ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 333 din 14 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 26597/3/2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta G.F. împotriva pârâților S.R., prin M. F., B.A. și B.E., U.M. și U.F., G.M., F.V. și F. V., admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect. Totodată, s-au respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate, pe de o parte, de pârâții F.V. și V. împotriva S.R., prin M.F.P., a P.M. București și a SC F. SA, pe de altă parte, de pârâta M.M. împotriva S.R., precum și de S.R.

împotriva SC F. SA. S-a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta M. M. împotriva reclamantei G.F. privind stabilirea dreptului de servitute. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, normele acesteia având caracter derogator de la normele dreptului comun, după intrarea în vigoare a acestei legi, restituirea imobilelor ce se încadrează în prevederile art. 2 se poate face doar cu respectarea procedurii speciale instituite de această lege. Introducerea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. , după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este posibilă, deoarece legea specială primează în raport de normele dreptului comun.

Caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile se desprinde din considerentele Deciziei nr. IX din 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, existența procedurii speciale de restituire a imobilelor conform Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, inadmisibilitatea cererii de restituire în condițiile dreptului comun, neputând fi interpretată în sensul restrângerii accesului la justiție, în condițiile în care art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie controlul judecătoresc asupra dispozițiilor emise în cadrul procedurii administrative. Accesul la justiție în sensul art. 6 din C.E.D.O. nu este afectat, întrucât nu exclude posibilitatea reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative speciale de reparație, care împiedică promovarea altor mijloace de valorificare a dreptului subiectiv, inclusiv pe calea acțiunii în revendicare, indiferent dacă aceasta este formulată împotriva S.R.

sau a persoanelor fizice care au dobândit bunul prin cumpărare de la deținătorul acelui imobil, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 905 din 28 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, cu consecința desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură (acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar).

Legile reparatorii, respectiv Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu prevăd nici o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva chiriașului cumpărător de la stat, deținător actual al bunului. Acțiunea în revendicare nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, ci rămâne supusă dispozițiilor dreptului comun, art. 480 C. civ., întrucât legea specială reglementează numai măsurile reparatorii în raporturile dintre persoanele îndreptățite și unitățile deținătoare, deci în raport cu alții decât persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat. Nici un text din Legea nr. 10/2001 nu vizează raporturile dintre adevăratul proprietar și chiriașii cumpărători, singurele dispoziții fiind cele cuprinse în art. 45 (fost art. 46), dar numai sub aspectul acțiunii în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare și nicidecum din perspectiva acțiunii în revendicare și a comparării titlurilor de proprietate.

A admite teza conform căreia o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este inadmisibilă, ar avea drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 3 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O., texte ce reglementează principiul liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Art. 21 alin. (4) din Constituția României prevede că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative. A considera că reclamanta are deschisă numai calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă prin aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, ar însemna tocmai nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și s-ar refuza examinarea în fond a cererii reclamantei.

În consecință, în mod nelegal tribunalul a respins acțiunea în revendicare, admițând excepția admisibilității cererii, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs toți pârâții, după cum urmează: I. Prin motivele de recurs, pârâta M.(fostă G.) M. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - Î n mod greșit, s-a apreciat că ar fi întrunită premisa unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece recurenta - pârâtă nu este posesorul neproprietar, ci este unicul proprietar recunoscut prin titlu legal, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 1481 din 19 decembrie 1996, titlu ce nu a fost desființat de nicio lege sau de vreo hotărâre dată de instanța de judecată.

De asemenea, pentru ca acțiunea de revendicare prin compararea titlurilor de proprietate să fie admisibilă, trebuie să existe 2 titluri de proprietate; or, în speță, există doar un singur titlu, respectiv contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă un bun în sensul Convenției Europene, în timp ce reclamanta nu este titulara unui bun actual și nici chiar a unei speranțe legitime, în sensul jurisprudenței europene, deoarece a obținut despăgubirile materiale în locul imobilului. - Î n mod greșit, s-a constatat că legile reparatorii nu prevăd nicio interdicție privind formularea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar, împotriva chiriașului cumpărător de la stat, deținător actual al bunului.

Legea specială nu ar putea nici să îngrădească, nici să împiedice accesul la justiție, în sensul procesual al dreptului la acțiune, de care reclamanta a beneficiat deja: dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a propune probe pe excepție, dreptul de a exercita cai de atac, însă, în sens material, dreptul la acțiune trebuie să se aplice conform textelor de lege speciale, de care reclamanta nu a înțeles să uzeze în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. - Î n mod eronat, instanța de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 reglementează numai raporturile persoanelor îndreptățite cu persoanele juridice deținătoare, nu și cu persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la stat.

