ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 1

București, reclamantul P.P.V. i-a chemat în judecată pe pârâții S.L.V. și

Municipiul București, prin Primarul General, și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului

cu privire la imobilul situat în București, sector 1 și să dispună obligarea

pârâtei S.L.V. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

menționat împreună cu cota-indiviză din părțile comune corespunzătoare și

terenul aferent.

Prin întâmpinare, pârâta S.L.V. a

invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 în

raport de valoarea imobilului de peste 5 miliarde lei, a anulării acțiunii, ca

netimbrată, a inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea și a

lipsei calității procesuale active.

Municipiul București, prin Primarul

General, a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea

capătului de cerere privind constatarea nulității titlului statului.

Totodată, prin cerere reconvențională,

pârâta S.L.V. a solicitat obligarea Municipiului București, prin Primarul

General, la plata contravalorii apartamentului la prețul actualizat, și, în

solidar cu reclamantul, la plata îmbunătățirilor aduse imobilului.

Prin sentința civilă nr. 9733 de la 20

iunie 2007 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Învestit cu soluționarea litigiului,

prin încheierea din data de 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepția anulării acțiunii pentru netimbrarea capătului

de cerere privind revendicarea și a unit cu fondul excepțiile lipsei de

interes, a lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii,

Prin sentința civilă nr. 436 din 29

februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, a lipsei

de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului și a lipsei calității procesuale

active a reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează doar raporturile juridice dintre

persoanele îndreptățite la restituire și unitățile deținătoare, neexistând nici

o restricție și nici o procedură prealabilă, de natură a împiedica exercitarea

dreptului la acțiune pentru apărarea și valorificarea dreptului de proprietate

pe calea dreptului comun.

Reținând astfel admisibilitatea

acțiunii în revendicare, instanța a constatat că cererea privind constatarea

valabilității tidului statului nu este lipsită de interes pentru reclamant,

căci de soarta acesteia depinde aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

A mai reținut că reclamantul justifică

calitatea procesuală activă și că, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950,

s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, iar prin

contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 1999, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, a vândut pârâtei S.L.V.

imobilul situat în București, sector 1, compus din 4 camere, hol, bucătărie,

baie oficiu - în suprafață utilă de 141,38 mp cota indiviză de 12,75 % din

părțile de folosință comună și terenul aferent situat sub construcție în

suprafață de 42,50 mp.

Prin dispoziția Primarului General al

Municipiului București din 26 septembrie 2005, s-a dispus restituirea în

natură, conform Legii nr. 3 10/2001, către Ș.I. a imobilului situat în

București, sector 1, imobil format din teren de 259,50 mp din totalul de 414 mp

și construcția de tip S+P+2 E+M, cu excepția apartamentelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995, între care se află și acela deținut de pârâta în speță.

Preluarea către stat a imobilului în

baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut fără titlu valabil, întrucât acest act

normativ era contrar dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția Republicii

Populare Române din anul 1948. In consecință, dreptul de proprietate al

reclamantului trebuie recunoscut cu efect retroactiv, ceea ce face ca acesta să

dețină un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriaș, s-a

realizat o privare a reclamantului de proprietatea sa.

Comparând titlurile de proprietate

prezentate de reclamant și de pârâta S.L.V., tribunalul a acordat

preferabilitate titlului reclamantului care provine de la adevăratul

proprietar, în raport de titlul de proprietate al pârâtului ce provine de la un

neproprietar.

Sentința a fost atacată cu apel de

către pârâți, iar prin Decizia civilă nr. 19 din 13 ianuarie 2009, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

C.E.D.O., a cărei jurisprudență este

obligatorie pentru România și are prioritate în aplicare în raport de dreptul

intern, în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României și a principiilor ce

guvernează tratatele internaționale, în cauza Faimblat contra României a

constatat încălcarea art. 6 din C.E.D.O. pentru respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în constatarea nulității titlului statului.

În considerentele hotărârii, Curtea

Europeană a reținut că ingerința în dreptul de acces al reclamanților în

justiție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nu respectă

proporționalitatea dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, căci procedura

instituită prin Legea nr. 10/2001, nu asigură satisfacerea dreptului

reclamantului.

Instanța de apel a apreciat că titlul

statului este nul, iar ca efect al nulității, dreptul reclamantului și al

autorilor săi nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora, ceea ce face

inaplicabil principiul neretroactivității legii, invocat prin motivele de apel

de Municipiul București.

S-a mai reținut că în acțiunea de

comparare a titlurilor de proprietate se au în vedere titlurile autorilor,

respectiv actul dotai din 23 septembrie 1913 și procesul-verbal de intabulare

din 10 iulie 1940 pentru reclamant, și Decretul nr. 92/1950 pentru Statul

Român.

Or, în timp ce prin actul dotai s-a

transmis dreptul de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantului, statul

nu a devenit proprietarul aceluiași bun prin Decretul nr. 92/1950, aflat în

contradicție cu Constituția din 1948.

Așa fiind, s-a apreciat că, în mod

corect, prima instanță a acordat preferabilitate ridului reclamantului provenit

de la adevăratul proprietar, în raport de titlul pârâtei provenit de la statul

neproprietar,

Faptul că pentru apartamentul din

litigiu reclamantul a uzitat și de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001,

nu poate constitui un fine de neprimire pentru acțiunea în revendicare, atâta

timp cât au trecut circa 7 ani de la înștiințarea notificării, iar reclamantul,

până în prezent, nu a primit nici o despăgubire. Or, reclamantul este titularul

unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, așa încât, vânzarea de către stat a bunului altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o încălcare a cerințelor

instituite de norma europeană.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs pârâții S.L.V. și Municipiul București,

prin Primarul General.

