ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 mai 2010, pe rolul Tribunalul Hunedoara, reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâții pârâții Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA și Sucursala Hidrocentrale Ha., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că acesta este proprietar în calitate de fiu și nepot al autorilor săi, tată și bunic asupra terenului în suprafață de 7549,5 m.p., ocupat de către pârâta SC H. SA încă din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire; să fie obligat pârâtul Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA să-i plătească, cu titlu de despăgubire, următoarele sume: - 67.945,5 euro, reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat; - 135.000 RON sau echivalentul în euro de la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe acest teren. Totodată, reclamantul a solicitat să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naționale a României din data efectivă a plății; să fie obligați pârâții la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei, Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - H. SA a solicitat ca, în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la despăgubiri, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.

Prin cererea de intervenție în interes propriu intervenienta J.M. (soția reclamantului) a solicitat să se dispună admiterea în principiu a cererii de intervenție, iar pe fondul cauzei să se dispună admiterea cererii de expropriere și stabilirea despăgubirilor astfel cum au fost solicitate. Prin sentința civilă nr. 94 din 6 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras, pentru perioada 1989-2001. A fost respinsă excepția prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului J.P. A fost admisă, în parte, atât acțiunea precizată formulată de reclamantul J.P.

împotriva pârâtului Statul român reprezentat de SC H. SA București, prin administratorul judiciar E.I. SPRL cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta J.M. și în fond: S-a constatat că reclamantul J.P. și intervenienta în interes propriu J.M. au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 2410 m.p., identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții I.D., M.N.S., O.E. și S.M. A fost obligat pârâtul Statul român reprezentat de SC H. SA să plătească reclamantului și intervenientei în interes propriu suma de 101.148 RON cu titlu de despăgubiri, din care 74.457 RON reprezentând contravaloare teren și 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum și suma de 5000 RON cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest acțiunea. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. În considerentele sentinței s-au reținut următoarele: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că este întemeiată întrucât potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina acestei instituții față de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului. În ce privește excepțiile prematurității acțiunii reclamantului J.P.

și a lipsei calității procesuale active a acestuia, au fost respinse, ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989 declarându-se de utilitate publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului Strei, pe sectorul Subcetate - Simeria cu toate consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Toți proprietarii sau moștenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-și valorifica drepturile cuvenite în justiție.

Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor. Odată cu apariția Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin Societatea de producere a energiei electrice H. SA București.

Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința cât și de dreptul de a dispune de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În această situație se află și reclamantul J.P. și soția sa J.M. care, în calitate de proprietari tabulari ai terenurilor expropriate au fost lipsiți de dreptul de a folosi și de a dispune de terenurile lor în suprafață de 2410 m.p. ce au fost ocupate inițial abuziv, de către reprezentanții pârâtului.

Terenurile au fost identificate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză stabilindu-se și valoarea beneficiului nerealizat de reclamant și intervenienta în interes propriu prin lipsirea lor de folosința. Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 74.457 RON calculată la 30,89 RON/mp conform raportului de expertiză întocmit în cauză și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 2.965 RON/an agricol (0,24 ha x 12.357 RON/ha/an). În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002 și până în prezent, întrucât odată cu apariția H.G.

nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990. Astfel, perioada pentru care s-a calculat folosul de tras a fost din 2002-2010, dată la care face referire și raportul de expertiză privind evaluarea producției agricole, rezultând o sumă de 26.691 RON. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Societatea Comercială de producere a energiei electrice H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 76 din data de 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 94 din 6 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și în consecință: A schimbat, în parte, sentința atacată, numai sub aspectul cuantumului folosului de tras pe care l-a stabilit la suma de 11.860 RON aferentă anilor 2007 - 2010. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Asupra imobilelor din litigiu, așa cum acestea au fost identificate prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, necontestată sub acest aspect, sunt proprietari tabulari reclamantul J.P.

și intervenienta în interes propriu J.M. Susținerea pârâtei în sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, nu a fost primită întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri.

Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 65,06 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând reclamantului și intervenientei nu figurează printre aceste terenuri. S-a reținut că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri).

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe reclamant. Față de această stare de fapt, instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către această instanță pentru următoarele: În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G.

nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă nr. 3883/2011). În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și l-a notificat pe reclamant, considerând la acel moment că acesta este proprietar al terenurilor și i se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, instanța de apel a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acțiunii, instanța de apel a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului și a intervenientei, de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a constatat că antecesoarea acestuia a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la ea și de la antecesorii acesteia, inclusiv cele din litigiu.

Recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificându-l pe reclamant cu privire la oferta de despăgubire. Această procedură nu a fost însă finalizată. Față de aspectele reținute, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind intabulat în cartea funciară și recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor. În cazul Dragnea și alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să o pună pe reclamantă în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O.

a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamantei speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. În speță, reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. Oferta de despăgubiri emisă de pârâtul, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură. În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, sub aspectul legal prin H.G.

nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de proprietar tabular nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În concluzie, instanța de apel a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate și justifică legitimare procesuală activă. Intervenienta este proprietară tabulară asupra acestor terenuri alături de reclamant, astfel că toate argumentele expuse mai sus se impun a fi reținute și în privința acesteia pentru a justifica calitatea procesuală activă. Pârâta a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari.

Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, iar pârâta l-a notificat pe reclamant, care este proprietar tabular, pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanție nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele: Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificare.

