ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 230A din 24 mai 2012,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul S.B.I.

împotriva Sentinței civile nr. 2180 din 7 decembrie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, pretenția concretă dedusă

judecății instanței de fond, prin primul capăt din cererea modificată formulată

de reclamant, a fost reprezentată de solicitarea acestuia de obligare a

Statului Român la despăgubiri, constând în valoarea de piață a imobilului

situat în București, sector 1.

Cererea astfel

formulată a fost întemeiată, în drept, pe art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeași Convenție,

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Reclamantul a

precizat că la data de 28 octombrie 2010, Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor a emis Decizia nr. 8990, privind acordarea către acesta a

despăgubirilor în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Reclamantul a

precizat că împotriva acestui titlu de despăgubiri a urmat calea prevăzută de

legea specială - Legea nr. 247/2005, formulând contestație împotriva modului în

care au fost stabilite despăgubirile, adresată instanței competente - instanța

de contencios administrativ.

În ceea ce privește

critica vizând încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la

un proces echitabil, întemeiată pe omisiunea instanței de fond de a pune în

dezbaterea părților toate argumentele care au justificat adoptarea soluției în

ceea ce privește inadmisibilitatea primului capăt de cerere formulat de

reclamant, Curtea apreciază că este nefondată.

Astfel, Curtea reține

că la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, din oficiu,

tribunalul a invocat excepția inadmisibilității acestui petit, excepție de

ordine publică care, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul încheierii din

aceeași dată, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților.

În plus, Curtea nu

poate face abstracție de faptul că, însuși apelantul precizează că această

excepție, la momentul la care a fost pusă în dezbaterea sa, a fost raportată de

instanța de fond la dispozitivul Deciziei instanței supreme în recurs în

interesul legii nr. 27/2011.

Faptul că, în

justificarea soluției adoptate, instanța de fond s-a raportat atât la

legislația internă cât și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

analizat atât jurisprudența instanței supreme cât și pe cea a Curții Europene a

Drepturilor Omului și aceasta cu luarea în considerare atât prevederilor art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a

garanțiilor dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, raportându-se atât la accesul la justiție, cât

și la imperativul coerenței și unificării practicii judiciare în ceea ce

privește interpretarea și aplicarea legislației interne speciale, respectiv la

executarea hotărârilor pronunțate în această materie, raportul dintre dreptul

comun și legislația specială în materia imobilelor preluate abuziv de stat, în

timpul regimului comunist, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării

acestor principii fundamentale ale procesului civil, câtă vreme, aspectele

analizate în cadrul considerentelor care susțin această soluție, nu fac altceva

decât să răspundă în concret, susținerilor reclamantului din acțiunea

introductivă.

Mai mult, verificând

concluziile scrise anexate la dosar de reclamant, prin apărător, Curtea observă

că acesta și-a putut exprima în mod detaliat apărările referitoare la excepția

invocată, atât din perspectiva legislației interne cât și a celei

internaționale, astfel că, și prin raportare la această cerere, Curtea nu poate

decât să concluzioneze că, la momentul invocării excepției inadmisibilității,

reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică calificată, a fost în

măsură să cunoască toate aspectele apreciate ca fiind relevante de primă

instanță, în analiza excepției și să formuleze apărările apreciate ca fiind

pertinente pentru acesta, inclusiv din perspectiva posibilității de a se putea

sau nu valorifica în cauză decizia în interesul legii, anterior menționată.

Este nefondată

critica vizând nemotivarea hotărârii instanței de fond în ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate a primului capăt de cerere formulat de reclamant.

Astfel, Curtea a reținut, în considerarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., că

motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o

înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză

și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate

pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la

soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o

garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele

superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de

atac. Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar

dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient

ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod

implicit, prin raționamente logice.

Conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces

echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt

hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au

fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997).

Problema de drept

dedusă judecății instanței de fond prin primul petit al acțiunii reclamantului

vizează analiza posibilității de a solicita despăgubiri în justiție, pe calea

dreptului comun, în alte condiții și temeiuri de drept decât cele prevăzute de

legea specială. Or, în cauză, tribunalul și-a fundamentat soluția dispusă,

prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Așa cum rezultă din

considerentele deciziei apelate, instanța de fond a procedat la analiza

excepției inadmisibilității acestui petit, constatând pe baza prevederilor

legale speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, a

jurisprudenței instanței supreme și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului apreciate incidente în cauză, din perspectiva interpretării

obligatorii dată de instanța europeană prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că

această excepție este fondată.

