ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 333 din 14

februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 26597/3/2007, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a respins, ca

inadmisibilă,

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta

G.F. împotriva pârâților S.R., prin M.

F., B.A. și B.E., U.M. și

U.F., G.M., F.V. și F.

V., admițându-se, în prealabil, excepția cu acest

obiect.

Totodată, s-au

respins ca rămase fără obiect cererile de chemare

în garanție

formulate, pe de o parte, de pârâții F.V. și V.

împotriva S.R., prin M.F.P., a

P.M. București și a SC F. SA, pe de altă parte, de

pârâta M.M. împotriva

S.R., precum și de S.R. împotriva SC F. SA.

S-a disjuns

cererea reconvențională formulată de pârâta M.

M. împotriva reclamantei G.F. privind

stabilirea

dreptului de

servitute.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a reținut că, întrucât Legea

nr. 10/2001

reprezintă o lege specială de reparație, normele acesteia

având caracter

derogator de la normele dreptului comun, după intrarea

în vigoare a

acestei legi, restituirea imobilelor ce se încadrează în

prevederile art. 2

se poate face doar cu respectarea procedurii speciale

instituite de această lege.

Introducerea unei

cereri întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este posibilă,

deoarece legea specială primează în

raport de normele dreptului comun.

Caracterul

obligatoriu al acestei proceduri prealabile se desprinde

din

considerentele Deciziei nr.

IX

din 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile

unite, existența procedurii speciale de restituire a imobilelor conform Legii nr.

10/2001 și, prin urmare, inadmisibilitatea

cererii de restituire în condițiile dreptului comun,

neputând fi

interpretată în sensul

restrângerii accesului la justiție, în condițiile în

care art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 instituie controlul judecătoresc asupra dispozițiilor

emise în cadrul procedurii administrative.

Accesul la

justiție în sensul art. 6 din C.E.D.O. nu este afectat, întrucât nu exclude

posibilitatea

reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative

speciale

de reparație, care împiedică promovarea altor mijloace de valorificare a

dreptului

subiectiv, inclusiv pe calea acțiunii în revendicare, indiferent

dacă aceasta este formulată împotriva

S.R. sau a persoanelor fizice care au dobândit bunul prin cumpărare de la

deținătorul acelui imobil, astfel cum rezultă din

prevederile art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998.

Apelul declarat de către reclamantă

împotriva sentinței

menționate a fost admis

prin decizia nr. 905 din 28 noiembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel

București, secția a

IV

-a civilă, cu consecința

desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași

instanță.

Acțiunea în revendicare de drept comun

întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.,

reprezintă mijlocul procedural prin care o

persoană cere în justiție să

i se recunoască dreptul de proprietate

asupra

unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în

natură (acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului

neproprietar).

Legile reparatorii, respectiv Legea nr.

112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu prevăd nici o interdicție

privind

formularea acțiunii în revendicare

a adevăratului proprietar împotriva

chiriașului

cumpărător de la stat, deținător actual al bunului.

Acțiunea în

revendicare nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001,

ci rămâne supusă

dispozițiilor dreptului comun, art. 480 C. civ.,

întrucât legea specială

reglementează numai măsurile reparatorii în

raporturile dintre persoanele

îndreptățite și unitățile deținătoare, deci în

raport cu alții decât persoanele

fizice care au cumpărat imobilul de la

stat.

Nici un text din

Legea nr. 10/2001 nu vizează raporturile dintre

adevăratul proprietar și chiriașii

cumpărători, singurele dispoziții fiind

cele cuprinse în art. 45 (fost art. 46), dar numai sub

aspectul acțiunii în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare și

nicidecum din

perspectiva

acțiunii în revendicare și a comparării titlurilor de proprietate.

A admite teza conform căreia o cerere

în constatarea nevalabilității titlului statului și o acțiune în revendicare

prin

compararea titlurilor, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este inadmisibilă, ar avea drept consecință

încălcarea dispozițiilor art. 21 din

Constituția

României, art. 3 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O., texte ce reglementează

principiul

liberului acces la

justiție și dreptul la un proces echitabil.