Persoana îndreptățită ar fi trebuit să formuleze cerere în constatarea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare, în temeiul art. 45 din aceeași lege, însă aceasta a rămas în pasivitate, astfel încât titlul recurentei nu a fost niciodată contestat, consolidându-se, ca urmare a prescripției dreptului la acțiune în sens material. Reclamanta a uzat deja de legile reparatorii speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, cerând și obținând despăgubiri (prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 1985 din 20 noiembrie 1998 și actualizarea sumei prin Dispoziția nr. 7982 din 16 mai 2007), astfel încât, la momentul actual, unicul proprietar al imobilului este recurenta. Permițând un nou demers al reclamantei, instanța acceptă o îmbogățire fără just temei a acesteia, care va avea în final în patrimoniul său atât suma de bani în cuantum reactualizat, cât și imobilul în materialitatea sa.

- Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor nu sunt încălcate principiul liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Reclamanta nu are în patrimoniul său un bun actual conform jurisprudenței C.E.D.O., în sensul unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, din moment ce a optat de la început pentru masurile reparatorii în bani, astfel încât nu beneficiază de protecția normelor europene, care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamantă. II. Prin motivele de recurs, pârâții F.V. și F. V. au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele: - Cererea în revendicare potrivit dreptului comun este inadmisibilă, în condițiile existenței unei legi speciale de reglementare a regimului juridic al unor imobile preluate abuziv, instituind o procedură administrativă specială prealabilă, fapt ce atrage aplicabilitatea imediată și exclusivă a acesteia, atât sub aspectul dreptului substanțial, cât și al dreptului procesual, pentru toate situațiile ce intră în domeniul său de aplicare. Așadar, Legea nr. 10/2001 era singura cale viabilă prin care foștii proprietari puteau obține recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor pe care le-au deținut în trecut, inclusiv în ipoteza în care statul a vândut imobilele către chiriași.

În acest sens, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a arătat că neatacarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între stat și chiriaș de către fostul proprietar în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ori nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite, verus dominus, orice posibilitate de a dobândi imobilul de care a fost deposedat. Respingerea cererii în revendicare, ca inadmisibilă, nu încalcă dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție și nici nu constituie un refuz de soluționare a cauzei. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.

L.F. nu este un drept absolut ori nelimitat și nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție. În niciuna din deciziile pronunțate de C.E.D.O. până în prezent, nu s-a statuat asupra admisibilității acțiunilor de revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Toate motivele care au condus la condamnarea stratului roman în cauzele pronunțate până în prezent au avut în vedere alte argumente decât cele referitoare la accesul reclamanților la o instanță prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

- Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii în revendicare nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.O. Restituirea imobilului prin echivalent prin raportare la valoarea de circulație a imobilului nu încalcă această normă, practica C.E.D.O.

fiind unanimă în a acorda despăgubiri și a obliga statul român să plătească foștilor proprietari contravaloarea valorii de circulație a imobilelor preluate și nerestituite în natură, ca alternativă viabilă la imposibilitatea restituirii în natură; or, în cauză, reclamanta a obținut dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului revendicat.' Mai mult, niciuna din condițiile aplicării protecției instituite de art. l din Protocolul nr. 1 nu este întrunită: astfel, bunul revendicat nu este actual, întrucât imobilul nu se află în patrimoniul reclamantei, ci al recurenților pârâți; calitatea de calitatea de titular al dreptului de proprietate nu-i este recunoscută reclamantei, nici printr-o hotărâre judecătorească și nici ca urmare a finalizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură la finele căreia urmează să primească despăgubiri; legea de reparație nu este de natură a da naștere în patrimoniul părții a unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

III. Prin motivele de recurs, pârâții B.A., B. E., U.M. și U.F. au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , susținând, în esență, că aprecierea instanței de apel în sensul că cererea în revendicare este admisibilă este contrară Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a decis că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., întrucât calea oferită de Legea specială nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.

IV. Prin motivele de recurs, pârâtul S.R., prin M.E.F., a susținut, la rândul său, că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, procedura care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate de soluționare a notificării. Prin admiterea excepției de inadmisibilitate nu este încălcat dreptul liberului acces la instanță, reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât, în cazul existenței unei proceduri de natura celei menționate anterior, doar decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului jurisdicțional.

În conformitate cu jurisprudența C.E.D. O., dreptul de acces la instanță nu este un drept absolut, putând fi supus unor limitări legale. Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, după cum a statuat instanța supremă în Decizia nr. 33/2008. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate. Observându-se că sunt identificabile critici comune ale recurenților, urmează a fi analizate împreună, pentru asigurarea coerenței argumentării soluției adoptate în cauză, din perspectiva criteriilor de apreciere a admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este de reținut, în primul rând, că Tribunalul a sancționat pe reclamantă prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă pentru faptul de a nu fi inițiat și parcurs procedura legii speciale în materia măsurilor reparatorii acordate pentru imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989, respectiv Legea nr. 10/2001. Or, după cum au arătat înșiși pârâții în cursul procesului, inclusiv prin motivele de recurs, reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ce a fost soluționată prin Dispoziția nr. 7982 din 16 mai 2007 a Primarului General al Municipiului București. Prima instanță, fără a verifica acest aspect și fără a analiza relevanța sa în examinarea acțiunii în revendicare, a conchis în sensul neparcurgerii procedurii administrative, ceea ce echivalează cu admiterea greșită a excepției admisibilității cu acest unic argument.

