ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4262/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta SC T.A.A.C.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C., suspendarea executării Deciziei nr. 406 din 5 noiembrie 2009, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii in anulare, anularea deciziei menționate, obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației, obligarea pârâtei la rectificarea fișei fiscale a reclamantei și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că SC T.A.A.C.E. SRL, a fost supusă unui control fiscal în urma căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 402180/2005, din care rezultau obligații fiscale suplimentare accesorii privind impozitul pe profit, impozitul pe dividende și taxa pe valoare adăugată, în sumă totală de 1.142.307 lei. S-a mai arătat că împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, în a cărei soluționare organul de control administrativ a emis Decizia nr. 206 din 21 noiembrie 2005, prin care a dispus suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea soluției definitive pe latură penală. Ulterior, prin sentința civilă nr. 607 din 14 martie 2006 a Curții de Apel București, avându-se în vedere neînceperea urmăririi penale, s-a anulat în parte Decizia 206 din 21 noiembrie 2005 și a fost obligată A.N.A.F.

să soluționeze contestația cu privire la suma de 1.142.307 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere si penalități de întârziere. Astfel, prin Decizia nr. 149 din 22 august 2006 A.N.A.F. a decis desființarea Deciziei de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006 emisă de A.I.F.Jud. Alba pentru suma de 1.142.307 Iei și pe cale de consecință, emiterea unei alte decizii de impunere, pe aceeași perioadă și pentru aceleași impozite și taxe, avându-se în vedere strict considerentele reținute în cadrul Deciziei nr. 149 din 22 august 2006. În urma desființării Deciziei de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006, organele de inspecție fiscală au emis o nouă Decizie de impunere nr. 99 din 7 august 2007 în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 5 din 6 august 2007 - prin care au fost stabilite în sarcina societății SC T.A.A.C.E.

SRL obligații fiscale mai mari decât cele reținute inițial prin decizia de impunere desființată, respectiv obligații fiscale în sumă de 1.146.160 Iei. Împotriva Deciziei de impunere nr. 99 din 7 august 2007 SC T.A.A.C.E. SRL a depus și înregistrat la D.G.F.P. Jud. Alba doua contestații identice, una transmisă prin poștă semnată și stampilată de avocat, înregistrată la data de 10 septembrie 2007, și una semnată și ștampilată de societate, înregistrată la data de 12 septembrie 2007. Prin adresa nr. 116329 din 19 septembrie 2007, înregistrată la D.G.F.P. Jud. Alba, reclamanta a renunțat la contestația care fusese înregistrată la data de 12 septembrie 2007. Pornind de la renunțarea la una dintre cele două contestații pe care reclamanta le-a depus împotriva Deciziei nr. 99/2007, s-a arătat că în mod eronat, prin Decizia nr. 288 din 19 octombrie 2007, D.G.S.C.

a luat act de renunțarea SC T.A.A.C.E. SRL la contestația formulată, cu toate că era obligată să soluționeze contestația din 10 septembrie 2007, cu privire la care nu există nici o renunțare valabilă din partea societății reclamante. Împotriva Deciziei nr. 288 din 19 octombrie 2007, emisă de D.G.S.C., reclamanta a promovat acțiune în anulare, care a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 62 din 9 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul înregistrat sub nr. 30/57/2008, hotărâre prin care a fost anulată Decizia nr. 288 din 19 octombrie 2007 și a fost obligată pârâta A.N.A.F. să soluționeze contestația înregistrată la data de 10 septembrie 2007. În consecință, în opinia reclamantei, A.N.A.F.

a reluat procedura administrativă și a soluționat contestația prin Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 prin care a decis desființarea Deciziei de impunere nr. 99 din 7 august 2007, urmând ca organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit raportul de inspecție fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și acelorași obligații bugetare. Prin întâmpinare pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca lipsita de interes pentru petitul 1 si 2 din acțiune, ca nefondată pentru punctul 3 si 5 și ca inadmisibilă pentru punctul 4 din cererea de chemare în judecată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1103 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, a respins excepția lipsei de interes, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.A.A.C.E.