Art. 21 alin. (4)

din Constituția României prevede că jurisdicțiile

speciale administrative sunt facultative.

A considera că

reclamanta are deschisă numai calea procedurii

administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că o

acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă prin

aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, ar însemna

tocmai nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (4)

din Constituția României

și s-ar

refuza examinarea în fond a cererii reclamantei.

În consecință, în

mod nelegal tribunalul a respins acțiunea în

revendicare, admițând excepția admisibilității cererii, a

conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs toți pârâții, după cum urmează:

I.

Prin motivele de

recurs, pârâta M.(fostă G.)

M. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând, în esență, următoarele:

- Î

n

mod greșit, s-a apreciat că ar fi întrunită premisa unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480

C. civ., deoarece

recurenta - pârâtă nu este posesorul neproprietar, ci

este unicul

proprietar recunoscut prin

titlu legal, respectiv contractul de vânzare -

cumpărare nr. 1481 din 19

decembrie 1996, titlu ce nu a fost desființat de nicio

lege sau de vreo hotărâre dată de instanța de judecată.

De asemenea,

pentru ca acțiunea de revendicare prin compararea

titlurilor de

proprietate să fie admisibilă, trebuie să existe 2 titluri de

proprietate; or,

în speță, există doar un singur titlu, respectiv contractul

de vânzare - cumpărare, care

reprezintă un bun în sensul Convenției

Europene,

în timp ce reclamanta nu este titulara unui bun actual și nici

chiar a

unei speranțe legitime, în sensul jurisprudenței europene,

deoarece a obținut despăgubirile materiale în

locul imobilului.

- Î

n

mod greșit, s-a constatat că legile reparatorii nu prevăd nicio

interdicție privind formularea acțiunii în revendicare

a adevăratului proprietar, împotriva chiriașului cumpărător de la stat,

deținător actual

al bunului.

Legea specială

nu ar putea nici să îngrădească, nici să împiedice accesul la justiție, în

sensul procesual al dreptului la acțiune, de care

reclamanta a

beneficiat deja: dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a

propune probe pe

excepție, dreptul de a exercita cai de atac, însă, în sens material, dreptul la

acțiune trebuie să se aplice conform textelor

de lege speciale, de care

reclamanta nu a înțeles să uzeze în termenul

special de prescripție prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

- Î

n

mod eronat, instanța de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001

reglementează

numai raporturile persoanelor îndreptățite cu persoanele juridice deținătoare,

nu și cu persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.

Persoana îndreptățită ar fi trebuit să

formuleze cerere în

constatarea nulității

absolute a actului de vânzare cumpărare, în temeiul

art. 45 din aceeași lege,

însă aceasta a rămas în pasivitate, astfel încât titlul

recurentei nu a fost niciodată contestat, consolidându-se, ca urmare a

prescripției

dreptului la acțiune în sens material.

Reclamanta a

uzat deja de legile reparatorii speciale, respectiv

Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001,

cerând și obținând

despăgubiri (prin

Hotărârea C.G.M.B. nr. 1985 din 20 noiembrie 1998 și actualizarea

sumei prin Dispoziția nr. 7982 din 16 mai 2007),

astfel încât, la momentul

actual,

unicul proprietar al imobilului este recurenta. Permițând un nou

demers al reclamantei, instanța acceptă o

îmbogățire fără just temei a

acesteia,

care va avea în final în patrimoniul său atât suma de bani în

cuantum reactualizat, cât și imobilul în

materialitatea sa.

-

Prin

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare prin

compararea

titlurilor nu sunt încălcate principiul liberului acces la justiție și dreptul

la un proces echitabil.

Reclamanta nu are în patrimoniul său

un bun actual conform

jurisprudenței C.E.D.O.,

în sensul unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea

lui, din moment ce a optat de la început

pentru masurile reparatorii în

bani, astfel încât nu beneficiază de protecția normelor europene, care să

impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamantă.

