ÎCCJ, decizie (scj.ro #86853)

Ocuparea abuzivă a unei porțiuni de teren și edificarea unor lucrări de interes local. Fapt ilicit cauzator de prejudicii. Dreptul proprietarului la despăgubiri. Termen de prescripție.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

drept de proprietate

- despăgubiri

- prescripție

Codul civil de la 1864, art. 998 – 999

Decretul nr. 167/1958, art. 8

Caracterul real al unei acțiuni prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului, iar atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația de așa natură încât nu mai poate fi restituit, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar acțiunea devine una personală.

Astfel, în situația ocupării abuzive a unei porțiuni de teren și amenajării pe acesta a unui drum și a unui trotuar, proprietarul terenului are dreptul de a solicita despăgubiri, iar prescripția dreptului material la acțiune, deși a început să curgă la momentul ocupării terenului și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, împrejurare  ce a generat prescripții succesive în timp.

Secția I civilă, decizia nr. 461 din 12 februarie 2014

Prin acțiunea înregistrată la data de 25.10.2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, Administrația Domeniului Public și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea, în solidar, a pârâților la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la suma de 160.120 lei pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa, în suprafață de 171 m.p., situat în București, la plata sumei de 131.720 lei reprezentând beneficiu nerealizat și la plata sumei de 34.480 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în ultimii 3 ani și după introducerea acțiunii, obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâtele au construit un drum public, ce făcea racordul între str. I.Ș.H. și str. I.C., ocazie cu care au ocupat abuziv o suprafață de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafață totală de 239 m.p. Deși a atras atenția constructorilor că nu există temei legal pentru ocuparea terenului său, aceștia au continuat lucrările, situație în care reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, iar prin sentința nr.323/2000 a Curții de Apel București, s-a dispus anularea hotărârilor C.G.M.B. nr.177/1997 și nr.86/1997, anexa 1 pct. 2, a certificatului de urbanism nr. 1x/1997 și a autorizației de construcție nr. x/1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei.

Cu toate acestea, de la pronunțarea hotărârii judecătorești menționate și până la data formulării prezentei acțiuni, parte din terenul proprietatea reclamantei a continuat să fie ocupat de lucrări de interes public, iar pârâții nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea acesteia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.998 și 999 C.civ.

Prin sentința civila nr.8304 din 18.06.2009 Judecătoria sectorului 1 a declinat competența în favoarea Tribunalului București, față de dispozițiile art.2 alin. (1) lit.b) C.pr.civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare de 500.000 lei.

Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 1429 din 2.12.2009, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și A.D.P, sector 1, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice, C.G.M.B. și A.D.P. sector 1, a admis în parte acțiunea promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu titlu de despăgubire, respingând ca neîntemeiate capetele de cerere formulate împotriva aceleiași pârâte privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalitățile de întârziere.

Instanța de fond a reținut că excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și A.D.P. Sector 1, sunt neîntemeiate, în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă în acțiune, respectiv dispozițiile art.998 și 999 C.civ., existența sau nu a unei fapte ilicite a pârâților reprezentând aspecte ce țin de verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, deci de fondul acțiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin hotărârea CG.M.B. nr.177/1997, terenul de 150 m.p., despre care se susținea că se află în administrarea Direcției de Administrare a Fondului Imobiliar, a trecutdin domeniul privat al Municipiului București în domeniul public al Municipiului București, având funcția de stradă.

Prin hotărârea C.G.M.B. nr.86/1997 au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru construcții, iar prin sentința civilă nr.323/2000 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea parțială a celor două hotărâri, a certificatului de urbanism nr. lx/1997 și a autorizației de construcție nr. x/1997, cu privire la suprafața de teren de 259 m.p. aparținând reclamanților,

Conform considerentelor acestei sentințe (pronunțată în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și Primarul Municipiului București) s-a reținut cu autoritate de lucru judecat, că pârâții nu au făcut dovada trecerii în domeniul privat al C.G.M.B. a terenului în suprafață de 259 m.p., proprietatea reclamantei și nici a condițiilor în care s-a prelungit str. I.Ș.H., prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafețe de 122 m.p.; în plus, certificatul de urbanism și autorizația de construire au fost semnate în mod nelegal de viceprimar și nu de primarul general.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21xx/2003, tribunalul a reținut că reclamanta a vândut către cumpărătoarea M.C. suprafața de 142,24 m.p., teren situat în București, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a reținut că o suprafață de aproximativ 121,32 m.p., este în prezent ocupată de trotuare și de str. I.Ș.H.

