ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Hunedoara sub Dosar nr. 2214/97/2010, reclamanții R.C. și P.M.F. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de către S.P.E.E.H.H. SA București,

să se constate că sunt proprietari, în calitate de fii ai defuncților lor părinți,

R.C.A. și R.V., căsătorită P. și nepoți ai defunctului lor bunic, R.I. decedat la

data de 10 martie 1986, asupra terenului în suprafață de 4499,89 mp, teren ocupat

de către pârâta S.P.E.E.H.H. SA din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate

publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire;

să fie obligat pârâtul să le plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire, suma

de 40.499,01 euro (4499,89 mp x 9 euro/mp) reprezentând prețul real al terenului

ocupat și expropriat, suma de 79.200 RON (4499,89 mp=0,44ha x 9.000 RON/ha/an x

20 ani) sau echivalentul în euro de la data plății efective, reprezentând prejudiciul

cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada

1989-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut

de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată al

despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON la cursul oficial de schimb al Băncii

Naționale a României din data efectivă a plății. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pârâtul a depus întâmpinare

prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și prematurității formulării acțiunii

reclamanților, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția

lipsei calității procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA, iar pe fondul cauzei a cerut

respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin notele de ședință, pârâtul a invocat

și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru folosul de tras, pe perioada1989-2007.

Reprezentanta pârâtului

S.P.E.E.H.H. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice.

Prin întâmpinare, chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, și pe fond a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință

din 15 octombrie 2010 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului și excepția inadmisibilității, restul excepțiilor fiind unite cu fondul

cauzei.

Prin sentința civilă nr.

133/2013, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru folosul de tras solicitat de reclamanții R.C.

și P.M.F. pentru perioada 1990-2001.

A respins excepția prematurității

și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților R.C. și P.M.F.

Pe fond, prima instanță

a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că aceștia au calitate de persoane

expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 4436 mp, identificat

conform raportului de expertiză întocmit de experții C.A., I.D. și I.V.

A fost obligat pârâtul

Statul Român, reprezentat de S.P.E.E.H.H. SA, să plătească reclamanților suma de

153.573 RON cu titlu de despăgubiri, din care 113.118 RON reprezentând contravaloare

teren și 40.455 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum

și suma de 4.400 RON cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest

acțiunea principală și de asemenea a fost respinsă cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de S.P.E.E.H.H. SA București în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a analizat cu precădere excepțiile invocate de părți, reținând

următoarele:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor

Publice s-a constatat că, raportat la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție

instituită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de reprezentanta pârâtului

S.P.E.E.H.H. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului,

această excepție fiind apreciată ca fondată.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților R. s-a reținut că este nefondată,

de vreme ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40/1989, declarându-se

de utilitate publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare

amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul S1-S2, cu toate consecințele

ce decurg din Legea nr. 33/1994. Prin urmare, toți proprietarii sau moștenitorii

acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitate

procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit

de Legea nr. 33/1994 și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă

putându-și valorifica drepturile cuvenite în justiție.

Referitor la excepția

prematurității acțiunii, s-a reținut că în pofida tuturor diligențelor depuse de

persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru

terenul expropriat, S.P.E.E.H.H. SA nu a respectat și nu a parcurs procedura prevăzută

de lege, astfel că nu își poate invoca propria turpitudine în cauză.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras solicitat de reclamanți

pe perioada 1989-2007, s-a apreciat că aceasta trebuie analizată distinct în funcție

de cronologia în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți. Astfel,

pentru perioada 1990-2001, când pârâtul prin reprezentanta sa S.P.E.E.H.H. SA a

procedat la o expropriere de facto a terenurilor deținute de antecesorii reclamanților,

dreptul la acțiune în despăgubiri al acestora este prescris raportat la dispozițiile

art. 13 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002,

situația juridică a terenului se clarifică, acesta fiind expropriat de jure, astfel

că în speță nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, ci legea specială

care reglementează situația exproprierii pentru utilitate publică, respectiv Legea

nr. 33/1994, care nu face vorbire de prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri,

expropriatorul recunoscând exproprierea și având obligația de a despăgubi pe expropriat.

Prin urmare, față de aceste considerente, instanța a respins excepția prescripției

invocată de pârât pentru perioada 2002 și până la data introducerii acțiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că la începutul anului 1990, prepușii S.P.E.E.H.H. SA au procedat la decopertarea

terenurilor agricole riverane albiei râului S., la confluența cu râul M., în scopul

înfăptuirii amenajării hidroenergetice a râului S. pe sectorul S1-S2, potrivit Decretului

nr. 40/1989. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui

cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor

afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit,

Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția H.G.

nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de

utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate

să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin S.P.E.E.H.H. SA București.