II.

Prin motivele de recurs, pârâții F.V. și

F.

V. au formulat critici de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct.

9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- Cererea în revendicare potrivit

dreptului comun este

inadmisibilă, în

condițiile existenței unei legi speciale de reglementare a

regimului

juridic al unor imobile preluate abuziv, instituind o procedură administrativă

specială prealabilă, fapt ce atrage aplicabilitatea imediată și exclusivă a

acesteia, atât sub aspectul

dreptului

substanțial, cât și al dreptului procesual, pentru toate situațiile

ce

intră în domeniul său de aplicare.

Așadar, Legea nr.

10/2001 era singura cale viabilă prin care foștii

proprietari puteau obține

recunoașterea dreptului lor de proprietate

asupra

imobilelor pe care le-au deținut în trecut, inclusiv în ipoteza în

care

statul a vândut imobilele către chiriași.

În acest sens, prin Decizia nr. 33 din

09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

s-a arătat că

neatacarea contractului de

vânzare - cumpărare încheiat între stat și

chiriaș de către fostul proprietar în termenul de 18 luni prevăzut de art.

45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ori nerevendicarea imobilului în

același termen închide persoanei îndreptățite,

verus dominus, orice

posibilitate de

a dobândi imobilul de care a fost deposedat.

Respingerea

cererii în revendicare, ca inadmisibilă, nu încalcă

dreptul la un

proces echitabil și accesul la justiție și nici nu constituie

un refuz de soluționare a cauzei.

Potrivit

jurisprudenței C.E.D.O.,

dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.

L.F. nu este un

drept absolut ori nelimitat și nu

exclude

reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile.

Dimpotrivă,

Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a

prevedea obligativitatea parcurgerii unor

proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni

în justiție.

În niciuna din deciziile pronunțate de

C.E.D.O. până în prezent, nu s-a statuat asupra

admisibilității acțiunilor de revendicare formulate după intrarea în

vigoare

a Legii nr. 10/2001. Toate motivele care au condus la

condamnarea stratului roman în cauzele pronunțate până în prezent au

avut

în vedere alte argumente decât cele referitoare la accesul

reclamanților la o instanță prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- Respingerea,

ca inadmisibilă, a cererii în revendicare nu încalcă

nici

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.

D.O.

Restituirea

imobilului prin echivalent prin raportare la valoarea de circulație a imobilului

nu încalcă această normă, practica C.E.D.O.

fiind unanimă în a acorda despăgubiri și a obliga statul

român să

plătească foștilor proprietari

contravaloarea valorii de circulație a

imobilelor

preluate și nerestituite în natură, ca alternativă viabilă la

imposibilitatea restituirii în natură; or, în

cauză, reclamanta a obținut

dreptul

la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului revendicat.'

Mai mult,

niciuna din condițiile aplicării protecției instituite de

art. l din

Protocolul nr. 1 nu este întrunită: astfel, bunul revendicat nu

este actual,

întrucât imobilul nu se află în patrimoniul reclamantei, ci al

recurenților

pârâți; calitatea de calitatea de titular al dreptului de

proprietate nu-i

este recunoscută reclamantei, nici printr-o hotărâre

judecătorească

și nici ca urmare a finalizării procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001,

procedură la finele căreia urmează să primească

despăgubiri; legea de reparație nu este de natură a da

naștere în

patrimoniul părții a unei

speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea sa.

III. Prin

motivele de recurs, pârâții B.A., B.

E., U.M. și U.F. au formulat critici de

nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

,

susținând, în esență, că aprecierea instanței de apel în sensul că cererea în

revendicare este admisibilă este contrară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin care s-a decis că adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu încalcă art.

6 alin. (1) din C.E.D.O.,

întrucât calea

oferită de Legea specială nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului pretins

este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.

IV.

