ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1318/2015

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20788/3/2008, reclamantul G.M.A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Roman prin M.E.F. și pe R.A.A.P.P.S. prin, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 280 mp. (parcela 13 din blocul de parcele 13 de la fosta adresă de pe str. A.N.). În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul a fost dobândit conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat din 11 decembrie 1950 de Notariatul de Stat și transcris în registrul de transcripțiuni din 1950 de către autoarea sa B.A.

și ulterior a fost preluat abuziv de către stat de la autoare, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare în materie de proprietate, în baza Decretului de expropriere din 1974, poziția 52 și trecut în administrarea I.C.R.A.L. Herăstrău prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Primăriei Municipiului București nr. 624 din 20 mai 1974, iar în prezent se află în administrarea R.A.A.P.P.S. A precizat că este îndreptățit să-și revendice dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în justiție, menționând că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în mod abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 6 și următoarele din Legea nr. 213/1998, în temeiul unui titlu nevalabil, emis cu încălcarea dispozițiilor în vigoare de la data respectiva - Constituția României, dispozițiile C. civ.

referitoare la proprietate și Declarația Universală a Drepturilor Omului și tratatelor internaționale la care România era parte. B.A., proprietara imobilului la momentul preluării abuzive, a fost moștenită de B.V. și B.I., așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 28 februarie 1992. Acesta din urmă a decedat, lăsând ca moștenitori pe C.M.V. și B.I.C., conform certificatului de moștenitor din 11 octombrie 2000. Prin contractul de cesiune autentificat din 10 martie 2008, toți cei trei moștenitori ai patrimoniului autoarei B.A. au cedat către reclamant drepturile decurgând din cererile și revendicările care privesc restituirea în natură a imobilului proprietatea lor, situat în București, constând în teren în suprafață de 280 mp.

A apreciat că titlul de proprietate al autorilor săi este prioritar în timp față de titlul statului român, el fiind necontestat și încheiat în conformitate cu legislația în vigoare. Prin cererea înregistrată în 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București a solicitat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, acțiunea fiind admisă prin sentința civila nr. 10855/1994, definitivă și irevocabilă. Petiția introductivă de instanța are ca obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 și următoarele C. civ.

A menționat că în contradictoriu cu aceiași pârâți a mai formulat o cerere de revendicare a aceluiași imobil, care a fost soluționată definitiv și irevocabil prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă, prin sentința nr. 822 din 27 septembrie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, hotărâre definitivă și irevocabilă. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. La data de 19 septembrie 2008 pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, cu motivarea că potrivit art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 titularul dreptului de proprietate este Statul Român, imobilul fiind naționalizat, R.A.A.P.P.S.

fiind doar administrator al bunului. La aceeași dată pârâtul a formulat și întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare pârâtul R.A.A.P.P.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu motivarea că prin contractul de cesiune reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate, acest titlu urmând a fi emis în baza Legii nr. 10/2001, precum și față de faptul că din actele depuse de reclamant, nu a rezultat că cesionarele sunt succesoarele lui B.A. A invocat excepția autorității de lucru judecat, cu motivarea că prin sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul civil nr. 1173/2004, de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor formulată de B.V., C.M.V.

și B.I.C. privind imobilul în litigiu. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, deoarece imobilul a fost expropriat ulterior anului 1989, măsura exproprierii fiind legală întrucât proprietarii au primit despăgubiri, iar scopul exproprierii a fost atins, fiind construit obiectivul pentru care a fost luată măsura exproprierii. În ceea ce privește sentința civilă nr. 10855/1994 a susținut pârâtul că nu îi este opozabilă potrivit principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești. Pe calea cererii reconvenționale, a solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat. În drept și-a întemeiat întâmpinarea și cerere reconvențională pe dispozițiile art. 115 și următoarele și art. 119 și următoarele C, proc, civ.

La termenul de judecată din 20 februarie 2009, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale active și a puterii de lucru judecat. Prin sentința civilă nr. 286 din 27 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată; a admis excepția puterii de lucru judecat; a respins acțiunea formulată de reclamantul G.M.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin M.E.F. și R.A.A.P.P.S., în consecință. Prin Decizia civilă nr. 184/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant G.M.A., împotriva sentinței civile; a desființat sentința apelată cu trimiterea spre rejudecare la prima instanță.

