ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 14 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului București,

reclamantul N.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General solicitând să se dispună restituirea în natură a terenului în

suprafață de 1500 mp, situat în București, str. Orăștie.

Reclamantul a arătat

că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă, până în prezent,

nu a primit niciun răspuns deși, conform art. 25 alin. (1) din legea

menționată, unitatea notificată trebuia să răspundă în termen de 60 de zile.

S-a mai susținut, în

motivarea cererii, că imobilul ce a format obiectul notificării a aparținut

autoarei reclamantului, N.E., fiind preluat în proprietate statului prin

decizia nr. 3068/1965, emisă în baza Decretului nr. 844/1965. Deși terenul a

fost evaluat la suma de 3550 lei, la nivelul anului 1964, nici autoarea și nici

reclamantul nu au primit vreo despăgubire.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 620 din 7 mai 2010, a admis în parte

acțiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin echivalent bănesc, ce

vor fi acordate în condițiile legii speciale, de către Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor.

În ceea ce privește

modalitatea de reparație, instanța a avut în vedere concluziile raportului de

expertiza întocmit în cauză, din care a rezultat că în prezent terenul ce face

obiectul cererii este în proprietatea unei societăți comerciale, fiind

incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în

sensul că, urmare a înstrăinării bunului, persoana îndreptățită are dreptul la

despăgubiri, ce vor fi acordate în echivalent bănesc, în condițiile legii

speciale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General.

Prin motivele de apel

s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor legale, deoarece unitatea

deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o

anumită sumă, ci atribuția sa legală se limitează la emiterea unei decizii

motivate cu propunere de acordare a despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr.

10/2001, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 147/

A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârât, ca

nefondat.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut că, prin soluția de admitere în parte a

acțiunii, tribunalul a aplicat și a interpretat corect dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

considerentele sentinței fiind atât în concordanță cu aceste norme legale, cât

și cu interpretarea dată de apelant.

Tribunalul nu a

stabilit un cuantum anume al despăgubirilor, menționând expres că despăgubirile

în echivalent bănesc vor fi acordate în condițiile legii speciale, de către

Comisia de Stabilire a Despăgubirilor.

Ca atare, nu s-a

impus, prin soluția pronunțată, obligația în sarcina apelantei de a stabili o

anumită sumă ca măsură reparatorie, ci s-a stabilit dreptul reclamantului la

acordarea de despăgubiri, prin echivalent bănesc, în condițiile Legii nr.

247/2005, soluția pronunțată fiind în acord și cu decizia XX/2007 a Înaltei

Curți de Justiție și Casație.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că

instanța a făcut o analiză trunchiată a motivelor sale de apel, fără a se

observa redactarea defectuoasă a dispozitivului sentinței. Prima instanță a dat

ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin cererea modificatoare din data de 30

aprilie 2010 s-a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de acordare

a măsurilor reparatorii în echivalent, iar instanța de fond a stabilit că

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

Recurentul consideră

că, prin modul de redactare a dispozitivului sentinței, se încalcă prevederile

art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale O.U.G.

nr. 81/2007, potrivit cărora pârâtul, în calitate de persoană juridică

notificată, are doar obligația de a emite dispoziție motivată cu propunere de

acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, și nu despăgubiri în

echivalent bănesc, așa cum greșit au reținut cele două instanțe.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a

analizat criticile pârâtului formulate în apel, reținând în mod corect că

sentința nu-i impune o conduită care ar fi contrară legii, ci dimpotrivă,

stabilește dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în acord cu prevederile

art. 29 raportate la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile

Legii nr. 247/2005 și ale O.U.G. nr. 81/2007.

Prima instanță nu a

obligat pârâtul să emită o dispoziție cu propunere de acordare de măsuri

reparatorii, ci a soluționat pe fond notificarea în limitele cadrului procesual

obiectiv stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

modificată de reclamant la data de 30 aprilie 2010. În aceste sens, în partea

finală a considerentelor sentinței s-a menționat expres faptul că tribunalul a

fost învestit și a soluționat notificarea în acord cu Decizia nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, așa încât cererea

reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de soluționare a

notificării nu este întemeiată, acesta având posibilitatea de a se prevala în

mod direct de hotărârea judecătorească pentru a obține acordarea efectivă a

despăgubirilor, în condițiile legii speciale.

Ca atare, nu se poate

reține nicio incompatibilitate între cele statuate prin hotărârea

judecătorească criticată și atribuțiile stabilite prin lege în sarcina

recurentului, atâta timp cât prin hotărâre nu i se impune o anume conduită, ci

se constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.

Împrejurarea că în

dispozitivul sentinței s-a folosit expresia „prin echivalent bănesc” nu este de

natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul aplicării greșite a legii, în condițiile în care, atât

din dispozitivul, cât și din considerentele aceleiași sentințe reiese fără

dubiu că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale.

Constatând caracterul

nefondat al criticilor formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva deciziei nr. 147/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 februarie 2012