ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3756/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Cerere de chemare în judecată. 1.1. Obiect. Prin cererea înregistrată la data de 27 mai 1999, reclamantul E.A.E. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.N. și H.R., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de pârâți cu privire la apartamentul situat în București, sector 1 și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat, compus din 4 camere și dependințe, împreună cu cota indiviză de 28,71 % din părțile de folosință de uz comun ale întregului imobil și din terenul aferent. 1.2. În fapt.

În motivarea cererii reclamantul a învederat că imobilul menționat, dobândit de antecesoarea sa, A.P. prin cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare de Tribunalul Ilfov, a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., figurând înscris la poziția nr. 5884 în lista anexă la decret. Singurul moștenitor al proprietarei, în prezent decedată este R.E., potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor nr. 469/1984, de asemenea decedată, al cărei unic moștenitor este reclamantul, în conformitate cu dispozițiile certificatului de moștenitor nr. 853/1990. A susținut reclamantul că măsura naționalizării bunului în litigiu este nulă, neexistând identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului.

1.3. În drept. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul R.A.E. și au fost obligați pârâții H.N. și H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 1. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 prin care pârâții H. au cumpărat apartamentul.

Prima instanță a reținut, în esență, că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., deși proprietar la data naționalizării era autoarea reclamantului, A.P. Din adresele care cuprind situația juridică a imobilului rezultă că acesta a fost naționalizat de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, astfel încât bunul este deținut de stat fără titlu, proprietarul inițial și moștenitorii acestuia păstrându-și dreptul de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil și imprescriptibil, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant este întemeiată, fiind admisă ca atare.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, s-a reținut că în favoarea pârâților H. operează principiul bunei credințe, bună credință care se prezumă și care nu a fost răsturnată de reclamant, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, invocate în cauză. 3. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia nr. 300/ A din 13 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în opinie majoritară a respins ca nefondate apelurile părților împotriva sentinței primei instanțe care a fost păstrată. Instanța de apel a reținut, în esență, că în cauză din probațiunea administrată (certificate de moștenitor, act de vânzare-cumpărare, raport de expertiză tehnică) rezultă că reclamantul a făcut dovada calității de proprietar al bunului litigios a autoarei sale.

Faptul că în decretul de naționalizare apare menționată o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia că P.G. a fost proprietarul „imobilului, dovada dreptului de proprietate făcându-se cu acte translative de proprietate și numai prin înscrierea acestora în registrele de carte funciară sau la alte autorități. De asemenea, faptul că numele autoarei reclamantului este A. în unele acte și A. în altele reprezintă o eroare materială, care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce privește identitatea acesteia. Cat privește valabilitatea titlului statului, s-a reținut că imobilul în litigiu deși constituia proprietatea autoarei reclamantului, a trecut în proprietatea statului pe numele altei persoane, respectiv P.G., fiind astfel preluat de stat fără titlu.

Susținerile pârâților în sensul că A.P. ar fi fost comerciant și că ar fi avut ca activitate comercială vânzarea de imobile, nu au fost probate și nu conduc, de asemenea, chiar dacă ar fi reale, în lipsa unor acte translative de proprietate, la concluzia că imobilul în litigiu ar fi fost vândut lui P.G. Analizând titlul statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea de apel a constatat că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din anul. 1948, care prin art. 8, 10 și 16 dispunea că proprietatea particulară se bucură de protecție, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile actului de naționalizare contravin și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor din tratatele internaționale la care România era parte privitoare la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Nu a fost primit nici motivul de apel privind soluția cererii de revendicare, în raport de normele legale aplicabile raportului juridic litigios, născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sens în care s-a constatat incidența dispozițiilor dreptului comun în materia revendicării invocate de reclamant, art. 480 C. civ. Așa fiind, s-a reținut că în mod corect prima instanță, în operațiunea de comparare a celor două titluri de proprietate exhibate de părți, a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, care este anterior celui opus de pârâți și neafectat de vicii.

