ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4262/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4262/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30

aprilie 2010, reclamanta SC T.A.A.C.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C., suspendarea executării Deciziei nr. 406 din 5

noiembrie 2009, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a acțiunii in anulare, anularea deciziei menționate, obligarea

pârâtei la soluționarea pe fond a contestației, obligarea pârâtei la

rectificarea fișei fiscale a reclamantei și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că SC T.A.A.C.E. SRL, a fost supusă unui control fiscal în urma

căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 402180/2005, din care rezultau

obligații fiscale suplimentare accesorii privind impozitul pe profit, impozitul

pe dividende și taxa pe valoare adăugată, în sumă totală de 1.142.307 lei.

S-a mai arătat că

împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, în a cărei

soluționare organul de control administrativ a emis Decizia nr. 206 din 21

noiembrie 2005, prin care a dispus suspendarea soluționării cauzei până la

pronunțarea soluției definitive pe latură penală.

Ulterior, prin sentința

civilă nr. 607 din 14 martie 2006 a Curții de Apel București, avându-se în

vedere neînceperea urmăririi penale, s-a anulat în parte Decizia 206 din 21

noiembrie 2005 și a fost obligată A.N.A.F. să soluționeze contestația cu

privire la suma de 1.142.307 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de

întârziere si penalități de întârziere.

Astfel, prin Decizia nr.

149 din 22 august 2006 A.N.A.F. a decis desființarea Deciziei de impunere nr. 402180

din 13 mai 2006 emisă de A.I.F.Jud. Alba pentru suma de 1.142.307 Iei și pe

cale de consecință, emiterea unei alte decizii de impunere, pe aceeași perioadă

și pentru aceleași impozite și taxe, avându-se în vedere strict considerentele

reținute în cadrul Deciziei nr. 149 din 22 august 2006.

În urma desființării Deciziei

de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006, organele de inspecție fiscală au emis o

nouă Decizie de impunere nr. 99 din 7 august 2007 în baza Raportului de

inspecție fiscală nr. 5 din 6 august 2007 - prin care au fost stabilite în

sarcina societății SC T.A.A.C.E. SRL obligații fiscale mai mari decât cele

reținute inițial prin decizia de impunere desființată, respectiv obligații

fiscale în sumă de 1.146.160 Iei.

Împotriva Deciziei de

impunere nr. 99 din 7 august 2007 SC T.A.A.C.E. SRL a depus și înregistrat la D.G.F.P.

Jud. Alba doua contestații identice, una transmisă prin poștă semnată și

stampilată de avocat, înregistrată la data de 10 septembrie 2007, și una

semnată și ștampilată de societate, înregistrată la data de 12 septembrie 2007.

Prin adresa nr. 116329

din 19 septembrie 2007, înregistrată la D.G.F.P. Jud. Alba, reclamanta a

renunțat la contestația care fusese înregistrată la data de 12 septembrie 2007.

Pornind de la

renunțarea la una dintre cele două contestații pe care reclamanta le-a depus

împotriva Deciziei nr. 99/2007, s-a arătat că în mod eronat, prin Decizia nr. 288

din 19 octombrie 2007, D.G.S.C. a luat act de renunțarea SC T.A.A.C.E. SRL la

contestația formulată, cu toate că era obligată să soluționeze contestația din 10

septembrie 2007, cu privire la care nu există nici o renunțare valabilă din

partea societății reclamante.

Împotriva Deciziei nr.

288 din 19 octombrie 2007, emisă de D.G.S.C., reclamanta a promovat acțiune în

anulare, care a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 62

din 9 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

înregistrat sub nr. 30/57/2008, hotărâre prin care a fost anulată Decizia nr. 288

din 19 octombrie 2007 și a fost obligată pârâta A.N.A.F. să soluționeze contestația

înregistrată la data de 10 septembrie 2007.

În consecință, în

opinia reclamantei, A.N.A.F. a reluat procedura administrativă și a soluționat

contestația prin Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 prin care a decis

desființarea Deciziei de impunere nr. 99 din 7 august 2007, urmând ca organele

de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit raportul

de inspecție fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și

acelorași obligații bugetare.

Prin întâmpinare

pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca

lipsita de interes pentru petitul 1 si 2 din acțiune, ca nefondată pentru

punctul 3 si 5 și ca inadmisibilă pentru punctul 4 din cererea de chemare în

judecată.

instanțe

Prin sentința nr. 1103

din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, a respins excepția lipsei de

interes, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.A.A.C.E. SRL și

a anulat Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F – D.G.A.M.C. și

a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației formulate de

reclamantă, a respins capătul de cerere referitor la rectificarea fișei fiscale

a reclamantei și a obligat pârâta la 20757,56 lei, către reclamantă, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele.

Prin întâmpinare,

pârâta a invocat excepția lipsei de interes a cererii, motivată de faptul că

actele de control emise de către organele de inspecție fiscală din cadrul A.I.F.C.M.

