ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7685/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 12 iulie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții M.S.M. și N.S. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea primei pârâte să le răspundă la notificarea adresată prin Biroul Executorului Judecătoresc H.P., în temeiul Legii nr. 247/2005, pentru restituirea imobilului situat în București, str. U. nr. 71, iar în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1 miliard dolari SUA reprezentând contravaloarea imobilului revendicat. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei reclamantei, M.S., născută L., decedată la 5 noiembrie 1985 și a unchiului său N.Ș., decedat în Israel, tatăl reclamantului N.S.

Au mai arătat că, pentru restituirea imobilului sus­menționat, au formulat notificare la Primăria Municipiului București, însă nu au primit nici un răspuns. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 art. 481, art. 1022 și urm. C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005. Prin sentința civilă nr. 8334 din 10 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. 39414/3 din 12 noiembrie 2007. La data de 28 ianuarie 2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, cu caracter modificator, arătând că solicită restituirea în natură a imobilului situat în București, str. U. nr. 77, sector 3, compus din casă și teren, în temeiul art. 480 C. civ.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 230 din 4 februarie 2008, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Primăria Municipiului București, și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de reglementare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, numai în condițiile legii sus­menționate, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat. Reținând că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și că incidența dreptului comun este exclusă, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 505 din 25 iunie 2008, a respins, ca nefondat, apelul. Instanța de apel a reținut, ca și tribunalul, că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii speciale, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 21 alin. (5)]. În consecință, instanța de apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun [art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998], nu mai poate fi primită.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6513 din 11 iunie 2009, a admis recursul reclamanților, a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul București, reținând că ambele instanțe au pronunțat hotărâri nelegale întrucât au soluționat acțiunea în revendicare pe excepția inadmisibilității, iară să stabilească dacă legea specială este aplicabilă în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, precum data preluării imobilului, modalitatea și valabilitatea titlului. În rejudecare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1227 din 17 iunie 2011, a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că imobilul revendicat (casă și teren), din București, str. U., 77, sector 3, este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, mai exact în 1961 (parțial) și 1966, conform Decretului nr. 111/1951, prin Deciziile nr. 659/1966, 536/1961, 1755/1966 (adresa din 06 octombrie 2000 a D.G.A.F.I. - în primul dosar de fond).

Tribunalul a reținut că întrucât preluarea de către stat a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, iar imobilul se afla, la data apariției legii, în deținerea uneia din persoanele juridice menționate în art. 21 din lege, reclamanții, în măsura în care doreau restituirea (sau alte măsuri reparatorii), erau obligați să utilizeze procedura specială prevăzută de actul normativ menționat, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. În motivarea sentinței, tribunalul a făcut referire și la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire, conchizând că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, că norma specială o înlătura pe cea de drept comun și că bunul se află încă în deținerea uneia din persoanele juridice menționate în art. 21 din legea menționată.

Pe baza relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București din care rezultă că părțile în cauză nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, precum și a susținerilor acestora cum că au solicitat restituirea imobilului abia după anul 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005, tribunalul a reținut că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale (Legea nr. 10/2001 pentru depășirea termenului, Legea nr. 247/2005 - pentru că nu are aplicabilitate), iar revendicarea de drept comun, în atare situație, este exclusă. În aceste condiții, acțiunea precizată a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 130A din 22 martie 2012, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că tribunalul, rejudecând pricina, a respectat îndrumările din decizia de casare a Înaltei Curți, conchizând, în baza probelor încuviințate (actele din dosarul de fond, relațiile de la Primăria municipiului București, expertiza topo), că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei B.L., autoarea reclamanților care, potrivit actului notarial din 17 august 2000 (Dosarul nr. 39414/3/2007 al Tribunalului București) au calitatea de moștenitori.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a stabilit, de asemenea corect, regimul juridic al imobilului din litigiu - bun trecut la stat în temeiul Decretului nr. 111/1951 - în baza unor decizii emise în anii 1961, 1965 și 1966. În raport aspectele reținute mai sus, instanța de apel a constatat, ca și tribunalul, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, iar această preluare în temeiul Decretului nr. 111/1951 este abuzivă în înțelesul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a motivat că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 198, iar potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar. Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21. Cu alte cuvinte, numai în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, este recunoscut dreptul foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.

