ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10149/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2006 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamanții G.D.A. și B.I.D. au chemat în judecată pe pârâții P.D.C., P.V., R.T. și R.R.I. pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că imobilul în litigiu, format din teren în suprafață de 360 mp și construcții, a constituit proprietatea antecesorului lor S.A.D.M., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 21010 din 14 iunie 1941 și preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși autorul lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea actului de naționalizare.

Ulterior, imobilul a fost înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanții au arătat că titlul lor, ce provine de la adevăratul proprietar este preferabil celui opus de pârâți, care au dobândit bunul de la neproprietar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 4016 din 15 martie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența materială de soluționare a pricinii, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. invocate de reclamanți, în favoarea Tribunalului București. Paralel cu acțiunea inițială, reclamanții au mai formulat o cerere de chemare în judecată cu același obiect înregistrată de asemenea pe rolul Judecătoriei sector 1 București, cerere în raport de care, prin sentința civilă nr. 4514 din 23 martie 2007, a fost admisă excepția de litispendență, cauza fiind trimisă în vederea atașării la dosarul tribunalului.

Astfel sesizat, prin sentința nr. 82 din 17 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III - a civilă, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții P.D.C., P.V. și R.R.I. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. Prima instanță a reținut, în esență, că autorul reclamanților, S.A.D.M. a dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21010 din 14 iunie 1941 de Tribunalul Ilfov – secția Notariat, imobilul (teren și construcție) situat în București, imobil preluat de stat prin HCM nr. 776, preluare fără titlu valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul a mai reținut că titlul reclamanților în raport cu cel opus de pârâți, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, este preferabil întrucât în condițiile preluării bunului în mod abuziv, rezultă că autorul pârâților – Statul Român – este un neproprietar, consecința acestui fapt fiind aceea că nu putea transmite un drept ce nu se găsea în patrimoniul său. Este nerelevantă în contextul dat și buna credință invocate de pârâți în dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului litigios, întrucât singura situație în care aceasta poate prezenta relevanță juridică este uzucapiunea de 10 – 20 de ani, ceea ce nu este cazul în speță. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți, justificat de împrejurarea că reclamanții au făcut dovada cu certificatul de moștenitor nr. 82 din 16 octombrie 2001 eliberat de BNP T. că de pe urma proprietarului bunului în litigiu a rămas ca moștenitor G.M.L.

ai cărei moștenitori sunt potrivit mențiunilor certificatului de calitate de moștenitor nr. 69 din 6 iulie 2004. Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia nr. 915 din 4 februarie 2008 pronunțat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței . Instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a dat o greșită interpretare atât dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cât și dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”, or, Legea nr. 10/2001, reprezintă o lege specială de reparație care se referă la imobilele de genul celui solicitat în prezenta procedură și de care reclamanții au și uzat de altfel. Ignorând legea specială în vigoare, prima instanță a procedat la compararea titlurilor autorilor părților în conformitate cu regulile clasice din materia revendicării imobiliare, considerând fără temei că, față de domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu se aplică raporturilor dintre fostul proprietar și terțul subdobânditor al bunului preluat abuziv.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relațiile persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001]. S-a reținut că dispozițiile art. 45 din legea specială (Legea nr. 10/2001) au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului (în temeiul Legii nr. 112/1995), respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen sau dacă formulând o astfel de acțiune aceasta a fost respinsă.

Întrucât buna credință prevăzută de textul legal evocat se prezumă și ținând seama că reclamanții nu au formulat în termenul de prescripție acțiune în anulare s-a constatat că, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a consolidat în patrimoniul pârâților iar reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. S-a reținut totodată că și prin raportare la normele convenționale, dreptul pretins de reclamanți își găsește concretizare în dreptul la despăgubiri prin echivalent în temeiul legii speciale. A considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul construcției oricând, în pofida legislației speciale care reglementează situația sa juridică, echivalează cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil, situație incompatibilă cu principiile și normele convenționale.

