ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5559/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 26 noiembrie 2008, E.A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General - să constate că imobilul din București, este deținut nelegal în proprietatea statului și să-l oblige pe pârât a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, teren viran în suprafață de 213 m.p. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul a aparținut părinților săi R.A. și R.P. (care l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat București în 02 iulie 1957) și a fost trecut, fără plata vreunor despăgubiri, în proprietatea Statului Român, prin Decretul de expropriere nr. 130 din 29 mai 1989. Cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 231 din 20 februarie 2009, a respins cererea ca inadmisibilă, reținând în esență că reclamanta a urmat procedura administrativă instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, obținând o dispoziție prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, legalitatea acesteia fiind confirmată și de instanța de judecată. Prima instanță a mai reținut că respingerea în acest mod a acțiunii reclamantei nu echivalează cu privarea acesteia de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul la un Tribunal, întrucât reclamanta a supus controlului judecătoresc decizia emisă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, având astfel la dispoziție calea specială efectivă pentru valorificarea dreptului dedus pretins.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 687/A din 15 decembrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că nu se poate susține înfrângerea dreptului de acces la justiție - garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în condițiile în care acest drept nu este unul absolut, iar reclamanta a beneficiat de acces la instanțele naționale, în cadrul unei proceduri judiciare cu trei grade de jurisdicție, care i-au analizat, pe fond, pretențiile deduse judecății.

Împrejurarea că, conchide instanța de control judiciar, soluția pronunțată în mod irevocabil în Dosarul nr. 715/3/2007 nu a fost de admitere a cererii de restituire în natură a imobilului solicitat - pentru considerentul că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică - nu poate duce la concluzia că decizia irevocabilă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul constatării imposibilității restituirii în natură, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea fi reanalizată, având în vedere dispozițiile art. 1201 C. civ. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta E.A., care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în analizarea concursului dintre legile interne și reglementările internaționale și comunitare, instanțele trebuiau să dea prioritate celor din urmă, în acord cu dispozițiile art. 20 din Legea fundamentală; - s-a reținut greșit că nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare, în contradicție cu legea generală (art. 480 C. civ.) și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile legii speciale fiind inferioare Convenției. Se face trimitere în acest sens la motivarea instanței europene în cazul Faimblat contra României.

- s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acestea încalcă în mod expres Convenția, declararea ca inadmisibilă a acțiunii echivalând cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, fiind afectată însăși substanța dreptului; - chiar în decizia „de îndrumare” pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 33/2008 se recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării, atunci când normele de drept aplicabile sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției. O astfel de concluzie, conchide recurenta, conduce la aplicarea Convenției cu prioritate și înlăturarea aplicării legii speciale. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed: Reclamanta și-a fundamentat acțiunea, formulată la 26 noiembrie 2008, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 C. civ.

- învederând, de altfel, instanței că a parcurs procedura instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește etapa administrativă (a formulării notificării și respectiv a emiterii dispoziției motivate), cât și cea contencioasă, în care s-a dat o hotărâre judecătorească irevocabilă. Ca atare, imediat după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta a urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv.

- cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 09 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României). Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu și alții împotrivi României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Prin aceeași decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică socială și respectiv de a concepe imperativele acestei utilități publice. Făcând trimitere la cazurile Broniowski împotrivi Poloniei, Scordino împotrivi Italiei și Lithgow și alții împotrivi Regatului Unit, Curtea Europeană a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu garantează un drept la o compensare integrală în orice circumstanțe, o compensare parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

În special, obiectivele legitime „de utilitate publică, or acelea ce urmăresc măsuri de reformă economică ori de justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară la valoarea de piață totală”. În speță, nemulțumirea recurentei (care, așa cum s-a arătat mai sus, a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, după parcurgerea căreia s-a emis o dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dispoziție atacată în instanță printr-o contestație soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă) rezidă tocmai în refuzul pârâtului de a-i restitui terenul în natură, motivat de reținerea utilității publice a acestuia, refuz confirmat ulterior de instanțe care au reținut ca judicioasă măsura reparatorie, prin echivalent.

Din parcurgerea întregului istoric al cauzei, nu se poate însă ajunge la concluzia înfrângerii dreptului de acces la justiție, garantat de Convenție în condițiile în care, așa cum corect s-a reținut, reclamanta a beneficiat de acces la instanțele naționale, și a parcurs toate gradele de jurisdicție permise de legislația internă, interval în care i-au fost analizate pe fond pretențiile deduse judecății. Pentru argumentele mai sus redate, nu se poate reține nici susținerea recurentei că prevederile din Legea nr. 10/2001 referitoare la acordarea despăgubirilor - pentru ipoteza când restituirea în natură nu este posibilă - ar încălca Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, instanța europeană a recunoscut statelor contractante o importantă marjă de apreciere asupra modalității reparațiunii, în funcție de măsurile de reformă economică ori de justiție socială.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E.A. împotriva deciziei nr. 687/A din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2010.