ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1925/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții Z.I. și Z.B.J. au chemat în judecată pe pârâții I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. și C.D.S., solicitând obligarea acestora din urmă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamanților situat în București, sector 1, imobil care se află în posesia pârâților și să se dispună notarea în cartea funciară a interdicției de înstrăinare a imobilului pe perioada desfășurării prezentului proces, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 7817 din 9 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 14974/299/2007, s-a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanții Z.I., Z.B.J.

și pe pârâții I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. și C.D.S., în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pricina a fost înregistrată la data de 11 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 33843/3/2008. Prin sentința civilă nr. 1729 F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții Z.I. și Z.B.J. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că pârâții, foști chiriași ai imobilului, au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București sector 1, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, contract în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește decizia civilă nr. 546 A din 2 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 5076 din 6 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța a constatat că nu este opozabilă pârâților, având în vedere faptul că, pe de-o parte, nu au fost părți în acel proces, iar pe de altă parte, la data promovării acțiunii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA, respectiv în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâților, din anul 1997. În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. În consecință, acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

Nu s-a putut reține nici susținerea în sensul că titlul pârâților ar proveni de la un neproprietar, astfel încât, nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema nevalabilității titlului pârâților nu se mai poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind valabil. De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Cât privește capătul de cerere privind notarea interdicției de înstrăinare, instanța a apreciat că și acesta este neîntemeiat, în raport cu soluția ce urmează a fi pronunțată pentru cererea în revendicare, având în vedere că nu există nici un motiv pentru a îngrădi pârâților exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.B.J. și Z.I. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 215 A din 22 martie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Z.B.J. și de apelantul-reclamant Z.I. împotriva sentinței civile nr. 1729 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C.

și C.D.S. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că s-a admis cererea de revendicare imobiliară. Au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, individualizat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat următoarele: S-a considerat că se impune a se preciza că a fost legal învestită cu judecarea unor cereri de apel, având în vedere dispozițiile art. 282-282 1 C. proc. civ., raportate la valoarea imobilului revendicat stabilită prin expertiză efectuată în cauză, valoare ce depășește plafonul de 100.000 lei (1 miliard ROL) stabilit în privința litigiilor evaluabile în bani de aceste prevederi legale la care intimații au făcut referire prin întâmpinare pentru o eventuală recalificare a căii de atac ca fiind recurs.

De asemenea, nu au putut fi primite susținerile intimaților în legătură cu nulitatea căii de atac exercitate pentru nemotivarea sa în cadrul cererii de apel, ținând seama că în cauză a fost respectat termenul de depunere a motivelor de apel prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., aceste susțineri fiind oricum fără niciun suport legal în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care impun instanței de apel, în caz de nemotivare a apelului să se pronunțe, în fond, pe baza celor invocate la prima instanță. Prin urmare, analizând criticile de apel comune formulate de apelanții-reclamanți, vizând exclusiv modul de soluționare a cererii de revendicare de către prima instanță, Curtea le-a apreciat ca fiind fondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căreia, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanți.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „ specialia generalibus derogant ”. Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat în vigoare ulterior, s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja și prin decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

Trebuie însă remarcat că, și într-o asemenea ipoteză, în care imobilul ar intra sub incidența legii speciale de reparație, prin aceeași decizie mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, ca și un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este adevărat că legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent. Curtea a reținut, însă, în prezenta cauză, că prin decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, a fost admisă în mod definitiv acțiunea în revendicare a reclamanților în speță, formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R.V.

SRL, privind imobilul situat în București, sectorul 1. Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâți în cauză și reținută de prima instanță în considerentele hotărârii apelate, Curtea a apreciat că, deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.

În plus, analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., se constată că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa. Este de necontestat că în raport de această decizie reclamanții au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Acest aspect a fost recunoscut și prin Decizia civilă nr. 495R din 2 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 18404/299/2004 al Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, decizie prin care s-a statuat că „apelanții au redobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001”, avându-se în vedere că „la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu era restituit, prin decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 definitivă și executorie, nemaifăcând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv”.

Se observă, în plus, că prin decizia sus-menționată, opozabilă de această dată și intimaților-pârâți care au fost părți și în procesul anterior, instanța de recurs a concluzionat, în esență, că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză, „imobilul în litigiu, nefăcând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001”. Efectul pozitiv al acestei hotărâri definitive și irevocabile - în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanți împotriva C.G.M.B., intrând în puterea lucrului judecat.

Curtea a avut în vedere în acest sens și jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența C.E.D.O. fiind principiul securității raporturilor juridice. Sunt, deci, întemeiate criticile apelanților-reclamanți privind greșita aplicare a Legii nr. 10/2001 în speță, în raport de cele statuate prin hotărârile definitive pronunțate anterior între aceleași părți. Curtea a reținut că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, în baza Legii nr. 112/1995.

