ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3001/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul P.P.V. i-a chemat în judecată pe pârâții S.L.V. și Municipiul București, prin Primarul General, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 1 și să dispună obligarea pârâtei S.L.V. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat împreună cu cota-indiviză din părțile comune corespunzătoare și terenul aferent. Prin întâmpinare, pârâta S.L.V. a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 în raport de valoarea imobilului de peste 5 miliarde lei, a anulării acțiunii, ca netimbrată, a inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea și a lipsei calității procesuale active.
Municipiul București, prin Primarul General, a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere privind constatarea nulității titlului statului. Totodată, prin cerere reconvențională, pârâta S.L.V. a solicitat obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la plata contravalorii apartamentului la prețul actualizat, și, în solidar cu reclamantul, la plata îmbunătățirilor aduse imobilului. Prin sentința civilă nr. 9733 de la 20 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Învestit cu soluționarea litigiului, prin încheierea din data de 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția anulării acțiunii pentru netimbrarea capătului de cerere privind revendicarea și a unit cu fondul excepțiile lipsei de interes, a lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, Prin sentința civilă nr. 436 din 29 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, a lipsei de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și a lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează doar raporturile juridice dintre persoanele îndreptățite la restituire și unitățile deținătoare, neexistând nici o restricție și nici o procedură prealabilă, de natură a împiedica exercitarea dreptului la acțiune pentru apărarea și valorificarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun. Reținând astfel admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța a constatat că cererea privind constatarea valabilității tidului statului nu este lipsită de interes pentru reclamant, căci de soarta acesteia depinde aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. A mai reținut că reclamantul justifică calitatea procesuală activă și că, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București, prin SC H.N.
SA, a vândut pârâtei S.L.V. imobilul situat în București, sector 1, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie oficiu - în suprafață utilă de 141,38 mp cota indiviză de 12,75 % din părțile de folosință comună și terenul aferent situat sub construcție în suprafață de 42,50 mp. Prin dispoziția Primarului General al Municipiului București din 26 septembrie 2005, s-a dispus restituirea în natură, conform Legii nr. 3 10/2001, către Ș.I. a imobilului situat în București, sector 1, imobil format din teren de 259,50 mp din totalul de 414 mp și construcția de tip S+P+2 E+M, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află și acela deținut de pârâta în speță.
Preluarea către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut fără titlu valabil, întrucât acest act normativ era contrar dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1948. In consecință, dreptul de proprietate al reclamantului trebuie recunoscut cu efect retroactiv, ceea ce face ca acesta să dețină un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriaș, s-a realizat o privare a reclamantului de proprietatea sa. Comparând titlurile de proprietate prezentate de reclamant și de pârâta S.L.V., tribunalul a acordat preferabilitate titlului reclamantului care provine de la adevăratul proprietar, în raport de titlul de proprietate al pârâtului ce provine de la un neproprietar.
Sentința a fost atacată cu apel de către pârâți, iar prin Decizia civilă nr. 19 din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: C.E.D.O., a cărei jurisprudență este obligatorie pentru România și are prioritate în aplicare în raport de dreptul intern, în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României și a principiilor ce guvernează tratatele internaționale, în cauza Faimblat contra României a constatat încălcarea art. 6 din C.E.D.O. pentru respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea nulității titlului statului.
În considerentele hotărârii, Curtea Europeană a reținut că ingerința în dreptul de acces al reclamanților în justiție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nu respectă proporționalitatea dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, căci procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, nu asigură satisfacerea dreptului reclamantului. Instanța de apel a apreciat că titlul statului este nul, iar ca efect al nulității, dreptul reclamantului și al autorilor săi nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora, ceea ce face inaplicabil principiul neretroactivității legii, invocat prin motivele de apel de Municipiul București. S-a mai reținut că în acțiunea de comparare a titlurilor de proprietate se au în vedere titlurile autorilor, respectiv actul dotai din 23 septembrie 1913 și procesul-verbal de intabulare din 10 iulie 1940 pentru reclamant, și Decretul nr. 92/1950 pentru Statul Român.
Or, în timp ce prin actul dotai s-a transmis dreptul de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantului, statul nu a devenit proprietarul aceluiași bun prin Decretul nr. 92/1950, aflat în contradicție cu Constituția din 1948. Așa fiind, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a acordat preferabilitate ridului reclamantului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de titlul pârâtei provenit de la statul neproprietar, Faptul că pentru apartamentul din litigiu reclamantul a uzitat și de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, nu poate constitui un fine de neprimire pentru acțiunea în revendicare, atâta timp cât au trecut circa 7 ani de la înștiințarea notificării, iar reclamantul, până în prezent, nu a primit nici o despăgubire.