Jud. Alba au fost desființate și s-a dispus refacerea controlului.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată, având în vedere dispozițiile art. 105 alin. (3)

C. proc. fisc. și analizând susținerile formulate de către reclamantă, ținând

cont de consacrarea noțiunii de interes de către dispozițiile generale în

materie, Curtea a apreciat că excepția este neîntemeiată.

Pe fondul

cauzei, Curtea a reținut că măsura reverificării acelorași obligații fiscale,

vizând aceeași perioadă supusă unui control anterior, reprezintă o măsură de

excepție pe care o poate dispune organul de soluționare a contestației în

situația în care există date suplimentare necunoscute la momentul verificării

inițiale sau erori de calcul săvârșite de către organele de control.

În cauză,

Curtea a reținut că măsura dispusă a avut în vedere în fapt aplicarea unui

ordin emis de ministrul Finanțelor, precum și suplimentarea materialului

probator care, din conținutul deciziei contestate, reiese că exista la momentul

efectuării controlului.

Interpretând

dispozițiile legale aplicabile speței, instanța a apreciat că măsura de

reverificare a activității societății în privința acelorași obligații bugetare

nu se circumscrie prevederilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, organul

de soluționare a contestației având obligația de a soluționa contestația pe

fond prin administrarea probelor indicate.

În ceea

ce privește capătul de cerere referitor la fișa fiscală a reclamantei, Curtea a

apreciat că acesta poate fi soluționat doar după soluționarea în fond a

contestației.

Având în

vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta

la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

pârâtei

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs A.N.A.F.,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurenta pârâtă a formulat, în esență, următoarele

critici:

3.1. Instanța

a respins în mod greșit excepția lipsei de interes, în condițiile în care, prin

Decizia de soluționare a contestației nr. 406 din 5 noiembrie 2009 a fost

desființată decizia de impunere, fiind reținute dispozițiile legale invocate prin

contestația administrativă, astfel că intimata – reclamantă nu a suferit o vătămare,

în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

3.2.

Instanța a dispus în mod greșit anularea Deciziei nr. 406 din 5 noiembrie 2009,

interpretând eronat prevederile legale referitoare la reverificarea contribuabililor.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenta – pârâtă a arătat că există o gravă confuzie între inspecția

fiscală prevăzută la art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. și refacerea controlului

ca urmare a unei dispoziții de reverificare stabilite prin decizia de

soluționare a contestației în procedura administrativă. Reverificarea unui agent

economic, pe aceeași perioadă și pentru aceleași obligații fiscale, se efectuează

numai în cazurile prevăzute de lege, mai exact art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc. și pct. 102.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004,

dar în speță, după cum susține recurenta – pârâtă,

ne aflam în fața unei

decizii de soluționare a unei contestații, emisă de organul de soluționare care

nu are competențe de a efectua inspecție fiscala si de a dispune reverificarea,

decizie ce nu reprezintă o nou document sau informație suplimentara pentru

declanșarea unei reverificări, ci este întemeiată pe prevederile art. 216 alin.

(3) C. proc. fisc.,

potrivit

cărora: "Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul

administrativ atacat, situație in care urmează să se încheie un nou act administrativ

fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de

soluționare."

Dispozițiile legale

mai sus menționate se coroborează cu prevederile pct. 12.6, pct. 12.7 si pct. 12.8

din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aplicarea titlului IX

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată: "Prin noul act

administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare,

nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul

desființat, acesta putând fi contestat potrivit legii."

3.3. Soluția instanței

de fond este criticabilă sub aspectul obligării autorității fiscale la plata cheltuielilor

de judecată, în condițiile în care exista posibilitatea aplicării prevederilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens,

recurenta - pârâtă a arătat că î

n aprecierea cuantumului onorariului,

instanța de fond trebuia sa aibă in vedere atât valoarea pricinii cât și

proporționalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea

apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea

sau noutatea litigiului.

A arătat, de

asemenea, că instanța de fond nu avut în vedere faptul că nu erau întrunite condițiile

prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora fundamentul juridic

al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții căzute în

prezenții, iar partea care le solicită trebuie să fi câștigat procesul în mod irevocabil.

În fine, recurenta pârâtă

a invocat și prevederile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora: „Când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va

aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, putând face compensarea lor”.

intimatei

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca

neîntemeiat, răspunzând punctual fiecăruia dintre motivele invocate.