Astfel, instanța de

fond și-a expus concluziile în mod argumentat și coerent, reliefând de ce a

apreciat că este fondată excepția de ordine publică, invocată din oficiu,

analiza astfel efectuată nesuferind de niciuna dintre carențele evidențiate în

criticile apelantului.

Cât privește critica

vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor înscrise în art. 330

7

C. proc. civ., Curtea a reținut că instanța de fond a avut în vedere faptul că

Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu fusese publicată în Monitorul Oficial

la momentul soluționării pricinii, tocmai acesta fiind considerentul pentru

care argumentele care au justificat raportarea acestei instanțe la dispozitivul

deciziei sus-menționate nu au fost întemeiate pe această normă de drept

procesual.

Astfel, valorificarea

dispozitivului acestei decizii, a fost realizată de instanța de fond, în

considerarea necesității asigurării coerenței practicii judiciare interne, în

această materie, subliniată cu consecvență de instanța de contencios european,

în hotărârile prin care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, rațiunea

legiferării în cadrul art. 330

7

C. proc. civ., a momentului de la

care aceste decizii devin obligatorii, ca fiind data publicării lor în

Monitorul Oficial, trebuie raportată la posibilitatea concretă de a cunoaște

"interpretarea obligatorie a legii".

Or, în cauză, chiar

reclamantul s-a dovedit în măsură să cunoască acest dispozitiv, anterior publicării

lui în Monitorul Oficial, (acesta fiind redat, în tot, în cadrul concluziilor

scrise), astfel că nici din această perspectivă, acesta nu justifică vreo

vătămare care să îi fi fost produsă, eventual din imposibilitatea de a

cunoaște, prin mijloacele avute la îndemână, practica instanței supreme în

această materie și deci a punerii sale în imposibilitatea de a-și formula o

apărare corespunzătoare.

În ceea ce privește

criticile vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii

având ca obiect obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea imobilului situat în București, sector 1, Curtea a reținut că

prin Dispoziția nr. 9191 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al

Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 840 mp, situat în București,

sector 1, persoanei îndreptățite - S.B.I.

Astfel, prin această

dispoziție, s-a constatat că imobilul sus-menționat, pentru care se solicită despăgubiri

în cauza de față, face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind naționalizat, că

reclamantul are calitatea de moștenitor al foștilor proprietari deposedați

abuziv și, având în vedere faptul că nu există posibilitatea restituirii în

natură a imobilului, s-a apreciat că se impune emiterea unei dispoziții privind

propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005,

despăgubiri al căror cuantum urmează a se stabili în cadrul procedurii speciale

reglementate de Titlului VII al acestei legi.

Așadar, este

incontestabil că despăgubirile solicitate pe această cale de către reclamant,

reprezintă valoarea de piață a unui imobil care intră în sfera de incidență a

Legii nr. 10/2001, prin dispoziția menționată stabilindu-se că reclamantul este

îndreptățit la despăgubiri în condițiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Problema de drept

dedusă judecății o reprezintă admisibilitatea unei asemenea acțiuni, promovate

în contradictoriu cu Statul Român, în cauzele care au ca obiect despăgubiri

pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Curtea a constatat

sub acest aspect că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape,

respectiv unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de

acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea

finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

Evaluarea

despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală

fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea.

Astfel, stabilirea de

către Comisia Centrală a întinderii despăgubirilor, procedura concretă

desfășurată în fața Comisiei, inclusiv aspectele ce vizează acoperirea în

întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin

decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ.

Or, în cauză, chiar

anterior înregistrării acțiunii civile de față pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, Comisia Centrală, a emis Dispoziția nr. 8990 din 28

octombrie 2010, iar reclamantul a recunoscut că a urmat deja calea prevăzută de

legea specială, contestând titlul de despăgubire, în fața instanței de

contencios administrativ.

În consecință, în mod

judicios instanța de fond a procedat la analiza excepției inadmisibilității

acțiunii, date fiind împrejurările de fapt reliefate.

Curtea a reținut în

acest sens, că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul

specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că

aplicarea dreptului comun, de care reclamantul uzează în prezenta cauză, ar

echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

O asemenea abordare

nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și nu

generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, cum susține

apelantul, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea

statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le

consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau

acordarea de despăgubiri.

În cauză sunt pe

deplin respectate prevederile art. 330 C. proc. civ., interpretarea instanței

supreme din cadrul Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în sensul

inadmisibilității acțiunilor de natura celei de față, fiind obligatorie și

impunându-se atât instanței, cât și tuturor subiectelor de drept.