Or, reclamantul este titularul unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât, vânzarea de către stat a bunului altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o încălcare a cerințelor instituite de norma europeană. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții S.L.V. și Municipiul București, prin Primarul General. Prin motivele de recurs, pârâta S.L.V. formulează următoarele critici de nelegalitate:
Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 întrucât acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 este inadmisibilă când statul a vândut imobilul, în acest sens fiind și decizia în interesul Legii nr. 33/2008. De asemenea, instanța a neglijat interpretarea dată prin jurisprudența C.E.D.O. în privința art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. prin care se recunoaște terțului dobânditor printr-un contract de vânzare-cumpărare, cu titlu oneros, calitatea de proprietar.
Din punct de vedere procedural instanța a privat-o pe pârâtă de dreptul constituțional de apărare, a ignorat un înscris medical autentic și a judecat cauza în absența sa.
Hotărârea instanței se bazează pe luarea în calcul a unor înscrisuri depuse de reclamant cu multiple și vizibile erori materiale, fără să admită verificarea de scripte. În drept, motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin recursul declarat, pârâtul Municipiul București formulează următoarele critici de nelegalitate: Restituirea imobilelor în natură ori acordarea măsurilor reparatorii nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun. Pentru restituirea imobilelor, persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având apoi la îndemână calea acțiunii în justiție împotriva dispoziției primarului, sub forma contestației. Nu se poate reține faptul că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau a principiului liberului acces la justiție, față de împrejurarea că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în procedură judiciară. La încheierea contractului de vânzare-cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respectate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., iar din materialul probator administrat în cauză nu se poate reține că părțile contractante ar fi fost de rea-credință. Nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât nu poale fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze validitatea actului juridic incriminat. În drept au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin critica formulată la punctul 4 al motivelor de recurs, pârâta S.L.V. invocă încălcare dreptului său la apărare în faza procesuală a apelului. Deși motivarea în drept a recursului declarat de pârâtă nu indică și dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că prin această critică se susține nesocotirea unuia dintre principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra acest motiv de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Critica este fondată. Principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională, fiind garantat prin art. 24 din Constituție care prevede că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Același principiu este recunoscut și prin dispozițiile art. 15 din Legea nr. 304/2004. Nesocotirea acestui principiu produce părții o vătămare ce atrage, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea hotărârii astfel pronunțate. În cauză, la termenul de judecată din data de 07 octombrie 2008, s-a dispus amânarea judecății pentru ca pârâta S.L.V. să ia cunoștință de conținutul întâmpinării formulate de intimatul-reclamant. La următorul termen de judecată, cauza a fost amânată pentru imposibilitatea de prezentare a apelantei pârâte S.L.V. care a făcut dovada acestei imposibilități printr-un act medical. Pentru termenul de judecată din data de 06 ianuarie 2010, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelurilor formulate în cauză, apelanta pârâtă S.L.V. a depus un certificat medical prin care dovedea imposibilitatea sa de deplasare și a solicitat, în baza acestui act medical, acordarea unui nou termen. Deși certificatul medical depus proba imposibilitatea de deplasare a apelantei pârâte și deși, potrivit actului medical, cauza acestei imposibilități survenise cu o zi înaintea termenului de judecată fixat, fiind astfel imposibil pentru apelanta pârâtă să-și desemneze un reprezentant convențional, instanța de apel a respins cererea de amânare a judecății și a acordat părților prezente cuvântul în cadrul dezbaterilor. Înalta Curte apreciază, că în acest fel, drepturile procesuale ale apelantei-pârâte au fost încălcate. Față de complexitatea pricinii și din necesitatea de a respecta prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil și presupune satisfacerea exigențelor impuse procedurilor de judecată de normele convenționale europene, se impunea amânarea cauzei de către instanța de apel. Prin respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată, dreptul apelantei pârâte de a supune instanței cererile, apărările și argumentele aduse în susținerea acestora, posibilitatea sa de a-și susținea cauza, au fost încălcate prin hotărârea pronunțată, deși apelanta-pârâtă a făcut dovada imposibilității sale de prezentare la termenul acordat de instanță. În acest mod, s-a produs apelantei-pârâte o vătămare ce atrage sancțiunea nulității și consecința admiterii recursului în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Dată fiind soluția pronunțată, de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța de apel, ca și necesitatea ca, în rejudecare, să fie analizate pretențiile tuturor părților atrase în litigiu, urmează a fi admis și recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Celelalte motive formulate prin recursurile declarate în cauză nu vor mai fi analizate de Înalta Curte, ele constituindu-se în susțineri ce urmează a fi cenzurate cu ocazia rejudecării cauzei de instanța de apel, cu respectarea drepturilor procedurale ale părților și a principiilor care guvernează desfășurarea litigiului civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții S.L.V. și de Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.