Nici în acest nou context legislativ, pârâta S.P.E.E.H.H. SA nu a depus diligențele

necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor

expropriate, situație care trenează și în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor

afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de

folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă

de peste 20 de ani.

În această situație se

află și reclamanții, care, în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular

R.I., aspect dovedit cu actele de stare civilă depuse la dosar, au fost lipsiți

de dreptul de a folosi și de a dispune de terenurile lor în suprafață de 4436 mp,

ce au fost ocupate abuziv, inițial, astfel cum rezultă din declarația martorului

B.I.

Terenul a fost identificat

și evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experții I.D., C.A. și

I.V., stabilindu-se și valoarea beneficiului nerealizat de reclamanți prin lipsirea

lor de folosința terenului.

Potrivit dispozițiilor

art. 1-art. 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor

expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului, care în speță se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamanți

reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care aceștia

au fost lipsiți de folosința terenului. Instanța de fond a avut în vedere valoarea

reală a terenului în sumă de 113.118 RON calculată la 25,5 RON/mp, potrivit variantei

1 din raportul de expertiză, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un

an agricol pe acest teren, estimat la 4.495 RON/an.

În ceea ce privește perioada

pentru care li se cuvine reclamanților folosul de tras, s-a reținut că în mod legal

și echitabil aceasta se datorează din anul 2002, și până în prezent, întrucât odată

cu apariția H.G. nr. 392/2002, se clarifică situația juridică a terenurilor, ca

fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului S.P.E.E.H.H. SA fiind recunoscută

de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din

1990.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA, iar prin decizia civilă

nr. 78 din 31 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, s-a admis

apelul pârâtului, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în ce privește

cuantumul despăgubirilor, reprezentând folosul de tras, fiind redus cuantumul acestor

despăgubiri pe perioada 2007-2010 la suma de 13.485 RON (4.495 RON/an x 3 ani),

fiind menținută în rest hotărârea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Reclamanții sunt moștenitori

ai proprietarului tabular R.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și

extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârât.

Imobilele în litigiu,

înscrise în cartea funciară S.O., au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând

obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate

din 2002. Conform adeverinței din 2010 a comunei S.O., terenurile ocupate de amenajarea

hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse

căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Contrar susținerilor pârâtului,

terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest

decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea

hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”. Pentru executarea acestor lucrări,

fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren,

însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafață.

În procesul-verbal din 28 noiembrie 1990 au fost identificate topografic imobilele

expropriate prin Decretul nr. 40/1989, iar terenul aparținând antecesorului reclamanților

nu se regăsește între aceste imobile. Ca urmare, susținerea pârâtului în sensul

că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu au

fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică

de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul

S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA.

Expropriatorul a demarat

procedura de expropriere și implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii

în acest sens. Astfel pârâtul l-a notificat și pe antecesorul reclamanților. Față

de această stare de fapt, instanța de apel a constatat ca nefondate excepțiile invocate

de apelant, pentru următoarele considerente.

Prin Decretul nr. 40/1989

s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică

a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost

expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare

la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță

sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte

de declararea utilității publice.

De altfel, câtă vreme,

până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate

publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau

obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind și jurisprudența

instanței supreme (decizia civilă nr. 3383/2011).

Nu este lipsită de importanță

nici atitudinea pârâtului care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă, el însuși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută

de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel

moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform

legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că exproprierea

terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, instanța de apel a reținut

că nu pot fi primite argumentele apelantului pârât în sensul că reclamanții puteau

beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție

este anterioară exproprierii și ea nu poate produce efecte ultraactiv.

Pentru cele expuse, s-a

constatat că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția inadmisibilității.

În ce privește excepția

prematurității, s-a constatat că susținerile apelantului sunt de asemenea nefondate,

întrucât nu pot fi imputate reclamanților nici lipsa procedurilor prealabile stabilite

de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantul și nici lipsa unei despăgubiri

echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice

și de apele lacului de acumulare din zona B.-S1. Contrar susținerilor apelantului,

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu

de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu,

bunica reclamanților care a formulat cerere de restituire, R.E. fost îndrumată la

acel moment să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Nici excepția lipsei calității

procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ

de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este

reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în

judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare,

în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub

aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că bunica acestora,

(defuncta) R.E., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor

cooperativizate de la R.I., inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate

al antecesorului reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de

proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută de organele

statului, în speță Primăria comunei S.O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994

pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate,

nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptățirea

antecesorului reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută

de Statul Român prin demararea procedurii prevăzută de legea de expropriere, acesta,

după apariția H.G. nr. 392/2002, notificându-l pe antecesorul lor cu privire la

oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată,

întrucât la data notificării, persoana notificată era decedată, iar reclamanții

nu au avut cunoștință de notificare.