Prin motivele de recurs, pârâtul S.R.,

prin

M.E.F., a susținut, la rândul său, că

decizia

atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură

administrativă prealabilă și obligatorie pentru

restituirea în natură sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent,

procedura care se

finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției

motivate de soluționare a notificării.

Prin admiterea excepției de

inadmisibilitate nu este încălcat

dreptul

liberului acces la instanță, reglementat de art. 21 din Constituția

României, întrucât, în cazul existenței unei

proceduri de natura celei menționate anterior, doar decizia prin care este

soluționată notificarea

emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi

supusă controlului jurisdicțional.

În conformitate cu jurisprudența C.E.D.

O., dreptul de acces la instanță nu este un drept

absolut, putând fi

supus unor limitări legale.

Accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate,

sub toate aspectele, în cadrul

procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în

condițiile și pe căile

prevăzute de legea

specială, după cum a statuat instanța supremă în

Decizia nr. 33/2008.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursurile nu sunt fondate.

Observându-se că sunt identificabile

critici comune ale recurenților, urmează a fi analizate împreună, pentru

asigurarea coerenței argumentării soluției adoptate în cauză, din perspectiva

criteriilor de apreciere a admisibilității

acțiunii în revendicare imobiliară

formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este de reținut, în primul rând, că

Tribunalul a sancționat pe reclamantă prin respingerea cererii în revendicare

ca inadmisibilă pentru faptul de a nu fi inițiat și parcurs procedura legii

speciale în

materia măsurilor reparatorii

acordate pentru imobile preluate de stat

în perioada 1945 - 1989, respectiv Legea nr. 10/2001.

Or, după cum au

arătat înșiși pârâții în cursul procesului, inclusiv

prin motivele de

recurs, reclamanta a formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, ce

a fost soluționată prin Dispoziția nr. 7982 din 16 mai 2007

a Primarului General al Municipiului

București.

Prima instanță, fără a verifica acest

aspect și fără a analiza

relevanța sa în

examinarea acțiunii în revendicare, a conchis în sensul

neparcurgerii

procedurii administrative, ceea ce echivalează cu

admiterea greșită a excepției admisibilității cu acest unic argument.

Este adevărat că

recurenții au reiterat susținerile cu acest obiect,

ca și cele

privind efectele în proces ale formulării notificării și absenței

unui demers al

reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare -

cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr.

112/1995, în scopul de a sprijini soluția primei

instanțe.

Aceste susțineri nu sunt, însă,

relevante pe aspectul

inadmisibilității

cererii în revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a

fost cercetat de

către prima instanță, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel,

urmând a fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în fața tribunalului.

Astfel, faptul că reclamanta a

solicitat prin notificare doar

despăgubiri,

conform susținerilor recurenților, reprezintă o chestiune

de temeinicie a cererii în revendicare, care ar

fi îndreptățit o examinare

în fond a pretențiilor reclamantei și o

comparare a titlurilor de proprietate.

De altfel, chiar

recurenții M.M. și F.V. și

V. au plasat acest argument în analiza comparativă a

titlurilor

pretinse de

părțile adverse asupra aceluiași imobil, susținând că

reclamanta nu a înfățișat un titlu, iar titlurile pârâților s-au

consolidat

prin neatacarea lor

înăuntrul termenului special de prescripție prevăzut

de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea,

faptul că reclamanta nu a formulat o acțiune în

constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare - cumpărare

încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi

asimilată cu

neparcurgerea

procedurii Legii nr. 10/2001, ci are relevanță tot în contextul comparării

titlurilor.

Or, prima instanță nu a procedat la

evaluarea comparativă a

titlurilor și nici

nu a reținut, cel puțin, argumente de natura celor redate

anterior, invocate prin motivele de recurs,

respectiv obiectul notificării

formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001 și absența unui demers judiciar

al

reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare

încheiate între pârâți în temeiul Legii nr.

112/1995,

argumente care ar fi putut socotite ca vizând fondul cauzei.

