ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 15

decembrie 2006, sub nr. 16355/302/2006, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R.

și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții M.M., Primăria Municipiului București

și SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra apartamentului nr. 15 situat în București, Piața M.K.,

și să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie

acest apartament.

La data de 14

februarie 2007, reclamanții și-au precizat acțiunea sub aspectul cadrului procesual,

arătând că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, înțeleg să se judece cu

pârâții Primăria Municipiului București și SC C. SA, iar în ceea ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere, cu toți pârâții indicați în acțiunea introductivă.

Prin sentința

civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 5 București admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalul București.

Pentru a hotărî

astfel, judecătoria a reținut, pe baza expertizelor efectuate în cauză, că valoarea

bunului litigios depășea suma de 500.000 RON la data sesizării instanței și că,

în raport de această valoare, competența de soluționare a cauzei în primă instanță

revineTribunalului, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

De asemenea,

judecătoria a reținut ca relevant pe acest aspect faptul că, deși din redactarea

cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții au înțeles să sesizeze instanța

cu două capete de cerere distincte, unul având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului și altul având ca obiect revendicare, în realitate, având în vedere

și temeiul de drept al cererii deduse judecății - art. 480 și urm. C. civ., această

cerere are un singur capăt de cerere, ce vizează revendicarea. În acest sens, s-a

avut în vedere și faptul că cererea reclamanților vizând constatarea nevalabilității

titlului statului nu poate fi considerată o cerere distinctă de cea privind revendicarea

imobilului, ci, dimpotrivă, soluționarea obiectului unei atare cereri reprezintă

unul dintre aspectele pe care instanța trebuie să le analizeze în momentul în care

verifică temeinicia cererii în revendicare.

Investit prin

declinare de competență, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă a soluționat cauza prin sentința

nr. 459 din 05 martie 2008.

Conform acestei

sentințe, a fost respinsă acțiunea precizată față de pârâții Primăria Municipiului

București și SC C. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active,

ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea precizată față de pârâta M.M., cu consecința

obligării acesteia să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul

nr. 15, situat în București, Piața M.K.

Pentru a decide

astfel, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Față de soluția

de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria

Municipiului București și SC C. SA, dispusă prin încheierea din 07 noiembrie 2007,

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți se impune a

fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, față de apărările aduse

în susținerea excepției, acesta apare ca o veritabilă chestiune de fond, ce implică

analizarea valabilității titlului statului, pentru a se putea stabili dacă bunul

litigios a ieșit sau nu în mod valabil din patrimoniul autorilor reclamanților.

Sub acest aspect,

se opune cu putere de lucru judecat decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului București,

secția a

V

a civilă, care a statuat că preluarea de

către stat a imobilului litigios s-a făcut fără titlu valabil.

Excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare a fost și ea respinsă prin încheierea din 07 noiembrie 2007.

Pe fondul revendicării,

întrucât ambele părți justifică un titlu de proprietate valabil asupra aceluiași

bun, se impune compararea acestora, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat.

Principiul proprietății

aparente, cât și buna-credință, și deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâtei și făcând

astfel posibilă compararea de titluri.

În contextul

comparării titlurilor de proprietate ale părților, trebuie reținut că datorită preluării

fără titlu valabil, reclamanții și pârâta invocă, în fapt, titluri de proprietate

cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți.

În ceea ce privește

problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în

temeiul Legii 112/1995, având în vedere modul în care a fost reglementată problema

acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea

circuitului civil, doar aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtei

este preferabil și, deci, că acțiunea în revendicare ar trebui respinsă.

În acest sens,

trebuie avute în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., care au menirea de a apăra

dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin

încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în

condițiile Legii nr. 10/2001, este de remarcat că această lege, datorită procedurii

greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează

în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului

cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparație putându-se face doar

prin restituirea în natură a bunului, sens în care este și jurisprudența constantă

a C.E.D.O.

Urmează ca,

la rândul său, pârâta să-și reglementeze propriile raporturi cu vânzătorul, izvorâte

din încheierea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea ulterioara a bunului,

în condițiile dreptului comun aplicabil în materie.

În concluzie,

titlul reclamanților trebuie apreciat ca preferabil, sens în care se va avea în

vedere și faptul că el provine de la adevăratul proprietar și că este mai vechi,

spre deosebire de cel al pârâtei, care este ulterior și provine de la un neproprietar.

