ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 230A din 24 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul S.B.I. împotriva Sentinței civile nr. 2180 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, pretenția concretă dedusă judecății instanței de fond, prin primul capăt din cererea modificată formulată de reclamant, a fost reprezentată de solicitarea acestuia de obligare a Statului Român la despăgubiri, constând în valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1. Cererea astfel formulată a fost întemeiată, în drept, pe art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeași Convenție, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Reclamantul a precizat că la data de 28 octombrie 2010, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a emis Decizia nr. 8990, privind acordarea către acesta a despăgubirilor în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reclamantul a precizat că împotriva acestui titlu de despăgubiri a urmat calea prevăzută de legea specială - Legea nr. 247/2005, formulând contestație împotriva modului în care au fost stabilite despăgubirile, adresată instanței competente - instanța de contencios administrativ. În ceea ce privește critica vizând încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil, întemeiată pe omisiunea instanței de fond de a pune în dezbaterea părților toate argumentele care au justificat adoptarea soluției în ceea ce privește inadmisibilitatea primului capăt de cerere formulat de reclamant, Curtea apreciază că este nefondată. Astfel, Curtea reține că la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, din oficiu, tribunalul a invocat excepția inadmisibilității acestui petit, excepție de ordine publică care, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul încheierii din aceeași dată, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților.

În plus, Curtea nu poate face abstracție de faptul că, însuși apelantul precizează că această excepție, la momentul la care a fost pusă în dezbaterea sa, a fost raportată de instanța de fond la dispozitivul Deciziei instanței supreme în recurs în interesul legii nr. 27/2011.

Faptul că, în justificarea soluției adoptate, instanța de fond s-a raportat atât la legislația internă cât și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a analizat atât jurisprudența instanței supreme cât și pe cea a Curții Europene a Drepturilor Omului și aceasta cu luarea în considerare atât prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a garanțiilor dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportându-se atât la accesul la justiție, cât și la imperativul coerenței și unificării practicii judiciare în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legislației interne speciale, respectiv la executarea hotărârilor pronunțate în această materie, raportul dintre dreptul comun și legislația specială în materia imobilelor preluate abuziv de stat, în timpul regimului comunist, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării acestor principii fundamentale ale procesului civil, câtă vreme, aspectele analizate în cadrul considerentelor care susțin această soluție, nu fac altceva decât să răspundă în concret, susținerilor reclamantului din acțiunea introductivă.

Mai mult, verificând concluziile scrise anexate la dosar de reclamant, prin apărător, Curtea observă că acesta și-a putut exprima în mod detaliat apărările referitoare la excepția invocată, atât din perspectiva legislației interne cât și a celei internaționale, astfel că, și prin raportare la această cerere, Curtea nu poate decât să concluzioneze că, la momentul invocării excepției inadmisibilității, reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică calificată, a fost în măsură să cunoască toate aspectele apreciate ca fiind relevante de primă instanță, în analiza excepției și să formuleze apărările apreciate ca fiind pertinente pentru acesta, inclusiv din perspectiva posibilității de a se putea sau nu valorifica în cauză decizia în interesul legii, anterior menționată.

Este nefondată critica vizând nemotivarea hotărârii instanței de fond în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a primului capăt de cerere formulat de reclamant. Astfel, Curtea a reținut, în considerarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997). Problema de drept dedusă judecății instanței de fond prin primul petit al acțiunii reclamantului vizează analiza posibilității de a solicita despăgubiri în justiție, pe calea dreptului comun, în alte condiții și temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială.

Or, în cauză, tribunalul și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Așa cum rezultă din considerentele deciziei apelate, instanța de fond a procedat la analiza excepției inadmisibilității acestui petit, constatând pe baza prevederilor legale speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, a jurisprudenței instanței supreme și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului apreciate incidente în cauză, din perspectiva interpretării obligatorii dată de instanța europeană prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că această excepție este fondată.

Astfel, instanța de fond și-a expus concluziile în mod argumentat și coerent, reliefând de ce a apreciat că este fondată excepția de ordine publică, invocată din oficiu, analiza astfel efectuată nesuferind de niciuna dintre carențele evidențiate în criticile apelantului. Cât privește critica vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor înscrise în art. 330 7 C. proc. civ., Curtea a reținut că instanța de fond a avut în vedere faptul că Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu fusese publicată în Monitorul Oficial la momentul soluționării pricinii, tocmai acesta fiind considerentul pentru care argumentele care au justificat raportarea acestei instanțe la dispozitivul deciziei sus-menționate nu au fost întemeiate pe această normă de drept procesual.

