ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe

pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului

București, Administrația Domeniului Public și Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței obligarea, în solidar, a pârâților la plata despăgubirilor

evaluate provizoriu la suma de 160.120 RON pentru ocuparea abuzivă a terenului

proprietatea sa, în suprafață de 171 m.p., (situat în București, sector 1), la

plata sumei de 131.720 RON reprezentând beneficiu nerealizat și la plata sumei

de 34.480 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în

ultimii 3 ani și după introducerea acțiunii, obligarea pârâților la plata

penalităților de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâtele au construit un drum public, ce făcea

racordul între Intrarea Ș.H. și Intrarea C., ocazie cu care au ocupat abuziv o suprafață

de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafață totală de 239 m.p., situat

în București, str. Ș.H., sector 1. Deși a atras atenția constructorilor că nu există

temei legal pentru ocuparea terenului său, aceștia au continuat lucrările, situație

în care reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, iar prin sentința

nr. 323 din 17 martie 2000 a Curții de Apel București, s-a dispus anularea

hotărârilor Consiliului General al Municipiului București nr. X/1997 și nr.

Y/1997, anexa 1 pct. 2, a certificatului de urbanism nr. Z/1997 și a autorizației

de construcție nr. W/1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei.

Cu toate acestea, de la

pronunțarea hotărârii judecătorești menționate și până la data formulării prezentei

acțiuni, parte din terenul proprietatea reclamantei a continuat să fie ocupat de

lucrări de interes public, iar pârâții nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea

acesteia.

În drept, au fost invocate

dispoz. art. 998 și 999 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 8304 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 1 a declinat competența

în favoarea Tribunalului București, față de dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare

de 500.000 RON.

Tribunalul București a

pronunțat sentința civilă nr. 1429 din 02 decembrie 2009, prin care a respins,

ca neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților

Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Domeniului Public Sector 1, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul

Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului București și Administrația

Domeniului Public Sector 1, a admis în parte acțiunea promovată în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu titlu de despăgubire, respingând

ca neîntemeiate capetele de cerere formulate împotriva aceleiași pârâte privind

beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalitățile de întârziere.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive

a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Domeniului Public Sector

1 sunt neîntemeiate, în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă în acțiune,

respectiv dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., existența sau nu a unei fapte ilicite

a pârâților reprezentând aspecte ce țin de verificarea îndeplinirii cumulative a

condițiilor răspunderii civile delictuale, deci de fondul acțiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a constatat că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr.

X/1997, terenul de 150 m.p., despre care se susținea că se află în administrarea

Direcției de Administrare a Fondului Imobiliar, a trecut din domeniul privat al

Municipiului București în domeniul public al Municipiului București, având funcția

de stradă.

Prin hotărârea Consiliului

General al Municipiului București nr. Y/1997 au fost aprobate planurile urbanistice

de detaliu pentru construcții, conform anexei atașate, iar prin sentința civilă

nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea

parțială a celor două hotărâri, a certificatului de urbanism nr. Z/1997 și a autorizației

de construcție nr. W/1997, cu privire la suprafața de teren de 259 m.p. aparținând

reclamanților.

Conform considerentelor

acestei sentințe (pronunțată în contradictoriu cu pârâții Consiliul

General al Municipiului București și Primarul Municipiului București) s-a reținut

cu autoritate de lucru judecat, că pârâții nu au făcut dovada trecerii în domeniul

privat al Consiliului General al Municipiului București a terenului în suprafață

de 259 m.p., proprietatea reclamantei, și nici a condițiilor în care s-a prelungit

Intrarea Ș.H., prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafețe de 122

m.p.; în plus, certificatul de urbanism și autorizația de construire au fost semnate

în mod nelegal de viceprimar și nu de primarul general.

Din contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 30 septembrie 2003, tribunalul a reținut că reclamanta a vândut

către cumpărătoarea M.C. suprafața de 142,24 m.p., teren situat în București,

str. Ș.H., sector 1, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a reținut

că o suprafață de aproximativ 121,32 m.p., este în prezent ocupată de trotuare și

de str. Intrarea Ș.H.