S-a reținut că relevant de asemenea în soluționarea raportului juridic dedus judecății că reclamanții au apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 în temeiul cărora le-a fost restituită o parte din imobilul pretins și în prezenta procedură (terenul). Ca urmare, nu poate fi acceptat ca terenul (principalul) să fie obținut de reclamanți în baza legii speciale, iar construcția (accesoriul) în temeiul dreptului comun, întrucât ar fi contrar principiului simetriei actelor juridice și principiului electa una via non datur recursus ad altorum . Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în ambele recursuri pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului la reclamanții au învederat că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat fără titlu valabil, motiv pentru care nu putea fi înstrăinat în mod legal și valabil în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca urmare, singura constatare care se impune este aceea a admisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții, subdobânditori ai bunului pretins în cauză, și în urma comparării titlurilor opuse de părțile litigante, constatarea temeiniciei cererii deduse judecății și admiterea sa ca atare. În recursul lor pârâții au criticat greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active invocate în cauză, precum și a cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. Au susținut astfel că reclamanții nu au depus drept dovadă și nu au prezentat vreun act de stare civilă din care să rezulte legătura de rudenie cu pretinsul lor autor M.D.S. Instanțele s-au întemeiat numai pe certificatul de calitate nr. 82 din 16 octombrie 2001 eliberat de către BNP T. în reținerea legitimării procesuale a reclamanților, înscris a cărui validitate a fost contestată judiciar (dosarul nr. 1053/300/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului nr. 2 București). De asemenea, reclamanții nu au făcut dovada identității între imobilul ce ar fi aparținut autorului lor și imobilul deținut de pârâți, neconcordanțe ce trebuiau verificate de instanțe, în caz contrar excepția constant invocată fiind întemeiată.

Greșit a fost respinsă cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., sens în care au învederat că dezlegarea pricinii de față atârnă de existența sau neexistența dreptului ce face obiectul dosarului nr. 10539/300/2008 având ca obiect constatare nulitate certificat de moștenitor. Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive ca fiind formulată de o persoană fără legitimare procesuală activă. Recursurile nu sunt fondate. Reclamanții au dovedit cu certificatele de moștenitor depuse în justificarea demersului lor judiciar, calitatea procesuală pretinsă de normele de drept substanțial în formularea cererii deduse judecății.

Împrejurarea că certificatele de moștenitor invocate de reclamanți sunt supuse verificării jurisdicționale la cererea pârâților de constatare a nevalidității lor (dosarul nr. 10539/300/2008) nu se constituie, cum legal a reținut instanța de apel, într-o cauză de întrerupere a cursului prezentei judecăți, în speță neexistând legătura pretinsă de textul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. invocat de pârâți și concretizat în motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Relativ la susținerea pârâților privind lipsa de identitate a imobilului pretins și cel deținut de pârâți se constată de asemenea că legal acestea nu au fost primite de instanța de apel, în raport de probațiunea administrată (raport de expertiză, dispoziție emisă în procedura legii speciale) ce confirmă existența identității obiectului judecății cu cel stăpânit de antecesorii reclamanților și deținut de pârâți.

Cât privește recursul reclamanților se reține legalitatea dispozițiunilor aceleiași instanțe de apel care, în analiza cauzei a făcut o corectă aplicare a normelor aplicabile raportului juridic litigios, atât din perspectiva normelor interne cât și a celor convenționale, raportat la categoria imobilelor supuse dezbaterii judiciare. Reținerea, în mod irevocabil, a valabilității titlului pârâților, dobândit ex lege, are cu evidență consecințe juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți, aspect cu privire la care legal s-a reținut preferabilitatea titlului pârâților.

Pentru a exista protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, este necesar să fie vorba de un bun actual al reclamanților (aflat în patrimoniul acestora), calitatea de titular al dreptului fiind necesar să fie recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândirea bunului în materialitatea sa. Or, în speță, reclamanții nu au beneficiat de o atare recunoaștere judiciară, drept confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a constatării valabilității titlului lor. Reclamanții nu pot pretinde nici existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația sa concretă.

Pe de o parte, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (republicată), măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (stabilit irevocabil prin hotărâre judecătorească). Pe de altă parte, prin dispoziția primarului localității s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii pentru partea neînstrăinată (liberă, ce poate fi restituită în natură), pentru partea restituită urmând să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de care reclamanții au ales să uzeze. A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

Ca atare, în mod corect, s-a reținut aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție în favoarea pârâților, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate împotriva lor, ce tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, situație de natură a aduce atingerea stabilității raporturilor juridice. Ca urmare și în raport de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele G.D.A., B.I.D. și de pârâții P.D.C., P.V. și R.R.I. împotriva deciziei nr. 915 din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2009 .