Această notificare a fost emisă pe numele antecesorului reclamantului, care figura ca proprietar tabular, iar la data emiterii ei, acesta era decedat și astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În expertiza topografică efectuată în cauză, experții au arătat că în prezent, în zonă nu există o piață a terenurilor deoarece de la colectivizarea agriculturii din anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări cu amănuntul iar după desființarea CAP aceste terenuri erau ocupate de lacul de acumulare. De asemenea, în cuprinsul raportului de expertiză, experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului și apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 74.757 RON, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv pentru suprafața reală de 2410,4 m.p. Astfel, instanța de apel a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 30,89 RON/mp este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 2410 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile și au categoria intravilan. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 2965 RON/an agricol.

S-a statuat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi și un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanță, de 2965 RON/an agricol. În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a reținut că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d reptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Faptul în baza căruia se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, s-a reținut că cererea reclamantului și a intervenientei, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Instanța a constatat nefondate susținerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. S-a reținut că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu a fost primită susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. S-a mai reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. În cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, instanța de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 11.860 RON (2965 RON/an x 4 ani) pentru perioada 2007-2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român prin Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 7-9 C. proc.

civ. În recursul său pârâtul a arătat că înțelege să critice decizia instanței de apel atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate cât și cu privire la fondul cauzei deduse judecații, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele: Față de susținerile intimaților din prezenta cauză prin care aceștia au arătat că terenul antecesorilor lor a fost preluat în perioada 1991-1992 de către recurenta-pârâtă, reiese faptul că terenul a fost preluat anterior apariției Legii nr. 33/1994, astfel că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacra principiul neretroactivității acesteia.

Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia intimaților ori antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", neexistând nicio proba la dosar care să ateste preluarea terenului din proprietatea acestora ori a antecesorilor lor. Recurenta pârâtă a dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri elocvente aceasta preluare, contrar celor reținute de instanța de apel. Cum în speță reclamantul și intervenienta nu au făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții fiind inadmisibilă.

Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul și intervenienta aveau la dispoziție și dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4. Procedura prin care reclamantul și intervenienta sunt îndreptățiți la obținerea despăgubirilor este procedura deja declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanșarea unei acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii. În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii: Recurenta apreciază că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni.

De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanții trebuie sancționați cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

Deși s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a H. SA sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și intervenientei, recurenta susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete. Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole.

Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. Reclamanții nu pot justifica un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului. Mai mult decât atât, reclamanții nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite de a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantei este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că CAP-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment. Reclamanții din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. De asemenea, reclamanții nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității lor de proprietari ai terenului ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”. Aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Hotărârea de Guvern nr. 392/2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul român prin SC H. SA. Expropriatorul este Statul român, iar obiectivul este declarat de interes național.

SC H. SA este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică. În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați.

Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă aduce critici referitoare la suprafața de teren expropriată, motivate de aceleași argumente care au susținut excepția lipsei calității procesuale active în cauză, cât și sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greșitei aprecieri asupra inexistenței unei piețe a terenurilor în zonă. Recurenta susține că valorile indicate de experți sunt stabilite arbitrar, fără a avea în vedere că piața tranzacțiilor este în mare parte stopată. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice și nereale și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca neprobată existența dreptului de proprietate al reclamanului și intervenientei (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către stat, întrucât la momentul deversării apelor lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție. În mod nejustificat instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamanților despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către recurenta pârâtă. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Reclamantul J.P.

și soția sa J.M., în calitate proprietari tabulari ai terenului expropriat au fost lipsiți de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul lor în suprafață de 2410 m.p. ce a fost ocupat inițial abuziv, de către reprezentanții pârâtului. Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară.

A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deși aceștia erau decedați la acel moment. Recurenta susține că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel. În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1990-2010.

În privința despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii. Astfel, apare ca nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă. Recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura Legii nr. 1/2000. Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Pe de o parte, reclamanții au formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei Sintamaria Orlea, aflată la dosar fond, prin care li s-a răspuns că terenul ocupat de “Amenajarea hidroelectrică a râului Strei pe sectorul subcetate - Simeria ”, este declarată de utilitate publică făcând obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică urmând căile procedural instituite de această lege, completate cu dispozițiile C. civ. și ale C. proc. civ. Pe de altă parte chiar recurenta i-a notificat pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994. Admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanților să inițieze o nouă procedură, în condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii lor, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase. Prin urmare, dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni. Celelalte critici în susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor reclamanților asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților.

Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate. Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active. Recurenta a criticat și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparație, (Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 18/1991), legi în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri.

Referitor la prematuritatea acțiunii, Înalta Curte observă că susținerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului, de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor recurentei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

În aceste condiții, aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamanților care și-ar vedea zădărnicite șansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația finalizării acestei proceduri revenea statului. Nici criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite. Înalta Curte observă că prima instanță de fond a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului și intervenientei suma de 74.457 RON reprezentând contravaloare teren și 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007-2010.

Cuprinsul acestei dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză. Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G.

nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile regulă ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în procese prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant. Această motivare nu atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor.

Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu are calitatea de parte în proces. Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a Statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Însă SC H. SA, pe de o parte, nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecății, iar pe de altă parte între SC H. SA și Ministerul Finanțelor Publice nu este un raport obligațional în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la despăgubiri în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Greșita respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de recurent prin aceea că reclamantul și intervenienta nu ar fi dovedit “vocație concretă” la moștenire, întrucât autorii lor nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susține în consecință că, atâta vreme cât foștii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparație, anterior