ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6 mai 2010,

pe rolul Tribunalul Hunedoara, reclamantul J.P. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții pârâții Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice

în hidrocentrale - H. SA și Sucursala Hidrocentrale Ha., ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate că acesta este proprietar în calitate de fiu și nepot

al autorilor săi, tată și bunic asupra terenului în suprafață de 7549,5 m.p., ocupat

de către pârâta SC H. SA încă din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate

publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire;

să fie obligat pârâtul Statul român, prin Societatea de producere a energiei electrice

în hidrocentrale - H. SA să-i plătească, cu titlu de despăgubire, următoarele sume:

- 67.945,5 euro, reprezentând

prețul real al terenului ocupat și expropriat;

- 135.000 RON sau echivalentul

în euro de la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de

folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv

contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe acest teren.

Totodată, reclamantul

a solicitat să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată al despăgubirilor,

iar plata să fie făcută în RON la cursul oficial de schimb al Băncii Naționale

a României din data efectivă a plății; să fie obligați pârâții la plata tuturor

cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea nr. 33/1994,

art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea de chemare

în garanție înregistrată la dosarul cauzei, Societatea de producere a energiei electrice

în hidrocentrale - H. SA a solicitat ca, în situația în care ar cădea în pretenții

față de reclamant, Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la despăgubiri,

în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și respectiv, de entitate

abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției

și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui

atare imobil.

Prin cererea de intervenție

în interes propriu intervenienta J.M. (soția reclamantului) a solicitat să se dispună

admiterea în principiu a cererii de intervenție, iar pe fondul cauzei să se dispună

admiterea cererii de expropriere și stabilirea despăgubirilor astfel cum au fost

solicitate.

Prin sentința civilă

nr. 94 din 6 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras, pentru perioada

1989-2001. A fost respinsă excepția prematurității acțiunii și a lipsei calității

procesuale active a reclamantului J.P.

A fost admisă, în parte,

atât acțiunea precizată formulată de reclamantul J.P. împotriva pârâtului Statul

român reprezentat de SC H. SA București, prin administratorul judiciar E.I. SPRL

cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta J.M.

și în fond:

S-a constatat că reclamantul

J.P. și intervenienta în interes propriu J.M. au calitate de persoane expropriate,

cu privire la terenul agricol în suprafață de 2410 m.p., identificat conform raportului

de expertiză întocmit de experții I.D., M.N.S., O.E. și S.M.

A fost obligat pârâtul

Statul român reprezentat de SC H. SA să plătească reclamantului și intervenientei

în interes propriu suma de 101.148 RON cu titlu de despăgubiri, din care 74.457

RON reprezentând contravaloare teren și 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe

perioada anilor 2002-2010, precum și suma de 5000 RON cheltuieli de judecată. A

fost respinsă în rest acțiunea.

S-a respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

În considerentele sentinței

s-au reținut următoarele:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor

Publice s-a reținut că este întemeiată întrucât potrivit dispozițiilor art. 12

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nicio

obligație de garanție instituită în sarcina acestei instituții față de reprezentanta

pârâtului SC H. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

În ce privește excepțiile

prematurității acțiunii reclamantului J.P. și a lipsei calității procesuale active

a acestuia, au fost respinse, ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002

s-a dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989 declarându-se de utilitate

publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării

hidroenergetice a râului Strei, pe sectorul Subcetate - Simeria cu toate consecințele

ce decurg din Legea nr. 33/1994. Toți proprietarii sau moștenitorii acestora care

fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală

activă în cauză. Mai mult, odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea

nr. 33/1994 și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-și

valorifica drepturile cuvenite în justiție.

Cu referire la fondul

cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii SC H. SA au procedat la

decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu

râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998.

Această lucrare de amenajare

hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea

de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul

juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată

la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția Legii

nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate

publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie

expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin Societatea de producere

a energiei electrice H. SA București.

