ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

1.1. Obiect.

Prin

cererea înregistrată la data de 27 mai 1999, reclamantul E.A.E. a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.N. și H.R.,

solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de pârâți cu privire la

apartamentul situat în București, sector 1 și obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat, compus din 4

camere și dependințe, împreună cu cota indiviză de 28,71 % din părțile de

folosință de uz comun ale întregului imobil și din terenul aferent.

1.2. În fapt.

În motivarea cererii reclamantul a

învederat că imobilul menționat, dobândit de antecesoarea sa, A.P. prin

cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare de Tribunalul Ilfov,

a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., figurând

înscris la poziția nr. 5884 în lista anexă la decret.

Singurul moștenitor al proprietarei,

în prezent decedată este R.E., potrivit mențiunilor din certificatul de

moștenitor nr. 469/1984, de asemenea decedată, al cărei unic moștenitor este

reclamantul, în conformitate cu dispozițiile certificatului de moștenitor nr. 853/1990.

A susținut reclamantul că măsura

naționalizării bunului în litigiu este nulă, neexistând identitate între

persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul

proprietar al imobilului.

1.3. În drept.

Cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin sentința nr. 221 din 07 martie

2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

A fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamantul R.A.E. și au fost obligați pârâții H.N. și H.R. să

lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din

imobilul situat în București, sector 1.

A fost respins ca neîntemeiat capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 prin care pârâții H. au cumpărat

apartamentul.

Prima instanță a reținut, în esență,

că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950 pe numele P.G., deși proprietar la data naționalizării era autoarea

reclamantului, A.P.

Din adresele care cuprind situația

juridică a imobilului rezultă că acesta a fost naționalizat de la o altă

persoană decât adevăratul proprietar, astfel încât bunul este deținut de stat

fără titlu, proprietarul inițial și moștenitorii acestuia păstrându-și dreptul

de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil și imprescriptibil, motiv

pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant este întemeiată,

fiind admisă ca atare.

Cât privește capătul de cerere având

ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâți, s-a reținut că în favoarea pârâților H. operează principiul bunei credințe,

bună credință care se prezumă și care nu a fost răsturnată de reclamant, nefiind

astfel aplicabile dispozițiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, invocate în cauză.

Prin Decizia nr. 300/ A din 13 mai 2009,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în opinie majoritară a respins ca nefondate apelurile părților

împotriva sentinței primei instanțe care a fost păstrată.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că în cauză din probațiunea administrată (certificate de moștenitor, act de

vânzare-cumpărare, raport de expertiză tehnică) rezultă că reclamantul a făcut

dovada calității de proprietar al bunului litigios a autoarei sale.

Faptul că în decretul de naționalizare

apare menționată o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia că

P.G. a fost proprietarul „imobilului, dovada dreptului de proprietate

făcându-se cu acte translative de proprietate și numai prin înscrierea acestora

în registrele de carte funciară sau la alte autorități.

De asemenea, faptul că numele autoarei

reclamantului este A. în unele acte și A. în altele reprezintă o eroare

materială, care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce privește

identitatea acesteia.

Cat privește valabilitatea titlului

statului, s-a reținut că imobilul în litigiu deși constituia proprietatea

autoarei reclamantului, a trecut în proprietatea statului pe numele altei

persoane, respectiv P.G., fiind astfel preluat de stat fără titlu.

Susținerile pârâților în sensul că A.P.

ar fi fost comerciant și că ar fi avut ca activitate comercială vânzarea de

imobile, nu au fost probate și nu conduc, de asemenea, chiar dacă ar fi reale,

în lipsa unor acte translative de proprietate, la concluzia că imobilul în

litigiu ar fi fost vândut lui P.G.

Analizând titlul statului din

perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea de apel a

constatat că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din

anul. 1948, care prin art. 8, 10 și 16 dispunea că proprietatea particulară se

bucură de protecție, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se

făceau numai în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile actului de

naționalizare contravin și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor din

tratatele internaționale la care România era parte privitoare la proprietate și

anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Nu a fost primit nici motivul de apel

privind soluția cererii de revendicare, în raport de normele legale aplicabile

raportului juridic litigios, născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

sens în care s-a constatat incidența dispozițiilor dreptului comun în materia

revendicării invocate de reclamant, art. 480 C. civ.

Așa fiind, s-a reținut că în mod

corect prima instanță, în operațiunea de comparare a celor două titluri de

proprietate exhibate de părți, a acordat preferabilitate titlului de

proprietate al reclamantului, care este anterior celui opus de pârâți și

neafectat de vicii. Titlul pârâților este ulterior, provine de la stat, care nu

a deținut niciodată un titlu de proprietate valabil.

Această soluție este în acord și cu

jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât la data

promovării acțiunii reclamantul avea o „speranță legitimă" de restituire a

bunului, imobilul fiind preluat de stat fără titlu și cu nerespectarea

criteriului proporționalității.

