ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 03.03.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1925/2011

HOTĂRÂRE

03.03.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1925/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea

înregistrată la data de 23 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, reclamanții Z.I. și Z.B.J. au chemat în judecată pe pârâții I.V., I.E.,

I.M.R., I.M., C.A.C. și C.D.S., solicitând obligarea acestora din urmă să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamanților

situat în București, sector 1, imobil care se află în posesia pârâților și să

se dispună notarea în cartea funciară a interdicției de înstrăinare a

imobilului pe perioada desfășurării prezentului proces, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 7817 din 9 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în

dosarul nr. 14974/299/2007, s-a admis excepția necompetenței materiale a

judecătoriei și s-a declinat competența soluționării cauzei privind pe

reclamanții Z.I., Z.B.J. și pe pârâții I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. și C.D.S.,

în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pricina a fost

înregistrată la data de 11 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, sub nr. 33843/3/2008.

Prin sentința civilă

nr. 1729 F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții Z.I. și Z.B.J.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că pârâții, foști chiriași ai imobilului, au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București sector 1, cu

contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, contract în privința căruia

instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că

ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate

cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește decizia

civilă nr. 546 A din 2 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 5076 din 6 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța a constatat că nu este opozabilă

pârâților, având în vedere faptul că, pe de-o parte, nu au fost părți în acel

proces, iar pe de altă parte, la data promovării acțiunii în revendicare în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA,

respectiv în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâților, din anul 1997.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură,

fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de

vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel,

conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite,

care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a

considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar

împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai

modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari,

respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau printr-o

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În consecință,

acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de

reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și

modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma

specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că

legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași,

care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de

opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării

sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele

care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei

legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului

subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă,

impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității

raporturilor juridice.

Nu s-a putut reține

nici susținerea în sensul că titlul pârâților ar proveni de la un neproprietar,

astfel încât, nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema

nevalabilității titlului pârâților nu se mai poate pune după expirarea

termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind

valabil.

De altfel, nici

cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat

constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează

restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective

care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana

deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Cât privește capătul

de cerere privind notarea interdicției de înstrăinare, instanța a apreciat că

și acesta este neîntemeiat, în raport cu soluția ce urmează a fi pronunțată

pentru cererea în revendicare, având în vedere că nu există nici un motiv

pentru a îngrădi pârâților exercitarea tuturor atributelor dreptului de

proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Z.B.J. și Z.I.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 215 A din 22 martie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă

Z.B.J. și de apelantul-reclamant Z.I. împotriva sentinței civile nr. 1729 din

17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. și C.D.S.

A schimbat în tot

sentința apelată în sensul că s-a admis cererea de revendicare imobiliară.

Au fost obligați

pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în București, sectorul 1, individualizat conform contractului de vânzare-cumpărare

nr. 779/112/1997.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat următoarele:

S-a considerat că se

impune a se preciza că a fost legal învestită cu judecarea unor cereri de apel,

având în vedere dispozițiile art. 282-282

C. proc. civ., raportate

la valoarea imobilului revendicat stabilită prin expertiză efectuată în cauză,

valoare ce depășește plafonul de 100.000 lei (1 miliard ROL) stabilit în

privința litigiilor evaluabile în bani de aceste prevederi legale la care

intimații au făcut referire prin întâmpinare pentru o eventuală recalificare a

căii de atac ca fiind recurs.

De asemenea, nu au putut

fi primite susținerile intimaților în legătură cu nulitatea căii de atac

exercitate pentru nemotivarea sa în cadrul cererii de apel, ținând seama că în

cauză a fost respectat termenul de depunere a motivelor de apel prevăzut de

art. 287 alin. (2) C. proc. civ., aceste susțineri fiind oricum fără niciun

suport legal în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

care impun instanței de apel, în caz de nemotivare a apelului să se pronunțe,

în fond, pe baza celor invocate la prima instanță.

Prin urmare,

analizând criticile de apel comune formulate de apelanții-reclamanți, vizând exclusiv

modul de soluționare a cererii de revendicare de către prima instanță, Curtea

le-a apreciat ca fiind fondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul a avut în

vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căreia, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce

decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de

revendicare formulată de reclamanți.

De altfel, prin

Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna

să se încalce principiul „

specialia generalibus derogant

”.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat

în vigoare ulterior, s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile

reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv

de stat, aspect reținut deja și prin decizia arătată, în interpretarea textelor

legale anterioare.

Trebuie însă remarcat

că, și într-o asemenea ipoteză, în care imobilul ar intra sub incidența legii

speciale de reparație, prin aceeași decizie mai sus arătată, Înalta Curte a

sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 parag. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește

prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, ca și un remediu

efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este adevărat că

legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze,

imobilele în anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după

epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație,

reclamanții nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri

reparatorii în echivalent.

Curtea a reținut,

însă, în prezenta cauză, că prin decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr.

3644/2000, a fost admisă în mod definitiv acțiunea în revendicare a

reclamanților în speță, formulată în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și SC R.V. SRL, privind imobilul situat în București, sectorul

Referitor la

inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâți în cauză și reținută de

prima instanță în considerentele hotărârii apelate, Curtea a apreciat că, deși

o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între

părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin

aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără

a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților

care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc

de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun,

cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția

de proprietate decurgând din existența sa.