Față de aceste elemente, s-a constatat că, deși prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus anularea hotărârilor C.G.M.B., a certificatului de urbanism și a autorizației de construire, ce au stat la baza edificării lucrărilor de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta Primăria Municipiului București, care are în detenție această suprafață de teren amenajată ca stradă, nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, situație în care instanța a apreciat că se impune, în baza dispozițiilor art.480, art.998 - 999 C.civ., și art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., admiterea acțiunii și obligarea pârâtei Primăria municipiului București să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa.

Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate reține existența unei răspunderi civile delictuale și în sarcina celorlalți pârâți, deoarece C.G.M.B. are calitate doar de reprezentant ai Municipiului București cu funcție deliberativă, A.D.P. sector 1 are doar un drept de administrare asupra terenurilor aflate în domeniul public al statului, iar Ministerul Finanțelor Publice nu este deținătorul terenului și nici nu poate fi reținută în sarcina sa o faptă ilicită proprie, astfel cum impun dispozițiile art.998 - 999 C.civ.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferență între prețul de piață obținut prin vinderea terenului rămas și prețul care s-ar fi obținut prin vânzarea întregului teren, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât acordarea valorii de circulație a terenului, urmare a admiterii primului capăt de cerere este suficientă, iar acordarea și a diferenței solicitată de către reclamantă ar reprezenta ele fapt o dublă reparație, respectiv o îmbogățire a acesteia fără justă cauză.

Neîntemeiată a fost apreciată și pretenția privind contravaloarea lipsei de folosință, deoarece reclamanta a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, dar expertul a calculat suma prin raportare nu la suprafața de 121,32 m.p., ocupată de lucrări, ci prin raportare la suprafața de 141,16 m.p. și, deși tribunalul a pus în discuție necesitatea refacerii expertizei pe acest aspect, reclamanta a refuzat completarea raportului deexpertiză.

S-a respins ca neîntemeiată și solicitarea de acordare a penalităților de întârziere, instanța de fond considerând că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale și nu delictuale.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Prin decizia civilă nr.539/A din 25.05.2011 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 135.960 euro cu titlu de despăgubiri.

Instanța de apel a reținut că anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil de instanța de contencios-administrativ s-a constatat nelegalitatea actelor emise de apelantul pârât, respectiv amenajarea drept stradă, și nu parc, a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafețe de 121,32 m.p. din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât acesta este obligat fie să se conformeze dispozițiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei, obligații pe care până în prezent nu și le-a îndeplinit).

Cu referire la dispozițiile art.480 C.civ., s-a arătat că dreptul de proprietate are caracter exclusiv și perpetuu, ceea ce permite titularului său să dispună de bun în limitele prevăzute de lege, dreptul durând atâta timp cât există bunul. Cum dreptul de proprietate este imprescriptibil sub aspect extinctiv, instanța de apel a apreciat că nici acțiunea reclamantei în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de apelantul pârât, nu este prescrisă, în condițiile în care încălcarea dreptului său de proprietate este continuă, deci durează și după data de 30.09.2003, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21xx/2003.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că susținerile apelantului pârât, în sensul neîndeplinirii în cauză a dispozițiilor art.998 - 999 C.civ., sunt nefondate, întrucât din probele dosarului a rezultat că acesta ocupă și în prezent, în mod abuziv, terenul, situație de fapt în raport cu care, simpla emitere a unor hotărâri prin care au fost anulate hotărârile C.G.M.B. constatate nelegale de către instanță, nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă.

Reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, rezultat din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a terenului ocupat de pârât, existența unei fapte ilicite, constând în refuzul apelantului pârât de a restitui terenul, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a produs acest prejudiciu, instanța de apel a constatat că admiterea acțiunii de către tribunal s-a făcut în mod corect.

În ce privește însă, cuantumul despăgubirilor, au fost însușite concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, potrivit cărora, la nivelul anului 2009, valoarea de circulație a terenului proprietatea reclamantei, ocupat abuziv, este de 135.960 euro, sens în care, urmare a admiterii apelului s-a dispus schimbarea în parte a sentinței.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamanta a susținut că, deși instanța de apel a respins criticile formulate de apelantul pârât, în același timp, prin soluția pronunțată a modificat cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal de la suma de 181.980 euro la 135.960 euro, fără nicio motivare.