Față de aceste elemente,

s-a constatat că, deși prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus

anularea hotărârilor Consiliului General al Municipiului București, a certificatului

de urbanism și a autorizației de construire, ce au stat la baza edificării lucrărilor

de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta Primăria Municipiului

București, care are în detenție această suprafață de teren amenajată ca stradă,

nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei,

situație în care instanța a apreciat că se impune, în baza dispozițiilor art. 480

C. civ., 998 - 999 C. civ., și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei

prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa.

Totodată, tribunalul a

apreciat că nu poate reține existența unei răspunderi civile delictuale și în sarcina

celorlalți pârâți, deoarece Consiliul General al Municipiului București are calitate

doar de reprezentant al Municipiului București cu funcție deliberativă, Administrația

Domeniului Public Sector 1 are doar un drept de administrare asupra terenurilor

aflate în domeniul public al statului, iar Ministerul Finanțelor Publice nu este

deținătorul terenului și nici nu poate fi reținută în sarcina sa o faptă ilicită

proprie, astfel cum impun dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferență între prețul de

piață obținut prin vinderea terenului rămas și prețul care s-ar fi obținut prin

vânzarea întregului teren, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât

acordarea valorii de circulație a terenului, urmare a admiterii primului capăt de

cerere este suficientă, iar acordarea și a diferenței solicitată de către reclamantă

ar reprezenta de fapt o dublă reparație, respectiv o îmbogățire a acesteia fără

justă cauză.

Neîntemeiată a fost apreciată

și pretenția privind contravaloarea lipsei de folosință, deoarece reclamanta

a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, dar expertul a calculat suma prin

raportare nu la suprafața de 121,32 m.p., ocupată de lucrări, ci prin raportare

la suprafața de 141,16 m.p. și, deși tribunalul a pus în discuție necesitatea refacerii

expertizei pe acest aspect, reclamanta a refuzat completarea raportului de expertiză.

S-a respins ca neîntemeiată

și solicitarea de acordare a penalităților de întârziere, instanța de fond considerând

că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale și nu delictuale.

Împotriva sentinței a

formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 539/A din 25 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în

sensul obligării pârâtei la plata sumei de 135.960 euro cu titlu de despăgubiri.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil

de instanța de contencios administrativ s-a constatat nelegalitatea actelor emise

de apelantul pârât, respectiv amenajarea drept stradă, și nu parc, a unui teren

aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea

pentru utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafețe de 121,32 m.p.

din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât acesta este obligat fie să se

conformeze dispozițiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei,

obligații pe care până în prezent nu și le-a îndeplinit).

Cu referire la dispozițiile

art. 480 C. civ., s-a arătat că dreptul de proprietate are caracter exclusiv și

perpetuu, ceea ce permite titularului său să dispună de bun în limitele prevăzute

de lege, dreptul durând atâta timp cât există bunul.

Cum dreptul de proprietate

este imprescriptibil sub aspect extinctiv, instanța de apel a apreciat că nici acțiunea

reclamantei în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat

abuziv de apelantul pârât, nu este prescrisă, în condițiile în care încălcarea dreptului

său de proprietate este continuă, deci durează și după data de 30 septembrie 2003,

când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că susținerile apelantului pârât, în sensul neîndeplinirii în cauză a dispozițiilor

art. 998 - 999 C. civ., sunt nefondate, întrucât din probele dosarului a rezultat

că acesta ocupă și în prezent, în mod abuziv, terenul, situație de fapt în raport

cu care simpla emitere a unor hotărâri prin care au fost anulate hotărârile Consiliului

General al Municipiului București constatate nelegale de către instanță, nu este

suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă.

Reținând că sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, rezultat

din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a terenului ocupat de pârât, existența

unei fapte ilicite, constând în refuzul apelantului pârât de a restitui terenul,

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția

celui care a produs acest prejudiciu, instanța de apel a constatat că admiterea

acțiunii de către tribunal s-a făcut în mod corect.