Împotriva sentinței

Tribunalului a declarat apel pârâta M.M., criticând-o atât sub aspectul soluției

date excepțiilor invocate de ea, cât și sub aspectul soluției date pe fondul cauzei.

Prin decizia

nr. 228A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția autorității de lucru judecat,

precum și apelul pârâtei, ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii, s-au reținut următoarele:

Excepția lipsei

de interes și excepția lipsei calității procesuale active nu pot fi disociate. Interconexiunea

dintre calitate și interes, dar și existența lor autonomă, fac să fie confundate

uneori. Calitatea procesuală derivă din interes și se sprijină pe el.

Calitatea procesuală

semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a deduce în justiție dreptul

a cărui sancțiune o cere, puterea de a acționa în judecată, justificată de un interes

personal și direct.

Interesul, ca

orice demers în justiție, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea

procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să urmărească, așadar, „profit"

material sau moral, să fie juridic și legitim, născut și actual, direct și personal,

pozitiv și concret.

Aceste considerații

teoretice, corelate cu cele ale instanței de fond, conduc, cu toată ampla și buna

documentare a apelului (cu unele argumente corecte), la concluzia că prima instanță

a soluționat corect cele două excepții.

Și problema

„încălcării unui bun" recunoscut în favoarea apelantei și-a găsit o corectă

soluționare în considerentele hotărârii instanței de fond.

Fără a repeta

argumentația, corelând-o cu amplele motive de apel, curtea a reținut că prima instanță

a dat o corectă interpretare sintagmei de „bun", în sensul practicii C.E.D.O.

Nici soluționarea

acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor nu poate fi considerată nelegală.

Argumentele

aduse în apel nu sunt suficiente pentru a se aprecia că soluția instanței de fond

este nelegală și netemeinică.

De altfel, caracterizarea

și preferabilitatea titlurilor s-a făcut în baza legislației în vigoare la data

soluționării pricinii. Deja prin Legea nr. 213/1998 se arată proprietatea publică

și regimul juridic al imobilelor preluate de stat după anul 1944, iar Legea nr.

112/1995, care a avut o anumită evoluție sub aspectul practicii, a fost corectată

în timp de practică și de Legea nr. 10/2001, mai ales prin modificările făcute de

Legea nr. 247/2005.

Or, totul trebuie

privit în succesiunea legilor - art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr.

213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Numai corelând

legislația internă cu practica C.E.D.O. se poate ajunge la o soluție referitoare

la proprietatea imobilelor preluate abuziv de stat.

Existența procedurilor

prealabile, prevăzute de Legea nr. 18/1991 și mai ales Legea nr. 10/2001 (uneori

contestate), au fost unanim acceptate de jurisprudență, ca și prevalenta legii speciale

față de dreptul comun, anume Legea nr. 10/2001.

Soluția așa-zisei

inadmisibilități a unei acțiuni în revendicare, în prezența aplicării Legii nr.

10/2001, a fost lămurită, nefiind în fapt o inadmisibilitate, ci un impediment de

aplicare a legii generale în fața celei speciale.

Excepția autorității

de lucru judecat,, invocată de intimați cu trimitere la decizia nr. 5388 din 30

septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi primită, nefiind

întrunită una din condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., și anume identitatea

de părți în cele două litigii.

Decizia Curții

de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâta M.M., care a invocat următoarele

motive de nelegalitate:

pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde

motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pe parcursul

soluționării apelului au intervenit modificări legislative care sunt direct incidente

în speță, respectiv Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009. Aplicarea imediată a legii

noi a fost invocată prin notele scrise depuse la termenul din 19 martie 2009, dar

instanța de apel a omis să examineze acest mijloc de apărare, hotărârea nefiind

motivată pe acest aspect.

Pe de altă parte,

niciun motiv de apel nu a fost respins cu o motivare proprie a instanței de apel.

Aceasta s-a limitat să aprecieze că motivele de apel sunt „ample și bine documentate"

și că „instanța de fond a dat o dezlegare corectă cauzei deduse judecății",

fără a exprima o judecată propriu-zisă asupra temeiurilor de fapt și de drept ale

apelului.

Astfel, cu privire

la critica pe excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale

active, instanța de apel apreciază generic „... aceste argumentații teoretice, corelate

cu cele ale instanței de fond, conduc, cu toată ampla și buna documentare a apelului

(cu unele argumente corecte) să aprecieze că motivele nu pot fi primite, prima instanță

corect soluționând cele două excepții."