Prin motivele de recurs formulate de pârât, s-a susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, deși a admis apelul formulat de pârât, a schimbat doar în parte și nu în totalitate sentința instanței de fond. S-a arătat că, deși reclamanta a invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art.998 și urm. C.civ., instanța de apel a analizat excepția prescripției extinctive invocată prin motivele de apel în baza altor dispoziții legale, respectiv în baza art.480 și 481 C.civ., încălcând astfel principiul disponibilității.

Prin decizia civilă nr.4885 din 26.06.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut că, deși obiectul cererii de chemare în judecata îl reprezenta obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, prin construcția unui drum public, fără acordul său și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru lipsa de folosință, plus daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat de dispozițiile art.998-999 C.civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, instanța de apel a analizat excepția prescripției invocată de apelantul pârât prin raportare la dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate, respectiv la dispozițiile art.480 - 481 C.civ.

S-a reținut, totodată, că, stabilind existența unei încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei de către pârât, instanța de apel nu a expus rațiunile legale pentru care a ales, ca moment al stabiliriivalorii de circulație a imobilului în litigiu, anul 2009, deși acțiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză a fost dispus în anul 2011.

În consecință, s-a apreciat că se impunea admiterea recursurilor și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, cu indicația de a se stabili în rejudecare dacă temeiul juridic invocat dereclamantă, poate determina declanșarea unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obținerea unor despăgubiri civile, în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenței unei exproprieri de facto, în absența unui act formal de expropriere. Odată lămurit acest aspect și acceptându-se rămânerea pe terenul răspunderii civile delictuale, așa cum a fixat reclamanta limitele judecării cauzei, s-a considerat că instanța de apel va trebui să stabilească fără echivoc, care este fapta ilicită săvârșită de pârâtă, pentru a putea stabili data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

Rejudecându-se apelul, a fost pronunțată decizia nr. 102/A din 8.04.2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul Primăriei Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința de primă instanță, în sensul că a fost admisă excepția de prescripție extinctivă și respinsă acțiunea promovată de reclamantă, ca prescrisă.

În considerentele deciziei din apel s-a reținut că limitele rejudecării se raportează, în mod necesar, doar la capătul principal de cerere vizând despăgubirile cuvenite reclamantei pentru ocuparea abuzivă a terenului, cu reținerea indicației deciziei de casare de a se stabili, în rejudecare, dacă temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv art. 998 - 999 C.civ., poate determina declanșarea unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obținerea unor despăgubiri civile, în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenței unei exproprieri de facto, în absența unui act formal de expropriere. De asemenea, față de lămurirea acestui aspect și identificarea faptei ilicite, trebuie stabilit care este data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

În aplicarea obligatorie a indicațiilor din decizia de casare, instanța de rejudecare a solicitat intimatei reclamante lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie cu care aceasta a precizat încă o dată dispozițiile art. 998 - 999 C.civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, iar cu privire la prescripția invocată de apelanta pârâtă, a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data pronunțării hotărârii apelate, când pe bază de expertiză s-a stabilit întinderea pagubei efectiv suferită.

Analizând cu prioritate excepția prescripției extinctive, instanța de apel a constatat caracterul întemeiat al acesteia.

Astfel, s-a reținut că, potrivit motivelor acțiunii, precizărilor făcute cu ocazia rejudecării, voința juridică a reclamantei a fost de a învesti instanța cu judecarea unei acțiuni având ca obiect obligarea pârâtei Primăria municipiului București la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin ocuparea abuzivă a suprafeței de teren menționată în acțiune.

Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune de drept civil și are la bază un raport juridic obligațional ce izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, raport în care autorul faptei ilicite sau altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Conform dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției are în vedere 2 momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă : un moment subiectiv - data de la care persoana vătămată acunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea sau un moment obiectiv - data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste elemente.

Fapta ilicită a pârâtei invocată de reclamantă în acțiune, constă în ocuparea abuzivă de către pârâtă a unei suprafețe de 117,24 mp din terenul proprietatea sa.

Din motivele de fapt ale acțiunii, dar și din probele administrate în cauză a rezultat că în anul 1997, reclamanta a fost deposedată de o suprafață de 239 mp din terenul proprietatea sa, în baza certificatului de urbanism și a autorizației de construcție, pentru lucrări de amenajare a unui parc public. Prin sentința nr. 323/2000 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ s-a constatat că aceste acte administrative sunt nelegale, în ceea ce privește includerea terenului proprietatea reclamantei, în suprafață de 259 m.p., în domeniul statului.