Deși reclamantul a formulat

notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001 nu a primit nici un răspuns până în

prezent.

În măsura în care se prevede

despăgubirea foștilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară și concretă

pentru a evita insecuritatea juridică și incertitudinea, aspect sancționat de

instanța europeană care a statuat totodată și că vânzarea de către stat a

bunurilor altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar

dacă are loc anterior confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de

proprietate al altei persoane, proprietarul bunului, constituie o privare de

bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din

Protocolul nr. I adițional la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a reținut că eventuala bună credință a chiriașilor în momentul contractării cu

autoritatea administrativă nu are nici o relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului proprietar și, implicit, a violării art. 1 din

Protocolul nr. l adițional la Convenție, ceea ce conduce la înlăturarea art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect al normei convenționale evocate, normă

pe care judecătorul național are obligația a o aplica în mod prioritar în

raport cu legea națională, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) și art.

20 alin. (2) din Constituția României.

Nu a fost primită nici critica din

apelul reclamantului întrucât probele administrate în cauză nu au confirmat

existența relei credințe a pârâților la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

S-a reținut astfel ca respectate

dispozițiile art. 9 din Legii nr. 112/1995 justificat de faptul că la momentul

semnării contractului părțile aveau convingerea că statul este adevăratul

proprietar al bunului întrucât reclamantul până la acea dată nu a contestat

titlul statului și nici nu și-a manifestat intenția de a redobândi bunul.

Mai mult, normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data semnării contractului,

prevedeau că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare cu titlu pentru stat.

Titlul statului a fost contestat de o

altă persoană, respectiv de moștenitorii lui G.A.Ș. și E., actul de

transmisiune fiind încheiat după finalizarea litigiului prin Decizia nr. 2800

din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiție care, în urma

admiterii recursului în anulare, a respins acțiunea în revendicare, ceea ce

consolidează concluzia că la momentul contractării ambele părți aveau

convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului.

4.1. Motive.

împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs părțile criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au solicitat modificarea deciziei

curții de apel cu consecința respingerii acțiunii în revendicare față de

pârâți, respectiv de constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare în

recursul reclamantului.

Dezvoltând recursul său, reclamantul a

susținut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului litigios

s-a făcut cu respectarea normelor interne și internaționale în materie, că

operațiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată-în fraudarea

drepturilor sale și pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate

absolută în virtutea adagiului „fraus anm corrunpif'.

Preluarea bunului fără titlu de către

stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele altei

persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna credință a vânzătorului care

încheind actul de vânzare în condițiile date a întocmit actul cu rea credință

și în scop speculativ, cu consecința nevalabilității vânzării, lovită de

nulitate absolută.

În mod greșit s-a reținut că pârâții

au fost de bună credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare,

întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna credință a cumpărătorului

constă în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar.

Analiza bunei credințe a

cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face

fără cercetarea regimului juridic al imobilului.

Convingerea subiectivă a

cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligente

efectuate de către acesta, lipsa totală de diligentă echivalând cu cumpărarea

bunului pe riscul său, cu consecința înlăturării prezumției relative a bunei

credințe.

Atitudinea subiectivă a cumpărătorului

trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului, precum

și a calității de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de

vânzare-cumpărare.

Or, pârâții H. nu numai că nu au

manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul

juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în

condițiile arătate pe riscul lor.

S-a arătat că edificatoare în acest

sens este poziția părților exprimată în răspunsul la interogatoriu și în care

au relevat inexistența riscului la încheierea operațiunii de vânzare, în

condițiile în care au cumpărat de la stat și că foștii proprietari ai bunului

erau, la momentul cumpărării, decedați.

Buna credință a cumpărătorilor

reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile

întreprinse de fostul proprietar, care și-a păstrat această calitate, imobilul

neintrând niciodată în proprietatea statului.

Pentru a putea fi considerați de bună

credință și a fi aplicabil principiul „envr in awrvruns facit ius",

cumpărătorii erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de

preluare a imobilului pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul

unui contract de vânzare-cumpărare, mai ales că însăși Legea nr. 112/1995

prevede că se vând numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil.

Or, în speță, pârâții nu au făcut nici

un demers în scopul aflării situației juridice a imobilului și nici nu au

considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi considerați ca

fiind de bună credință, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul

proprietar, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel

întocmit.

În recursul lor pârâții au susținut

nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluția dată cererii de

revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că

reclamantul are un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și prin urmare, în

operațiunea de comparare a titlurilor părților, este preferabil ce repus de

reclamant.

S-a învederat că până în anul 1999

reclamantul nu și-a manifestat voința de a contesta titlul statului, deși știa

sau trebuia să știe că apartamentul pretins este ocupat de chiriași care erau

îndreptățiți în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere.

