ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6009/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6009/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra
recursului civil de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 292 din 4
martie 2009 pronunțată în dosarul nr.
2042/3/2009,
Tribunalul București, secția a III-a civilă, învestit în
urma declinării
competenței soluționării cauzei de către Judecătoria
sectorului 2 București prin sentința civilă nr. 9836 din 14 noiembrie 2008,
a
respins, ca neîntemeiată, excepția
autorității de lucru judecat și a admis
excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantele A.
L.R.
și M.D.A., în contradictoriu cu pârâta P.E.
În motivarea
sentinței, s-a arătat că sentința civilă nr. 244/2001
pronunțată de Tribunalul București nu
are autoritate de lucru judecat în dosarul de față, deoarece nu este întrunită
tripla identitate a cerințelor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv
condiția
identității de cauză juridică:
astfel, prima acțiune, ce a fost admisă, a
vizat revendicarea imobilului de la stat, ca efect al inaplicabilității
Decretului nr. 92/1950, iar prezenta acțiune
vizează revendicarea
unui apartament din același imobil, de la persoane
fizice, ca efect al
operațiunii de
comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți.
S-a apreciat,
însă, că este inadmisibilă acțiunea formulată după data intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001, act normativ special ce se
aplică prioritar dreptului comun reprezentat de
dispozițiile Codului
civil, astfel cum s-a
statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de
Înalta Curte de Casație
și Justiție, secțiile unite.
Reclamantele nu
au înțeles să formuleze nicio cerere întemeiată
pe prevederile Legii nr. 10/2001,
cu toate că aveau posibilitatea
obținerii fie a anulării titlului de proprietate al
pârâților, fie de măsuri
reparatorii
în echivalent, cu atât mai mult cu cât acțiunea promovată de autorul lor
anterior apariției Legii nr. 10/2001 fusese admisă doar în parte,
recunoscându-se calitatea de proprietar asupra apartamentului revendicat în
prezent.
Tribunalul a
apreciat că, prin aplicarea legii speciale, nu se
încalcă
prevederile Convenției europene, atât timp cât aplicarea Convenției ar aduce
atingere dreptului de proprietate al pârâților și
principiului securității raporturilor
juridice.
Apelurile declarate de toate părțile
împotriva sentinței menționate au fost admise prin decizia nr. 589 din 18
noiembrie 2009
pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, cu
consecința desființării sentinței și
trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a apreciat că
prima instanță trebuia să analizeze
cauza în raport de obiectul și de
temeiul juridic invocate de către reclamante, respectiv
revendicare
prin
comparare de titluri, pe baza principiilor generale ale dreptului
civil în materie, în caz contrar, încălcându-se
liberul acces la justiție al
reclamantelor,
în condițiile în care reclamantele nu au solicitat
aplicarea
dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Excepția
inadmisibilității cererii nu poate fi invocată în raport
de Decizia nr. 33/2008, deoarece
această decizie face distincție între
modurile
de aplicare și de interpretare a prevederilor legale în materie,
respectiv dreptul comun și Legea nr. 10/2001,
fără a califica acțiunea
în
revendicare prin comparare de titluri drept inadmisibilă, a conchis
Curtea
de Apel.
Împotriva deciziei menționate, a
declarat recurs pârâta,
criticând-o pentru
nelegalitate, fără a încadra în drept motivele de
recurs și susținând că, în mod greșit, instanța
de apel a apreciat că
cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun
este admisibilă, atât timp cât există Legea nr. 10/2001, care reglementează
situația măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate de către
stat, în acest sens, invocând Decizia nr. 33/2008.
La termenul de
judecată din 29 octombrie 2010, intimatele -
reclamante au invocat excepția nulității recursului,
urmare a
neîncadrării criticilor formulate
în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
, excepție reținută spre soluționare de către această
instanță
odată cu recursul însuși.
Soluționând cu
prioritate excepția procesuală invocată de către
intimate, Înalta Curte apreciază că este nefondată.
În conformitate
cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
, sancțiunea nulității recursului,
prevăzută de alin. (1) din aceeași
normă, pentru nemotivarea căii de atac, nu operează în
situația
neindicării de către parte a temeiului juridic al motivelor de recurs,
dacă din
dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă încadrarea
criticilor formulate în cazurile de
modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speță, atare încadrare juridică
este posibilă, atât timp cât
din conținutul
motivării recursului reiese că se formulează critici
relative la modul de soluționare de către
instanța de apel a excepției
inadmisibilității
cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,
formulate după data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în
aplicarea
Deciziei nr. 33/2008 pronunțate într-un recurs în interesul
legii, motive ce urmează a fi analizate din
perspectiva cazului descris
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de
considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca
nefondată,
excepția nulității recursului invocată de către intimatele -
reclamante.