Din acest teren, reclamanta a susținut în acțiune, că o suprafață de 117,24 mp nu i-a fost restituită în natură, fiind deja ocupată nelegal de pârâtă prin edificarea lucrărilor menționate, situație în care a solicitat ca pârâta să fie obligată să răspundă pentru fapta sa ilicită și să-i plătească despăgubirile cuvenite.

S-a apreciat că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii definitive a sentinței nr. 323 din 17.03.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în baza cărora o parte din terenul reclamantei, inclusiv cel pentru care a solicitat în prezenta acțiune despăgubiri, a trecut în domeniul statului pentru edificarea unui parc public.

A fost înlăturat argumentul conform căruia data la care a început să curgă termenul de prescripție ar fi cea la care s-a pronunțat în prezenta cauză hotărârea apelată, care a stabilit, pe baza unei expertize, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, pentru că aceasta ar echivala practic cu o imprescriptibilitate a acțiunii, în condițiile în care momentul la care prescripția începe să curgă s-ar situa după sesizarea instanței de judecată de către reclamant, mai exact după evaluarea de către instanța sesizată a despăgubirilor cuvenite.

S-a considerat că o astfel de susținere este, în mod evident, contrară dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc și un moment obiectiv de la care se calculează termenul de prescripție, respectiv data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

În consecință, reținând că sentința nr. 323/2000 pronunțată de Curtea de Apel București, a rămas irevocabilă la data de 29.01.2001 (prin anularea recursului ca netimbrat, conform deciziei nr. 344 din 29.01.2001 a C.S.J.), iar acțiunea de față a fost înregistrată de reclamantă la data de 25.10.2007, mult peste termenul de prescripție prevăzut de lege, Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că faptul cauzator de prejudiciu ar fi fost deciziile ilegale emise de către Primăria Municipiului București și că momentul anulării acestora în mod irevocabil face să înceapă să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

O asemenea apreciere este total eronată întrucât, pe de o parte, faptul cauzator de prejudiciu a fost amenajarea unui drum și trotuar pe proprietatea reclamantei înaintea emiterii oricărei decizii, legală sau ilegală, iar, pe de altă parte, faptul cauzator de prejudiciu există atât timp cât reclamanta este lipsită de atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de a dispune și a folosi terenul.

Deși Primăria Municipiului București a contestat în permanență faptul ocupării terenului, situația contrară rezultă din probele administrate, inclusiv expertizele întocmite în cauză care au constatat această ocupare, cu consecința deposedării.

Contrar acestei situații, instanța de apel stabilește, în mod eronat, că termenul de prescripție începe să curgă de la data anulării deciziilor administrative.

Instanța de apel greșește și atunci când consideră ca temei de drept al acțiunii doar dispozițiile art. 998 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală, deși în cererea de chemare în judecată au fost indicate, ca temei juridic al pretențiilor, și dispozițiile Legii contenciosului administrativ, dispozițiile Constituției, cele ale Convenției europene, practica instanțelor de judecată în materie. Aceasta înseamnă că temeiurile de drept din acțiunea introductivă nu lasă nicio îndoială că este vorba de un demers prin care se încearcă apărarea unui drept real, astfel încât acțiunea este imprescriptibilă.

Motivele de recurs au fost întemeiate de către recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.

Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte a constatat următoarele :

Mai întâi, sub aspect formal, deși reclamanta a indicat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ., dezvoltarea argumentelor acesteia nu face posibilă reținerea spre analiză a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., câta vreme nu este indicat un act juridic (negotium juris) ale cărui clauze clare, neîndoielnice, să fi fost denaturate de instanță prin interpretarea dată.

Pretinzându-se, în esență, o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctiva - sub aspectul identificării faptei ilicite și a momentului de ia care începe să curgă termenul de prescripție -, criticile reclamantei vor fi analizate doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În ce privește susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi identificat greșit temeiul juridic al acțiunii sale, ca fiind dat de dispozițiile art. 998,999 C.civ., aceasta are caracter nefondat.

Astfel, la momentul rejudecării, în limitele deciziei de casare, instanța de apel a respectat indicațiile obligatorii, lămurind temeiul juridic al pretențiilor - luând act în acest sens și de precizarea reclamantei prin avocat - ca fiind reprezentat de art. 998 C.civ. Aceasta, în condițiile în care partea însăși a arătat că speța aduce în discuție problema răspunderii civile delictuale.

