ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4158/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39413/3 din 21 octombrie 2008, reclamanta S.I. a solicitat în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții pe numele său privind imobilul situat în București, precum și la plata de daune în cuantum de 100 lei/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 930 din 26 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 39413/3/2008, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul să emită dispoziție pe numele reclamantei, privind imobilul situat în București, sector 5. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, ca neîntemeiată.

La pronunțarea acestei sentințe, tribunalul a reținut că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București, la data de 14 noiembrie 2001, numitul B.A. a solicitat pârâtului să îi restituie în natură imobilul situat în sector 4 București, în suprafață de 1384,25 mp. Conform certificatului de moștenitor nr. 59 din 16 decembrie 2005 emis de BNP S.T., de pe urma defunctului B.A. au rămas ca moștenitori: B.M., B.A.M. și N.P.F. Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3469 din 07 noiembrie 2006 de BNP Asociați R.D. și M.P., succesorii lui B.A., au transmis către reclamantă drepturile pe care aceștia le dețin asupra imobilului situat în București, sector 4, în suprafață de 1384,25 mp, în legătură cu procedura inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În temeiul acestui act, reclamanta a introdus prezenta cerere de chemare în judecată. Așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, dar și din atitudinea procesuală a pârâtului, acesta nu a soluționat notificarea numitului B.A. până în prezent. Potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege. Acest termen s-a împlinit în cauză, raportat la data depunerii notificării, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală sus amintită.

În consecință, Tribunalul, având în vedere dispozițiile art. 1073 C. civ., a apreciat întemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziție motivată pe numele reclamantei privind imobilul situat în sector 4, București, în suprafață de 1384,25 mp. In ceea ce privește capătul al doilea al cererii, privitor la plata daunelor cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, Tribunalul a reținut că natura termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este de recomandare, însă depășirea acestuia nu exonerează unitatea deținătoare de a răspunde în modalitatea prevăzută de lege la notificarea privind pretențiile formulate de persoana îndreptățită. În cazul nerespectării acestui termen, se pot aplica sancțiuni civile, așa cum a pretins reclamanta, prin acordarea de daune cominatorii în măsura în care o astfel de depășire se datorează culpei deținătorului ce trebuie s-o dovedească.

În speță, ceea ce s-a probat este corespondența cu privire la soluționarea notificării. Astfel fiind, Tribunalul a respins capătul de cerere privind daunele cominatorii, ca neîntemeiat. Împotriva acestei decizii a formulat apel Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 594/A din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, pentru argumentele ce succed: Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție motivată, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Or, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligație de a face în sarcina pârâtului, reclamanta având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. și următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei. Chiar dacă reclamanta-intimată nu ar fi depus toate actele doveditoare, apelanta-pârâtă era obligată să răspundă la notificare. Sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare, constă în respingerea notificării. Faptul că în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data soluționării notificării” nu conduce la concluzia că termenul în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă s-a prelungit.

Dimpotrivă, aceste dispoziții legale au fost edictate în sprijinul persoanelor îndreptățite la restituire, ele modificând dispozițiile anterioare ce dispuneau că actele doveditoare vor fi depuse în termen de 24 de luni de la data intrării în vigoare a legii. Neîntemeiat este și motivul de apel privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Într-adevăr, instanța poate diminua cheltuielile de judecată, dar numai dacă acestea sunt mult prea mari raportat la activitatea depusă, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, invocând următoarele: - Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Astfel, prin cererea ce a format obiectul dosarului civil nr. 39413/3/2008, reclamanta S.I. a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat acesta să emită o dispoziție, ca urmare a notificării nr. 1666/11/11/2002 și acordarea de despăgubiri. În mod greșit Curtea de apel a respins apelul declarat, având în vedere că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001-pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003). In cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării ( pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).

Pct. 28.1. din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și având în vedere motivele de nelegalitate, expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat. Astfel, motivul de nelegalitate invocat de recurent vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a legii.

În acest sens, susținerea recurentului-pârât în sensul că persoana îndreptățită nu ar fi depus la dosarul administrativ actele necesare în susținerea notificării formulate, nu corespunde realității, urmând a fi înlăturată. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel în cauză, chiar dacă intimata reclamantă nu ar fi depus toate actele doveditoare, recurentul-pârât în calitate de entitate investită, era obligat să soluționeze notificarea, iar sancțiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării. Or, în speță, nu s-a răspuns la notificare până la data prezentei acțiuni, depășindu-se cu mult termenul în care entitatea investită era obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire a persoanei îndreptățite.

Înfrângând obligația legală, prevăzută de art. 25 raportat la art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, de a emite decizie motivată ca răspuns la notificare, în mod corect instanțele anterioare au obligat recurentul-pârât de a emite decizie sau după caz, dispoziție motivată pe numele intimatei reclamante, privind imobilul situat în sectorul 4 București, a cărui restituire în natură a fost solicitată prin notificarea înregistrată la data de 14 noiembrie 2001. În contextul acestor considerente, instanța de recurs înlătură, ca nefondate, și susținerile recurentului-pârât, în sensul că, implicit, termenul în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă la notificare, s-ar fi prelungit prin lege, până la depunerea tuturor actelor doveditoare în susținerea notificării.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 594/A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.