În ce privește însă

cuantumul despăgubirilor, au fost însușite concluziile raportului de expertiză

efectuat în apel, potrivit cărora, la nivelul anului 2009, valoarea de circulație

a terenului proprietatea reclamantei, ocupat abuziv, este de 135.960 euro, sens

în care, urmare a admiterii apelului s-a dispus schimbarea în parte a sentinței.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanta și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamanta a susținut

că, deși instanța de apel a respins criticile formulate de apelantul pârât, în același

timp, prin soluția pronunțată a modificat cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal

de la suma de 181.980 euro la 135.960 euro, fără nicio motivare.

Prin motivele de recurs

formulate de pârât, s-a susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată

cu aplicarea greșită a legii, deoarece, deși a admis apelul formulat de pârât, a

schimbat doar în parte și nu în totalitate sentința instanței de fond. S-a arătat

că, deși reclamanta a invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 998

și urm. C. civ., instanța de apel a analizat excepția prescripției extinctive invocată

prin motivele de apel în baza altor dispoziții legale, respectiv în baza art. 480

și 481 C. civ., încălcând astfel principiul disponibilității.

Prin decizia civilă

nr. 4885 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile,

a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a reținut că, deși obiectul cererii de chemare în judecată, astfel

cum a fost stabilit de reclamantă prin acțiune, îl reprezenta obligarea pârâtei

Primăria Municipiului București la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă

a terenului proprietatea reclamantei, prin construcția unui drum public, fără acordul

său și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru

lipsa de folosință, plus daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat

de dispozițiile art. 998-999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală

pentru faptă proprie, instanța de apel a analizat excepția prescripției invocată

de apelantul pârât prin raportare la dispozițiile legale care reglementează dreptul

de proprietate, respectiv la dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

S-a reținut, totodată,

că, stabilind existența unei încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei

de către pârât, instanța de apel nu a expus rațiunile legale pentru care a ales,

ca moment al stabilirii valorii de circulație a imobilului în litigiu, anul 2009,

deși acțiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză

a fost dispus în anul 2011.

În consecință, s-a apreciat

că se impune admiterea recursurilor și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului

la aceeași instanță, cu indicația de a se stabili în rejudecare dacă temeiul juridic

invocat de reclamantă, asistată de apărător ales, poate determina declanșarea unui

demers judiciar care să aibă ca finalitate obținerea unor despăgubiri civile, în

acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc

procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenței

unei exproprieri de facto, în absența unui act formal de expropriere.

Odată lămurit acest aspect

și acceptându-se rămânerea pe terenul răspunderii civile delictuale, așa cum a fixat

reclamanta limitele judecării cauzei, s-a considerat că instanța de apel va trebui

să stabilească fără echivoc, care este fapta ilicită săvârșită de pârâtă, pentru

a putea stabili data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului

la acțiune.

Rejudecându-se apelul,

a fost pronunțată decizia nr. 102/A din 08 aprilie 2013 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, prin care a fost admis apelul Primăriei Municipiului București,

a fost schimbată în tot sentința de primă instanță, în sensul că a fost

admisă excepția de prescripție extinctivă și respinsă acțiunea

promovată de reclamantă, ca prescrisă.

În considerentele deciziei

din apel s-a reținut că limitele rejudecării se raportează, în mod necesar,

doar la capătul principal de cerere vizând despăgubirile cuvenite reclamantei pentru

ocuparea abuzivă a terenului, cu reținerea indicației deciziei de casare

de a se stabili, în rejudecare, dacă temeiul juridic invocat de reclamantă, asistată

de apărător ales, respectiv art. 998 - 999 C. civ., poate determina declanșarea

unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obținerea unor despăgubiri civile,

în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc

procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenței

unei exproprieri de facto, în absența unui act formal de expropriere. De asemenea,

față de lămurirea acestui aspect și identificarea faptei ilicite, trebuie

stabilit care este data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului

la acțiune.