Împrejurarea relevată de către reclamantă, prin motivele de recurs, în sensul că a indicat, pe lângă dispozițiile art. 998 C.civ. și prevederile constituționale, cele ale Convenției europene referitoare la dreptul de proprietate, nu este de natură să modifice izvorul pretențiilor sale, care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s-a reclamat săvârșirea unei fapte ilicite care a avut ca rezultat deposedarea reclamantei de bunul său.

Textele referitoare la dreptul de proprietate - indicate în mod generic, cu trimitere la legea fundamentală și la Convenția europeană - nu-și pot avea justificare și incidență pentru stabilirea sediului materiei, ci în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere unui drept subiectiv (în absența căruia nu se putea stabili vreun prejudiciu).

În ce privește faptul că „în completarea dispozițiilor art. 998 și urm. C.civ. ar fi fost indicate și prevederile Legii contenciosului administrativ", susținerea este, de asemenea, lipsită de aptitudinea demonstrării unui alt temei juridic al pretențiilor.

Litigiul dedus judecății nu este unul în materia contenciosului administrativ; singurul aspect care ar putea fi relevat de parte, din acest punct de vedere, este acela referitor la modalitatea în care se poate repercuta efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate de instanța de contencios administrativ în fața instanței civile, numai că acesta este un element de probațiune iar nu de izvor juridic al pretențiilor.

Tot astfel, invocarea „practicii relevante în materie a instanțelor de judecată", nu se poate constitui în temei juridic al cererii reclamantei, câtă vreme jurisprudența, dând dezlegare punctuală unor raporturi juridice și situații conflictuale de fapt, nu se poate constitui în izvor de drept (cu rezerva deciziilor în interesul legii care tranșează însă probleme de drept divergente).

Este însă întemeiată critica recurentei-reclamante referitoare la identificarea, în speță, a faptei ilicite și a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă,

Astfel, instanța de apel reține, cu referire la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că data la care reclamanta trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea - și deci, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție - este acela al rămânerii definitive a sentinței nr. 323 din 17.03.2000 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în temeiul cărora o parte din terenul reclamantei a trecut în domeniul public al statului.

O asemenea statuare a instanței este eronată întrucât evaluează fapta ilicită ca fiind reprezentată de emiterea unor decizii ilegale de către autoritatea administrativă locală, desființate pe calea acțiunii în justiție.

În felul acesta, instanța de apel contrazice nu numai susținerile părții - reclamante care, în motivele acțiunii sale și ulterior pe parcursul procesului, a arătat că faptul cauzator de prejudiciu a constat în amenajarea unui drum și trotuar pe terenul proprietatea sa, cât și propriile considerente în care reține că „fapta ilicită a pârâtei constă în ocuparea abuzivă a unei suprafețe de teren, reclamanta fiind deposedată de o parte din terenul proprietatea sa".

Așadar, faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat de cauza acțiunii reclamantei (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului.

În ce privește modalitatea săvârșirii acestei fapte ilicite, probele administrate în fața instanțelor fondului și situația de fapt reținută ca atare de acestea, au relevat că ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent.

Or, din acest punct de vedere, este corectă susținerea recurentei-reclamante conform căreia faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului.

Astfel fiind, deși prescripția a început să curgă la momentul ocupării terenului și cunoașterii acestui fapt de către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a generat prescripții succesive în timp).

Acesta este motivul pentru care promovarea acțiunii în anul 2007, trebuie considerată ca fiind făcută înăuntrul termenului de prescripție, iar nu (așa cum se arată în subsidiar, de către recurentă), aprecierea că acțiunea promovată de aceasta ar fi una imprescriptibilă întrucât se grefează pe dreptul de proprietate.

Ceea ce a pretins reclamanta prin intermediul acțiunii a fost acordarea de despăgubiri iar nu restituirea

imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai poate avea datorită afectațiunii în prezent a acestuia.

Or, caracterul real al unei acțiuni prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului (revendicant). Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația de așa natură încât nu mai poate fi restituit - ca în speță - obiectul revendicării se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar acțiunea devine una personală.

Pentru considerentele arătate anterior, deși este vorba despre o acțiune personală, în condițiile unui caracter continuu al faptului ilicit, termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței,

Statuând în sens contrar, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - fără să țină seama de particularitățile speței - și astfel, în mod greșit nu a ajuns la cercetarea fondului cauzei.

În consecință, văzând dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.