Nici în acest nou context

legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea

procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează

și în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare

se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința cât și de dreptul de a dispune

de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În această situație se

află și reclamantul J.P. și soția sa J.M. care, în calitate de proprietari tabulari

ai terenurilor expropriate au fost lipsiți de dreptul de a folosi și de a dispune

de terenurile lor în suprafață de 2410 m.p. ce au fost ocupate inițial abuziv, de

către reprezentanții pârâtului.

Terenurile au fost identificate

și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză stabilindu-se și valoarea

beneficiului nerealizat de reclamant și intervenienta în interes propriu prin lipsirea

lor de folosința. Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța a avut

în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 74.457 RON calculată la 30,89 RON/mp

conform raportului de expertiză întocmit în cauză și venitul mediu net ce se putea

realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 2.965 RON/an agricol

(0,24 ha x 12.357 RON/ha/an).

În ceea ce privește perioada

avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că în mod legal

și echitabil aceasta va începe din anul 2002 și până în prezent, întrucât odată

cu apariția H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca fiind

terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA fiind recunoscută de la această

dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990.

Astfel, perioada pentru

care s-a calculat folosul de tras a fost din 2002-2010, dată la care face referire

și raportul de expertiză privind evaluarea producției agricole, rezultând o sumă

de 26.691 RON.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel pârâta Societatea Comercială de producere a energiei electrice H.

SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 76 din data de 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

a admis apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 94 din 6 martie 2013 pronunțată

de Tribunalul Hunedoara și în consecință:

A schimbat, în parte,

sentința atacată, numai sub aspectul cuantumului folosului de tras pe care l-a stabilit

la suma de 11.860 RON aferentă anilor 2007 - 2010.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Asupra imobilelor din

litigiu, așa cum acestea au fost identificate prin expertiza efectuată în fața primei

instanțe, necontestată sub acest aspect, sunt proprietari tabulari reclamantul J.P.

și intervenienta în interes propriu J.M.

Susținerea pârâtei în

sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, nu

a fost primită întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții

pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate

- Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării

lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea

și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată

în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe

baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor

terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea

unei suprafețe de 65,06 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de

predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic

terenurile expropriate, iar imobilele aparținând reclamantului și intervenientei

nu figurează printre aceste terenuri. S-a reținut că imobilele în litigiu au fost

expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de

interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul român prin Societatea Comercială

de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin

Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

obiectivului de interes național declarat ca atare.

Expropriatorul a demarat

procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând

proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe reclamant.

Față de această stare

de fapt, instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de

fond au fost soluționate corect de către această instanță pentru următoarele:

În ce privește excepția

inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente,

și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că

această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului

nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut în

cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții

pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile

în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor

pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate

în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare

la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță

sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte

de declararea utilității publice.

De altfel, câtă vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate

publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau

obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența

instanței supreme (decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanță

chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută

de această lege, și l-a notificat pe reclamant, considerând la acel moment că acesta

este proprietar al terenurilor și i se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația

ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, instanța de apel a constatat

nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii

și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea

acțiunii, instanța de apel a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea,

nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura

prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile

pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele

lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită

cu cererea reclamantului și a intervenientei, de stabilire a despăgubirilor pentru

terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii

de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate

publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității

procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ

de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul român,

este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost chemată în judecată în

această calitate, de reprezentant al Statului român și nu în nume propriu. Prin

urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual

sub aspectul părților fiind corect stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a constatat că antecesoarea

acestuia a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate

de la ea și de la antecesorii acesteia, inclusiv cele din litigiu.

Recunoașterea dreptului

de proprietate și îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii

nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a

procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificându-l pe reclamant

cu privire la oferta de despăgubire.  Această procedură nu a fost însă finalizată.

Față de aspectele reținute,

s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia

de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind intabulat în cartea funciară și

recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român, astfel

că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”.

Conform jurisprudenței

constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță

legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și

Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În cauzele Străin și alții

împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României,

Aldea împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că petenții aveau un bun în sensul

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară

definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cazul Dragnea și alții

împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren și apoi au obligat Comisia

de aplicare a legii fondului funciar să o pună pe reclamantă în posesie asupra terenurilor

respective.