Or, în cazul de față nus-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a imobilului în litigiu către alți subdobânditori, dimpotrivă, potrivit adresei din 02 iulie 2011 emisă de Primăria Municipiului București, acesta este inclus în imobilul pentru care s-a atribuit nr. 22 pe str. U., sector 3 București, Biblioteca Națională a României, conform Certificatului de Nomenclatură Urbană nr. AA/2005. Instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că reclamanții, deși erau obligați, față de situația juridică a imobilului descrisă mai sus nu au urmat procedura specială prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Astfel, din relațiile comunicate de Primăria Municipiului București, rezultă că reclamanții nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 în termenul și condițiile prevăzute de acest act normativ. De altfel, reclamanții înșiși, în cererile lor, au menționat că au solicitat restituirea abia după anul 2005, astfel că aceștia sunt decăzuți din dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale. Instanța de apel a reținut, în motivare, decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs interesul legii în ședința din 9 iunie 2008, potrivit căreia adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Înalta Curte, în aceeași decizie, a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Dând valență deciziei în interesul legii nr. 33/2009, instanța de apel a reținut că, în analiza titlului exhibat de către reclamanți, aceștia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, că susținerile lor în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor, sunt nefondate.

În jurisprudența actuală a instanței de contencios european – Curtea Europeană a Dreoturilor Omului - s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag.

20, pentru a da un exemplu recent). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar. Într-adevăr, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamanților, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Într-adevăr, în recenta cauză Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag.

136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii". Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs reclamanții. Prin primul motiv de recurs, recurenții reclamanți susțin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenții reclamanți reproșează instanței de apel că, respingând apelul, nu au ținut seama că în motivarea sentinței tribunalului s-a invocat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fără a se preciza că din dispozitivul acesteia nu rezultă în mod expres că, în anumite condiții, potrivit dreptului comun, este admisibilă revendicarea unor imobile care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. În susținerea acestei critici, recurenții reclamanți invocă: - hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 decembrie 2010 - cauza Atanasiu și alții contra României - parag.

73 în care se arată că, în mod excepțional, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoana care deținea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, putea introduce o acțiune în revendicare, cu condiția să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință; - faptul că în mod constant Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice; - faptul că interpretarea corectă a dispozitivului deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 din 9 iulie 2008 a Înaltei Curți, secțiile unite, din perspectiva considerentelor acesteia este în sensul că, de principiu, este posibilă promovarea unor revendicări de imobile când, din motive independente de voința lor, proprietarii nu au putut urma procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.

Referindu-se la procedura administrativă prealabilă, neurmată în speță, recurenții susțin că este irelevant acest aspect de vreme ce demersurile pentru revendicarea imobilului au fost începute înainte de apariția Legii nr. 10/2001 - așa cum rezultă din adresa Primăriei municipiului București din 06 octombrie 2000. Precizează că nici în faza procesuală a apelului, Primăria municipiului București nu a dat curs notificării lor, aspect care ar putea fi privit ca o repunere în termen. Recurenții reclamanți mai susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut în decizie că trebuia ca bunul să fie deținut câtă vreme acesta a fost preluat abuziv, ca urmare a plecării lor în Israel. Consideră că preluarea ilegală a imobilului (Decretul nr. 111/1951) face ca ei să fi rămas proprietari legitimi ai bunului revendicat și să nu existe motiv de inadmisibilitate a acțiunii.

Recurenții reclamanți mai consideră că instanța de apel, confirmând sentința tribunalului, a încălcat, pe lângă art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și Constituția României - art. 21 privind liberul acces la justiție și art. 44 privind garantarea proprietății private. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții reclamanți reproșează instanței de apel că, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Concret, recurenții reclamanți consideră că instanța de apel, confirmând sentința tribunalului, nu a ținut seama de indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 6513 din 11 septembrie 2009, în care s-a prevăzut că: „în rejudecare, instanța va cerceta cererea reclamanților în fond, în raport de împrejurările menționate, de legea aplicabilă, dar și de normele europene". În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți reiterează susținerile în fapt și în drept din apel.