S-a reținut sub acest

aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamanți și

ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoane expropriate. Expropriatorul

nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative

emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului reclamanților

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Ca urmare, reține instanța

de apel, dacă s-ar accepta ipoteza, susținută de apelant, că reclamanții nu au calitate

procesuală activă, s-ar ajunge ca prin promovarea acțiunii de față, acestora să

li se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul

că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățiți să primească

despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificări.

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (decizia nr. 5045/2012 a secției

I civilă).

Față de aceste circumstanțe,

s-a constatat că reclamanții justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor

de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor

administrative, astfel că aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect s-a reținut

că potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță

legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și

Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de

bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea

să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile

competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile

pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă

din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative

sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate.

În speță, prin titlul

de proprietate din 2002 și adeverința din 2010, Statul, prin instituțiile sale administrative,

a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru

terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea

ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamanților.

Ca urmare, reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată

de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate

publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de

libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub

aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus

contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, reține instanța

de apel, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în

anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanții,

în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în

prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată

și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Ca urmare, instanța de

apel a constatat că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate,

astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Ca urmare, câtă vreme

dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acesta,

s-a reținut de către instanța de apel că nu pot fi primite susținerile apelantului

în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a autorului reclamanților

și că nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de toate aceste considerente,

instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Instanța de apel a constatat

ca nefondate și criticile privind cererea de chemare în garanție.

Potrivit art.

25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi și obligații,

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Așa cum s-a reținut, pârâta

nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această

calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun,

respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Ca urmare, se constată că prima instanță,

în mod corect, a respins cererea de chemare în garanție.

Referitor la criticile

apelantului pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește despăgubirile

reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza și suplimentul

la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară

nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este

acoperit de apele lacului S. din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă

de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui

în cauză.

Experții au propus mai

multe variante de determinare a cuantumului despăgubirilor. Într-o primă variantă,

s-a stabilit prețul terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit,

metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei

metode, experții au stabilit un preț de 25,5 RON/mp, respectiv 5,93 euro/mp.

Într-o altă variantă,

experții au determinat despăgubirile luând în calcul prețurile practicate de S.P.E.E.H.H.

SA, Sucursala Hațeg, care a achiziționat în 2003 și în 2008 terenuri în zona Hațeg.

Potrivit acestei variante, prețul mediu al unui metru pătrat este 8,16 euro.

Experții au mai propus

o variantă de stabilire a prețului terenului în litigiu pe baza ofertei de vânzare

și respectiv de cumpărare a unor terenuri similare, neocupate de apele lacului.

În aceste variante, experții au calculat un preț de 6,16 euro/mp (pe baza ofertelor

de vânzare) și respectiv un preț de 9,06 euro/mp (pe baza ofertelor de cumpărare).

În apel, pârâta a solicitat

efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea

terenului expropriat, susținând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că de valoarea terenului

este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă.

Pârâta a depus în fața instanței un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul

2006, având ca obiect o suprafață de 13155 mp pe raza satului C., comuna B.R.

Instanța de apel a constatat

ca nefondate susținerile apelantului pârât cu privire la valoarea despăgubirilor

pentru terenul expropriat.

Dispozițiile art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce privește calculul cuantumului despăgubirilor,

că experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum

în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același

fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții (contractul

depus neavând relevanță deoarece este încheiat cu 10 ani în urmă), în mod corect

s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului.

Dintre

toate variantele, instanța de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea

mai mică, respectiv de

5,93 euro/mp, valoare pe care reclamanții nu au contestat-o.

Ca urmare, s-a reținut

că prima instanță a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea

prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că aceste critici sunt nefondate.

În ce privește despăgubirile

reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța de apel a constatat că apelantul

a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat cuantumul acestora,

iar în al doilea rând s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune, susținând

că reclamantul ar fi putut fi îndreptățit la acordarea acestor despăgubiri doar

pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei acțiunea în pretenții fiind prescrisă.

În ce privește cuantumul

lipsei de folosință, se constată că instanța de fond a administrat proba testimonială,

martorul audiat declarând că înainte de a fi inundat, terenul în litigiu era un

teren productiv, pe care se cultiva grâu, porumb, cartofi, legume.

Contrar susținerilor apelantului

(care afirmă că instanța de fond a avut în vedere producția de grâu), s-a constatat

că valoarea lipsei de folosință a fost calculată luând în considerare culturile

de porumb, cartofi și legume. De altfel, chiar apelantul susține că este de notorietate

că în zonă se practicau culturi de cartofi și porumb.

Ca urmare, susținerile

apelantului cu privire la determinarea folosului nerealizat nu sunt fondate, Tribunalul

stabilind în mod corect, pe baza probelor administrate, că valoarea despăgubirilor

pentru folosul nerealizat este de 4.495 RON/an.