Întrucât legislația internă

reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să

procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea

titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri

judecătorești au creat reclamantei speranța legitimă de a fi puși în posesie și

astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare

patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prev. de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Odată cu hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat

noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu

este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind

necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o creanță

să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speță, reclamantul

se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.

Oferta de despăgubiri

emisă de pârâtul, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului

îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate

de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul are

dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune

acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu

o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor,

mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii

și despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de necontestat

că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, sub aspectul legal prin H.G.

nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de proprietar tabular nu a primit nici

până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporționată

și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie, instanța

de apel a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate

și justifică legitimare procesuală activă.

Intervenienta este proprietară

tabulară asupra acestor terenuri alături de reclamant, astfel că toate argumentele

expuse mai sus se impun a fi reținute și în privința acesteia pentru a justifica

calitatea procesuală activă.

Pârâta a invocat în susținerea

excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamantul nu a

făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând

parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse

în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor

reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, iar pârâta l-a notificat

pe reclamant, care este proprietar tabular, pentru acordarea despăgubirilor prevăzute

de Legea nr. 33/1994.

Critica ce vizează respingerea

cererii de chemare în garanție nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție,

partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție

să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului.

Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției

și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul

care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice

este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații,

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat,

pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant

al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul

comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată

că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție.

Referire la criticile

aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

Nu pot fi primite susținerile

pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat

întâmpinare la notificare. Această notificare a fost emisă pe numele antecesorului

reclamantului, care figura ca proprietar tabular, iar la data emiterii ei, acesta

era decedat și astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat,

ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată

nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea

procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză.

În expertiza topografică

efectuată în cauză, experții au arătat că în prezent, în zonă nu există o piață

a terenurilor deoarece de la colectivizarea agriculturii din anul 1962 nu s-au mai

făcut vânzări cu amănuntul iar după desființarea CAP aceste terenuri erau ocupate

de lacul de acumulare.

De asemenea, în cuprinsul

raportului de expertiză, experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza

unității administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare

a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu

vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, este evident că

nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori

practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus mai

multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile

pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor

pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului și apreciind că aceasta corespunde

cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație

de 74.757 RON, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv

pentru suprafața reală de 2410,4 m.p.

Astfel, instanța de apel

a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de

30,89 RON/mp este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la echivalentul

lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de

fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de

2410 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului

Strei și sunt cele mai fertile și au categoria intravilan.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor

membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile

de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au

avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare

de 2965 RON/an agricol.

S-a

statuat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care

s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume,

un an cu cartofi și un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanță, de

2965 RON/an agricol.

În ce

privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de

folosință pe ultimii 20 de ani, s-a reținut că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil în speță, d

reptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Faptul în baza căruia se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator

fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri

izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba

cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca

urmare, s-a reținut că cererea reclamantului și a intervenientei, în calitate de

proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei

de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar

pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei,

acțiunea fiind prescrisă.

Instanța

a constatat nefondate susținerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile

privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în

înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste

despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator,

conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a

reținut că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea

reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest

prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile

la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului

expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile

de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat

ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și

alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă

o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza

că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un

astfel de prejudiciu.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează

situația în care instanța este

sesizată de expropriator

pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile

de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea

imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel

că nu a fost primită susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând

lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor,

poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea

nr. 33/1994.

S-a

mai reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste

despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din

Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al

dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul

ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este

prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor

pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului

lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. În cazul despăgubirilor

reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului

de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de

la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau,

în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul

pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără

drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului

a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru

cele ce preced, instanța de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta

pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând

lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință,

a r

edus

cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma

de 11.860 RON (2965 RON/an x 4 ani)

pentru perioada 2007-2010.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Statul român prin Societatea de Producere

a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 7-9 C. proc. civ.