În cadrul Deciziei

nr. 27/2011, adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, instanța supremă s-a raportat atât la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului din cauza Păduraru împotriva României, reținând

că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției,

respectiv că deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile

confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie

implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât

posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la

care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții dar și la exigențele

deduse de instanța de contencios european din interpretarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, contrar

susținerilor din apel, instanța supremă a apreciat că, prin raportare la

această jurisprudență, că incertitudinea provenind din practicile aplicate de

autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i

revin și că în această materie, nu se poate face abstracție de faptul că statul

a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005.

Subiectul de drept

împotriva căruia pot fi îndreptate pretențiile reclamantului este cel expres

prevăzut în această normă cu caracter special, Comisia Centrală (conform art.

19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) astfel că, aprecierea instanței de

fond în sensul că o acțiune întemeiată pe dreptul comun, în contradictoriu cu

Statul Român, este inadmisibilă, în condițiile în care pe de o parte reclamantul

are la dispoziție o cale specială, iar pe de altă parte, acesta a și utilizat,

în paralel, de mecanismul pus la dispoziția sa de legea specială.

Câtă vreme, prin

legea specială, reclamantul are la dispoziție un mecanism juridic prin

intermediul căruia este îndreptățit, pe de o parte să solicite instanței de

contencios administrativ cenzurarea atitudinii autorității învestite, conform

Legii nr. 247/2005, cu emiterea titlului de despăgubire, iar pe de altă parte,

a oricărui aspect legat de modul de stabilire a despăgubirilor, dreptul său de

acces la instanță nu poate fi contestat. Dimpotrivă, în acest mod este

întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții

jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de

către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și

imparțialitate impuse de acest articol.

Deciziile pronunțate

în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând

normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe,

asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii. Consecința acestei

constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe,

a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu "judecate" de

către instanța supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către

instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor

interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar

al normei interpretate, fără să o modifice structural.

Tot astfel,

reglementând că soluțiile se pronunță în interesul legii și nu au efect asupra

hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din

acele procese, textul se referă la situația cauzelor ce au fost deja

soluționate definitiv, care pot forma ele însele obiect al recursurilor în

interesul legii, și asupra cărora, în mod evident, dezlegarea problemelor de

drept, realizată prin deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii,

nu mai poate avea consecințe juridice, în sensul că nu mai poate fi repusă în

discuție o situație de fapt, consacrată juridic în mod irevocabil, fără a se

aduce atingere securității raporturilor juridice.

În același sens,

rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței

inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare

imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru

contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în

lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale,

divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (...) sunt de

natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea

publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele

fundamentale ale statului de drept.

Or, ignorarea unei

astfel de decizii nu ar putea determina decât inducerea unei noi practici

neunitare și inconsecvență în aplicarea și interpretarea legii (chiar din

perspectiva compatibilității legii interne speciale cu blocul de

convenționalitate), ceea ce contravine necesității previzibilității legii a

cărei încălcare a fost sancționată de Curtea Europeană.

Astfel, chiar dacă,

la momentul pronunțării sentinței civile apelate, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu fusese publicată în Monitorul Oficial, la

momentul soluționării căii de atac a apelului, aceasta a fost deja publicată și

prin urmare este obligatorie, în considerarea art. 330

7

C. proc.

civ.

Referitor la

argumentele apelantului întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că, parcurgerea unei proceduri

administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea

Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent

în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

S-a mai statuat în

hotărârea-pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru

eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de

despăgubiri, și că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări,

autoritățile române vor avea libera alegere a modalităților de compensare și

reparare a legislației în domeniul proprietății.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în

jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților judiciare, respectarea

regulilor adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

Pe de altă parte,

conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană

ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate are

dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe.

În cauza Rotaru

contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce

permite invocarea în substanță, a drepturilor și libertăților consacrat de

Convenție.

Potrivit acestei

dispoziții convenționale, se impune o cale de atac în fața unei autorități

naționale competente care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile

Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele

contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește

modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției.

Prin urmare,

posibilitatea analizei pe fond a acțiunii reclamantului și oferirea unui

remediu corespunzător constituie ceea ce se numește recurs efectiv în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul art. 13 din

Convenție. Or, atât jurisprudența Curții Europene cât și doctrina cu privire la

natura acestui recurs intern, au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13

din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să

permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară sau să atace

conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

Prin urmare, art. 13

din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții

jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în

convenționalitate care ar putea avea ca obiect încălcarea de către legea

națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale

adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de

aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele convenției.

În baza acestei

dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub

pretextul că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea

existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate,

întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale, în speță Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005, fără nicio garanție a oferirii remediului celui

mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din

Convenție.