Prin Decizia nr. 2527 din 18 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâții R.A.A.P.P.S. și Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că recursurile sunt fondate, întrucât instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii motivele pentru care a concluzionat că excepția autorității de lucru judecat a fost reținută greșit de prima instanță, nemotivarea deciziei recurate făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

La termenul de judecată din data de 22 martie 2012, în temeiul contractelor de cesiune drepturi litigioase autentificate din 28 septembrie 2009 și din 02 martie 2012, la B.N.P., R.I.D. (filele 25-29 dosar apel rejudecare), Curtea a constatat transmisiunea calității procesuale active către D.M. Prin Decizia civilă nr. 170/A din 12 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, menținând totodată soluția în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale active. În rejudecare, în completarea probatoriului existent la dosar, tribunalul a încuviințat la termenul din 20 noiembrie 2013 proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie.

Prin sentința civilă nr. 371 din 26 martie 2014 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul D.M., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, la data de 11 aprilie 2014 a declarat apel reclamantul D.M. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 iulie 2014. Prin Decizia civilă nr. 528/A din 02 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant D.M. împotriva sentinței civile nr. 371 din 26 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. 30057/3/2013 în contradictoriu cu intimații - pârâți R.A.A.P.P.S.

și Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele. Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența C.E.D.O.

Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislați reparatorii, care recunoaștere posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, curtea de apel a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamantul dețin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează acesta. Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Sintetizând, curtea de apel a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curte a explicat în Decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu. Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantului de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor C.E.D.O., și anume listarea la bursă a F.P., urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. În egală măsură trebuie avută în vedere și adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de C.E.D.O. a Drepturilor Omului.

Toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilități Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008. În ceea ce privește problema existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamantului, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni se regăsește și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009. O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există. De asemenea, C.E.D.O. a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că apelantul nu a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, neformulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Curtea de apel a apreciat că analiza realizată în cele ce preced, precum și concluzia la care s-a ajuns sunt de natură să ofere un răspuns criticilor reclamantului legate de lipsa notificării în baza Legii 10/200, ca reprezentând un impediment pentru obținerea unei reparații pentru imobilul preluat abuziv, precum și pentru lipsa de relevanță a titlurilor de proprietate pe care le invocă reclamantul în susținerea și dovedirea dreptului de proprietate imobiliară pretins.

Fără a nega valabilitatea acestora, Curtea constată, în acord cu cele anterior menționate, că foștii proprietari nu-și pot legitima această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate, atâta timp cât nu au obținut o recunoaștere actuală și definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară, în procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării și restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria Athanasiu.

Din această perspectivă, Curtea de apel a reținut că nu se pune problema autorității de lucru judecat a sentinței civile nr 822/2004 ( prin care o acțiune similară a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind soluționat fondul raportului juridic litigios), chestiune tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr 170/2012 a Curții de Apel București, precum nici problema puterii de lucru judecat a sentinței civile nr 10855/1994, care în temeiul dispozițiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., și-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, puterea executorie și, pe cale de consecință, și puterea de lucru judecat(aspect de asemenea tranșat prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curții de Apel București).

Având în vedere că, potrivit relațiilor furnizate de Primăria Mun. București, Direcția Juridic, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale pentru imobilul revendicat, Curtea, urmând raționamentul instanței supreme din Decizia civilă nr 33/2008, constată că este inutilă examinarea îndeplinirii oricărui alt criteriu, din cele enunțate în cele ce preced, astfel că nu se mai impune analizarea titlului pârâtului. Faptul că etatizarea imobilului în temeiul decretului de expropriere este susceptibilă a fi calificată drept o preluarea abuzivă, în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care reclamantul a pierdut dreptul la măsuri reparatorii, prin neformularea notificării în condițiile legii speciale, potrivit prevederilor art. 22 alin. (5) din același act normativ.

