ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5964/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8664/300 din 5

iunie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, reclamantul A.G.M. (ulterior

decedat) a chemat în judecată pe pârâții D.A. își Municipiul București,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector

2 și să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie acest

imobil.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., reclamantul a arătat, în esență, că este succesorul foștilor

proprietari ai imobilului, însă, după preluarea abuzivă a bunului de către

stat, acesta l-a vândut pârâtei D.A. , al cărei titlu de proprietate nu este

valabil, în comparație cu cel al autorului reclamantului. Urmare a decesului

reclamantului, survenit la data de 13 septembrie 2006, acțiunea a fost

continuată de moștenitorul testamentar G.A.D.

Prin sentința civilă nr. 9501 din 22 noiembrie 2007,

Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a

acelei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, constatându-se că valoarea imobilului în litigiu este

mai mare de 5 miliarde lei, conform expertizei imobiliare administrate în

cauză.

Astfel investit, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1300 din 16 septembrie 2008, a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamantul G.A.D.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut, în

esență, următoarele.

Prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie

1945 -122 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, motiv pentru care

instanța nu poate să constate o altă situație fapt decât cea prevăzută de lege.

Titlul pârâtei D.A. îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1838 din 20 februarie 1997, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr.

112/1995.

Existând două categorii de norme juridice, care

reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu

dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter

general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001,

care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

Această lege impune o procedură administrativă prealabilă, derogatorie,

imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în

care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor

formulate de proprietarii deposedați abuziv.

Scopul acestei legi a fost de a tranșa, în sfârșit,

controversata situație a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare într-un

termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de

drept, adică un set de reguli de drept comun, după care se soluționează cererea

de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de

proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor

care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste

nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra

Republicii Cehe), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la

principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri

de lipsire formală de dreptul de proprietate, recunoscut anterior printr-o

hotărâre judecătorească.

Prin decizia nr. 316A din 19 mai 2009, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat de reclamantul G.A.D. și a schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul G.A.D. în

contradictoriu cu pârâții D.A. și Municipiul București reprezentat de Primarul

General, a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului

din București, sector 2, a obligat pe pârâta D.A. să lase reclamantului în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu și a luat act că

nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

invocat în considerentele deciziei pronunțate prevederile deciziei nr. 33 din

09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, în recurs în interesul legii (în vigoare la data pronunțării soluției

instanței de apel) și a reținut, în esență, următoarele:

Prin raportare la art. 8 din Constituția României din

anul 1948 și la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede

că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg Și

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, se constată nevalabilitatea

titlului statului de preluare a imobilului din București, sector 2.

In concursul dintre reclamant și pârâta D.A., cel

dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului

revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia cu efect retroactiv și în

mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de

către stat și implicit se impune recunoașterea existenței valabile și

neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Restituirea în natură se impune drept unică măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului

reclamantului către chiriașa cumpărătoare D.A., vânzare ce reprezintă o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerință lipsită de bază

legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituia numai imobilele

preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în

revendicare.

Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții Europene,

s-a reținut ca, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține

un „bun" în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării

sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune

întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în

speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare,

neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac

interne, în sensul art. 35 din Convenție.

Împotriva deciziei civile nr. 316A din 19 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, au declarat recurs pârâta D.A. și Municipiul București prin Primarul

General.

In ceea ce privește motivele de recurs formulate de

pârâta D.A., se constată că acestea au fost înregistrate la data de 27

noiembrie 2009, decizia instanței de apel fiind comunicată la data de 2 iulie

2009.

Conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

cazurilor prevăzute în alin. (2), iar potrivit art. 301 teza

I

C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Față de aceste prevederi legale și având în vedere că

motivele de recurs formulate de pârâta D.A. au fost înregistrate la data de 27

noiembrie 2009, adică peste termenul prevăzut de textul de lege menționat, se

va constata nul recursul declarat de aceasta.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a formulat următoarele critici:

In mod eronat instanța de apel a constatat

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, reținând

în considerentele hotărârii pronunțate că, prin raportare la art. 8 al

Constituției României din anul 1948 și la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, se impune a fi constatată pe cale judecătorească nevalabilitatea

titlului statului de preluare a imobilului din București, sector 2.

Simpla raportare la Constituția R.P.R din anul 1948

nu poate reprezenta un argument suficient pentru a se conchide în cauză în

sensul nevalabilității ridului statului de preluare a imobilului în litigiu,

chiar și în ipoteza în care se face referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil

de preluare!a imobilului litigios în proprietatea statului.

Recursul pârâtului Municipiul București prin Primar

General este nefondat pentru următoarele considerente:

In ceea ce privește caracterul abuziv al preluării

imobilului de către stat, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

s-a stabilit că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt imobile

preluate abuziv. Acest decret contravenea atât dispozițiilor Constituției din

1948/art. 8 și art. 10, cât și prevederilor art. 481 C. civ., nereprezentând un

titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998,

susceptibil să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul

autorilor reclamanților în patrimoniul statului.

In mod corect instanța de apel, constatând preluarea

fără titlu valabil a imobilului în cauză și nedesființarea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1878 din 23 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 (titlu exhibat de D.A. și nedesființat în instanță), a făcut referire,

în considerentele hotărârii pronunțate, la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei

decizii în interesul legii „concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni |n

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice".

Așa cum s-a reținut și prin considerentele deciziei

instanței de apel, principala modificare pe care decizia nr. 33/2008 de recurs

în interesul legii o aduce în soluționare acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o

realizau din perspectiva dreptului intern a comparării ridurilor de proprietate

exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile

jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză

întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune

verificarea existenței unui „bun" sau alunei „speranțe legitime" în

patrimoniul părților ca noțiuni autonome, a; stabilirii ingerinței în dreptul

de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una

legitimă, respectiv, aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și

previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea

principiului proporționalității.

In speță, întrucât părțile litigante dețin fiecare un

titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

conflictul dintre ele, în mod corect a reținut instanța de apel dreptul

reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut de

către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de

proprietate.

In aceste condiții, restituirea în natură se impune

drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită

prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriașa cumpărătoare D.A.,

vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului,

ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl

constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat.

In jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a

reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un

„bun" în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării

sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune

întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în

speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare,

neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac

interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție legală de a te plânge

Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din

principiul subsidiarității.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va face

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar General împotriva deciziei nr. 316A din 19 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie.

Constată nul recursul declarat de pârâta D.A. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie

2010.