În al doilea rând, se reține că toți

recurenții - pârâți au făcut trimitere la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de

Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Chiar dacă acea decizie nu era

pronunțată la momentul

soluționării cauzei

în primă instanță în acest dosar, se impune referirea la conținutul său, atât

pentru a se răspunde susținerilor recurenților, cât

și pentru a se

releva particularitățile unei cereri în revendicare

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce nu au fost

avute

în vedere de către prima instanță în cauză.

Contrar

susținerilor tuturor recurenților, hotărârea pronunțată în

temeiul art. 329 C. proc. civ., nu

confirmă soluția

admisibilității unei

asemenea cereri în revendicare.

Dimpotrivă, în

cuprinsul său se arată

exprzssis w/bis

că „nu se

poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de

a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil

ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de

un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție”.

Așadar, în măsura în care reclamantul

se prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F., nu se

poate socoti că cererea

în revendicare este

inadmisibilă, în considerarea simplei existențe a Legii

nr. 10/2001.

În cauză, prin

cererea de chemare în judecată s-au invocat drept

temei juridic al

pretențiilor reclamantei atât dispozițiile art. 480 C. civ.

, cât și cele ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.

D.L.F., fără ca prima instanță să dea

eficiență acestora din urmă, cu toate

că, potrivit art. 11 și 20 din

Constituția

României, tratatele și instrumentele juridice internaționale

în materia

drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern și nu

pot fi ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecății ce intră în

sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaționale.

În contextul unui

asemenea temei juridic, prima instanță trebuia

să analizeze în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția și să examineze cererea pe fond,

comparând titlurile părților în raport de

elementele consacrate în jurisprudența constantă a C.E.

D.O. conturată chiar în zecile de

cauze românești

soluționate de Curte,

începând cu cauza Pădurarii contra României din

1 decembrie 2005, continuând cu S. și P.

Astfel, se impunea analizarea

existenței unui „bun” în sensul

celui

dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantei, cât și în cel al

pârâților persoane fizice care pretind că sunt

titulari ai dreptului de

proprietate

asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr.

112/1995; totodată,

a unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate și dacă aceasta este

prevăzută de lege, justificată și proporțională cu scopul urmărit.

În absența unei asemenea evaluări, nu

se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluția de

respingere ca

inadmisibilă a cererii fiind

greșită în raport de temeiul juridic al acesteia

reprezentat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.

E.D.L.F.

În aceste

condiții, susținerile recurenților referitoare la exigențele

acestei norme internaționale

nu pot constitui argumente în favoarea

legalității soluției adoptate de prima instanță,

interesând fondul cauzei, ce urmează a se analiza cu ocazia reluării judecății

în fața tribunalului,

ce va avea în vedere motivele de recurs pe acest aspect.

În compararea

titlurilor, vor fi luate în considerare criteriile de

apreciere

descrise în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în

interesul legii,

inclusiv posibilitatea indemnizării corespunzătoare a

fostului

proprietar prin mecanismul Legii nr. 10/2001, ținând cont de

faptul că, în jurisprudența sa

constantă din cauzele românești soluționate, C.E.D.O. a apreciat că

Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent

într-un mod care ar

putea conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și

nici nu ia în

calcul prejudiciul suferit de

persoanele private astfel de bunurile lor,

înainte de intrarea sa în

vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

Date fiind

considerentele anterioare, suficiente pentru conturarea

soluției de

menținere a deciziei prin care s-a constatat că, în mod greșit,

prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului cauzei, nu este

necesară

evaluarea celorlalte motive de recurs prin care se tinde la

susținerea

legalității sentinței.

În consecință, Înalta

Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, urmând ca reluarea

judecății în primă instanță, urmare a

desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, să

aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie cu privire la

examinarea în

fond a

cererii în revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

la C.E.D.L.F.

Drept urmare, va

respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții M.

(G.)M., F.V., F.V., B.

A., B.E., U.F., U.M. și de

S.R., prin M.F.P. împotriva deciziei nr.

905 din 28 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a

IV-

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.