ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5964/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8664/300 din 5 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, reclamantul A.G.M. (ulterior decedat) a chemat în judecată pe pârâții D.A. își Municipiul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2 și să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil. În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul a arătat, în esență, că este succesorul foștilor proprietari ai imobilului, însă, după preluarea abuzivă a bunului de către stat, acesta l-a vândut pârâtei D.A.

, al cărei titlu de proprietate nu este valabil, în comparație cu cel al autorului reclamantului. Urmare a decesului reclamantului, survenit la data de 13 septembrie 2006, acțiunea a fost continuată de moștenitorul testamentar G.A.D. Prin sentința civilă nr. 9501 din 22 noiembrie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a acelei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatându-se că valoarea imobilului în litigiu este mai mare de 5 miliarde lei, conform expertizei imobiliare administrate în cauză. Astfel investit, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1300 din 16 septembrie 2008, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul G.A.D.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele. Prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 -122 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, motiv pentru care instanța nu poate să constate o altă situație fapt decât cea prevăzută de lege. Titlul pârâtei D.A. îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare nr. 1838 din 20 februarie 1997, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Existând două categorii de norme juridice, care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

Această lege impune o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv. Scopul acestei legi a fost de a tranșa, în sfârșit, controversata situație a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun, după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate, recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Prin decizia nr. 316A din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul G.A.D.

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul G.A.D. în contradictoriu cu pârâții D.A. și Municipiul București reprezentat de Primarul General, a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din București, sector 2, a obligat pe pârâta D.A. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a invocat în considerentele deciziei pronunțate prevederile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii (în vigoare la data pronunțării soluției instanței de apel) și a reținut, în esență, următoarele: Prin raportare la art. 8 din Constituția României din anul 1948 și la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg Și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din București, sector 2. In concursul dintre reclamant și pârâta D.A., cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și implicit se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriașa cumpărătoare D.A., vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituia numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare.

Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a reținut ca, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun" în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție. Împotriva deciziei civile nr. 316A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au declarat recurs pârâta D.A.

și Municipiul București prin Primarul General. In ceea ce privește motivele de recurs formulate de pârâta D.A., se constată că acestea au fost înregistrate la data de 27 noiembrie 2009, decizia instanței de apel fiind comunicată la data de 2 iulie 2009. Conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2), iar potrivit art. 301 teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Față de aceste prevederi legale și având în vedere că motivele de recurs formulate de pârâta D.A. au fost înregistrate la data de 27 noiembrie 2009, adică peste termenul prevăzut de textul de lege menționat, se va constata nul recursul declarat de aceasta.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici: In mod eronat instanța de apel a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, reținând în considerentele hotărârii pronunțate că, prin raportare la art. 8 al Constituției României din anul 1948 și la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se impune a fi constatată pe cale judecătorească nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din București, sector 2. Simpla raportare la Constituția R.P.R din anul 1948 nu poate reprezenta un argument suficient pentru a se conchide în cauză în sensul nevalabilității ridului statului de preluare a imobilului în litigiu, chiar și în ipoteza în care se face referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil de preluare!a imobilului litigios în proprietatea statului. Recursul pârâtului Municipiul București prin Primar General este nefondat pentru următoarele considerente: In ceea ce privește caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt imobile preluate abuziv. Acest decret contravenea atât dispozițiilor Constituției din 1948/art. 8 și art. 10, cât și prevederilor art. 481 C. civ., nereprezentând un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în patrimoniul statului.

In mod corect instanța de apel, constatând preluarea fără titlu valabil a imobilului în cauză și nedesființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1878 din 23 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 (titlu exhibat de D.A. și nedesființat în instanță), a făcut referire, în considerentele hotărârii pronunțate, la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei decizii în interesul legii „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni |n revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Așa cum s-a reținut și prin considerentele deciziei instanței de apel, principala modificare pe care decizia nr. 33/2008 de recurs în interesul legii o aduce în soluționare acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării ridurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea existenței unui „bun" sau alunei „speranțe legitime" în patrimoniul părților ca noțiuni autonome, a; stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv, aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

In speță, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, în mod corect a reținut instanța de apel dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate. In aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriașa cumpărătoare D.A., vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat.

In jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun" în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție legală de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din principiul subsidiarității.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 316A din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Constată nul recursul declarat de pârâta D.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.