Titlul pârâților este ulterior, provine de la stat, care nu a deținut niciodată un titlu de proprietate valabil. Această soluție este în acord și cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât la data promovării acțiunii reclamantul avea o „speranță legitimă" de restituire a bunului, imobilul fiind preluat de stat fără titlu și cu nerespectarea criteriului proporționalității. Deși reclamantul a formulat notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001 nu a primit nici un răspuns până în prezent.

În măsura în care se prevede despăgubirea foștilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară și concretă pentru a evita insecuritatea juridică și incertitudinea, aspect sancționat de instanța europeană care a statuat totodată și că vânzarea de către stat a bunurilor altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar dacă are loc anterior confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, proprietarul bunului, constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că eventuala bună credință a chiriașilor în momentul contractării cu autoritatea administrativă nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar și, implicit, a violării art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, ceea ce conduce la înlăturarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect al normei convenționale evocate, normă pe care judecătorul național are obligația a o aplica în mod prioritar în raport cu legea națională, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României. Nu a fost primită nici critica din apelul reclamantului întrucât probele administrate în cauză nu au confirmat existența relei credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

S-a reținut astfel ca respectate dispozițiile art. 9 din Legii nr. 112/1995 justificat de faptul că la momentul semnării contractului părțile aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al bunului întrucât reclamantul până la acea dată nu a contestat titlul statului și nici nu și-a manifestat intenția de a redobândi bunul. Mai mult, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data semnării contractului, prevedeau că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare cu titlu pentru stat. Titlul statului a fost contestat de o altă persoană, respectiv de moștenitorii lui G.A.Ș.

și E., actul de transmisiune fiind încheiat după finalizarea litigiului prin Decizia nr. 2800 din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiție care, în urma admiterii recursului în anulare, a respins acțiunea în revendicare, ceea ce consolidează concluzia că la momentul contractării ambele părți aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului. 4. Recursul. 4.1. Motive. împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părțile criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au solicitat modificarea deciziei curții de apel cu consecința respingerii acțiunii în revendicare față de pârâți, respectiv de constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare în recursul reclamantului.

Dezvoltând recursul său, reclamantul a susținut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului litigios s-a făcut cu respectarea normelor interne și internaționale în materie, că operațiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată-în fraudarea drepturilor sale și pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus anm corrunpif'. Preluarea bunului fără titlu de către stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna credință a vânzătorului care încheind actul de vânzare în condițiile date a întocmit actul cu rea credință și în scop speculativ, cu consecința nevalabilității vânzării, lovită de nulitate absolută.

În mod greșit s-a reținut că pârâții au fost de bună credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna credință a cumpărătorului constă în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar. Analiza bunei credințe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face fără cercetarea regimului juridic al imobilului. Convingerea subiectivă a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligente efectuate de către acesta, lipsa totală de diligentă echivalând cu cumpărarea bunului pe riscul său, cu consecința înlăturării prezumției relative a bunei credințe. Atitudinea subiectivă a cumpărătorului trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului, precum și a calității de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de vânzare-cumpărare.

Or, pârâții H. nu numai că nu au manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în condițiile arătate pe riscul lor. S-a arătat că edificatoare în acest sens este poziția părților exprimată în răspunsul la interogatoriu și în care au relevat inexistența riscului la încheierea operațiunii de vânzare, în condițiile în care au cumpărat de la stat și că foștii proprietari ai bunului erau, la momentul cumpărării, decedați. Buna credință a cumpărătorilor reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile întreprinse de fostul proprietar, care și-a păstrat această calitate, imobilul neintrând niciodată în proprietatea statului.

Pentru a putea fi considerați de bună credință și a fi aplicabil principiul „envr in awrvruns facit ius", cumpărătorii erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de preluare a imobilului pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, mai ales că însăși Legea nr. 112/1995 prevede că se vând numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil. Or, în speță, pârâții nu au făcut nici un demers în scopul aflării situației juridice a imobilului și nici nu au considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi considerați ca fiind de bună credință, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul proprietar, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel întocmit.