SRL și a anulat Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F – D.G.A.M.C. și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației formulate de reclamantă, a respins capătul de cerere referitor la rectificarea fișei fiscale a reclamantei și a obligat pârâta la 20757,56 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei de interes a cererii, motivată de faptul că actele de control emise de către organele de inspecție fiscală din cadrul A.I.F.C.M. Jud. Alba au fost desființate și s-a dispus refacerea controlului. În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere dispozițiile art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc. și analizând susținerile formulate de către reclamantă, ținând cont de consacrarea noțiunii de interes de către dispozițiile generale în materie, Curtea a apreciat că excepția este neîntemeiată. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că măsura reverificării acelorași obligații fiscale, vizând aceeași perioadă supusă unui control anterior, reprezintă o măsură de excepție pe care o poate dispune organul de soluționare a contestației în situația în care există date suplimentare necunoscute la momentul verificării inițiale sau erori de calcul săvârșite de către organele de control. În cauză, Curtea a reținut că măsura dispusă a avut în vedere în fapt aplicarea unui ordin emis de ministrul Finanțelor, precum și suplimentarea materialului probator care, din conținutul deciziei contestate, reiese că exista la momentul efectuării controlului.

Interpretând dispozițiile legale aplicabile speței, instanța a apreciat că măsura de reverificare a activității societății în privința acelorași obligații bugetare nu se circumscrie prevederilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluționare a contestației având obligația de a soluționa contestația pe fond prin administrarea probelor indicate. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la fișa fiscală a reclamantei, Curtea a apreciat că acesta poate fi soluționat doar după soluționarea în fond a contestației. Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. 3. Recursul pârâtei Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici: 3.1. Instanța a respins în mod greșit excepția lipsei de interes, în condițiile în care, prin Decizia de soluționare a contestației nr. 406 din 5 noiembrie 2009 a fost desființată decizia de impunere, fiind reținute dispozițiile legale invocate prin contestația administrativă, astfel că intimata – reclamantă nu a suferit o vătămare, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004. 3.2. Instanța a dispus în mod greșit anularea Deciziei nr. 406 din 5 noiembrie 2009, interpretând eronat prevederile legale referitoare la reverificarea contribuabililor. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta – pârâtă a arătat că există o gravă confuzie între inspecția fiscală prevăzută la art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc. și refacerea controlului ca urmare a unei dispoziții de reverificare stabilite prin decizia de soluționare a contestației în procedura administrativă. Reverificarea unui agent economic, pe aceeași perioadă și pentru aceleași obligații fiscale, se efectuează numai în cazurile prevăzute de lege, mai exact art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. și pct. 102.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, dar în speță, după cum susține recurenta – pârâtă, ne aflam în fața unei decizii de soluționare a unei contestații, emisă de organul de soluționare care nu are competențe de a efectua inspecție fiscala si de a dispune reverificarea, decizie ce nu reprezintă o nou document sau informație suplimentara pentru declanșarea unei reverificări, ci este întemeiată pe prevederile art. 216 alin. (3) C. proc.

fisc., potrivit cărora: "Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație in care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare." Dispozițiile legale mai sus menționate se coroborează cu prevederile pct. 12.6, pct. 12.7 si pct. 12.8 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată: "Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare, nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desființat, acesta putând fi contestat potrivit legii." 3.3.

Soluția instanței de fond este criticabilă sub aspectul obligării autorității fiscale la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care exista posibilitatea aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, recurenta - pârâtă a arătat că î n aprecierea cuantumului onorariului, instanța de fond trebuia sa aibă in vedere atât valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. A arătat, de asemenea, că instanța de fond nu avut în vedere faptul că nu erau întrunite condițiile prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții căzute în prezenții, iar partea care le solicită trebuie să fi câștigat procesul în mod irevocabil.