În esență, a arătat că

vătămarea drepturilor sale provine tocmai din decizia de efectuare a unei noi verificări,

justificând interesul în promovarea acțiunii, că în speță sunt pe deplin aplicabile

prevederile art. 105 C. proc. fisc., ceea ce s-a dispus în realitate prin

decizia contestată fiind o inspecție fiscală parțială, în sensul art. 96 alin. (1)

lit. b) din același cod, și că instanța și-a exercitat în mod corespunzător

dreptul de apreciere asupra chestiunii cheltuielilor de judecată, în raport cu

obiectul și complexitatea cauzei.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursuluiPrin întâmpinarea

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta – pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că

recursul este fondat numai în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse

în continuare.

de drept

Așa cum rezultă din

prezentarea rezumativă cuprinsă la pct. I.1. al prezentei decizii, intimata –

reclamantă a supus controlului, exercitat de instanța de contencios

administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009, prin care A.N.A.F., soluționând contestația

administrativă formulată de intimata - reclamantă, a desființat Decizia de

impunere nr. 99 din 7 august 2007, emisă de A.I.F.C.M. Jud. Alba, pentru suma de

1.146.140 lei, reprezentând impozit pe profit și debite accesorii acestuia și a

dispus organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit

raportul de inspecție fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiași

perioade și acelorași obligații bugetare, ținând cont de prevederile legale

aplicabile în speță precum și de cele reținute în decizie.

Din motivarea deciziei

rezultă că verificările în privința impozitului pe profit au vizat perioada iulie

2002 – decembrie 2004 și au fost efectuate ca urmare a Deciziei nr. 149 din 22

august 2006, prin care A.N.A.F. a desființat Decizia de impunere nr. 402180 din

13 mai 2006, referitoare la aceeași perioadă, și a dispus ca reprezentanții

inspecției fiscale să emită altă decizie de impunere, pe aceeași perioadă și

pentru aceleași impozite și taxe, „ținând seama strict de considerentele reținute

în cuprinsul prezentei decizii”.

În considerente au

fost invocate prevederile art. 186 alin. (3) C. proc. fisc. în forma de la acea

dată (actualul art. 216), conform cărora „Prin decizie se poate desființa total

sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie

un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele

deciziei de soluționare”.

Motivarea măsurii de

emitere a unei noi decizii de impunere, așa cum poate fi decelată din cuprinsul

pct. III al Deciziei nr. 149 din 22 august 2006, a constat, în esență, în aceea

că „organele de inspecție fiscală au procedat eronat stabilind prețul de piață pe

baza costului majorat cu marja de profit de la contractul de asistență și

consultanță al societăților controlate”, referindu-se, așadar, la metode de

calcul al bazei de impunere prin compararea valorii de piață a unor tranzacții,

iar nu la împrejurări de fapt care să fie constatate pe calea unei inspecții fiscale.

Dacă prin Decizia de

soluționare a contestației nr. 149 din 22 august 2006 se stabilise doar emiterea

unei noi decizii de impunere, în sensul celor arătate mai sus, prin Decizia nr.

406 din 5 noiembrie 2009, contestată în prezenta cauză, s-a dispus efectuarea unei

noi verificări a aceleiași perioade și acelorași obligații bugetare, fără ca

din motivarea celei de-a doua decizii să rezulte existența unor elemente cu

totul noi, care să nu fi fost cunoscute anterior sau la care inspectorii fiscali

să nu fi avut acces, cu diligențe rezonabile în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

În acest context

factual, instanța de control judiciar împărtășește concluzia judecătorului fondului

în ceea ce privește excepția lipsei de interes invocate de recurenta – pârâtă,

interesul procesual al intimatei - reclamante constând în dezlegarea unui raport

de drept fiscal care, așa cum s-a mai menționat anterior, se referă la perioada

iulie 2002 – decembrie 2004 și a făcut obiectul a două proceduri administrative

de contestare, fără a se fi ajuns la o soluție de fond.

Or, după cum a decis

și C.E.D.O., întârzierea nejustificată a rezolvării unei cereri adresate

autorității fiscale, timp de peste 3 ani, amânând nepermis o decizie judiciară asupra

debitelor fiscale în litigiu, constituie o violare a art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul

la un tribunal.

De asemenea, prin

prisma împrejurărilor descrise mai sus, Înalta Curte constată că prima instanță

a aplicat corect prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., care instituie

următoarele reguli:

„Inspecția fiscală se

efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte

sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă

impozitării. Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competent poate

decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii

inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar

date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării

verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora."

În fine, instanța de

control judiciar constată parțial întemeiate criticile referitoare la acordarea

cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a aplicat

corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care

cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată”, pentru că, de vreme ce acțiunea a fost parțial admisă, autoritatea

pârâtă are calitatea de „parte căzută în pretenții”, în sensul textului normativ

menționat.

Prin acordarea integrală

a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial au fost ignorate

însă dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dau dreptul instanței

să aprecieze asupra onorariilor avocaților, în raport cu valoarea litigiului și

demersurile efectuate, precum și prevederile art. 276 C. proc. civ., conform

cărora, atunci când pretențiile părților au fost încuviințate numai în parte,

instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele va fi obligată, putând face

compensarea lor.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art.

312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că va reduce cheltuielile de judecată

acordate reclamantei la suma de 5.000 lei, considerată adecvată mizei

litigiului și complexității activității depuse, prin aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.A.F. – D.G.S.C. împotriva sentinței nr. 1103 din 15 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată acordate

reclamantei SC T.A.A.E. SRL București la suma de 5.000, cu aplicarea art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2012.