În concursul dintre apelanții reclamanți și intimații pârâți, Curtea a observat că primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său. Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, intimații-pârâți deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, dispun, la rândul lor, de un „bun”, Curtea neputând ignora în acest context nici împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 s-a stabilit și opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct. 11). Astfel, întrucât părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, dreptul apelanților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

Curtea a observat că într-o asemenea situație s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condițiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni” (cum s-a statuat și în cauza Porțeanu contra României).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. În aceste circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți.

Pe de altă parte, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor și Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil.

De menționat, că instanța de contencios european a avut în vedere implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. În condițiile în care, intimații-pârâți I.V. și I.E. nu au sesizat în prezenta cauză instanța cu o cerere de chemare în garanție a statului, nimic nu îi împiedică pe aceștia să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinși, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect. Curtea a mai reținut că ceilalți intimați, pârâți în cauză, nu au exhibat vreun titlu de proprietate prin care să combată dreptul de proprietate pretins de reclamanți.

In consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea de revendicare imobiliară și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții I.V. și I.E. Criticile formulate vizează, în esență, următoarele aspecte: Nu se poate reține susținerea reclamanților apelanți, în sensul că titlul pârâților ar fi de la un neproprietar, având în vedere că problema nevalabilității titlului pârâților nu se poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat. De asemenea, nu poate fi considerat preferabil titlul reclamanților celui al pârâților, întrucât pârâții au dobândit bunul de la un proprietar - statul roman - al cărui titlu nu a fost anulat.

Sub un alt aspect, decizia civilă nr. 546 A din 02 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, prin decizia nr. 5076 din 06 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, nu este opozabilă pârâților întrucât, aceștia nu au fost părți în acel proces; la data promovării acțiunii în revendicare de către reclamanți, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SA, în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâților încă din anul 1997. Recurenții pârâți mai invocă faptul că, din punct de vedere juridic, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic.

În speță, acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudența și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care, persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri . Printr-un memoriu separat, înregistrat la data de 4 iunie 2010, recurenții pârâți au precizat cazul de nelegalitate invocat și anume, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și au completat conținutul motivelor de recurs formulate în cauză. Memoriul astfel formulat nu este lovit de nulitate, aspect invocat cu ocazia dezbaterilor recursului de avocatul intimatei reclamnte Z.B.J., fiind formulat în termenul legal procedural, prevăzut de art. 301 raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ., față de data comunicării deciziei atacate către recurenții pârâți, respectiv 27 mai 2010 (filele 154 – 155 dosar apel). În recurs, intimații-reclamanți Z.I. și Z.B.J. au depus întâmpinare cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri, care se constituie, în totalitate, în apărări de fond la motivele de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Înalta Curte constată, din situația de fapt stabilită în speță și necontestată de părți, că pentru imobilul în litigiu situat în București, sector 1, recurenții pârâți, foști chiriași ai imobilului, au încheiat la data de 4 noiembrie 1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, în baza Legii nr. 112/1995, contract valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată în anul 1998 de intimații reclamanți în speță, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R.V. SRL, privind același imobil. Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 a fost pusă în executare la data de 26 iulie 2002 potrivit procesului-verbal nr. 796/2002 întocmit de Executorul Judecătoresc B.V. În speță, este de necontestat faptul că intimații reclamanți Z.I. și Z.B.J. nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaților reclamanți - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra acestuia prin hotărâre judecătorească irevocabilă și al recurenților pârâți - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, instanța de apel a cărei hotărâre face obiectul recursului de față, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, a conchis ca intimații reclamanți să dobândească bunul în natură.

În acest context, instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluția pronunțată în apel, cu consecința respingerii recursului de față.

Referitor la principala critică de nelegalitate invocată de recurenți, privind încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001 de către instanța de apel, în sensul că a nesocotit existența normei speciale care reglementează cadrul juridic general al acțiunii în revendicare, reținând și aplicând în mod greșit prevederile de drept comun în cauza dată, Înalta Curte constată că, î n speță, devin aplicabile considerentele pentru care prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă reține că prin decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, definitivă și irevocabilă, a fost recunoscut și confirmat dreptul de proprietate al foștilor proprietari asupra imobilului în litigiu, intimații-reclamanți având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii față de recurenții pârâți, invocată de aceștia prin motivele de recurs, Înalta Curte analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., constată că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanții au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Efectul pozitiv al acestei hotărâri definitive și irevocabile - în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanți împotriva C.G.M.B. și SC R.V. SA, intrând în puterea lucrului judecat. Înalta Curte a avut în vedere în acest sens și jurisprudența constantă a C.E.D.O.

cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența curții europene fiind principiul securității raporturilor juridice. În speță, întrucât ambele părți litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamanților de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

În același sens este jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privațiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, în condițiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni” (cauza Porțeanu contra României).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. În aceste circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți.

Pe de altă parte, în jurisprudența recentă a Curții Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a se plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor și Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în această materie, Curtea Europeană a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâți .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții I.V. și I.E. împotriva deciziei nr. 215A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 martie 2011.