În fine, recurenta pârâtă a invocat și prevederile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora: „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”. 4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, răspunzând punctual fiecăruia dintre motivele invocate. În esență, a arătat că vătămarea drepturilor sale provine tocmai din decizia de efectuare a unei noi verificări, justificând interesul în promovarea acțiunii, că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 105 C. proc.

fisc., ceea ce s-a dispus în realitate prin decizia contestată fiind o inspecție fiscală parțială, în sensul art. 96 alin. (1) lit. b) din același cod, și că instanța și-a exercitat în mod corespunzător dreptul de apreciere asupra chestiunii cheltuielilor de judecată, în raport cu obiectul și complexitatea cauzei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursuluiPrin întâmpinarea Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept Așa cum rezultă din prezentarea rezumativă cuprinsă la pct. I.1.

al prezentei decizii, intimata – reclamantă a supus controlului, exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009, prin care A.N.A.F., soluționând contestația administrativă formulată de intimata - reclamantă, a desființat Decizia de impunere nr. 99 din 7 august 2007, emisă de A.I.F.C.M. Jud. Alba, pentru suma de 1.146.140 lei, reprezentând impozit pe profit și debite accesorii acestuia și a dispus organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit raportul de inspecție fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și acelorași obligații bugetare, ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță precum și de cele reținute în decizie.

Din motivarea deciziei rezultă că verificările în privința impozitului pe profit au vizat perioada iulie 2002 – decembrie 2004 și au fost efectuate ca urmare a Deciziei nr. 149 din 22 august 2006, prin care A.N.A.F. a desființat Decizia de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006, referitoare la aceeași perioadă, și a dispus ca reprezentanții inspecției fiscale să emită altă decizie de impunere, pe aceeași perioadă și pentru aceleași impozite și taxe, „ținând seama strict de considerentele reținute în cuprinsul prezentei decizii”. În considerente au fost invocate prevederile art. 186 alin. (3) C. proc. fisc. în forma de la acea dată (actualul art. 216), conform cărora „Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare”.

Motivarea măsurii de emitere a unei noi decizii de impunere, așa cum poate fi decelată din cuprinsul pct. III al Deciziei nr. 149 din 22 august 2006, a constat, în esență, în aceea că „organele de inspecție fiscală au procedat eronat stabilind prețul de piață pe baza costului majorat cu marja de profit de la contractul de asistență și consultanță al societăților controlate”, referindu-se, așadar, la metode de calcul al bazei de impunere prin compararea valorii de piață a unor tranzacții, iar nu la împrejurări de fapt care să fie constatate pe calea unei inspecții fiscale.

Dacă prin Decizia de soluționare a contestației nr. 149 din 22 august 2006 se stabilise doar emiterea unei noi decizii de impunere, în sensul celor arătate mai sus, prin Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009, contestată în prezenta cauză, s-a dispus efectuarea unei noi verificări a aceleiași perioade și acelorași obligații bugetare, fără ca din motivarea celei de-a doua decizii să rezulte existența unor elemente cu totul noi, care să nu fi fost cunoscute anterior sau la care inspectorii fiscali să nu fi avut acces, cu diligențe rezonabile în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În acest context factual, instanța de control judiciar împărtășește concluzia judecătorului fondului în ceea ce privește excepția lipsei de interes invocate de recurenta – pârâtă, interesul procesual al intimatei - reclamante constând în dezlegarea unui raport de drept fiscal care, așa cum s-a mai menționat anterior, se referă la perioada iulie 2002 – decembrie 2004 și a făcut obiectul a două proceduri administrative de contestare, fără a se fi ajuns la o soluție de fond. Or, după cum a decis și C.E.D.O., întârzierea nejustificată a rezolvării unei cereri adresate autorității fiscale, timp de peste 3 ani, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu, constituie o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal.

De asemenea, prin prisma împrejurărilor descrise mai sus, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat corect prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., care instituie următoarele reguli: „Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora." În fine, instanța de control judiciar constată parțial întemeiate criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, pentru că, de vreme ce acțiunea a fost parțial admisă, autoritatea pârâtă are calitatea de „parte căzută în pretenții”, în sensul textului normativ menționat. Prin acordarea integrală a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial au fost ignorate însă dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dau dreptul instanței să aprecieze asupra onorariilor avocaților, în raport cu valoarea litigiului și demersurile efectuate, precum și prevederile art. 276 C. proc. civ., conform cărora, atunci când pretențiile părților au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele va fi obligată, putând face compensarea lor.

2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va reduce cheltuielile de judecată acordate reclamantei la suma de 5.000 lei, considerată adecvată mizei litigiului și complexității activității depuse, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.S.C. împotriva sentinței nr. 1103 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată acordate reclamantei SC T.A.A.E. SRL București la suma de 5.000, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012.