În aplicarea obligatorie

a indicațiilor din decizia de casare, instanța de rejudecare a solicitat intimatei

reclamante lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie cu care aceasta

a precizat încă o dată dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană, iar cu privire la prescripția invocată de

apelanta pârâtă, a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la

data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea,

respectiv de la data pronunțării hotărârii apelate, când pe bază de expertiză s-a

stabilit întinderea pagubei efectiv suferită.

Analizând cu prioritate

excepția prescripției extinctive, instanța de apel a constatat caracterul întemeiat

al acesteia.

Astfel, s-a reținut

că, potrivit motivelor acțiunii, precizărilor făcute cu ocazia rejudecării, voința

juridică a reclamantei a fost de a învesti instanța cu judecarea unei acțiuni având

ca obiect obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la plata de despăgubiri

pentru prejudiciul suferit prin ocuparea abuzivă a suprafeței de teren menționată

în acțiune.

Răspunderea civilă delictuală

este o sancțiune de drept civil și are la bază un raport juridic obligațional

ce izvorăște dint-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, raport în care

autorul faptei ilicite sau altă persoană chemată să răspundă are obligația

de a repara prejudiciul.

Conform dispozițiilor

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

Această regulă specială

de determinare a începutului prescripției are în vedere 2 momente alternative de

la care prescripția poate începe să curgă: un moment subiectiv - data de la care

persoana vătămată a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea sau un moment

obiectiv - data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste elemente.

Fapta ilicită a pârâtei

invocată de reclamantă în acțiune, constă în ocuparea abuzivă de către pârâtă a

unei suprafețe de 117,24 m.p. din terenul proprietatea sa situat în București, sector

1.

Din motivele de fapt ale

acțiunii, dar și din probele administrate în cauză a rezultat că în anul 1997 reclamanta

a fost deposedată de o suprafață de 239 m.p. din terenul proprietatea sa situat

la adresa mai sus menționată, în baza certificatului de urbanism nr. Z/1997 și a

autorizației de construcție nr. W/1997, pentru lucrări de amenajare a unui parc

public. Prin sentința nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, s-a constatat că aceste acte administrative

sunt nelegale, în ceea ce privește includerea terenului proprietatea reclamantei,

în suprafață de 259 m.p., în domeniul statului.

Din acest teren, reclamanta

a susținut în acțiune, că o suprafață de 117,24 m.p. nu i-a fost restituită în natură,

fiind deja ocupată nelegal de pârâtă prin edificarea lucrărilor menționate, situație

în care a solicitat ca pârâta să fie obligată să răspundă pentru fapta sa ilicită

și să-i plătească despăgubirile cuvenite.

S-a apreciat că momentul

la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel

care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii definitive a sentinței

nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în baza cărora

o parte din terenul reclamantei, inclusiv cel pentru care a solicitat în prezenta

acțiune despăgubiri, a trecut în domeniul statului pentru edificarea unui parc public.

A fost înlăturat argumentul

conform căruia data la care a început să curgă termenul de prescripție ar fi cea

la care s-a pronunțat în prezenta cauză hotărârea apelată, care a stabilit, pe baza

unei expertize, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, pentru că aceasta

ar echivala practic cu o imprescriptibilitate a acțiunii, în condițiile în care

momentul la care prescripția începe să curgă s-ar situa după sesizarea instanței

de judecată de către reclamant, mai exact după evaluarea de către instanța sesizată

a despăgubirilor cuvenite.

S-a considerat că o astfel

de susținere este, în mod evident, contrară dispozițiilor art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, care stabilesc și un moment obiectiv de la care se calculează termenul

de prescripție, respectiv data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască paguba

și pe cel care răspunde de ea.