Examinând decizia
recurată prin prisma criticilor formulate și a
actelor dosarului, Înalta Curte
constată că recursul nu este fondat.
Contrar
susținerilor recurentei, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008
pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-
un recurs în
interesul legii nu confirmă soluția inadmisibilității unei
cereri în
revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după
data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001, precum în speță (cererea a
fost formulată la data de 20 iunie 2007).
Chiar dacă
instanța supremă, prin decizia dată în interpretarea
legii, a precizat că legea specială nu
poate fi ignorată, dat fiind
obiectul său de
reglementare, a apreciat că existența acesteia nu
exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a
se recurge la acțiunea în
revendicare,
„căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se
poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.
1 din Primul
Protocol adițional și
trebuie să i se asigure accesul la justiție”.
Așadar, în măsura în care reclamantul
se prevalează de
dispozițiile art. 1 din
Protocolul nr. 1 la C.E.
D.L.F,, nu se poate socoti că cererea
în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei
existențe a
Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă prin cererea de chemare în
judecată s-au invocat
drept temei juridic
doar dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel a
făcut referire și la art. 1 din Protocolul nr. 1
la C.E.
D.L.F., fără ca prin motivele de recurs să se conteste
necesitatea analizării și a incidenței normei
europene.
De altfel, este obligatorie verificarea cerințelor de aplicare a
normelor europene, dat fiind că, potrivit art. 11
și 20 din Constituția
României,
tratatele și instrumentele juridice internaționale în materia
drepturilor omului, ratificate de România, fac
parte din dreptul intern și
nu pot fi
ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecății ce
intră în sfera de aplicare a unor asemenea
reglementări internaționale.
În contextul unui asemenea temei
juridic și în raport de argumentarea deciziei date în interesul legii, prima
instanță trebuia să
analizeze în ce măsură
legea internă intră în conflict cu Convenția și
să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părților în raport
de elementele consacrate în jurisprudența
constantă a C.
E.D.O. conturată chiar
în zecile de cauze romanești soluționate de Curte, începând cu cauza P. contra
României din 1 decembrie 2005, continuând cu
Străin și P.
Astfel, se
impunea analizarea existenței unui „bun” în sensul
celui dintâi alineat, atât în
patrimoniul reclamantelor, cât și în cel al
pârâtei
persoană fizică, ce pretinde că este titulara dreptului de
proprietate
asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, a unei
ingerințe în exercițiul dreptului de
proprietate
și dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată și
proporțională cu
scopul urmărit.
În absența unei
asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a
intrat în cercetarea fondului cauzei, soluția de
respingere, ca
inadmisibilă, a cererii fiind
greșită în raport de temeiul juridic al
acesteia reprezentat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la
C.E.D.L.F.
Împrejurarea că reclamantele nu au
formulat notificare în baza
Legii nr. 10/2001
nu conduce la concluzia inadmisibilității cererii în
revendicare, atât timp cât nu s-a verificat în
prealabil dacă acestea
dețin un „bun”
în sensul Convenției, analiză în cadrul căreia să se
evalueze și
relevanța împrejurării în discuție.
De asemenea, faptul că reclamantele nu
au promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de
vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi
asimilat cu neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, având relevanță în
contextul comparării titlurilor.
Or, prima
instanță nu a procedat la evaluarea comparativă a
titlurilor, iar
susținerile recurentei sunt relevante nu pe aspectul
inadmisibilității cererii în
revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a
fost
cercetat de către prima instanță, după cum, în mod corect, a
constatat instanța de apel, urmând a fi avute în
vedere cu ocazia
reluării judecății în fața tribunalului.
Date fiind
considerentele anterioare, Înalta Curte constată că
hotărârea
instanței de apel este legală, urmând ca reluarea judecății în
primă instanță,
urmare a desființării sentinței cu trimitere spre
rejudecare, să
aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie
cu privire la examinarea în fond a
cererii în revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1
la C.
E.D.L.F.
Drept urmare, va
respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
nulității recursului invocată de intimatele-
reclamante A.L.R.P. și M.D.A.
Respinge recursul declarat de pârâta P.E.
împotriva deciziei nr. 589 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.