ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2010

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 15 decembrie 2006, sub nr. 16355/302/2006, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții M.M., Primăria Municipiului București și SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 15 situat în București, Piața M.K., și să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie acest apartament. La data de 14 februarie 2007, reclamanții și-au precizat acțiunea sub aspectul cadrului procesual, arătând că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, înțeleg să se judece cu pârâții Primăria Municipiului București și SC C. SA, iar în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, cu toți pârâții indicați în acțiunea introductivă.

Prin sentința civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 5 București admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut, pe baza expertizelor efectuate în cauză, că valoarea bunului litigios depășea suma de 500.000 RON la data sesizării instanței și că, în raport de această valoare, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revineTribunalului, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, judecătoria a reținut ca relevant pe acest aspect faptul că, deși din redactarea cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții au înțeles să sesizeze instanța cu două capete de cerere distincte, unul având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și altul având ca obiect revendicare, în realitate, având în vedere și temeiul de drept al cererii deduse judecății - art. 480 și urm. C. civ., această cerere are un singur capăt de cerere, ce vizează revendicarea. În acest sens, s-a avut în vedere și faptul că cererea reclamanților vizând constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi considerată o cerere distinctă de cea privind revendicarea imobilului, ci, dimpotrivă, soluționarea obiectului unei atare cereri reprezintă unul dintre aspectele pe care instanța trebuie să le analizeze în momentul în care verifică temeinicia cererii în revendicare.

Investit prin declinare de competență, Tribunalul București, secția a IV a civilă a soluționat cauza prin sentința nr. 459 din 05 martie 2008. Conform acestei sentințe, a fost respinsă acțiunea precizată față de pârâții Primăria Municipiului București și SC C. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea precizată față de pârâta M.M., cu consecința obligării acesteia să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 15, situat în București, Piața M.K.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Față de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului București și SC C. SA, dispusă prin încheierea din 07 noiembrie 2007, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți se impune a fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, față de apărările aduse în susținerea excepției, acesta apare ca o veritabilă chestiune de fond, ce implică analizarea valabilității titlului statului, pentru a se putea stabili dacă bunul litigios a ieșit sau nu în mod valabil din patrimoniul autorilor reclamanților.

Sub acest aspect, se opune cu putere de lucru judecat decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului București, secția a V a civilă, care a statuat că preluarea de către stat a imobilului litigios s-a făcut fără titlu valabil. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost și ea respinsă prin încheierea din 07 noiembrie 2007. Pe fondul revendicării, întrucât ambele părți justifică un titlu de proprietate valabil asupra aceluiași bun, se impune compararea acestora, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat. Principiul proprietății aparente, cât și buna-credință, și deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâtei și făcând astfel posibilă compararea de titluri.

În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părților, trebuie reținut că datorită preluării fără titlu valabil, reclamanții și pârâta invocă, în fapt, titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți. În ceea ce privește problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii 112/1995, având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, doar aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtei este preferabil și, deci, că acțiunea în revendicare ar trebui respinsă. În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., care au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia.

Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, este de remarcat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparație putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului, sens în care este și jurisprudența constantă a C.E.D.O. Urmează ca, la rândul său, pârâta să-și reglementeze propriile raporturi cu vânzătorul, izvorâte din încheierea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea ulterioara a bunului, în condițiile dreptului comun aplicabil în materie.

În concluzie, titlul reclamanților trebuie apreciat ca preferabil, sens în care se va avea în vedere și faptul că el provine de la adevăratul proprietar și că este mai vechi, spre deosebire de cel al pârâtei, care este ulterior și provine de la un neproprietar. Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel pârâta M.M., criticând-o atât sub aspectul soluției date excepțiilor invocate de ea, cât și sub aspectul soluției date pe fondul cauzei. Prin decizia nr. 228A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția autorității de lucru judecat, precum și apelul pârâtei, ca nefondat. În considerentele acestei decizii, s-au reținut următoarele: Excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active nu pot fi disociate.

Interconexiunea dintre calitate și interes, dar și existența lor autonomă, fac să fie confundate uneori. Calitatea procesuală derivă din interes și se sprijină pe el. Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a deduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere, puterea de a acționa în judecată, justificată de un interes personal și direct. Interesul, ca orice demers în justiție, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să urmărească, așadar, „profit" material sau moral, să fie juridic și legitim, născut și actual, direct și personal, pozitiv și concret. Aceste considerații teoretice, corelate cu cele ale instanței de fond, conduc, cu toată ampla și buna documentare a apelului (cu unele argumente corecte), la concluzia că prima instanță a soluționat corect cele două excepții.

Și problema „încălcării unui bun" recunoscut în favoarea apelantei și-a găsit o corectă soluționare în considerentele hotărârii instanței de fond. Fără a repeta argumentația, corelând-o cu amplele motive de apel, curtea a reținut că prima instanță a dat o corectă interpretare sintagmei de „bun", în sensul practicii C.E.D.O. Nici soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor nu poate fi considerată nelegală. Argumentele aduse în apel nu sunt suficiente pentru a se aprecia că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică. De altfel, caracterizarea și preferabilitatea titlurilor s-a făcut în baza legislației în vigoare la data soluționării pricinii.

