ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5559/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 26 noiembrie 2008, E.A. a solicitat instanței - în contradictoriu

cu Municipiul București, prin Primar General - să constate că imobilul din București,

este deținut nelegal în proprietatea statului și să-l oblige pe pârât a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, teren viran în suprafață de 213

m.p.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că terenul a aparținut părinților săi R.A. și R.P. (care l-au dobândit prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat București în 02 iulie

1957) și a fost trecut, fără plata vreunor despăgubiri, în proprietatea Statului

Român, prin Decretul de expropriere nr. 130 din 29 mai 1989.

Cererea a fost fundamentată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Învestit în primă instanță, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 231 din 20 februarie 2009, a

respins cererea ca inadmisibilă, reținând în esență că reclamanta a urmat procedura

administrativă instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, obținând o dispoziție

prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, legalitatea

acesteia fiind confirmată și de instanța de judecată.

Prima instanță a mai reținut că respingerea

în acest mod a acțiunii reclamantei nu echivalează cu privarea acesteia de accesul

la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează fiecărei persoane dreptul la un Tribunal, întrucât reclamanta a

supus controlului judecătoresc decizia emisă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

având astfel la dispoziție calea specială efectivă pentru valorificarea dreptului

dedus pretins.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care,

prin decizia nr. 687/A din 15 decembrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei,

reținând că nu se poate susține înfrângerea dreptului de acces la justiție - garantat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în condițiile în care acest

drept nu este unul absolut, iar reclamanta a beneficiat de acces la instanțele naționale,

în cadrul unei proceduri judiciare cu trei grade de jurisdicție, care i-au analizat,

pe fond, pretențiile deduse judecății.

Împrejurarea că, conchide instanța de control

judiciar, soluția pronunțată în mod irevocabil în Dosarul nr. 715/3/2007 nu a fost

de admitere a cererii de restituire în natură a imobilului solicitat - pentru considerentul

că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică - nu poate duce la concluzia

că decizia irevocabilă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul

constatării imposibilității restituirii în natură, în procedura reglementată de

Legea nr. 10/2001, ar putea fi reanalizată, având în vedere dispozițiile art. 1201

C. civ.

În cauză, a declarat recurs în termen legal

reclamanta E.A., care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- în analizarea concursului dintre legile

interne și reglementările internaționale și comunitare, instanțele trebuiau să dea

prioritate celor din urmă, în acord cu dispozițiile art. 20 din Legea fundamentală;

- s-a reținut greșit că nu mai are deschisă

calea acțiunii în revendicare, în contradicție cu legea generală (art. 480 C.

civ.) și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile legii speciale

fiind inferioare Convenției.

Se face trimitere în acest sens la motivarea

instanței europene în cazul Faimblat contra României.

- s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care acestea încalcă în mod expres Convenția, declararea ca inadmisibilă

a acțiunii echivalând cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv

și perpetuu al dreptului de proprietate, fiind afectată însăși substanța dreptului;

- chiar în decizia „de îndrumare” pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 33/2008 se recunoaște legitimitatea

și admisibilitatea revendicării, atunci când normele de drept aplicabile sunt incompatibile

ori contrare prevederilor Convenției.

O astfel de concluzie, conchide recurenta,

conduce la aplicarea Convenției cu prioritate și înlăturarea aplicării legii speciale.

Recursul se privește ca nefondat, urmând

a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:

Reclamanta și-a fundamentat acțiunea, formulată

la 26 noiembrie 2008, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile

dreptului comun - art. 480 C. civ. - învederând, de altfel, instanței că a parcurs

procedura instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește

etapa administrativă (a formulării notificării și respectiv a emiterii dispoziției

motivate), cât și cea contencioasă, în care s-a dat o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ca atare, imediat după apariția Legii

nr. 10/2001, reclamanta a urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii

unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin

dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a

institui o procedură specială fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate

a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv.

- cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo

unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar

câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire

fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte

de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze

de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat

nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația

particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.

În vederea aplicării unitare a legii,

Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 09 iunie 2008) că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul

să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii

speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În interpretarea - din această perspectivă

- a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag.

1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece

prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în

această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva

României).

Tot astfel, în practica sa recentă (a se

vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu și alții împotrivi

României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări

coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul

dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, sub

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de

drept efectiv.

Prin aceeași decizie, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică”,

amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a

duce o politică economică socială și respectiv de a concepe imperativele acestei

utilități publice.

Făcând trimitere la cazurile Broniowski

împotrivi Poloniei, Scordino împotrivi Italiei și Lithgow și alții împotrivi Regatului

Unit, Curtea Europeană a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

nu garantează un drept la o compensare integrală în orice circumstanțe, o compensare

parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

În special, obiectivele legitime „de utilitate publică, or acelea ce urmăresc măsuri

de reformă economică ori de justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară

la valoarea de piață totală”.

În speță, nemulțumirea recurentei (care,

așa cum s-a arătat mai sus, a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, după

parcurgerea căreia s-a emis o dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent, dispoziție atacată în instanță printr-o contestație soluționată

prin hotărâre judecătorească irevocabilă) rezidă tocmai în refuzul pârâtului de

a-i restitui terenul în natură, motivat de reținerea utilității publice a acestuia,

refuz confirmat ulterior de instanțe care au reținut ca judicioasă măsura reparatorie,

prin echivalent.

Din parcurgerea întregului istoric al cauzei,

nu se poate însă ajunge la concluzia înfrângerii dreptului de acces la justiție,

garantat de Convenție în condițiile în care, așa cum corect s-a reținut, reclamanta

a beneficiat de acces la instanțele naționale, și a parcurs toate gradele de jurisdicție

permise de legislația internă, interval în care i-au fost analizate pe fond pretențiile

deduse judecății.

Pentru argumentele mai sus redate, nu se

poate reține nici susținerea recurentei că prevederile din Legea nr. 10/2001 referitoare

la acordarea despăgubirilor - pentru ipoteza când restituirea în natură nu este

posibilă - ar încălca Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în

care, așa cum s-a arătat, instanța europeană a recunoscut statelor contractante

o importantă marjă de apreciere asupra modalității reparațiunii, în funcție de măsurile

de reformă economică ori de justiție socială.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced,

recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta E.A. împotriva deciziei nr. 687/A din 15 decembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

octombrie 2010.