În recursul

său pârâtul a arătat că înțelege să critice decizia instanței de apel atât sub aspectul

soluționării excepțiilor invocate cât și cu privire la fondul cauzei deduse judecații,

criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind

valoarea terenului expropriat.

În ceea

ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele:

Față

de susținerile intimaților din prezenta cauză prin care aceștia au arătat că terenul

antecesorilor lor a fost preluat în perioada 1991-1992 de către recurenta-pârâtă,

reiese faptul că terenul a fost preluat anterior apariției Legii nr. 33/1994, astfel

că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri

în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative

ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacra principiul neretroactivității

acesteia.

Terenul

ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat

din proprietatea și posesia intimaților ori antecesorilor lor în vederea realizării

obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetica a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria", neexistând nicio proba la dosar care să ateste preluarea

terenului din proprietatea acestora ori a antecesorilor lor.

Recurenta

pârâtă a dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului

nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu

înscrisuri elocvente aceasta preluare, contrar celor reținute de instanța de apel.

Cum

în speță reclamantul și intervenienta nu au făcut dovada deținerii dreptului de

proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă

Legea nr. 33/1994, acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții fiind inadmisibilă.

Din momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul și intervenienta aveau la dispoziție

și dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4.

Procedura prin care reclamantul

și intervenienta sunt îndreptățiți la obținerea despăgubirilor este procedura

deja declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și

ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanșarea unei acțiuni

cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.

În ceea

ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii:

Recurenta apreciază că,

în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie

să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie,

prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării

prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării

procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanții trebuie sancționați cu respingerea

acțiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor

cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice

ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al

terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul român, care a concesionat societății

care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități

de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului,

nefiind supuse amortizării.

Deși s-a solicitat prin

cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice,

ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis

să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea

excepției lipsei calității procesual pasive a H. SA sub aspectul plății despăgubirilor,

ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului și intervenientei, recurenta

susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul administrat

în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar

tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea

funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea

terenurilor antecesorilor reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului

lor de proprietate.

Reclamanții nu pot justifica

un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora

la momentul decesului.

Mai mult decât atât, reclamanții

nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite de a primi despăgubiri în baza

legii exproprierii.

Statul român a întreprins

după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G.

nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național

lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei hotărâri,

SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite

să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat procedura

de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea

sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantei este pentru simplul motiv

că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că CAP-ul nu își intabulase

dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment.

Reclamanții din prezenta

cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de

recurentă, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta de preț propusă.

De asemenea, reclamanții nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității

lor de proprietari ai terenului ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor

pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel realizează

o motivare contradictorie: pe de o parte reține că

„reclamanții

nu au avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține

că „pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute

de Legea nr. 33/1994”.

Aceste aspecte greșit

reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor

în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Hotărârea de Guvern

nr. 392/2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul român prin SC H. SA.

Expropriatorul este Statul român, iar obiectivul este declarat de interes național.

SC H. SA este o persoană

juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi

considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din

moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat

din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții, statul,

ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină

dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să

suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță plata

despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați.

Pe fondul cauzei, recurenta

pârâtă aduce critici referitoare la suprafața de teren expropriată, motivate de

aceleași argumente care au susținut excepția lipsei calității procesuale active

în cauză, cât și sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispozițiilor

art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greșitei aprecieri asupra inexistenței

unei piețe a terenurilor în zonă.

Recurenta susține că valorile

indicate de experți sunt stabilite arbitrar, fără a avea în vedere că piața tranzacțiilor

este în mare parte stopată. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice și nereale

și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând

că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca neprobată

existența dreptului de proprietate al reclamanului și intervenientei (direct sau

prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de

către stat, întrucât la momentul deversării apelor lacului de acumulare terenul

era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție.

În mod nejustificat instanța

de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamanților despăgubirile menționate

în sentința de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză,

deși acestea au fost criticate de către recurenta pârâtă.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Reclamantul J.P. și soția

sa J.M., în calitate proprietari tabulari ai terenului expropriat au fost lipsiți

de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul lor în suprafață de 2410 m.p.

ce a fost ocupat inițial abuziv, de către reprezentanții pârâtului.