Deja prin Legea nr. 213/1998 se arată proprietatea publică și regimul juridic al imobilelor preluate de stat după anul 1944, iar Legea nr. 112/1995, care a avut o anumită evoluție sub aspectul practicii, a fost corectată în timp de practică și de Legea nr. 10/2001, mai ales prin modificările făcute de Legea nr. 247/2005. Or, totul trebuie privit în succesiunea legilor - art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Numai corelând legislația internă cu practica C.E.D.O. se poate ajunge la o soluție referitoare la proprietatea imobilelor preluate abuziv de stat. Existența procedurilor prealabile, prevăzute de Legea nr. 18/1991 și mai ales Legea nr. 10/2001 (uneori contestate), au fost unanim acceptate de jurisprudență, ca și prevalenta legii speciale față de dreptul comun, anume Legea nr. 10/2001.

Soluția așa-zisei inadmisibilități a unei acțiuni în revendicare, în prezența aplicării Legii nr. 10/2001, a fost lămurită, nefiind în fapt o inadmisibilitate, ci un impediment de aplicare a legii generale în fața celei speciale. Excepția autorității de lucru judecat,, invocată de intimați cu trimitere la decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi primită, nefiind întrunită una din condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., și anume identitatea de părți în cele două litigii. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâta M.M., care a invocat următoarele motive de nelegalitate: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pe parcursul soluționării apelului au intervenit modificări legislative care sunt direct incidente în speță, respectiv Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009. Aplicarea imediată a legii noi a fost invocată prin notele scrise depuse la termenul din 19 martie 2009, dar instanța de apel a omis să examineze acest mijloc de apărare, hotărârea nefiind motivată pe acest aspect. Pe de altă parte, niciun motiv de apel nu a fost respins cu o motivare proprie a instanței de apel. Aceasta s-a limitat să aprecieze că motivele de apel sunt „ample și bine documentate" și că „instanța de fond a dat o dezlegare corectă cauzei deduse judecății", fără a exprima o judecată propriu-zisă asupra temeiurilor de fapt și de drept ale apelului.

Astfel, cu privire la critica pe excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel apreciază generic „... aceste argumentații teoretice, corelate cu cele ale instanței de fond, conduc, cu toată ampla și buna documentare a apelului (cu unele argumente corecte) să aprecieze că motivele nu pot fi primite, prima instanță corect soluționând cele două excepții." Cu privire la apărarea ce vizează respectarea judiciară a dreptului la bun al pârâtei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a reținut: „fără a repeta argumentația, corelând-o cu amplele motive de apel, se reține că prima instanță a dat o corectă interpretare ... ". Cu privire la critica vizând soluționarea acțiunii în revendicare prin absolutizarea metodei comparării de titluri, deși titlurile opuse de părți nu sunt constituite în aceleași condiții, iar raportul dintre legea generală și legea specială, sub puterea căruia s-a constituit și s-a reglementat regimul juridic al titlului pârâtei, nu permite aplicarea exclusivă a acestor tehnici și metodologii jurisprudențiale și doctrinare de soluționare a acțiunii în revendicare,

instanța de apel a reținut: „argumentele aduse în apel nu sunt suficiente pentru a aprecia că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică". Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată de persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, motivată și cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, instanța de apel a apreciat „... luate în ansamblul motivelor de apel, amplu dezvoltate de apelantă, raportate la argumentația instanței de fond, nu pot fi primite". Rezultă că, sub aceste aspecte, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Pe de altă parte, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în partea referitoare la excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, pentru că mai întâi se reține că aceste excepții nu pot fi disociate, pentru ca apoi să se facă vorbire de existența lor autonomă. Hotărârea este contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii sub aspectul inițierii analizei propriu-zise a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Pe acest aspect, motivarea este confuză, generală, echivocă și neinteligibilă, îutemeindu-se și pe o lege inaplicabilă speței, respectiv Legea nr. 18/1991. 2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii în revendicare și lipsei de interes a reclamanților în promovarea acestei acțiuni, precum și în ce privește soluționarea pe fond a cererii în revendicare. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârilor pronunțate în etapele procesuale anterioare ca temeinice și legale. Recursul este fondat și va fi admis în raport de motivul prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare: Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În speță, este de observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale legate de temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe. Astfel, curtea de apel s-a limitat să rețină că prima instanță a soluționat corect excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, sens în care a făcut scurte considerații teoretice pe marginea conceptelor de calitate procesuală și interes, fără a arăta, însă, argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat această concluzie, prin raportare la situația concretă din speță, lăsând practic necercetate criticile formulate pe acest aspect în apel.

De asemenea, curtea de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor apelantei vizând respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispozițiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci s-a rezumat să constate că această problemă își găsește o rezolvare corectă în considerentele hotărârii de fond, or, o atare motivare are doar caracter formal. Același gen de aprecieri generice se regăsesc în considerentele deciziei recurate și cu privire la dezlegarea dată în primă instanță excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și fondului acțiunii în revendicare, aspecte relativ la care curtea de apel nu a făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în fapt și în drept, temeiurilor apelului.

Or, simpla afirmație în sensul că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, fără o analiză propriu-zisă a criticilor ce i-au fost aduse în apel, care implică un răspuns, în fapt și în drept, la fiecare din aceste critici, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare. Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la toate motivele de apel.

Neprocedând în acest mod și rezumându-se la aserțiuni generale privind legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluția casării cu trimitere, criticile vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii în revendicare și lipsei de interes a reclamanților în promovarea acestei acțiuni, precum și în ce privește soluționarea pe fond a cererii în revendicare, nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanța de trimitere.

În consecință, apreciind că prin nemotivarea soluțieij?ronunțate, curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) și art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul exercitat în cauză, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze toate apărările formulate în apel și să stabilească, pe baza probelor administrate, situația de fapt, raportat la care să aplice normele legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei nr. 228 A din 09 aprilie 2009 a Curții de Apel București,secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.