În drept, recurenții reclamanți invocă prevederile art. 11 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora hotărârile ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În fapt, recurenții reclamanți susțin că, pe baza probelor administrate conform indicațiilor din decizia de casare (actele din dosarul de fond, expertiza topo), dovedind dreptul de proprietate al autorilor, preluarea abuzivă a imobilului potrivit Decretului nr. 111/1951, calitatea de moștenitori, identificarea imobilului reprezentat pe planul cadastral la fosta adresă din București, str. U. nr. 72, existența posibilității restituirii în natură conform expertizei topo menționate, acțiunea trebuia admisă iar nu respinsă. Recurenții susțin că acțiunea trebuia admisă chiar dacă, din motive independente de voința lor, nu au urmat procedura administrativă prealabilă deoarece dreptul lor de proprietate este consfințit și garantat atât de legea fundamentală cât și de normele europene.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Ca o chestiune preliminară, instanța constată că deși recurenții reclamanți au invocat, în susținerea recursului, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., din analiza criticilor formulate se constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel încât vor fi analizate din această perspectivă. Așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, instanța a fost sesizată de către reclamanți cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., la data de 12 iulie 2007, fiind invocat dreptul lor de proprietate, în calitate de moștenitori, asupra imobilului situat în București, str. U. nr. 77, sectorul 3, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâtului.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare, după casarea ambelor hotărâri de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu respectarea îndrumărilor din decizia de casare, s-a stabilit, în baza probelor administrate, că imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat în perioada de referință a acestei legi, iar preluarea în baza Decretului nr. 111/1951 este abuzivă în sensul art. 2 lit. e) din legea specială. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect ambele instanțe au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar, în raport de dreptul comun, respectiv de dispozițiile art. 480 C. civ., invocate de reclamanți în acțiune.

În atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată de instanța de apel prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând, că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială. În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane, care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generația specialibus derogant.

Totodată, prin decizia nr. 33/2008 s-a statuat că în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun intervine numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Așadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun" nu are accepțiunea înțeleasă de recurenții reclamanți, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - spre exemplu, dreptul confirmat printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori a modalității de preluare abuzivă a imobilului, dreptul la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. Or, reclamanții nu aveau un bun în sensul arătat, după cum nu aveau nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunțată în secțiile unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile C. civ.

mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective" (cauza Păduraru c. României, 2005). Nici critica prin care recurenții reclamanți reproșează instanței de apel că a confirmat sentința tribunalului fără să țină seama că acesta nu a respectat îndrumările din decizia de casare a Înaltei Curți nu este întemeiată întrucât hotărârile au fost casate iar dosarul a fost trimis, pre rejudecare, pentru a se verifica dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, precum data preluării imobilului, modalitatea de preluare și valabilitatea titlului, era sau nu aplicabilă legea specială, ceea ce instanțele au și făcut.

În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care reclamanții pretind că se află încă în posesia statului - era necesar și suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului București, însoțită de actele doveditoare privind calitatea de persoane îndreptățite.

Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 ale Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în materialitatea lor, să fie libere în sensul legii speciale și să nu fi fost înstrăinate; pe de altă parte, liberul acces la instanță este asigurat în contextul Legii nr. 10/2001, în termenii art. 26 alin. (3) din legea specială, dar și avându-se în vedere cele statuate prin decizia XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul că Statul Român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere. Așa fiind, în mod corect instanțele anterioare au reținut că reclamanții, neurmând procedura legii speciale, nu se pot adresa, pe calea dreptului comun, pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951 în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, neformulând notificare în termenul stabilit de lege - până la 14 februarie 2001, reclamanții și-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanții nu au drept de opțiune între legea specială și dreptul comun - acțiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea admisibilă, așa cum rezultă și din decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele arătate, decizia instanței de apel este legală, iar în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.S.M. și N.S. împotriva deciziei nr. 130A din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.