Statul român a preluat

acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru

amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002

terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice

pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei

pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea terenului

în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului,

deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane

fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată

procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foștilor proprietari

pentru acordarea de despăgubiri, deși aceștia erau decedați la acel moment.

Recurenta susține că în

anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza

administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața

de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate

fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit

în fața instanței de apel.

În prezenta cauză au fost

solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea

lipsei de folosință a terenului în perioada 1990-2010.

În privința despăgubirilor

constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile

dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002,

respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.

Astfel, apare ca nefondată

susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină

ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă inadmisibilitatea

acțiunii și în raport de faptul că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura

Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul exproprierii

în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care

reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în

situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea

excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Pe de o parte, reclamanții

au formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991, astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei Sintamaria

Orlea, aflată la dosar fond, prin care li s-a răspuns că terenul ocupat de “Amenajarea

hidroelectrică a râului Strei pe sectorul subcetate - Simeria ”, este declarată

de utilitate publică făcând obiectul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauza de utilitate publică urmând căile procedural instituite de această lege, completate

cu dispozițiile C. civ. și ale C. proc. civ.

Pe de altă parte chiar

recurenta i-a notificat pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor în temeiul

Legii nr. 33/1994.

Admisibilitatea acțiunii

întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului

la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu este

îndeplinită dacă s-ar cere reclamanților să inițieze o nouă procedură, în condițiile

în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către

autorii lor, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.

Prin urmare, dispozițiile

art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în susținerea

excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor

reclamanților asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă

neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea

ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii

și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea

autorilor reclamanților.

Înalta Curte observă că

această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare

a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect

de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.

Neconstituind un fine

de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a

fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date

asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Recurenta a criticat și

soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în judecată

este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparație,

(Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 18/1991), legi în temeiul cărora puteau fi obținute

despăgubiri.

Referitor la prematuritatea

acțiunii, Înalta Curte observă că susținerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate,

întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă

stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru

terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului

de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului, de stabilire a

despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor recurentei,

persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când

expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv

ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de

expropriator.

În aceste condiții, aplicarea

sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere

intereselor reclamanților care și-ar vedea zădărnicite șansele finalizării procedurii

Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația finalizării acestei proceduri

revenea statului.

Nici criticile vizând

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA,

în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că

prima instanță de fond a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC

H. SA, să plătească reclamantului și intervenientei suma de 74.457 RON reprezentând

contravaloare teren și 26.691 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor

2002-2010, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea

perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007-2010.

Cuprinsul acestei dispoziții

relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este statul român, iar

nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate

de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea

de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare

în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul

raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta

cauză.

Instanța de apel a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul considerent

că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002.

S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile regulă ale

art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de

drepturi și obligații, participă în procese prin Ministerul Finanțelor Publice,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop) deoarece

există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială,

cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform

principiului specialia generalibus derogant.

Această motivare nu atrage

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului

suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei,

sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din

cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției

date acestei excepții, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp

nu are calitatea de parte în proces.

Un alt aspect de nelegalitate

invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție

a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite

de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de

calitatea de debitor a Statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt

obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent

persoană juridică de drept privat.

Din această perspectivă,

Înalta Curte observă că introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice,

în calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ.,

potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia

ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție

sau în despăgubire”.

Însă SC H. SA, pe de o

parte, nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există

posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecății, iar pe de altă

parte între SC H. SA și Ministerul Finanțelor Publice nu este un raport obligațional

în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la despăgubiri în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice.

Greșita respingere a excepției

lipsei calității procesual active este motivată de recurent prin aceea că reclamantul

și intervenienta nu ar fi dovedit “vocație concretă” la moștenire, întrucât autorii

lor nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către

stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susține

în consecință că, atâta vreme cât foștii proprietari nu au redobândit proprietatea

asupra terenului, în temeiul legilor de reparație, anterior