie citarea

C.N.C.D.

Referitor la situația că nu ar fi fost desemnat un avocat raportor

pentru analizarea cererii reclamantului, instanța de fond a constatat că,

potrivit art. 18 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, în termen de 3

zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie, decanul va desemna

dintre membrii consiliului baroului un avocat raportor, care va efectua

investigațiile necesare cu privire la moralitatea și demnitatea solicitantului,

chiar dacă nu se face opoziție la înscriere.

A apreciat prima instanță că în cazul cererii formulate de reclamant,

aceste investigații vizau îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzute lin.2

lit. b) din Legea 51/1995, pentru primirea fără examen, iar în situația în care

s-a constatat neîndeplinirea primei condiții referitoare la vechimea de cel

puțin 10 ani, împrejurarea că nu s-a desemnat un avocat raportor pentru

verificarea îndeplinirii celei de-a doua condiții nu este de natură să-i

producă reclamantului o vătămare, care să ducă la anularea actului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.I.,

criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât a fost dată cu greșita

apreciere a legii.

S-a invocat în motivele de recurs încălcarea art. 16 din Constituția

României și a prevederilor Declarației Universale a

d

repturilor Omului, apreciindu-se că a fost supus unui

tratament diferențiat în raport cu colegi de-ai săi cu aceeași pregătire

juridică și aceeași vechime în poliție.

S-a precizat că instanța Curții de Apel a pronunțat o hotărâre nelegală

întrucât nu s-a pronunțat nici pe capătul de cerere referitor la discriminare

și nici nu a pus în discuție introducerea în cauză a C.N.C.D., nerespectând

astfel principiul contradictorialității.

Instanța fondului, precizează recurentul i-a respins neîntemeiat proba

cu înscrisuri și astfel i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces

echitabil.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Examinând motivele de recurs în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurentul - reclamant a solicitat la fond anularea deciziei nr. 243/2007

emisă de U.N.B. România cât și a Hotărârii nr. 9216/2007 a Consiliului Baroului

București și obligarea acestora la emiterea unor decizii de primire în profesia

de avocat cu scutire de examen.

Conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit

în profesia de avocat cu scutire de examen, cel care până la data primirii în

profesia de avocat a îndeplinite funcția de judecător, procuror, notar public,

consilier juridic și jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a

încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn de profesia de

avocat.

Din actele depuse la dosar ca probatorii, respectiv adeverința din 2007,

rezultă fără posibilitate de tăgadă, că de la data de 1 iulie 1997 și până în

prezent recurentul-reclamant și-a desfășurat activitatea ca ofițer de cercetări

penale la nivelul

s

ecției de

poliție, la nivelul

s

ecției de

poliție funcția de Șef birou și ofițer specialist I.

Prin urmare, corect prima instanță a reținut că acesta (recurentul) nu a

îndeplinit niciuna din funcțiile enumerate limitativ și expres de art. 16 din

Legea nr. 51/1995.

De altfel, la data emiterii Hotărârii nr. 9216/2007 recurentul nu avea

nici vechimea prevăzută de lege – 10 ani într-o funcție juridică, întrucât a

absolvit Facultatea de drept în iunie 1997.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/2004 invocată de

recurent, nu poate fi avută în vedere de instanța supremă, întrucât nu este

relevantă vis-à-vis de dispozițiile Legii nr. 51/1995, art. 16, ea fiind

o decizie de speță fără putere de lucru judecat în cazul dedus judecății, întrucât

împrejurarea că o persoană și-a desfășurat activitatea ca ofițer de poliție nu

duce implicit la constatarea îndeplinirii condițiile pentru primirea fără

examen în avocatură.

U.N.B. România corect a apreciat că decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu constituie motiv de nelegalitate a actului administrativ dedus

judecății, întrucât a analizat pe larg îndeplinirea sau nu de către recurent a

condițiilor prevăzute imperativ de art. 16 din Legea nr. 51/1995.

Referitor la susținerile

recurentului că în speță este vorba despre o discriminare la care ar fi fost

supus, în mod legal Curtea de Apel a reținut că acțiunea de față are ca obiect

anularea unor acte administrative în condițiile Legii nr. 554/2004 și nu este

fondată pe prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, situație în care și numai

în care ar fi fost obligatorie citarea C.N.C.D.

Recurentul nu s-a adresat cu

vreo cerere C.N.C.D. în condițiile stabilite de O.G. nr. 137/2000, pentru ca

acest organism abilitat să constate faptele de discriminare și astfel încălcarea

prevederilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de

țara noastră la 14 decembrie 1955, cât și dispozițiile art. 6 și 14 din C.E.

d

.O.

Mai mult, din actele anexate

la dosar și probatoriile admise și administrate, reiese fără tăgadă că

recurentul a avut parte de un proces echitabil, fără a-i fi fost încălcate drepturile

prevăzute de convenție, respectiv prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Condițiile de intrare în

profesia de avocat și cea de procuror sau judecător sunt diferite și distinct

prevăzute de Legea nr. 51/1995 și respectiv Legea nr. 303/2004, astfel încât nu

se poate reține ca fiind aplicabilă recomandarea C.N.C.D. cuprinsă în Hotărârea

nr. 59/2007, invocată de recurent.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție  apreciază că sentința

atacată este legală și temeinică, motiv pentru care se va respinge recursul

declarat de A.I., ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.I. împotriva sentinței civile nr. 1322 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata

cheltuielilor de judecată către intimați, după cum urmează: suma de 1000 lei

către Baroul București și suma de 800 lei către U.N.B. România.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 8 ianuarie 2009.