Prin motivele de recurs, pârâta S.L.V.

formulează următoarele critici de nelegalitate:

juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

care se sprijină.

aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 întrucât acțiunea în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 este inadmisibilă când statul a vândut

imobilul, în acest sens fiind și decizia în interesul Legii nr. 33/2008. De

asemenea, instanța a neglijat interpretarea dată prin jurisprudența C.E.D.O. în

privința art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. prin care se

recunoaște terțului dobânditor printr-un contract de vânzare-cumpărare, cu

titlu oneros, calitatea de proprietar.

instanța a privat-o pe pârâtă de dreptul constituțional de apărare, a ignorat

un înscris medical autentic și a judecat cauza în absența sa.

luarea în calcul a unor înscrisuri depuse de reclamant cu multiple și vizibile

erori materiale, fără să admită verificarea de scripte.

În drept, motivele de recurs au fost

încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, pârâtul

Municipiul București formulează următoarele critici de nelegalitate:

Restituirea imobilelor în natură ori

acordarea măsurilor reparatorii nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului

comun. Pentru restituirea imobilelor, persoanele îndreptățite trebuie să urmeze

procedura prealabilă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având

apoi la îndemână calea acțiunii în justiție împotriva dispoziției primarului, sub

forma contestației.

Nu se poate reține faptul că

reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de

proprietate sau a principiului liberului acces la justiție, față de

împrejurarea că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi

contestată, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în procedură judiciară.

La încheierea contractului de

vânzare-cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respectate condițiile

de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., iar din materialul probator

administrat în cauză nu se poate reține că părțile contractante ar fi fost de

rea-credință.

Nevalabilitatea titlului statului nu

era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare prin nici o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât nu poale fi

invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze validitatea

actului juridic incriminat.

În drept au fost indicate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Prin critica formulată la punctul 4 al

motivelor de recurs, pârâta S.L.V. invocă încălcare dreptului său la apărare în

faza procesuală a apelului.

Deși motivarea în drept a recursului declarat

de pârâtă nu indică și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în

vedere că prin această critică se susține nesocotirea unuia dintre principiile

fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în temeiul art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra acest motiv de recurs în cazul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este fondată.

Principiul dreptului la apărare are o

valoare constituțională, fiind garantat prin art. 24 din Constituție care prevede

că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat,

ales sau numit din oficiu. Același principiu este recunoscut și prin

dispozițiile art. 15 din Legea nr. 304/2004.

Nesocotirea acestui principiu produce

părții o vătămare ce atrage, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

În cauză, la termenul de judecată din

data de 07 octombrie 2008, s-a dispus amânarea judecății pentru ca pârâta S.L.V.

să ia cunoștință de conținutul întâmpinării formulate de intimatul-reclamant.

La următorul termen de judecată, cauza

a fost amânată pentru imposibilitatea de prezentare a apelantei pârâte S.L.V.

care a făcut dovada acestei imposibilități printr-un act medical.

Pentru termenul de judecată din data

de 06 ianuarie 2010, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelurilor

formulate în cauză, apelanta pârâtă S.L.V. a depus un certificat medical prin

care dovedea imposibilitatea sa de deplasare și a solicitat, în baza acestui

act medical, acordarea unui nou termen.

Deși certificatul medical depus proba

imposibilitatea de deplasare a apelantei pârâte și deși, potrivit actului

medical, cauza acestei imposibilități survenise cu o zi înaintea termenului de

judecată fixat, fiind astfel imposibil pentru apelanta pârâtă să-și desemneze

un reprezentant convențional, instanța de apel a respins cererea de amânare a

judecății și a acordat părților prezente cuvântul în cadrul dezbaterilor.

Înalta Curte apreciază, că în acest

fel, drepturile procesuale ale apelantei-pârâte au fost încălcate.

Față de complexitatea pricinii și din

necesitatea de a respecta prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care garantează dreptul oricărei persoane de a fi judecată

în mod echitabil și presupune satisfacerea exigențelor impuse procedurilor de

judecată de normele convenționale europene, se impunea amânarea cauzei de către

instanța de apel. Prin respingerea cererii de acordare a unui nou termen de

judecată, dreptul apelantei pârâte de a supune instanței cererile, apărările și

argumentele aduse în susținerea acestora, posibilitatea sa de a-și susținea

cauza, au fost încălcate prin hotărârea pronunțată, deși apelanta-pârâtă a

făcut dovada imposibilității sale de prezentare la termenul acordat de

instanță.

În acest mod, s-a produs

apelantei-pârâte o vătămare ce atrage sancțiunea nulității și consecința

admiterii recursului în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., a casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel. Dată fiind soluția pronunțată, de casare

cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța de apel, ca și

necesitatea ca, în rejudecare, să fie analizate pretențiile tuturor părților

atrase în litigiu, urmează a fi admis și recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General.

Celelalte motive formulate prin

recursurile declarate în cauză nu vor mai fi analizate de Înalta Curte, ele

constituindu-se în susțineri ce urmează a fi cenzurate cu ocazia rejudecării cauzei

de instanța de apel, cu respectarea drepturilor procedurale ale părților și a

principiilor care guvernează desfășurarea litigiului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții S.L.V. și de Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei

nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 mai 2010.