În recursul lor pârâții au susținut nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluția dată cererii de revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că reclamantul are un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și prin urmare, în operațiunea de comparare a titlurilor părților, este preferabil ce repus de reclamant. S-a învederat că până în anul 1999 reclamantul nu și-a manifestat voința de a contesta titlul statului, deși știa sau trebuia să știe că apartamentul pretins este ocupat de chiriași care erau îndreptățiți în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere. Prin pasivitatea lui, reclamantul a permis pârâților să-și exercite drepturile legale prevăzute de Legea nr. 112/1995 și să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În analiza acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate fi omisă legislația națională incidență (Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunțată în cauză privind imobilul litigios care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietății bunului către stat ca efect al naționalizării sale, dar și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - care a decis în sensul prevalentei legii speciale în concursul cu legea generală și a respectării principiului securității juridice civile prin ocrotirea subdobânditorilor de bună credință ai bunurilor preluate de stat, printre altele, și în modalitatea dispusă în cauză.

Au mai susținut de asemenea existența unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar și a titularului dreptului de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără echivoc că ar fi antecesoarea revendicatorului. 4.2. Analizată de instanța de recurs. Recursurile declarate de pârâți sunt fondate și urmează a fi admise pentru considerentele ce succed: Soluționând în fond acțiunea în revendicare dedusă judecății prin raportare la normele legale incidente la momentul declanșării procedurii judiciare, instanțele au procedat în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Constituția. României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În atare situație critica pârâților privind ^admisibilitatea acțiunii în revendicare având ca obiect un bun preluat de stat, prin raportare la norme legale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009), respectiv decizii ale instanței supreme și instanței de contencios constituțional (ulterioare nașterii raportului juridic litigios) corect nu a fost primită de instanța de apel și, prin consecință, nu poate fi primită nici de instanța de recurs, decât cu riscul încălcării principiului neretroactivității legii civile (art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituția României), ceea ce nu este admisibil.

În analiza făcută acțiunii în revendicare instanțele s-au raportat însă exclusiv și trunchiat la jurisprudența instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, omițând ca în viziunea acestei instanțe atât reclamantul cât și pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de Convenție. În acest sens se reține că, dimpotrivă, în speță cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții, deoarece au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul și nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.

Împrejurarea că o altă persoană, M.I. formulase la momentul arătat cerere de revendicare a imobilului situat la adresa menționată, nu are nici o relevanță cu privire la raportul juridic litigios,. întrucât pe de o parte, irevocabil, Curtea Supremă de Justiție a reținut valabilitatea titlului statului de preluare a bunului ca efect al naționalizării, iar pe de altă parte, pârâții au încheiat actul de transmisiune a bunului în litigiu numai după epuizarea acestei proceduri judiciare, ceea ce le-a consolidat convingerea că au contractat cu proprietarul bunului în temeiul unui act normativ ce le recunoștea dreptul de a cumpăra un asemenea bun. Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului.

O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractului înainte de soluționarea cererii reclamantului și în condițiile contestării valabilității titlului statului, ar fi creat premizele contestării valabilității contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei credințe a părților contractante. Prin urmare, însăși pasivitatea reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut și instanțele care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Preferabilitatea titlului pârâților derivă și din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței C.E.D.O. care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul. Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului.

Faptul că organismul (înființat de stat în scopul dezdăunării foștilor proprietari nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a asigura efectivitatea despăgubirii, nu poate constitui nici el temei pentru admiterea acțiunii în revendicare, întrucât ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispozițiile legii reparatorii, sancționată de altfel în repetate rânduri de C.E.D.O., consecințele să fie suportate nu de stat, ci de particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenție. Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1 din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane de bună credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piață a imobilului.

Ca urmare și pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile pârâților vor fi admise potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei iar cel al reclamantului, pentru considerentele enunțate, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.R. și H.N. împotriva Deciziei nr. 300/ A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie pe care o modifică în parte în sensul că admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței nr. 221 din 07 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pe care p schimbă în parte în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R.A.E. Împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, H.R. și H.N. Păstrează restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.E.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.