În egală măsură, apare ca lipsit de relevanță, din această perspectivă, faptul că reclamantul figurează în evidențele autorităților fiscale ca titular de rol fiscal, deoarece acest lucru nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate imobiliară, de care a fost privat prin aplicarea decretului de expropriere. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a respins apelul pentru singurul motiv că nu s-au urmat prevederile Legii nr. 10/2001, și anume, nu s-a depus notificare în termenul instituit de aceasta, aspect care face inutilă orice altă analiză a esenței dreptului dedus judecații. Decizia atacată, așa cum a fost motivată, a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, fiind în vădită contradicție cu probele administrate și cu situația juridică a terenului revendicat, așa cum a evoluat succesiv în perioada 1974-2005, aspecte care atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Decizia a fost pronunțată și cu nerespectarea prevederilor art. 105 C. proc. civ., deoarece aceasta nu a analizat și nu a răspuns la toate motivele de apel, deși art. 261 C. proc. civ. obligă instanțele să motiveze punctual soluțiile adoptate și să indice care au fost motivele pentru care apărările uneia dintre părți au fost înlăturate, situație care atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința casării sentinței recurate.

In dezvoltarea motivelor de recurs anterior invocate solicită ca instanța supremă să constate că lipsa unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 nu poate constitui un argument în susținerea netemeiniciei unei acțiuni în revendicare (cel mult poate fi motiv de inadmisibilitate al acțiunii în revendicare), deoarece o astfel de susținere încalcă art. 1 din primul Protocol Adițional, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind prin decizia nr. 33/2008 pronunțată prin recurs în interesul legii că nu în toate situațiile existente Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Decizia nr. 33/2008 este un element nou în ordinea juridică, care nu a fost avut în vedere în ciclurile de judecată anterioare.

Atât instanța de fond cât și instanța de apel nu au ținut cont de date hotărâtoare în dezlegarea pricinii. La data apariției Legii nr. 10/2001 autorii reclamanților dețineau două titluri valabile asupra demonstrarea dreptului lor de proprietate: actul de vânzare - cumpărare autentificat cu procesul - verbal din 16 iulie 1947 transcris în registrul de transcripțiuni din 16 iulie 1947 și actul de vânzare - cumpărare autentificat cu procesul - verbal din 11 decembrie 1950 transcris în registrul de transcripțiuni din 15 decembrie 1950 și sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994 dată de Judecătoria sector 1 în Dosarul nr. 542/1994, prin care autorii reclamantului din prezenta cauză, B.I. și B.V.

au solicitat și obținut revendicarea acestui teren, instanța constatând că reclamanții sunt proprietarii terenului revendicat. De asemenea, prin aceeași sentință (definitivă și irevocabilă) instanța a obligat pârâtul din cauza, Consiliul Local al Municipiului București, să lase reclamanților acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie. Astfel, nu aveau de ce să depună o notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificare care le-ar fi fost respinsă pentru că nu avea obiect. Decretul de expropriere nr. 34/1974, actul care se reține de către instanțele de fond că ar reprezenta titlul cu care statul deține acest imobil, este un act abuziv deoarece, deși a statuat exproprierea și trecerea în proprietatea statului a imobilului revendicat, această trecere s-a făcut fără o justă și prealabilă despăgubire, neexistând nicio dovadă că autoarea noastră, B.A., ar fi primit vreodată vreo despăgubire.

Totodată, autoritățile comuniste nu și-au respectat nici propriul decret în care se stipulează că exproprierea unui teren viran a fost dispusă pentru sistematizarea zonei de nord a Capitalei, sistematizare care nu a afectat acest teren, el fiind și în prezent viran. Faptul că o parte din acest teren este afectat de conducte de utilități subterane nu împiedică restituirea lui în natură către proprietarul abuziv deposedat care urmează să aibă obligația de a menține aceste utilități publice. Deși ambele pârâte-intimate afirmă și demonstrează că începând cu anul 2005 prin H.G.

nr. 60/2005, poziția 59 terenul a fost inventariat ca aparținând domeniului public, nu s-a demonstrat în nici un mod la ce dată și cu ce titlu acest teren a ieșit din patrimonial municipiului București și a intrat în patrimoniul public al statului, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 care instituie în mod imperativ că numai bunurile deținute de stat cu titlu valabil pot fi inventariate în domeniul public. Or, la nivelul anului 2005 titlul cu care statul prin municipiul București a deținut acest teren fusese desființat prin sentința civilă nr. 10855/04 noiembrie 1994, definitivă și irevocabilă în anul 1996, deci asupra acestui teren nu se mai putea dispune prin acte administrative decât în mod nelegal, abuziv.