În consecință, reținând

că sentința nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, a rămas irevocabilă la data de 29 ianuarie 2001 (prin

anularea recursului ca netimbrat, conform deciziei nr. 344 din 29 ianuarie 2001

a Curții Supreme de Justiție), iar acțiunea de față a fost înregistrată de reclamantă

la data de 25 octombrie 2007, mult peste termenul de prescripție prevăzut de lege,

Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul

admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a apreciat

în mod greșit că faptul cauzator de prejudiciu ar fi fost deciziile ilegale emise

de către Primăria Municipiului București și că momentul anulării acestora în mod

irevocabil face să înceapă să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

O asemenea apreciere este

total eronată întrucât, pe de o parte, faptul cauzator de prejudiciu a fost amenajarea

unui drum și trotuar pe proprietatea reclamantei înaintea emiterii oricărei decizii,

legală sau ilegală, iar, pe de altă parte, faptul cauzator de prejudiciu există

atât timp cât reclamanta este lipsită de atributele dreptului de proprietate, respectiv

dreptul de a dispune și a folosi terenul.

Deși Primăria Municipiului

București a contestat în permanență faptul ocupării terenului, situația contrară

rezultă din probele administrate, inclusiv expertizele întocmite în cauză care au

constatat această ocupare, cu consecința deposedării.

Contrar acestei situații,

instanța de apel stabilește, în mod eronat, că termenul de prescripție începe să

curgă de la data anulării deciziilor administrative.

- Instanța de apel greșește

și atunci când consideră ca temei de drept al acțiunii doar dispozițiile art. 998

C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, deși în cererea de chemare în judecată

au fost indicate, ca temei juridic al pretențiilor, și dispozițiile Legii contenciosului

administrativ, dispozițiile Constituției, cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, practica instanțelor de judecată în materie.

Aceasta înseamnă că temeiurile

de drept din acțiunea introductivă nu lasă nicio îndoială că este vorba de un demers

prin care se încearcă apărarea unui drept real, astfel încât acțiunea este imprescriptibilă.

Motivele de recurs au

fost întemeiate de către recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat

întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse

judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- Mai întâi, sub aspect

formal, deși reclamanta a indicat motivele de recurs reglementate de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea argumentelor acesteia nu face posibilă reținerea

spre analiză a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

câtă vreme nu este indicat un act juridic (negotium juris) ale cărui clauze clare,

neîndoielnice, să fi fost denaturate de instanță prin interpretarea dată.

Pretinzându-se, în esență,

o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă

- sub aspectul identificării faptei ilicite și a momentului de la care începe să

curgă termenul de prescripție -, criticile reclamantei vor fi analizate doar din

perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- În ce privește susținerea

recurentei conform căreia instanța de apel ar fi identificat greșit temeiul juridic

al acțiunii sale, ca fiind dat de dispozițiile art. 998, 999 C. civ., aceasta are

caracter nefondat.

Astfel, la momentul rejudecării,

în limitele deciziei de casare, instanța de apel a respectat indicațiile obligatorii,

lămurind temeiul juridic al pretențiilor - luând act în acest sens și de precizarea

reclamantei prin avocat - ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ. Aceasta, în condițiile

în care partea însăși a arătat că speța aduce în discuție problema răspunderii civile

delictuale (conform încheierii de dezbateri din 18 martie 2013).

Împrejurarea relevată

de către reclamantă, prin motivele de recurs, în sensul că a indicat, pe lângă dispozițiile

art. 998 C. civ. și prevederile constituționale, cele ale Convenției europene referitoare

la dreptul de proprietate, nu este de natură să modifice izvorul pretențiilor sale,

care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s-a reclamat

săvârșirea unei fapte ilicite care a avut ca rezultat deposedarea reclamantei de

bunul său.

Textele referitoare la

dreptul de proprietate - indicate în mod generic, cu trimitere la legea fundamentală

și la Convenția europeană - nu-și pot avea justificare și incidență pentru stabilirea

sediului materiei, ci în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită

a adus atingere unui drept subiectiv (în absența căruia nu se putea stabili vreun

prejudiciu).

În ce privește faptul

că „în completarea dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ. ar fi fost indicate și

prevederile Legii contenciosului administrativ”, susținerea este, de asemenea, lipsită

de aptitudinea demonstrării unui alt temei juridic al pretențiilor.

