ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1390/2008

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 10 din 17 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarii R.M. și R.E.I., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați petiționarii la plata sumei de câte 30 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluția dacă că faptele pentru care T.M.

și R.I., magistrați-procurori, primul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, iar cel de al doilea la parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, au fost cercetați sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen., nu sunt prevăzute de legea penală. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petiționarul R.M., care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât pe de o parte hotărârea nu este motivată, iar pe de altă parte nu s-au administrat probe, deși sub acest aspect este permisă analogia cu faza de urmărire penală.

Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționarul R.M. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, petiționarul R.M. a solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații-procurori T.M. de La Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și R.I. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

În motivarea plângerii petiționarul a susținut că magistrații procurori menționați mai sus și-au îndeplinit, în mod abuziv, atribuțiile de serviciu, denaturând, cu știință, situația de fapt rezultată din probele administrate în dosarele pe care le-au instrumentat, favorizând astfel persoanele cercetate în cauzele respective și care au fost reclamate de petiționar. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, constatând că faptele reclamate de petiționar nu sunt prevăzute de legea penală, a dispus, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații-procurori menționați anterior. Împotriva acestei rezoluții petiționarul R.M.

a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o, ca neîntemeiată, prin rezoluția cu nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007. Nemulțumit de soluția procurorului general, petiționarul R.M. s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., instanței de judecată competentă să judece cauza în primă instanță, respectiv Curții de Apel București, care a pronunțat hotărârea atacată în prezentul recurs. Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 90 din 16 februarie 2001, rămasă definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, judecând ca instanță de apel, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantele P.G.

și P.G., precum și cererea de intervenție, în interes propriu, formulată de intervenienții M.R.P. și M.F.C., în contradictoriu cu C.G.M. București, dispunând obligarea pârâtului C.G.M.B. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor și intervenienților imobilul situat în str. Drobeta, sector 2, compus din suprafață de teren de 212 mp și construcție având subsol, parter, etaj 1, etaj 2 și pod, imobil din care apartamentul nr. 1 fusese anterior cumpărat de către foștii chiriași, respectiv petiționarul R.M. și soția acestuia R.E.I., în baza Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 793 din 21 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, admițându-se apelul declarat de apelanții reclamanți M.R.P.

și M.F.C., a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 2280/2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată împotriva pârâților P.M. București, R.M. și R.E.I., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 00594 din 28 octombrie 2006, prin care cei din urmă dobândiseră imobilul în baza Legii nr. 112/1995. În contextul desființării de către instanța de judecată a titlului lor de proprietate asupra imobilului – apartamentul nr. 1 situat pe str. Drobeta, București, sector 2, petiționarii R.M. și R.E.I. s-au adresat organelor de urmărire penală, formulând mai multe plângeri împotriva unor martori, părți, experți sau funcționari ai C.G.M.

București, care au fost implicați în vreun fel sau altul în litigiile civile, în urma judecării cărora s-a dispus retrocedarea întregului imobil situat în strada Drobeta din sectorul 2 al Capitalei către moștenitorii adevăraților proprietari V.C. și V.P. și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, prin care foștii chiriași R.M. și R.E.I. dobândiseră apartamentul nr. 1 din acest imobil, în baza Legii nr. 112/1995. 1. Astfel în lucrarea nr. 7355/P/2002, înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, la data de 7 decembrie 2002, petiționarii R.M. și R.E.I. au solicitat cercetarea și tragerea la răspunderea penală a numiților M.V. și M.F.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. și a numiților R.P. și M.F.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 C. pen. Cei doi petiționari au susținut că, în dosarul nr. 2701/2002 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, numiții M.V. și M.F., în calitate de martori, instigați de M.R.P. și M.F.C., au declarat mincinos că în anii 1994 și 1995 s-au deplasat alături de M.V. la imobilul din București, sector 2, str. Drobeta, pentru a pune în vedere locatarilor că moștenitorii defunctei V.C.