Acțiunea în revendicare care formează obiectul prezentului dosar nu poate fi separată de succesiunea actelor juridice anterioare, soluția instanței de apel ca și cea a primei instanțe de fond fiind doar soluții teoretice, cu caracter general, străine de probele și motivele concrete ale cauzei. In mod eronat instanța de apel califică situația juridică a terenului revendicat ca fiind sub incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001 deoarece, așa cum a mai afirmat și dovedit, la momentul apariției acestei legi, dreptul de proprietate dedus judecații fusese tranșat în mod definitiv și irevocabil de către instanțele de judecată, iar dispozițiile sentinței civile nr. 10855 din 04 noiembrie 1994 însoțesc imobilul în mâinile oricui s-ar afla, chiar dacă după trecerea termenului de 10 ani, termen împlinit în anul 2006, această sentință și-a pierdut puterea executorie.

Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în situația concursului între legea specială și legea generală, are prioritate legea specială, dar prin aceeași decizie s-a stabilit că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., cea din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun (cum este cazul de față) în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță instanțele au stabilit aplicabilitatea prioritară a dispozițiilor art. 1 parag.

1 din Protocolul nr. 1, constatând că privarea de proprietate a bunului s-a făcut cu încălcarea criteriului de proporționalitate între protecția proprietății și cerințele interesului general, iar vocația reclamantului de a promova acțiunea în revendicare decurge din calitatea sa de succesor al foștilor proprietari și din faptul că ulterior anului 1989, dar anterior anului 2001, aceștia își redobândiseră în proprietate terenul revendicat și se stabilise în mod irevocabil că titlul cu care statul i-a deposedat în anul 1974-expropriere este nul. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. (modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), recurentul a susținut în cadrul acestuia faptul că instanța de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel, conform obligației prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și că astfel s-ar fi încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Nerespectarea obligației prevăzute de art. 261 C. proc. civ. ar putea atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (1), dar partea interesată ar trebui să dovedească existența unei vătămări, care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Pentru a evita aceste dificultăți legiuitorul a prevăzut un motiv distinct de modificare, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), care are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nicio legătură cu pricina. Astfel, date fiind dispozițiile speciale menționate anterior aceste motiv va fi analizat, în temeiul art. 306 alin. (3), prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurentul nu a arătat concret care sunt aceste motive la care instanța de apel nu ar fi răspuns.

Hotărârea instanței de apel este amplu motivată, instanța de apel arătând și de ce nu poate reține puterea de lucru judecat a sentinței civile nr 10855/1994, și anume, întrucât acest aspect a fost tranșat prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., și-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, puterea executorie și, pe cale de consecință, și puterea de lucru judecat. Ca atare, este nefondat motivul de recurs analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în esență, recurentul susține că ar avea un bun în baza sentinței civile nr. 10855/4 noiembrie 1994 și că din acest motiv nu ar mai fi trebuit să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește valoarea sentinței civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, într-un ciclu procesual anterior s-a hotărât, prin Decizia civilă nr. 170/2012 a Curții de Apel București , irevocabilă, decizie confirmată, inclusiv cu privire la această constatare, prin Decizia nr. 1397 din 14 martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, așa cum a reținut și instanța de apel, că, în temeiul dispozițiilor art. 405 alin (1) C. proc. civ., sentința civilă nr 10855/1994 și-a pierdut, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, puterea executorie și, pe cale de consecință, și puterea de lucru judecat, cu efectul inexistenței unui bun în patrimoniul reclamantului. Aceste dezlegări, intrând în puterea lucrului judecat, sunt obligatorii pentru instanțele ce judecă litigiul în continuare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, nu se poate reține că recurentul ar avea un bun în baza sentinței civile nr. 10855/1994. În aceste condiții, este relevantă Hotărârea Maria Atanasiu și alții împotriva României, reținută de către instanța de apel. Așa cum se menționează în Hotărârea C.E.D.O. secția a treia, din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 134-137, din jurisprudența Curții decurg următoarele principii: ”134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).