Astfel, valorificarea dispozitivului acestei decizii, a fost realizată de instanța de fond, în considerarea necesității asigurării coerenței practicii judiciare interne, în această materie, subliniată cu consecvență de instanța de contencios european, în hotărârile prin care Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, rațiunea legiferării în cadrul art. 330 7 C. proc.

civ., a momentului de la care aceste decizii devin obligatorii, ca fiind data publicării lor în Monitorul Oficial, trebuie raportată la posibilitatea concretă de a cunoaște "interpretarea obligatorie a legii". Or, în cauză, chiar reclamantul s-a dovedit în măsură să cunoască acest dispozitiv, anterior publicării lui în Monitorul Oficial, (acesta fiind redat, în tot, în cadrul concluziilor scrise), astfel că nici din această perspectivă, acesta nu justifică vreo vătămare care să îi fi fost produsă, eventual din imposibilitatea de a cunoaște, prin mijloacele avute la îndemână, practica instanței supreme în această materie și deci a punerii sale în imposibilitatea de a-și formula o apărare corespunzătoare.

În ceea ce privește criticile vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii având ca obiect obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1, Curtea a reținut că prin Dispoziția nr. 9191 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 840 mp, situat în București, sector 1, persoanei îndreptățite - S.B.I.

Astfel, prin această dispoziție, s-a constatat că imobilul sus-menționat, pentru care se solicită despăgubiri în cauza de față, face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind naționalizat, că reclamantul are calitatea de moștenitor al foștilor proprietari deposedați abuziv și, având în vedere faptul că nu există posibilitatea restituirii în natură a imobilului, s-a apreciat că se impune emiterea unei dispoziții privind propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, despăgubiri al căror cuantum urmează a se stabili în cadrul procedurii speciale reglementate de Titlului VII al acestei legi. Așadar, este incontestabil că despăgubirile solicitate pe această cale de către reclamant, reprezintă valoarea de piață a unui imobil care intră în sfera de incidență a Legii nr. 10/2001, prin dispoziția menționată stabilindu-se că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Problema de drept dedusă judecății o reprezintă admisibilitatea unei asemenea acțiuni, promovate în contradictoriu cu Statul Român, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist. Curtea a constatat sub acest aspect că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri. Evaluarea despăgubirilor este realizată în procedura administrativă, Comisia Centrală fiind răspunzătoare de modalitatea în care sunt stabilite acestea.

Astfel, stabilirea de către Comisia Centrală a întinderii despăgubirilor, procedura concretă desfășurată în fața Comisiei, inclusiv aspectele ce vizează acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă, stabilite prin decizie, sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ. Or, în cauză, chiar anterior înregistrării acțiunii civile de față pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Comisia Centrală, a emis Dispoziția nr. 8990 din 28 octombrie 2010, iar reclamantul a recunoscut că a urmat deja calea prevăzută de legea specială, contestând titlul de despăgubire, în fața instanței de contencios administrativ. În consecință, în mod judicios instanța de fond a procedat la analiza excepției inadmisibilității acțiunii, date fiind împrejurările de fapt reliefate.

Curtea a reținut în acest sens, că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun, de care reclamantul uzează în prezenta cauză, ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, cum susține apelantul, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În cauză sunt pe deplin respectate prevederile art. 330 C. proc. civ., interpretarea instanței supreme din cadrul Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în sensul inadmisibilității acțiunilor de natura celei de față, fiind obligatorie și impunându-se atât instanței, cât și tuturor subiectelor de drept.

În cadrul Deciziei nr. 27/2011, adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța supremă s-a raportat atât la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Păduraru împotriva României, reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției, respectiv că deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții dar și la exigențele deduse de instanța de contencios european din interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, contrar susținerilor din apel, instanța supremă a apreciat că, prin raportare la această jurisprudență, că incertitudinea provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin și că în această materie, nu se poate face abstracție de faptul că statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005.

Subiectul de drept împotriva căruia pot fi îndreptate pretențiile reclamantului este cel expres prevăzut în această normă cu caracter special, Comisia Centrală (conform art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) astfel că, aprecierea instanței de fond în sensul că o acțiune întemeiată pe dreptul comun, în contradictoriu cu Statul Român, este inadmisibilă, în condițiile în care pe de o parte reclamantul are la dispoziție o cale specială, iar pe de altă parte, acesta a și utilizat, în paralel, de mecanismul pus la dispoziția sa de legea specială.

Câtă vreme, prin legea specială, reclamantul are la dispoziție un mecanism juridic prin intermediul căruia este îndreptățit, pe de o parte să solicite instanței de contencios administrativ cenzurarea atitudinii autorității învestite, conform Legii nr. 247/2005, cu emiterea titlului de despăgubire, iar pe de altă parte, a oricărui aspect legat de modul de stabilire a despăgubirilor, dreptul său de acces la instanță nu poate fi contestat. Dimpotrivă, în acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol.

Deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii. Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu "judecate" de către instanța supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.

Tot astfel, reglementând că soluțiile se pronunță în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, textul se referă la situația cauzelor ce au fost deja soluționate definitiv, care pot forma ele însele obiect al recursurilor în interesul legii, și asupra cărora, în mod evident, dezlegarea problemelor de drept, realizată prin deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii, nu mai poate avea consecințe juridice, în sensul că nu mai poate fi repusă în discuție o situație de fapt, consacrată juridic în mod irevocabil, fără a se aduce atingere securității raporturilor juridice.

În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (...) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Or, ignorarea unei astfel de decizii nu ar putea determina decât inducerea unei noi practici neunitare și inconsecvență în aplicarea și interpretarea legii (chiar din perspectiva compatibilității legii interne speciale cu blocul de convenționalitate), ceea ce contravine necesității previzibilității legii a cărei încălcare a fost sancționată de Curtea Europeană. Astfel, chiar dacă, la momentul pronunțării sentinței civile apelate, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fusese publicată în Monitorul Oficial, la momentul soluționării căii de atac a apelului, aceasta a fost deja publicată și prin urmare este obligatorie, în considerarea art. 330 7 C. proc. civ.

Referitor la argumentele apelantului întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. S-a mai statuat în hotărârea-pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri, și că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera alegere a modalităților de compensare și reparare a legislației în domeniul proprietății.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților judiciare, respectarea regulilor adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Pe de altă parte, conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe. În cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea în substanță, a drepturilor și libertăților consacrat de Convenție.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se impune o cale de atac în fața unei autorități naționale competente care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a acțiunii reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numește recurs efectiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența Curții Europene cât și doctrina cu privire la natura acestui recurs intern, au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale. Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate care ar putea avea ca obiect încălcarea de către legea națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele convenției.

În baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale, în speță Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de această dispoziție convențională, în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau, în măsura în care restituirea nu este posibil a fi realizată în natură, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor, respectiv Legea nr. 247/2005, legea cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin dispozițiilor convenției, întrucât așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenției, adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluție care trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție, iar acest termen nu a fost epuizat la acest moment.

Prin norma specială în materie, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent în forma despăgubirilor se acordă potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, cuantumul despăgubirilor putând face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de Comisia Centrală, iar parcurgerea acestei proceduri prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la instanță, aspect reamintit și în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115), astfel că, în aplicarea jurisprudenței Curții, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, instanțele de judecată sunt obligate să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru aplicarea de măsuri reparatorii. Constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea de către Curtea Europeană nu poate constitui, la acest moment, un argument în susținerea admisibilității acțiunii în despăgubiri, fundamentată pe dreptul comun.

În plus, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, procedura în fața Fondului este una execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Statuarea instanței de fond în sensul că obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite, nu reprezintă decât o aplicare a interpretării obligatorii a instanței supreme din cadrul Deciziei în interesul legii nr. 27/2011.

Chiar dacă în cauză s-a pronunțat deja o decizie administrativă prin care s-a constatat dreptul reclamantului la despăgubire, iar acest act administrativ nu a fost contestat, producând efecte juridice depline, astfel că partea se poate prevala de un "bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilită în dreptul intern, respectiv art. VII din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, la care se referă Curtea Europeană în hotărârea-pilot Maria Atanasiu vs. România, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare a deciziilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina Statului Român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot, în dreptul intern, nu poate fi ignorată.

În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect pretenții, constând în daune-interese materiale, reprezentând dobânda legală, aferentă despăgubirilor solicitate prin primul capăt de cerere, Curtea a constatat-o de asemenea nefondată, instanța de fond raportându-se în mod judicios la caracterul accesoriu al acestei pretenții, în raport de cererea de despăgubiri, care a format primul petit al acțiunii reclamantului. Reclamantul a invocat în cadrul acțiunii introductive săvârșirea de către Statul Român a unui fapte ilicite constând în tergiversarea soluționării, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificării formulate de autoarea reclamantului și refuzul statului de a restitui imobilul revendicat într-un termen rezonabil, prin neadoptarea unui sistem eficient de acordare a despăgubirilor datorate foștilor proprietari.

Curtea, suplinind motivarea instanței de fond, a reținut sub acest aspect incidența prevederilor înscrise în art. 37 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Astfel, nu se poate face abstracție de fundamentul pretențiilor reclamantului, indicate în cererea introductivă, singurul act procedural relevant în stabilirea cadrului procesual, în cauza de față, pretențiile acestuia fiind întemeiate pe conduita omisivă a autorităților învestite cu soluționarea notificării de a proceda la soluționarea acesteia și a de a proceda la stabilirea despăgubirilor cuvenite în termen rezonabil.