(fost proprietar al imobilului naționalizat în anul 1950) intenționează să revendice respectivul imobil, ceea ce a determinat ca, prin decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, să fie admisă acțiunea de retrocedare formulată de reclamanții M.R.P. și M.F., iar pe fond să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, prin care în temeiul Legii nr. 112/1995, ei achiziționaseră în anul 1996 apartamentul nr. 1 din acel imobil. În urma cercetărilor întreprinse în lucrarea mai sus menționată, prin rezoluția nr. 7355/P/2002 din 21 iulie 2003 parchetul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de numiții M.V. și M.F., sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., cu motivarea că, din cercetările efectuate, nu au reieșit date sau indicii temeinice care să ateste săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Împotriva acestei soluții, petiționarul R.M. a formulat plângere adresată prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, care prin rezoluția nr. 3093/VIII-I/2003 din 11 noiembrie 2003, admițând plângerea petiționarului a infirmat rezoluția de netrimitere în judecată contestată, cu motivarea că aceasta este netemeinică și nelegală, întrucât se întemeiază pe cercetări incomplete.

După infirmarea soluției de neînceperea urmăririi penale dată în dosarul nr. 7355/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, prin procesul verbal din 23 februarie 2004 al organelor de cercetare penală, a fost începută urmărirea penală față de învinuiții M.V. și M.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., iar prin referatul de terminarea urmăririi penale din data de 12 martie 2004, organele de cercetare penală au propus trimiterea în judecată a învinuiților mai sus-menționați, această propunere fiind motivată pe împrejurarea că, în timpul audierilor ce au avut loc în anii 2003 și 2004, învinuiții nu au reușit să dea suficiente detalii credibile asupra vizitelor pe care le-au făcut, alături de M.V., în anii 1994 și 1995, în imobilul din București, sector 2, str. Drobeta.

Prin ordonanța nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, magistratul-procuror T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București (care a instrumentat respectiva cauză după infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale), în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților M.V. și M.F. sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., iar în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de numiții M.R.P. și M.F.C. sub aspectul infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 alin. (1) C. pen.

În considerentele acestei ordonanțe, procurorul a reținut că, din probele administrate în cauză, nu se poate reține că numiții M.R.P. și M.F.C. i-ar fi determinat sau ar fi încercat să-i determine pe M.V. și M.F. să facă declarații necorespunzătoare adevărului în fața instanței de judecată și de asemenea nu rezultă faptul că, afirmațiile făcute de cei doi martori ar fi necorespunzătoare adevărului. Împotriva acestei ordonanțe dată de magistratul-procuror T.M., petiționarul R.M. a formulat plângere, conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., adresată prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, care prin rezoluția nr. 2533/II-I/2004 din 17 august 2004 a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Atât ordonanța nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004 cât și rezoluția nr. 2533/II-I/2004 din 17 august 2004 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București au fost contestate de către petiționara R.E.I., pe calea plângerii reglementată prin dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 476 din 14 februarie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul penal nr. 12102/2005, plângerea a fost respinsă ca tardiv formulată. Sentința penală mai sus-menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1160/ R din 25 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, prin care a fost respins, ca tardiv formulat, recursul promovat în respectiva cauză.

2. De asemenea, în lucrarea penală cu nr. 7414/P/2005, înregistrată tot pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, obiectul cauzei l-a constituit plângerea formulată, la data de 8 septembrie 2005, de către petiționarul R.M., prin care aceasta a reiterat învinuirile aduse numiților M.V., M.F., M.R.P. și M.F.C. pentru mărturie mincinoasă și respectiv instigare la mărturie mincinoasă și în plus a susținut împrejurarea că o altă persoană decât numitul M.V. s-ar fi prezentat în fața instanței de judecată sub identitatea acestuia, depunând în atare condiții mărturia mincinoasă reclamată în dosarul penal nr. 7355/P/2002. Prin rezoluția nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006, dată tot de magistratul-procuror T.M.

din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții M.V., M.M.V. și M.F. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 292 C. pen., art. 293 C. pen. și art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. În considerentele acestei rezoluții procurorul de caz a arătat că o parte dintre faptele reclamate în respectiva cauză, au făcut obiectul dosarului nr. 7355/P/2002, în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților M.V. și M.F. sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. și neînceperea urmăririi penale față de numiții M.R.P.