135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). 136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX).” Astfel, faptul că autorii recurentului au fost proprietarii unui imobil care a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 34/1974 nu înseamnă automat că aceștia au un bun, trebuind să parcurgă legislația specială pentru a dobândi un nou drept de proprietate dacă acea legislație le permite acest lucru. În ceea ce privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată o legislație specială, Legea nr. 10/2001, aplicabilă în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, inclusiv în ceea ce privește acțiunile în revendicare, așa cum de altfel s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin adresa din 14 octombrie 1992 a Primăriei Municipiului București-D.G.L.P.U.A.T. (fila 25, dosar tribunal) i s-a comunicat lui B.I. că strada L. din fosta parcelare J., care a avut ultima denumire A.N., a fost desființată și inclusă în fosta reședință prezidențială. Din adresa din 27 aprilie 2002 a R.A.A.P.P.S., prin care s-a răspuns la notificarea formulată de către B.V., C.M.V. și B.I.C., înregistrată din 25 aprilie 2002, reiese că terenul în cauză este inclus în incinta imobilului situat în sector 1, București, că imobilul se află în proprietatea statului și că din 1990 s-a aflat succesiv în administrarea R.A.A.P.P.S. (H.G. nr. 1217/1990), R.A.L. (H.G. nr. 236/1997), R.A.A.P.P.S. (O.G.

nr. 32/2002). Prin aceeași adresă li s-a comunicat autorilor recurentului că hotărârea din 1994 pe care o dețineau nu îi este opozabilă, nefiind parte în acel dosar, și că nu le poate restitui bunul întrucât nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ultim aspect necontestat de către recurent. În schimb, recurentul susține că autorii săi nu aveau de ce să depună notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât se aflau în posesia sentinței civile nr. 10855/1994, care și-a pierdut puterea executorie în 2006, după împlinirea termenului în care putea face notificare potrivit Legii nr. 10/2001.

Referitor la această sentință, este de remarcat faptul că a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul local al municipiului București, care, așa cum rezultă din cele menționate anterior, nu se afla în posesia terenului în cauză la data judecării acelui dosar, terenul fiind inclus încă dinainte de 1990 în incinta fostului palat prezidențial și figurând în administrarea R.A.A.P.P.S. încă din 1990. Acesta este și motivul pentru care s-a susținut că această sentință nu îi este opozabilă R.A.A.P.P.S. și pentru care, probabil, nu a putut fi pusă în executare împotriva Consiliului local al municipiului București în termenul de prescripție. Astfel, așa cum s-a reținut în aceeași hotărâre pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, menționată anterior, parag.

142. ”(…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.” Din parag. 143, 144 ale aceleiași hotărâri se mai impune condiția ca, pentru a reprezenta un bun actual, hotărârea invocată să constituie un titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Or, reclamantul nu se află în posesia unei hotărâri executorii prin care pârâtul în cauză să fi fost obligat la restituirea bunului. Ca atare, neavând un bun actual, nu este îndeplinită condiția esențială pentru a se trece la analiza încălcării dreptului la respectarea bunurilor, așa cum este reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., dar și de art. 480 C. civ.

Susținerea recurentului în sensul că în mod greșit instanța de apel ar fi calificat situația juridică a terenului revendicat ca intrând sub incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu este reală, această trimitere neregăsindu-se în considerentele pentru care instanța de apel a ajuns la soluția atacată prin prezentul recurs. Faptul că reclamantul sau autorii săi nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost reținut de către instanța de apel doar ca un argument în susținerea ideii că nu au nici din această perspectivă o speranță legitimă de care să se prevaleze. Ceea ce este cert este faptul că în 2001 se aflau în posesia unei hotărâri pronunțate în contradictoriu cu o persoană care nu era proprietarul/posesorul bunului, fapt pe care trebuiau să îl știe atâta timp cât de cinci ani de când era executorie nu reușiseră să o pună în executare.

În aceste condiții, nu se poate susține întemeiat că nu aveau posibilitatea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care să o adreseze entității deținătoare a bunului, care era diferită de pârâtul din litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994. Astfel, este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva Deciziei nr. 528/A din data de 2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2015.