ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10149/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10149/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

13 aprilie 2006 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamanții G.D.A. și

B.I.D. au chemat în judecată pe pârâții P.D.C., P.V., R.T. și R.R.I. pentru a

fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1.

În motivarea cererii, reclamanții au

învederat că imobilul în litigiu, format din teren în suprafață de 360 mp și

construcții, a constituit proprietatea antecesorului lor S.A.D.M., dobândit în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 21010 din 14 iunie 1941 și preluat

de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși autorul lor făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la aplicarea actului de naționalizare.

Ulterior, imobilul a fost înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au arătat că titlul lor,

ce provine de la adevăratul proprietar este preferabil celui opus de pârâți,

care au dobândit bunul de la neproprietar.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4016 din 15

martie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența materială

de soluționare a pricinii, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ. invocate de reclamanți, în favoarea Tribunalului București.

Paralel cu acțiunea inițială,

reclamanții au mai formulat o cerere de chemare în judecată cu același obiect

înregistrată de asemenea pe rolul Judecătoriei sector 1 București, cerere în

raport de care, prin sentința civilă nr. 4514 din 23 martie 2007, a fost admisă

excepția de litispendență, cauza fiind trimisă în vederea atașării la dosarul

tribunalului.

Astfel sesizat, prin sentința nr. 82

din 17 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III - a civilă, a admis

acțiunea reclamanților și a obligat pârâții P.D.C., P.V. și R.R.I. să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

1.

Prima instanță a reținut, în esență,

că autorul reclamanților, S.A.D.M. a dobândit cu actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 21010 din 14 iunie 1941 de Tribunalul Ilfov – secția

Notariat, imobilul (teren și construcție) situat în București, imobil preluat

de stat prin HCM nr. 776, preluare fără titlu valabil, potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Tribunalul a mai reținut că titlul

reclamanților în raport cu cel opus de pârâți, contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în anul 1997, este preferabil întrucât în condițiile preluării

bunului în mod abuziv, rezultă că autorul pârâților – Statul Român – este un

neproprietar, consecința acestui fapt fiind aceea că nu putea transmite un

drept ce nu se găsea în patrimoniul său.

Este nerelevantă în contextul dat și

buna credință invocate de pârâți în dobândirea dreptului de proprietate asupra

bunului litigios, întrucât singura situație în care aceasta poate prezenta

relevanță juridică este uzucapiunea de 10 – 20 de ani, ceea ce nu este cazul în

speță.

A fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale active invocată de pârâți, justificat de împrejurarea că

reclamanții au făcut dovada cu certificatul de moștenitor nr. 82 din 16

octombrie 2001 eliberat de BNP T. că de pe urma proprietarului bunului în

litigiu a rămas ca moștenitor G.M.L. ai cărei moștenitori sunt potrivit

mențiunilor certificatului de calitate de moștenitor nr. 69 din 6 iulie 2004.

Apelul declarat de pârâți a fost

admis prin decizia nr. 915 din 4 februarie 2008 pronunțat de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința

în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței .

Instanța de apel a reținut, în

esență, că prima instanță a dat o greșită interpretare atât dispozițiilor art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cât și dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei

legi speciale de reparații”, or, Legea nr. 10/2001, reprezintă o lege specială

de reparație care se referă la imobilele de genul celui solicitat în prezenta

procedură și de care reclamanții au și uzat de altfel.

Ignorând legea specială în vigoare,

prima instanță a procedat la compararea titlurilor autorilor părților în conformitate

cu regulile clasice din materia revendicării imobiliare, considerând fără temei

că, față de domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu se aplică

raporturilor dintre fostul proprietar și terțul subdobânditor al bunului

preluat abuziv.

Legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil, precum și la relațiile persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții

expres prevăzute [art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001].

S-a reținut că dispozițiile art. 45

din legea specială (Legea nr. 10/2001) au ca efect consolidarea titlului

cumpărătorului (în temeiul Legii nr. 112/1995), respectiv salvgardarea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptățite nu au

formulat acțiune în anulare în termen sau dacă formulând o astfel de acțiune

aceasta a fost respinsă.

Întrucât buna credință prevăzută de

textul legal evocat se prezumă și ținând seama că reclamanții nu au formulat în

termenul de prescripție acțiune în anulare s-a constatat că, în conformitate cu

Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a consolidat în

patrimoniul pârâților iar reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a reținut totodată că și prin

raportare la normele convenționale, dreptul pretins de reclamanți își găsește

concretizare în dreptul la despăgubiri prin echivalent în temeiul legii

speciale.

A considera că fostul proprietar

poate revendica cu succes imobilul construcției oricând, în pofida legislației

speciale care reglementează situația sa juridică, echivalează cu menținerea

permanentă a insecurității circuitului civil, situație incompatibilă cu

principiile și normele convenționale.