Este adevărat că recurenții au reiterat susținerile cu acest obiect, ca și cele privind efectele în proces ale formulării notificării și absenței unui demers al reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, în scopul de a sprijini soluția primei instanțe. Aceste susțineri nu sunt, însă, relevante pe aspectul inadmisibilității cererii în revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a fost cercetat de către prima instanță, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel, urmând a fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în fața tribunalului. Astfel, faptul că reclamanta a solicitat prin notificare doar despăgubiri, conform susținerilor recurenților, reprezintă o chestiune de temeinicie a cererii în revendicare, care ar fi îndreptățit o examinare în fond a pretențiilor reclamantei și o comparare a titlurilor de proprietate.

De altfel, chiar recurenții M.M. și F.V. și V. au plasat acest argument în analiza comparativă a titlurilor pretinse de părțile adverse asupra aceluiași imobil, susținând că reclamanta nu a înfățișat un titlu, iar titlurile pârâților s-au consolidat prin neatacarea lor înăuntrul termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, faptul că reclamanta nu a formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi asimilată cu neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, ci are relevanță tot în contextul comparării titlurilor.

Or, prima instanță nu a procedat la evaluarea comparativă a titlurilor și nici nu a reținut, cel puțin, argumente de natura celor redate anterior, invocate prin motivele de recurs, respectiv obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și absența unui demers judiciar al reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, argumente care ar fi putut socotite ca vizând fondul cauzei. În al doilea rând, se reține că toți recurenții - pârâți au făcut trimitere la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Chiar dacă acea decizie nu era pronunțată la momentul soluționării cauzei în primă instanță în acest dosar, se impune referirea la conținutul său, atât pentru a se răspunde susținerilor recurenților, cât și pentru a se releva particularitățile unei cereri în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce nu au fost avute în vedere de către prima instanță în cauză. Contrar susținerilor tuturor recurenților, hotărârea pronunțată în temeiul art. 329 C. proc. civ., nu confirmă soluția admisibilității unei asemenea cereri în revendicare. Dimpotrivă, în cuprinsul său se arată exprzssis w/bis că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Așadar, în măsura în care reclamantul se prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F., nu se poate socoti că cererea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existențe a Legii nr. 10/2001. În cauză, prin cererea de chemare în judecată s-au invocat drept temei juridic al pretențiilor reclamantei atât dispozițiile art. 480 C. civ. , cât și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.L.F., fără ca prima instanță să dea eficiență acestora din urmă, cu toate că, potrivit art. 11 și 20 din Constituția României, tratatele și instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern și nu pot fi ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecății ce intră în sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaționale.

În contextul unui asemenea temei juridic, prima instanță trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părților în raport de elementele consacrate în jurisprudența constantă a C.E. D.O. conturată chiar în zecile de cauze românești soluționate de Curte, începând cu cauza Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu S. și P. Astfel, se impunea analizarea existenței unui „bun” în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantei, cât și în cel al pârâților persoane fizice care pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, a unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate și dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată și proporțională cu scopul urmărit.

În absența unei asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii fiind greșită în raport de temeiul juridic al acesteia reprezentat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E.D.L.F. În aceste condiții, susținerile recurenților referitoare la exigențele acestei norme internaționale nu pot constitui argumente în favoarea legalității soluției adoptate de prima instanță, interesând fondul cauzei, ce urmează a se analiza cu ocazia reluării judecății în fața tribunalului, ce va avea în vedere motivele de recurs pe acest aspect. În compararea titlurilor, vor fi luate în considerare criteriile de apreciere descrise în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, inclusiv posibilitatea indemnizării corespunzătoare a fostului proprietar prin mecanismul Legii nr. 10/2001, ținând cont de faptul că, în jurisprudența sa constantă din cauzele românești soluționate, C.E.D.O.

a apreciat că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și nici nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii. Date fiind considerentele anterioare, suficiente pentru conturarea soluției de menținere a deciziei prin care s-a constatat că, în mod greșit, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, nu este necesară evaluarea celorlalte motive de recurs prin care se tinde la susținerea legalității sentinței.

În consecință, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, urmând ca reluarea judecății în primă instanță, urmare a desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, să aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie cu privire la examinarea în fond a cererii în revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F. Drept urmare, va respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții M. (G.)M., F.V., F.V., B. A., B.E., U.F., U.M. și de S.R., prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 905 din 28 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.