În plus, analizând

relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., se constată că pentru

a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul

Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său,

calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre

judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând

în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a

bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat

că în raport de această decizie reclamanții au un bun, situație în care aceștia

pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa,

inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Acest aspect a fost

recunoscut și prin Decizia civilă nr. 495R din 2 martie 2007, pronunțată în

dosarul nr. 18404/299/2004 al Curții de Apel București, secția a VII-a civilă,

decizie prin care s-a statuat că „apelanții au redobândit proprietatea asupra

imobilului în litigiu în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. și nu în urma parcurgerii procedurii de

restituire reglementate de Legea nr. 10/2001”, avându-se în vedere că „la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu era restituit, prin

decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 definitivă și executorie,

nemaifăcând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv”.

Se observă, în plus,

că prin decizia sus-menționată, opozabilă de această dată și intimaților-pârâți

care au fost părți și în procesul anterior, instanța de recurs a concluzionat,

în esență, că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză, „imobilul în

litigiu, nefăcând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001”.

Efectul pozitiv al

acestei hotărâri definitive și irevocabile - în sensul că ce s-a tranșat deja

jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței

- se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii

imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii

cererii de revendicare îndreptate de reclamanți împotriva C.G.M.B., intrând în

puterea lucrului judecat.

Curtea a avut în vedere

în acest sens și jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un

proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenție, ce trebuie

interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența

dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din

fundamentele sale, consacrat în jurisprudența C.E.D.O. fiind principiul

securității raporturilor juridice.

Sunt, deci,

întemeiate criticile apelanților-reclamanți privind greșita aplicare a Legii

nr. 10/2001 în speță, în raport de cele statuate prin hotărârile definitive

pronunțate anterior între aceleași părți.

Curtea a reținut că

prima instanță a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun,

având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată

împotriva foștilor chiriași, cumpărători de la stat ai imobilului revendicat,

în baza Legii nr. 112/1995.

În concursul dintre

apelanții reclamanți și intimații pârâți, Curtea a observat că primii se află

în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu

ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil,

prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și,

admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și, implicit, se impune recunoașterea existenței

valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în

patrimoniul său.

Totodată, demersurile

actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a

încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat,

prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei

reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei

încălcări.

În același timp,

intimații-pârâți deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, dispun, la rândul

lor, de un „bun”, Curtea neputând ignora în acest context nici împrejurarea că

prin Legea nr. 1/2009 s-a stabilit și opozabilitatea ca titluri de proprietate

a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

(art. I pct. 11).

Astfel, întrucât

părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca

valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut,

dreptul apelanților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia,

li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și

nerevocabil, dreptul de proprietate.

Curtea a observat că

într-o asemenea situație s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului că „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în

revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință,

chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a

dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri,

se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României),

privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condițiile în care,

„dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii

nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire

efectivă pentru asemenea privațiuni” (cum s-a statuat și în cauza Porțeanu

contra României).

În evaluarea

proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului

dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a

statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca

atare în legislația națională.

În aceste

circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului

reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de

proprietate al apelanților-reclamanți.

Pe de altă parte, în

jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din

acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta

are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul

exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în

revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor

de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge

Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza

Tudor și Tudor contra României).

În acest context,

analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a

reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție

pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat, că instanța de

contencios european a avut în vedere implicit, atât sistemul reparator

instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana

interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o

despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului.

În condițiile în care,

intimații-pârâți I.V. și I.E. nu au sesizat în prezenta cauză instanța cu o

cerere de chemare în garanție a statului, nimic nu îi împiedică pe aceștia să

solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior, în

condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect.

Curtea a mai reținut

că ceilalți intimați, pârâți în cauză, nu au exhibat vreun titlu de proprietate

prin care să combată dreptul de proprietate pretins de reclamanți.

In consecință, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamanților și a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea de revendicare imobiliară și

a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

imobilul în litigiu.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții I.V. și I.E.

Criticile formulate

vizează, în esență, următoarele aspecte:

Nu se poate reține

susținerea reclamanților apelanți, în sensul că titlul pârâților ar fi de la un

neproprietar, având în vedere că problema nevalabilității titlului pârâților nu

se poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat.

De asemenea, nu poate

fi considerat preferabil titlul reclamanților celui al pârâților, întrucât pârâții

au dobândit bunul de la un proprietar - statul roman - al cărui titlu nu a fost

anulat.

Sub un alt aspect, decizia

civilă nr. 546 A din 02 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, irevocabilă, prin decizia nr. 5076 din 06 noiembrie 2001 a Curții

Supreme de Justiție, nu este opozabilă pârâților întrucât, aceștia nu au fost

părți în acel proces; la data promovării acțiunii în revendicare de către

reclamanți, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și

SC R.V. SA, în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâților încă din anul

1997.

Recurenții pârâți mai

invocă faptul că, din punct de vedere juridic, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Astfel, conceptul de

normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează

același raport juridic.

În speță, acțiunea

reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările

speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de

ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care

prevede acordarea de despăgubiri.