S-a reținut că relevant de asemenea

în soluționarea raportului juridic dedus judecății că reclamanții au apelat la

dispozițiile Legii nr. 10/2001 în temeiul cărora le-a fost restituită o parte

din imobilul pretins și în prezenta procedură (terenul). Ca urmare, nu poate fi

acceptat ca terenul (principalul) să fie obținut de reclamanți în baza legii

speciale, iar construcția (accesoriul) în temeiul dreptului comun, întrucât ar

fi contrar principiului simetriei actelor juridice și principiului

electa

una via non datur recursus ad altorum

.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în

ambele recursuri pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului la

reclamanții au învederat că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a

fost preluat fără titlu valabil, motiv pentru care nu putea fi înstrăinat în

mod legal și valabil în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ca urmare, singura constatare care

se impune este aceea a admisibilității acțiunii în revendicare formulată în

contradictoriu cu pârâții, subdobânditori ai bunului pretins în cauză, și în

urma comparării titlurilor opuse de părțile litigante, constatarea temeiniciei

cererii deduse judecății și admiterea sa ca atare.

În recursul lor pârâții au criticat

greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active invocate în

cauză, precum și a cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244

pct. 1 C. proc. civ.

Au susținut astfel că reclamanții nu

au depus drept dovadă și nu au prezentat vreun act de stare civilă din care să

rezulte legătura de rudenie cu pretinsul lor autor M.D.S.

Instanțele s-au întemeiat numai pe

certificatul de calitate nr. 82 din 16 octombrie 2001 eliberat de către BNP T.

în reținerea legitimării procesuale a reclamanților, înscris a cărui validitate

a fost contestată judiciar (dosarul nr. 1053/300/2008 aflat pe rolul

Judecătoriei Sectorului nr. 2 București).

De asemenea, reclamanții nu au făcut

dovada identității între imobilul ce ar fi aparținut autorului lor și imobilul

deținut de pârâți, neconcordanțe ce trebuiau verificate de instanțe, în caz

contrar excepția constant invocată fiind întemeiată.

Greșit a fost respinsă cererea de

suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., sens în

care au învederat că dezlegarea pricinii de față atârnă de existența sau

neexistența dreptului ce face obiectul dosarului nr. 10539/300/2008 având ca

obiect constatare nulitate certificat de moștenitor.

Au solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârilor și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii

introductive ca fiind formulată de o persoană fără legitimare procesuală

activă.

Recursurile nu sunt fondate.

Reclamanții au dovedit cu

certificatele de moștenitor depuse în justificarea demersului lor judiciar,

calitatea procesuală pretinsă de normele de drept substanțial în formularea

cererii deduse judecății.

Împrejurarea că certificatele de

moștenitor invocate de reclamanți sunt supuse verificării jurisdicționale la

cererea pârâților de constatare a nevalidității lor (dosarul nr. 10539/300/2008)

nu se constituie, cum legal a reținut instanța de apel, într-o cauză de

întrerupere a cursului prezentei judecăți, în speță neexistând legătura

pretinsă de textul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. invocat de pârâți și

concretizat în motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Relativ la susținerea pârâților

privind lipsa de identitate a imobilului pretins și cel deținut de pârâți se

constată de asemenea că legal acestea nu au fost primite de instanța de apel,

în raport de probațiunea administrată (raport de expertiză, dispoziție emisă în

procedura legii speciale) ce confirmă existența identității obiectului

judecății cu cel stăpânit de antecesorii reclamanților și deținut de pârâți.

Cât privește recursul reclamanților

se reține legalitatea dispozițiunilor aceleiași instanțe de apel care, în

analiza cauzei a făcut o corectă aplicare a normelor aplicabile raportului

juridic litigios, atât din perspectiva normelor interne cât și a celor

convenționale, raportat la categoria imobilelor supuse dezbaterii judiciare.

Reținerea, în mod irevocabil, a

valabilității titlului pârâților, dobândit ex lege, are cu evidență consecințe

juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de

părți, aspect cu privire la care legal s-a reținut preferabilitatea titlului

pârâților.

Pentru a exista protecția oferită de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, este necesar să fie vorba de un bun actual

al reclamanților (aflat în patrimoniul acestora), calitatea de titular al

dreptului fiind necesar să fie recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau

pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul

părții existența unei speranțe legitime, de redobândirea bunului în

materialitatea sa.

Or, în speță, reclamanții nu au

beneficiat de o atare recunoaștere judiciară, drept confirmat ca aparținând

patrimoniului pârâților, ca urmare a constatării valabilității titlului lor.

Reclamanții nu pot pretinde nici

existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea

lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat

la situația sa concretă.

Pe de o parte, potrivit art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001 (republicată), măsurile reparatorii se stabilesc numai

prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale (stabilit irevocabil prin hotărâre judecătorească).

Pe de altă parte, prin dispoziția

primarului localității s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii

pentru partea neînstrăinată (liberă, ce poate fi restituită în natură), pentru

partea restituită urmând să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială de care reclamanții au ales să uzeze.

A considera că, indiferent de

circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun

pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să

se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi

prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

Ca atare, în mod corect, s-a reținut

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție în favoarea

pârâților, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate împotriva lor, ce

tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească

și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, situație de natură a

aduce atingerea stabilității raporturilor juridice.

Ca urmare și în raport de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse

judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantele G.D.A., B.I.D. și de pârâții P.D.C., P.V. și R.R.I.

împotriva deciziei nr. 915 din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 decembrie 2009

.