Cu privire la

apărarea ce vizează respectarea judiciară a dreptului la bun al pârâtei, în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a reținut: „fără

a repeta argumentația, corelând-o cu amplele motive de apel, se reține că prima

instanță a dat o corectă interpretare ... ".

Cu privire la

critica vizând soluționarea acțiunii în revendicare prin absolutizarea metodei comparării

de titluri, deși titlurile opuse de părți nu sunt constituite în aceleași condiții,

iar raportul dintre legea generală și legea specială, sub puterea căruia s-a constituit

și s-a reglementat regimul juridic al titlului pârâtei, nu permite aplicarea exclusivă

a acestor tehnici și metodologii jurisprudențiale și doctrinare de soluționare a

acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut: „argumentele aduse în apel

nu sunt suficiente pentru a aprecia că soluția instanței de fond este nelegală și

netemeinică".

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată

de persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, motivată și cu trimitere la

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul

legii, instanța de apel a apreciat „... luate în ansamblul motivelor de apel, amplu

dezvoltate de apelantă, raportate la argumentația instanței de fond, nu pot fi primite".

Rezultă că,

sub aceste aspecte, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Pe de altă parte,

hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în partea referitoare la excepția

lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, pentru că mai

întâi se reține că aceste excepții nu pot fi disociate, pentru ca apoi să se facă

vorbire de existența lor autonomă.

Hotărârea este

contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii sub aspectul inițierii

analizei propriu-zise a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Pe

acest aspect, motivarea este confuză, generală, echivocă și neinteligibilă, îutemeindu-se

și pe o lege inaplicabilă speței, respectiv Legea nr. 18/1991.

pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii în ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale

active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii în revendicare și lipsei de interes

a reclamanților în promovarea acestei acțiuni, precum și în ce privește soluționarea

pe fond a cererii în revendicare.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârilor

pronunțate în etapele procesuale anterioare ca temeinice și legale.

Recursul este

fondat și va fi admis în raport de motivul prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc.

civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Fundamentul

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea

prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În accepțiunea

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă,

să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate

în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la

toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la

soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție

împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element

necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

De aceea, nu

numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv

echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar

și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speță, este

de observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri

generale legate de temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe. Astfel,

curtea de apel s-a limitat să rețină că prima instanță a soluționat corect excepția

lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, sens în care a

făcut scurte considerații teoretice pe marginea conceptelor de calitate procesuală

și interes, fără a arăta, însă, argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat

această concluzie, prin raportare la situația concretă din speță, lăsând practic

necercetate criticile formulate pe acest aspect în apel.

De asemenea,

curtea de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor apelantei vizând respectarea

judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispozițiilor legale invocate -

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci s-a rezumat să constate că

această problemă își găsește o rezolvare corectă în considerentele hotărârii de

fond, or, o atare motivare are doar caracter formal.

Același gen

de aprecieri generice se regăsesc în considerentele deciziei recurate și cu privire

la dezlegarea dată în primă instanță excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare

și fondului acțiunii în revendicare, aspecte relativ la care curtea de apel nu a

făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în fapt și în drept, temeiurilor

apelului.

Or, simpla afirmație

în sensul că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, fără o analiză

propriu-zisă a criticilor ce i-au fost aduse în apel, care implică un răspuns, în

fapt și în drept, la fiecare din aceste critici, nu corespunde scopului motivării

hotărârii judecătorești

desprins din

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.

Motivele de

fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele

silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la

soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de

verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate,

în fapt și în drept, la toate motivele de apel.

Neprocedând

în acest mod și rezumându-se la aserțiuni generale privind legalitatea și temeinicia

soluției primei instanțe, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant în speță cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

Cum o astfel

de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului

pricinii, ceea ce impune soluția casării cu trimitere, criticile vizând încălcarea

și aplicarea greșită a legii în ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității

procesuale active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii în revendicare și

lipsei de interes a reclamanților în promovarea acestei acțiuni, precum și în ce

privește soluționarea pe fond a cererii în revendicare, nu pot fi analizate, urmând

a fi avute în vedere de instanța de trimitere.

În consecință,

apreciind că prin nemotivarea soluțieij?ronunțate, curtea de apel nu a intrat în

cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și (5) și art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304

pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul exercitat în cauză, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care

urmează să analizeze toate apărările formulate în apel și să stabilească, pe baza

probelor administrate, situația de fapt, raportat la care să aplice normele legale

incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei nr. 228 A din 09 aprilie 2009 a Curții

de Apel București,secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 7 mai 2010.