De aceea, față de

această dispoziție convențională, în dreptul intern a fost adoptată o soluție

de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de

către acesta, sau, în măsura în care restituirea nu este posibil a fi realizată

în natură, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor, respectiv Legea nr.

247/2005, legea cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin

dispozițiilor convenției, întrucât așa cum rezultă din jurisprudența Curții

Europene, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenției,

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri,

soluție care trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabilă pentru a

se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea

hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce

Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare

cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție, iar acest

termen nu a fost epuizat la acest moment.

Prin norma specială

în materie, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a

reglementat că în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în

echivalent în forma despăgubirilor se acordă potrivit Titlului VII al Legii nr.

247/2005, iar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri se face potrivit art.

16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, cuantumul despăgubirilor putând

face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după ce despăgubirile au

fost stabilite de Comisia Centrală, iar parcurgerea acestei proceduri

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale

dreptului de acces la instanță, aspect reamintit și în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115),

astfel că, în aplicarea jurisprudenței Curții, în ceea ce privește adoptarea

măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de

stat, instanțele de judecată sunt obligate să respecte regulile stabilite prin

legile speciale pentru aplicarea de măsuri reparatorii.

Constatarea

nefuncționalității Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate

constitui, la acest moment, un argument în susținerea admisibilității acțiunii

în despăgubiri, fundamentată pe dreptul comun. În plus, așa cum a statuat

Înalta Curte de Casație și Justiție, procedura în fața Fondului este una

execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei

Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea

dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la

timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile

persoanelor fizice.

Statuarea instanței

de fond în sensul că obligarea directă a Statului Român la despăgubiri

reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și

schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite, nu reprezintă

decât o aplicare a interpretării obligatorii a instanței supreme din cadrul

Deciziei în interesul legii nr. 27/2011.

Chiar dacă în cauză

s-a pronunțat deja o decizie administrativă prin care s-a constatat dreptul

reclamantului la despăgubire, iar acest act administrativ nu a fost contestat,

producând efecte juridice depline, astfel că partea se poate prevala de un

"bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a valorii patrimoniale stabilită în dreptul intern, respectiv art.

VII din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de

protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, la care se referă Curtea Europeană în

hotărârea-pilot Maria Atanasiu vs. România, presupune tocmai stabilirea unui

sistem eficient și previzibil de executare a deciziilor administrative sau a

hotărârilor judecătorești irevocabile.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage

obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional,

iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor

reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că

aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. De aceea,

existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri

pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr.

10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor

abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în

sarcina Statului Român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot, în dreptul

intern, nu poate fi ignorată.

În ceea ce privește

critica vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect pretenții,

constând în daune-interese materiale, reprezentând dobânda legală, aferentă

despăgubirilor solicitate prin primul capăt de cerere, Curtea a constatat-o de

asemenea nefondată, instanța de fond raportându-se în mod judicios la

caracterul accesoriu al acestei pretenții, în raport de cererea de despăgubiri,

care a format primul petit al acțiunii reclamantului.

Reclamantul a invocat

în cadrul acțiunii introductive săvârșirea de către Statul Român a unui fapte

ilicite constând în tergiversarea soluționării, în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, notificării formulate de autoarea reclamantului și refuzul

statului de a restitui imobilul revendicat într-un termen rezonabil, prin

neadoptarea unui sistem eficient de acordare a despăgubirilor datorate foștilor

proprietari.

Curtea, suplinind

motivarea instanței de fond, a reținut sub acest aspect incidența prevederilor

înscrise în art. 37 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice.

Astfel, nu se poate

face abstracție de fundamentul pretențiilor reclamantului, indicate în cererea

introductivă, singurul act procedural relevant în stabilirea cadrului

procesual, în cauza de față, pretențiile acestuia fiind întemeiate pe conduita

omisivă a autorităților învestite cu soluționarea notificării de a proceda la

soluționarea acesteia și a de a proceda la stabilirea despăgubirilor cuvenite

în termen rezonabil.

Or, în aplicarea

normei de drept anterior evocată, în niciun caz nu s-ar putea angaja o

răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în persoana pârâtului chemat

în judecată, cu acest fundament, pretinsa faptă ilicită care reprezintă cauza

acțiunii reclamantului, vizând acțiunile sau inacțiunile autorităților de stat

învestite cu soluționarea notificării respectiv a celor care, au

responsabilități în etapa administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în ceea ce privește stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent sub forma despăgubirilor respectiv a celor cu atribuții în materie

legislativă.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs, prin care a formulat, în esență, următoarele critici:

În mod greșit a fost

admisă excepția inadmisibilității acțiunii, singurul argument înfățișat de

prima instanță fiind soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 27/2011.