Litigiul dedus judecății

nu este unul în materia contenciosului administrativ; singurul aspect care ar putea

fi relevat de parte, din acest punct de vedere, este acela referitor la modalitatea

în care se poate repercuta efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unei

hotărâri pronunțate de instanța de contencios administrativ în fața instanței civile,

numai că acesta este un element de probațiune, iar nu de izvor juridic al pretențiilor.

Tot astfel, invocarea

„practicii relevante în materie a instanțelor de judecată”, nu se poate constitui

în temei juridic al cererii reclamantei, câtă vreme jurisprudența, dând dezlegare

punctuală unor raporturi juridice și situații conflictuale de fapt, nu se poate

constitui în izvor de drept (cu rezerva deciziilor în interesul legii care tranșează

însă probleme de drept divergente).

- Este însă întemeiată

critica recurentei-reclamante referitoare la identificarea, în speță, a faptei ilicite

și a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Astfel, instanța de apel

reține, cu referire la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că data la

care reclamanta trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea - și deci,

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție - este acela al rămânerii

definitive a sentinței nr. 323 din 17 martie 2000 a Curții de Apel București, secția

contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în

temeiul cărora o parte din terenul reclamantei a trecut în domeniul public al statului.

O asemenea statuare a

instanței este eronată întrucât evaluează fapta ilicită ca fiind reprezentată de

emiterea unor decizii ilegale de către autoritatea administrativă locală, desființate

pe calea acțiunii în justiție.

În felul acesta, instanța

de apel contrazice nu numai susținerile părții-reclamante care, în motivele acțiunii

sale și ulterior pe parcursul procesului, a arătat că faptul cauzator de prejudiciu

a constat în amenajarea unui drum și trotuar pe terenul proprietatea sa, cât și

propriile considerente în care reține că „fapta ilicită a pârâtei constă în ocuparea

abuzivă a unei suprafețe de teren, reclamanta fiind deposedată de o parte din terenul

proprietatea sa”.

Așadar, faptul ilicit

cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat de cauza acțiunii reclamantei (motivele

de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea

deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului.

În ce privește modalitatea

săvârșirii acestei fapte ilicite, probele administrate în fața instanțelor fondului

și situația de fapt reținută ca atare de acestea, au relevat că ocuparea abuzivă

a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în

prezent.

Or, din acest punct de

vedere, este corectă susținerea recurentei-reclamante conform căreia faptul cauzator

de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului.

Astfel fiind, deși prescripția

a început să curgă la momentul ocupării terenului și cunoașterii acestui fapt de

către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue

aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a generat prescripții succesive în

timp).

Acesta este motivul pentru

care promovarea acțiunii în anul 2007 trebuie considerată ca fiind făcută înăuntrul

termenului de prescripție, iar nu (așa cum se arată în subsidiar, de către recurentă),

aprecierea că acțiunea promovată de aceasta ar fi una imprescriptibilă întrucât

se grefează pe dreptul de proprietate.

Ceea ce a pretins reclamanta

prin intermediul acțiunii a fost acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea imobilului,

a cărui stăpânire materială nu o mai poate avea datorită afectațiunii în prezent

a acestuia.

Or, caracterul real al

unei acțiuni prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se păstrează

atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului

(revendicant). Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația de

așa natură încât nu mai poate fi restituit - ca în speță - obiectul revendicării

se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar acțiunea devine una personală.

Pentru considerentele

arătate anterior, deși este vorba despre o acțiune personală, în condițiile unui

caracter continuu al faptului ilicit, termenul de prescripție nu era împlinit la

data sesizării instanței.

Statuând în sens contrar,

instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958

- fără să țină seama de particularitățile speței - și astfel, în mod greșit nu a

ajuns la cercetarea fondului cauzei.

În consecință, văzând

dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată

decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta P.D., împotriva deciziei nr. 102/A din 08 aprilie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2014.