și M.F.C. sub aspectul infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. În ceea ce privește celelalte aspecte sesizate de petiționar, potrivit cărora o altă persoană decât numitul M.V. s-ar fi prezentat în fața instanței de judecată sub această identitate falsă și ar fi dat declarație în calitate de martor, procurorul de caz a apreciat că nu au rezultat date sau indicii temeinice care să ateste săvârșirea în cauză a infracțiunilor de fals în declarații și fals privind identitatea, prevăzute de art. 292 și art. 293 C. pen. Plângerea formulată de petiționarul R.M. împotriva acestei soluții, întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc.

pen., a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, prin rezoluția nr. 1845/II-I/2006 din 5 iunie 2006, cu motivația că, din cercetările efectuate nu au rezultat date sau indicii care să confirme aspectele sesizate de petiționar. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale cu nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a fost contestată de către petiționarul R.M., și în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., respectiv prin intermediul plângerii adresată instanței de judecată, aceasta făcând obiectul dosarului penal nr. 7602/4/2006 al Judecătoriei Sectorului 4. Prin sentința penală nr. 2859 din 2 octombrie 2006, pronunțată în cauză, plângerea formulată de petiționarul R.M.

a fost respinsă ca neîntemeiată. Sentința penală mai sus menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 3088/ R din 8 decembrie 2006 a Tribunalului București, urmare respingerii ca nefondat a recursului declarat de petiționarul R.M. 3. În dosarul penal nr. 6427/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, petiționarul R.M., la data de 7 iunie 2004, a formulat plângere împotriva numiților P.G., P.G., M.R.P., M.F.C., M.M.V., P.M. București și expertul B.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 221 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen., plângerea fiind înregistrată inițial la Secția 6 Poliție. Ulterior, la data de 22 martie 2006, petenții R.M.

și R.E.I. s-au adresat cu o nouă plângere penală Secției 6 Poliție, solicitând efectuarea de cercetări față de M.M.V. și față de expertul B.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, plângere ce a format obiectul dosarului nr. 4908/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București. Constatându-se că cele două lucrări ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București (nr. 6427/P/2004 și nr. 4908/P/2006 au același obiect), acestea au fost conexate, în temeiul art. 34 lit. d) C. proc. pen. Prin rezoluția nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, magistratul procuror R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen., cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale față de numiții P.G., P.G., M.R.P., M.F.C., M.M.V., P.M. București și expertul B.C. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 221 C. pen., art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen., cu motivația că nu s-au confirmat aspectele semnalate, faptele neexistând în materialitatea lor. Soluționând plângerea formulată de petiționarul R.M., în condițiile art. 278 C. proc.

pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale mai sus menționate, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, prin rezoluția nr. 467/II/2/2007 din 7 martie 2007 a constatat că procurorul de caz a omis să se pronunțe și cu privire la plângerea formulată de petent, la data de 22 martie 2006, în legătură cu pretinsele fapte săvârșite de M.V., astfel că admițând plângerea, rezoluția contestată a fost parțial infirmată, în sensul că s-a dispus neînceperea urmăririi penale și față de reprezentanții legali ai SC A. SA și P.M. București sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., cu motivația că faptele nu există. Prin aceeași rezoluție s-a dispus disjungerea cauzei și reluarea cercetărilor în dosarul nr. 4908/P/2006, având ca obiect plângerea formulată de R.M.

și R.E.I., împotriva numitei M.M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 260 alin. (1) C. pen., respectiv art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., menținându-se soluțiile de neîncepere a urmăririi penale cu privire la faptele pentru care s-au efectuat cercetări în dosarul nr. 6427/P/2004. Plângerea formulată de petiționarii R.M. și R.E.I., în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, dată în dosarul nr. 4908/P/2006 (la care a fost conexat dosarul nr. 6427/P/2004) a fost respinsă, ca tardiv formulată, prin sentința penală nr. 491 din 3 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Fiind nemulțumiți de modul de instrumentare a cauzelor mai sus-menționate, dar mai ales de soluțiile nefavorabile date plângerilor pe care le-au adresat unităților de parchet, petiționarii au formulat plângere penală împotriva magistraților procurori T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, acuzându-i de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. Prin rezoluția nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc.

pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen., reținându-se în considerentele acestei rezoluții că nu există niciun indiciu în sensul că intimații ar fi adoptat soluțiile ca urmare a comiterii vreunor fapte penale, soluțiile respective fiind date ca urmare a aplicării legii în concordanță cu convingerea procurorului despre relevanța probelor sau actelor premergătoare administrate în cauză, astfel încât actul decizional, nefiind urmarea comiterii vreunei fapte penale poate fi atacat exclusiv pe căile prevăzute de lege (art. 278 1 C. proc.

pen.) și nicidecum prin atacarea persoanei magistratului. Împotriva acestei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul R.M. a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen., arătând în esență că este nemulțumit de netrimiterea în judecată a celor doi procurori, care în opinia sa au soluționat dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr. 7414/P/2005 și nr. 4908/P/2006, cu încălcarea dispozițiilor legii, prejudiciindu-i grav interesele. Prin rezoluția nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul R.M.

împotriva rezoluției nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, petiționarii R.M. și R.E.I. au formulat plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., această plângere fiind respinsă, ca nefondată, prin sentința penală recurată în prezenta cauză.

În raport de actele și lucrările dosarului și de motivele invocate de recurentul petiționar R.M., Înalta Curte constată că rezoluția cu nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București contestată de acesta, este legală și temeinică, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința celor doi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și respectiv, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârșirea de către cei doi magistrați a unor acte de abuz, în accepțiunea art. 246 C. pen., cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu sau a unor acțiuni care să se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de favorizarea infractorului, incriminată prin dispozițiile art. 264 C. pen.

Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmării penale să facă plângere împotriva acestora. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționarul prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Pe de altă parte, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, iar infracțiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., constă în ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte, sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.

Ca atare, pentru existența primei infracțiuni este necesar ca funcționarul public să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie printr-o inacțiune, neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune, îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane, iar pentru existența infracțiunii de favorizarea infractorului, trebuie să se facă dovada ajutorului dat unui infractor pentru a-i asigura folosul sau produsul infracțiunii, ori pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă în existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea urmăririi penale. Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale; - verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen. În cauză, se constată că ne aflăm în ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluția neînceperii urmăririi penale. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală.

În cauză, împrejurarea că în această fază premergătoare nu au fost administrate toate datele, apreciate de recurentul petiționar ca fiind necesare soluționării dosarului, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale. Din interpretarea textelor legale mai sus citate, rezultă că actele premergătoare sunt limitate cantitativ și calitativ, la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal, astfel că sub acest aspect susținerile recurentului petiționar R.M. sunt nefondate. Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției.

Magistratul chemat să rezolve diferendumul astfel ivit (procuror sau după caz judecător) va examina justețea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții, în detrimentul uneia dintre părți, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei sau cu o favorizare a infractorului, așa cum a susținut recurentul petiționar, și nici nu se circumscrie conținutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.

Din această perspectivă, în cauza de față magistrații-procurori T.M. și R.I. au verificat temeinicia acuzațiilor formulate de petenții R.M. și R.E.I., în dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr. 7414/P/2005 și nr. 4908/P/2006, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluționarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora și-au format convingerea că nu se impune trimiterea în judecată a persoanelor cercetate. Mai mult decât atât, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006, semnată de procurorul T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a fost chiar supusă controlului jurisdicțional al instanțelor, pe calea plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., legalitatea și temeinicia acesteia fiind confirmată atât de instanța de fond (Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința penală nr. 2859 din 2 octombrie 2006), cât și de instanța de recurs (prin decizia penală nr. 3088/ R din 8 decembrie 2006). În ceea ce privește ordonanța nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, semnată de procurorul T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, dată de procurorul R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, aceste acte procesuale ale organului de urmărire penală nu au putut fi supuse, pe fond, controlului jurisdicțional al instanței, din pricina nerespectării de către petiționarul R.M.

a termenelor procedurale de promovare a plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., astfel încât acestea au devenit definitive. Împrejurarea că procurorii acuzați de petiționarul R.M.

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului au ajuns la concluzia că acuzațiile de mărturie mincinoasă, instigare la mărturie mincinoasă, tăinuire, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, fals în declarații și prezentare sub o identitate falsă reclamate de petent în cele trei dosare penale ale Parchetelor de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 și 4 București, nu se verifică, dispunând soluții de netrimitere în judecată (scoatere de sub urmărire penală sau după caz neîncepere a urmăririi penale), generând astfel nemulțumirea petiționarului, care a urmărit să se prevaleze de o soluție favorabilă dată în vreuna din aceste cauze, pentru promovarea unor căi extraordinare de atac în litigiile civile (ce au avut ca efect retrocedarea imobilului în care locuiesc și desființarea titlului lor de proprietate asupra acestuia), pentru anularea acestor hotărâri judecătorești, nu se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 264 C. pen., actul decizional al celor doi procurori, fiind, în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispozițiilor legale în concordanță cu convingerea organului judiciar fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu există temeiuri pentru desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale atacate. Totodată, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată în primă instanță în prezenta cauză, recurată de petiționarul R.M. este motivată în fapt și în drept, fiind nefondată susținerea acestuia sub acest aspect. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul R.M. împotriva sentinței penale nr. 10 din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul R.M. împotriva sentinței penale nr. 10 din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 aprilie 2008.