Or, în aplicarea normei de drept anterior evocată, în niciun caz nu s-ar putea angaja o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în persoana pârâtului chemat în judecată, cu acest fundament, pretinsa faptă ilicită care reprezintă cauza acțiunii reclamantului, vizând acțiunile sau inacțiunile autorităților de stat învestite cu soluționarea notificării respectiv a celor care, au responsabilități în etapa administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor respectiv a celor cu atribuții în materie legislativă. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamantul a declarat recurs, prin care a formulat, în esență, următoarele critici: În mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, singurul argument înfățișat de prima instanță fiind soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011.

Se impunea respingerea excepției inadmisibilității pentru că, până la data pronunțării sentinței și chiar al exercitării apelului împotriva acesteia, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fusese publicată în Monitorul Oficial. Prima instanță nu era ținută de soluția instanței supreme care a fost lipsită de efecte juridice până la motivarea și publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Reclamantul a precizat, încă din preambulul motivelor cererii introductive, că își întemeiază acțiunea și pe dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) din Constituția României. Acțiunea reclamantului în acordarea de despăgubiri bănești, îndreptată direct împotriva statului, este admisibilă atât în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, cât și în temeiul art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a aprecia dacă procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 îi oferă reclamantului un acces concret și efectiv la justiție, instanța de judecată analizează cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. În cadrul analizei existenței practicilor incompatibile cu Convenția, instanța de contencios european statuează asupra disfuncționalităților în legislația și practica administrativă care au afectat și continuă să afecteze persoanele îndreptățite la restituire. Procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu oferă un acces concret și efectiv la o instanță care să analizeze pe fond pretențiile reclamantului la despăgubire.

O acțiune întemeiată pe dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului nu poate fi apreciată ca inadmisibilă. Prin introducerea acțiunii reclamantul nu a urmărit crearea unui alt mecanism pentru plata despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci sancționarea statului pentru neîndeplinirea obligației de a crea și implementa un mecanism pentru repararea prejudiciului creat reclamantului prin încălcarea acestei obligații. Pe fondul pretențiilor formulate, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, față de caracterul abuziv al preluării imobilului. Dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut prin Dispoziția primarului municipiului București nr. 9191/2007, dispoziție ce nu a fost revocată sau anulată.

Reclamantul are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consecința firească a acestui fapt este că nerestituirea imobilului timp de mai bine de 10 ani, în absența oricărei despăgubiri juste, constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Se impune intervenția instanței în vederea restabilirii echilibrului de drept în cauză, față de ineficiența mecanismului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005. În aprecierea eficienței mecanismului de despăgubire reglementat de Legea nr. 247/2005, instanța de judecată este ținută de cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza pilot Maria Atanasiu împotriva României, răspunderea statului urmând a fi angajată în condițiile art 999 C. civ.

2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat, și va fi respins pentru următoarele considerente: În condițiile art. 329 C. proc. civ., recursul în interesul legii este promovat pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Pronunțându-se asupra sesizării de recurs în interesul legii, instanța supremă nu "legiferează", astfel încât să se considere că, prin decizia sa este creată o situație juridică nouă, de natură să afecteze poziția părților în procesele în care s-au dat hotărârile examinate - aspect precizat, de altfel, în mod expres prin art. 330 7 alin. (2) C. proc. civ. -, ci arată cum trebuia interpretată, de către instanțele care au pronunțat hotărârile judecătorești examinate, norma juridică supusă analizei.

Așadar, dacă un proces este în curs, nefiind dată încă o hotărâre irevocabilă, dezlegarea dată prin decizia de recurs în interesul legii poate conduce la darea unei alte soluții decât cea pronunțată de către instanțe, la un moment dat, astfel încât decizia de recurs în interesul legii să afecteze "situația" părților din acele procese. Împrejurarea că, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, semnifică faptul că, de la data publicării deciziei, toate instanțele trebuie să procedeze în sensul stabilit prin decizia de recurs în interesul legii.

Faptul că, înainte chiar de publicarea acestei decizii, o instanță pronunță o soluție conformă cu cea stabilită de către completul de unificare a practicii judecătorești, nu este de natură decât să-i accentueze legalitatea. Prin urmare, ținând cont de soluția dată de completul de recurs în interesul legii prin Decizia nr. 27/2011, instanțele de fond au acționat în condiții de regularitate procedurală. Și pe fond soluția pronunțată este corectă, față de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 prin care s-a arătat că, acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.B.I. împotriva Deciziei civile nr. 230A din 24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV