ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6009/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 292 din 4 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 2042/3/2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, învestit în urma declinării competenței soluționării cauzei de către Judecătoria sectorului 2 București prin sentința civilă nr. 9836 din 14 noiembrie 2008, a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat și a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantele A. L.R. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâta P.E.

În motivarea sentinței, s-a arătat că sentința civilă nr. 244/2001 pronunțată de Tribunalul București nu are autoritate de lucru judecat în dosarul de față, deoarece nu este întrunită tripla identitate a cerințelor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv condiția identității de cauză juridică: astfel, prima acțiune, ce a fost admisă, a vizat revendicarea imobilului de la stat, ca efect al inaplicabilității Decretului nr. 92/1950, iar prezenta acțiune vizează revendicarea unui apartament din același imobil, de la persoane fizice, ca efect al operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți. S-a apreciat, însă, că este inadmisibilă acțiunea formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special ce se aplică prioritar dreptului comun reprezentat de dispozițiile Codului civil, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Reclamantele nu au înțeles să formuleze nicio cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, cu toate că aveau posibilitatea obținerii fie a anulării titlului de proprietate al pârâților, fie de măsuri reparatorii în echivalent, cu atât mai mult cu cât acțiunea promovată de autorul lor anterior apariției Legii nr. 10/2001 fusese admisă doar în parte, recunoscându-se calitatea de proprietar asupra apartamentului revendicat în prezent. Tribunalul a apreciat că, prin aplicarea legii speciale, nu se încalcă prevederile Convenției europene, atât timp cât aplicarea Convenției ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și principiului securității raporturilor juridice. Apelurile declarate de toate părțile împotriva sentinței menționate au fost admise prin decizia nr. 589 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că prima instanță trebuia să analizeze cauza în raport de obiectul și de temeiul juridic invocate de către reclamante, respectiv revendicare prin comparare de titluri, pe baza principiilor generale ale dreptului civil în materie, în caz contrar, încălcându-se liberul acces la justiție al reclamantelor, în condițiile în care reclamantele nu au solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Excepția inadmisibilității cererii nu poate fi invocată în raport de Decizia nr. 33/2008, deoarece această decizie face distincție între modurile de aplicare și de interpretare a prevederilor legale în materie, respectiv dreptul comun și Legea nr. 10/2001, fără a califica acțiunea în revendicare prin comparare de titluri drept inadmisibilă, a conchis Curtea de Apel.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, fără a încadra în drept motivele de recurs și susținând că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, atât timp cât există Legea nr. 10/2001, care reglementează situația măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate de către stat, în acest sens, invocând Decizia nr. 33/2008. La termenul de judecată din 29 octombrie 2010, intimatele - reclamante au invocat excepția nulității recursului, urmare a neîncadrării criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. , excepție reținută spre soluționare de către această instanță odată cu recursul însuși.

Soluționând cu prioritate excepția procesuală invocată de către intimate, Înalta Curte apreciază că este nefondată. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. , sancțiunea nulității recursului, prevăzută de alin. (1) din aceeași normă, pentru nemotivarea căii de atac, nu operează în situația neindicării de către parte a temeiului juridic al motivelor de recurs, dacă din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă încadrarea criticilor formulate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, atare încadrare juridică este posibilă, atât timp cât din conținutul motivării recursului reiese că se formulează critici relative la modul de soluționare de către instanța de apel a excepției inadmisibilității cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțate într-un recurs în interesul legii, motive ce urmează a fi analizate din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de către intimatele - reclamante. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Contrar susținerilor recurentei, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într- un recurs în interesul legii nu confirmă soluția inadmisibilității unei cereri în revendicare întemeiate pe dreptul comun, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum în speță (cererea a fost formulată la data de 20 iunie 2007). Chiar dacă instanța supremă, prin decizia dată în interpretarea legii, a precizat că legea specială nu poate fi ignorată, dat fiind obiectul său de reglementare, a apreciat că existența acesteia nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, „căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Așadar, în măsura în care reclamantul se prevalează de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.L.F,, nu se poate socoti că cererea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existențe a Legii nr. 10/2001. Chiar dacă prin cererea de chemare în judecată s-au invocat drept temei juridic doar dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel a făcut referire și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.L.F., fără ca prin motivele de recurs să se conteste necesitatea analizării și a incidenței normei europene. De altfel, este obligatorie verificarea cerințelor de aplicare a normelor europene, dat fiind că, potrivit art. 11 și 20 din Constituția României, tratatele și instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern și nu pot fi ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecății ce intră în sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaționale.

În contextul unui asemenea temei juridic și în raport de argumentarea deciziei date în interesul legii, prima instanță trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părților în raport de elementele consacrate în jurisprudența constantă a C. E.D.O. conturată chiar în zecile de cauze romanești soluționate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin și P. Astfel, se impunea analizarea existenței unui „bun” în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantelor, cât și în cel al pârâtei persoană fizică, ce pretinde că este titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, a unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate și dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată și proporțională cu scopul urmărit.

În absența unei asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii fiind greșită în raport de temeiul juridic al acesteia reprezentat de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.L.F. Împrejurarea că reclamantele nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 nu conduce la concluzia inadmisibilității cererii în revendicare, atât timp cât nu s-a verificat în prealabil dacă acestea dețin un „bun” în sensul Convenției, analiză în cadrul căreia să se evalueze și relevanța împrejurării în discuție. De asemenea, faptul că reclamantele nu au promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi asimilat cu neparcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, având relevanță în contextul comparării titlurilor.

Or, prima instanță nu a procedat la evaluarea comparativă a titlurilor, iar susținerile recurentei sunt relevante nu pe aspectul inadmisibilității cererii în revendicare, ci pe fondul cererii, care nu a fost cercetat de către prima instanță, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel, urmând a fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în fața tribunalului. Date fiind considerentele anterioare, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, urmând ca reluarea judecății în primă instanță, urmare a desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, să aibă în vedere considerentele expuse în prezenta decizie cu privire la examinarea în fond a cererii în revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E.D.L.F.

Drept urmare, va respinge recursurile, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatele- reclamante A.L.R.P. și M.D.A. Respinge recursul declarat de pârâta P.E. împotriva deciziei nr. 589 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.