Prin pasivitatea lui, reclamantul a

permis pârâților să-și exercite drepturile legale prevăzute de Legea nr. 112/1995

și să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În analiza acțiunii în revendicare

dedusă judecății nu poate fi omisă legislația națională incidență (Legea nr. 1/2009,

Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunțată în cauză privind imobilul litigios

care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietății bunului către

stat ca efect al naționalizării sale, dar și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - care a

decis în sensul prevalentei legii speciale în concursul cu legea generală și a

respectării principiului securității juridice civile prin ocrotirea

subdobânditorilor de bună credință ai bunurilor preluate de stat, printre

altele, și în modalitatea dispusă în cauză.

Au mai susținut de asemenea existența

unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei

reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar și a titularului

dreptului de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără

echivoc că ar fi antecesoarea revendicatorului.

4.2. Analizată de instanța de recurs.

Recursurile declarate de pârâți sunt

fondate și urmează a fi admise pentru considerentele ce succed:

Soluționând în fond acțiunea în revendicare

dedusă judecății prin raportare la normele legale incidente la momentul

declanșării procedurii judiciare, instanțele au procedat în conformitate cu

dispozițiile art. 21 din Constituția. României și art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În atare situație critica pârâților

privind ^admisibilitatea acțiunii în revendicare având ca obiect un bun preluat

de stat, prin raportare la norme legale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009),

respectiv decizii ale instanței supreme și instanței de contencios

constituțional (ulterioare nașterii raportului juridic litigios) corect nu a

fost primită de instanța de apel și, prin consecință, nu poate fi primită nici

de instanța de recurs, decât cu riscul încălcării principiului neretroactivității

legii civile (art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituția României), ceea ce nu

este admisibil.

În analiza făcută acțiunii în

revendicare instanțele s-au raportat însă exclusiv și trunchiat la

jurisprudența instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, omițând ca în viziunea acestei instanțe atât reclamantul cât și

pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de Convenție.

În acest sens se reține că,

dimpotrivă, în speță cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții,

deoarece au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare,

la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care

statul dobândise bunul și nu formulase cerere de restituire în natură a

imobilului.

Împrejurarea că o altă persoană, M.I. formulase

la momentul arătat cerere de revendicare a imobilului situat la adresa

menționată, nu are nici o relevanță cu privire la raportul juridic litigios,.

întrucât pe de o parte, irevocabil, Curtea Supremă de Justiție a reținut

valabilitatea titlului statului de preluare a bunului ca efect al

naționalizării, iar pe de altă parte, pârâții au încheiat actul de transmisiune

a bunului în litigiu numai după epuizarea acestei proceduri judiciare, ceea ce

le-a consolidat convingerea că au contractat cu proprietarul bunului în temeiul

unui act normativ ce le recunoștea dreptul de a cumpăra un asemenea bun.

Pe de altă parte, nu poate fi omisă

nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat în temeiul Legii nr. 112/1995

pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau

cel puțin temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art.

9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractului înainte de

soluționarea cererii reclamantului și în condițiile contestării valabilității

titlului statului, ar fi creat premizele contestării valabilității contractului

atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei credințe a

părților contractante.

Prin urmare, însăși pasivitatea

reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații.

În acest fel, dreptul de proprietate

dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut și instanțele

care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare, iar aceștia au

dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în vigoare că,

nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să păstreze bunul

care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Preferabilitatea titlului pârâților

derivă și din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței C.E.D.O.

care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale

superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice,

principiu ce se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă

nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de

a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în vedere faptul că

legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și reclamantul în

cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent

ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului.

Faptul că organismul (înființat de

stat în scopul dezdăunării foștilor proprietari nu funcționează într-o manieră

susceptibilă de a asigura efectivitatea despăgubirii, nu poate constitui nici

el temei pentru admiterea acțiunii în revendicare, întrucât ar însemna ca,

pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispozițiile

legii reparatorii, sancționată de altfel în repetate rânduri de C.E.D.O.,

consecințele să fie suportate nu de stat, ci de particulari, ale căror drepturi

sunt deopotrivă ocrotite de Convenție.

Convenția nu impune statelor

contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau

prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din

Protocolul nr. l nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de

care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a reglementat

situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist

optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii

proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane de bună credință, pentru acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea

de piață a imobilului.

Ca urmare și pentru cele ce preced, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile pârâților vor fi admise

potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei iar cel al reclamantului,

pentru considerentele enunțate, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.R. și H.N. împotriva Deciziei

nr. 300/ A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie pe care o modifică în parte în sensul că

admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței nr. 221 din 07 martie 2001

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pe care p schimbă în parte în

sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R.A.E.

Împotriva pârâților Consiliul General

al Municipiului București, H.R. și H.N.

Păstrează restul dispozițiilor

deciziei și sentinței.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul R.A.E. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 iunie 2010.