Se impunea

respingerea excepției inadmisibilității pentru că, până la data pronunțării

sentinței și chiar al exercitării apelului împotriva acesteia, decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu fusese publicată în Monitorul Oficial.

Prima instanță nu era

ținută de soluția instanței supreme care a fost lipsită de efecte juridice până

la motivarea și publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

Reclamantul a

precizat, încă din preambulul motivelor cererii introductive, că își întemeiază

acțiunea și pe dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) din Constituția României.

Acțiunea

reclamantului în acordarea de despăgubiri bănești, îndreptată direct împotriva

statului, este admisibilă atât în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția europeană, cât și în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a aprecia dacă

procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 îi oferă

reclamantului un acces concret și efectiv la justiție, instanța de judecată analizează

cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12

octombrie 2010 în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. În

cadrul analizei existenței practicilor incompatibile cu Convenția, instanța de

contencios european statuează asupra disfuncționalităților în legislația și

practica administrativă care au afectat și continuă să afecteze persoanele

îndreptățite la restituire.

Procedura

reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu oferă un acces concret și

efectiv la o instanță care să analizeze pe fond pretențiile reclamantului la

despăgubire.

O acțiune întemeiată

pe dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului nu poate fi apreciată

ca inadmisibilă. Prin introducerea acțiunii reclamantul nu a urmărit crearea

unui alt mecanism pentru plata despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

ci sancționarea statului pentru neîndeplinirea obligației de a crea și

implementa un mecanism pentru repararea prejudiciului creat reclamantului prin

încălcarea acestei obligații.

Pe fondul

pretențiilor formulate, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

restituire, față de caracterul abuziv al preluării imobilului.

Dreptul de

proprietate al reclamantului a fost recunoscut prin Dispoziția primarului

municipiului București nr. 9191/2007, dispoziție ce nu a fost revocată sau

anulată. Reclamantul are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consecința firească a

acestui fapt este că nerestituirea imobilului timp de mai bine de 10 ani, în

absența oricărei despăgubiri juste, constituie o ingerință în dreptul

reclamantului la respectarea bunurilor sale.

Se impune intervenția

instanței în vederea restabilirii echilibrului de drept în cauză, față de

ineficiența mecanismului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005. În

aprecierea eficienței mecanismului de despăgubire reglementat de Legea nr.

247/2005, instanța de judecată este ținută de cele statuate de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza pilot Maria

Atanasiu împotriva României, răspunderea statului urmând a fi angajată în

condițiile art 999 C. civ.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat, și va fi respins pentru următoarele considerente:

În condițiile art.

329 C. proc. civ., recursul în interesul legii este promovat pentru a se

asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești.

Pronunțându-se asupra

sesizării de recurs în interesul legii, instanța supremă nu "legiferează",

astfel încât să se considere că, prin decizia sa este creată o situație

juridică nouă, de natură să afecteze poziția părților în procesele în care s-au

dat hotărârile examinate - aspect precizat, de altfel, în mod expres prin art.

330

7

alin. (2) C. proc. civ. -, ci arată cum trebuia interpretată,

de către instanțele care au pronunțat hotărârile judecătorești examinate, norma

juridică supusă analizei. Așadar, dacă un proces este în curs, nefiind dată

încă o hotărâre irevocabilă, dezlegarea dată prin decizia de recurs în

interesul legii poate conduce la darea unei alte soluții decât cea pronunțată

de către instanțe, la un moment dat, astfel încât decizia de recurs în

interesul legii să afecteze "situația" părților din acele procese.

Împrejurarea că,

potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, semnifică

faptul că, de la data publicării deciziei, toate instanțele trebuie să

procedeze în sensul stabilit prin decizia de recurs în interesul legii. Faptul

că, înainte chiar de publicarea acestei decizii, o instanță pronunță o soluție

conformă cu cea stabilită de către completul de unificare a practicii judecătorești,

nu este de natură decât să-i accentueze legalitatea.

Prin urmare, ținând

cont de soluția dată de completul de recurs în interesul legii prin Decizia nr.

27/2011, instanțele de fond au acționat în condiții de regularitate

procedurală.

Și pe fond soluția

pronunțată este corectă, față de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 prin

care s-a arătat că, acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-au solicitat

despăgubiri bănești, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.

În virtutea principiului

specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este

prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu

și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Și în

hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că

"statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a

alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau

să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a

câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de

transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un

exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor

autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

"bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor

administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3)

C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.B.I. împotriva Deciziei civile nr. 230A din

24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat de GGC - GV