ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta I.E.V. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate asupra respingerii cereri de restituire în natură în Dosarul de despăgubiri înregistrat sub nr. 46146/ CC în maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii și obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în București, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, deși prin Dispoziția nr. 9943 din 25 martie 2008 Primarul General al Mun.

București a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat, titlul de despăgubire nu a fost încă emis, fiind astfel privată nejustificat de exercitarea dreptului de proprietate. Prin întâmpinare, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, menționând că Dosarul reclamantei de despăgubiri înregistrat sub nr. sub nr. 46146/ CC, a fost analizat în privința legalității cererii de restituire în natură a imobilului notificat. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 5151 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată de reclamanta I.E.V. și a obligat pârâta C.C.S.D. să soluționeze cererea reclamantei având ca obiect desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, precum și la 250 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că invocarea de către pârâtă a soluționării cererilor în funcție de ordinea de prioritate prevăzută în Decizia nr. 2815/2008, fără să se prezinte dovezi în acest sens, nu este o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantei, ca temei pentru nesoluționarea cererii ce are ca obiect stabilirea și concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceasta este îndreptățită potrivit legii. Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la desemnarea evaluatorului autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.

În fine, prima instanță a reținut că reclamanta deși este îndreptățită în a avea o speranță legitimă la obținerea unei indemnizații, interesul său patrimonial suficient de important și recunoscut pentru a constitui un bun aflat sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, este în mod vădit încălcat prin decizia autorității administrative. 3. Recursul pârâtei Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod greșit că în speță ar fi fost încălcat dreptul reclamantului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil, dispunând obligarea sa la transmiterea dosarului către evaluator și emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantei, cu ignorarea etapelor administrative. De asemenea, arată recurenta, că în cauză s-a făcut aplicarea Deciziei nr. 2815/2008 prin care s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D.

Totodată, a arătat recurenta, în mod greșit s-a dispus obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, întrucât această comisie reprezintă Statul în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, solicitând respingerea acestora, iar în subsidiar reducerea lor corespunzătoare, fiind nejustificat de mari față de obiectul cauzei și a muncii îndeplinite de avocat. În fine, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012 în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de grație de 6 luni pentru punerea în executare a hotărârii. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile din Capitolul V – Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D., să soluționeze Dosarul reclamantului înregistrat sub nr. 46146/ CC.

Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 25 martie 2008, și cea a înregistrării dosarului la Comisie este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât autorității recurente îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.

și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre. Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantului de soluționare a cererii lui nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. De asemenea, contrar celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., plata de 250 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanți, la care a fost obligată pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței.

Nu poate reține nici solicitarea de acordare a unui termen de grație de 6 luni, termen prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de față, având în vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de despăgubire, ce face obiectul cauzei de față, va fi pusă în executare cu respectarea dispozițiilor normative aplicabile în cauză. În temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie reluată procedura de emitere a titlului. 1. Soluția adoptată în recurs Pe cale de consecință, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva Sentinței civile nr. 5151 din 16 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.