În ce

privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de

folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială,

despăgubirile reprezentând lipsa de folosință fiind guvernate de regulile răspunderii

civile delictuale, respectiv art. 998-art. 999 C. civ. Potrivit art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță,

d

reptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge

prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat

prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără

drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri

izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba

cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca

urmare, cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata lipsei de folosință,

ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii

trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind

prescrisă. În acest sens este și practica instanței supreme (decizia civilă nr.

446/2013, secția I civilă).

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA solicitând modificarea

ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ.:

Astfel sub aspectul soluționării

excepțiilor invocate cât și cu privire la fondul cauzei deduse judecății, criticile

recurentului vizează modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind

valoarea terenului expropriat.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, se invocă

faptul că preluarea terenurilor a avut loc anterior apariției Legii nr. 33/1994,

motiv pentru care este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea

de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției

acestui act normativ.

Astfel, se arată că reclamanții,

prin probatoriul administrat în cauză au demonstrat faptul că terenul ce face obiectul

prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea

și posesia lor ori a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes

național „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, neexistând nici

o probă la dosar care să ateste preluarea terenului din proprietatea lor ori a antecesorilor

lor.

Ca atare, se arată că

preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de

Stat al Republicii Socialiste România și că s-a probat cu înscrisuri elocvente,

această preluare, contrar celor reținute de instanța de apel în considerentele deciziei.

Se mai arată că, măsurile

pentru realizarea obiectivului de investiții au fost aprobate prin Anexa nr. 2 la

Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, beneficiarul

investiției fiind fosta întreprindere E. Hațeg din cadrul Ministerului Energiei

Electrice. În cuprinsul Anexei nr. 2 la Decretul nr. 40/1989, la pct. 5, se prevede

în mod expres preluarea unei suprafețe de 685 ha de teren situate în județul Hunedoara,

în vederea realizării obiectivului hidroenergetic „Amenajare hidroenergetică a râului

S. pe sectorul S1-S2: Se aprobă ocuparea și scoaterea din producția agricolă și

din fondul forestier a terenurilor necesare începerii execuției lucrărilor prevăzute

la pct. 4 (lucrările pentru realizarea obiectivului de investiții Amenajare hidroenergetică

a râului S. pe sectorul S1-S2) (...) Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă

se vor ocupa și cu acordul deținătorilor acestor terenuri (...)”.

Or, susține recurentul,

intimații-reclamanții nu au probat în speță proprietatea particulară a terenurilor

în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovada în acest sens sunt declarația martorului

administrată în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului

de expertiză efectuat în cauză, în condițiile în care probarea existenței dreptului

de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, este condiție sine qua

non pentru însăși verificarea aplicabilității Legii nr. 33/1994 la speța dedusă

judecății.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea

persoanelor (...)”.

Cum reclamanții nu au

făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii,

în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acțiunea întemeiată pe aceste

dispoziții fiind inadmisibilă.

În aceeași idee, recurentul

învederează că reclamanții pretind preluarea terenului anterior momentului apariției

Legii nr. 33/1994, însă își întemeiază în drept acțiunea pe dispozițiile acestui

act normativ.

Recurentul mai arată că,

în cazul în care instanța va înlătura critica cu privire la încălcarea de către

reclamanți a principiului neretroactivității legii civile, se impun a fi avute în

vedere următoarele aspecte:

Potrivit dispozițiilor

art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii

fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul

apariției acestei legi reparatorii, „pentru terenurile din extravilanul localităților,

foste proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului

în mod abuziv și se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroameliorații

sau de altă natură, se restituie, în condițiile legii, foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă

la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente,

din domeniul privat al statului, din aceeași localitate. În localitățile în care

compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora, în condițiile legii.

În cazul în care lucrările

pentru care suprafața de teren a fost expropriată nu au fost executate sau se află

în stadiu de proiect, suprafața preluată se restituie, la cerere, foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora”.

Se susține astfel că articolul

vizează exact situația existentă în speță cu atât mai mult cu cât modificările aduse

acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea

că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe

terenurile preluate.

În acest sens se face

trimitere la forma alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 1/2000, urmare modificărilor

aduse prin Legea nr. 247/2005: „Art. 4. - (1) Pentru terenurile din extravilanul

localităților, foste proprietăți ale persoanelor fizice și juridice, care au trecut

în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice

sau de hidroameliorații, pe care se desfășoară activități miniere de exploatare

sau operațiuni petroliere de dezvoltare-explorare și exploatare, se restituie, în

condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente

constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste

suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate

sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari. În cazurile în care compensarea

nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, în condițiile legii”.

În acest context, față

de imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu

în baza Legii nr. 18/1991 în contextul preluării/exproprierii de către stat a terenurilor

în cauză; față de pretinsa afectare a terenurilor „Amenajării hidroenergetice a

râului S. pe sectorul S1-S2”, recurentul susține că intimații-reclamanți aveau posibilitatea

solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care însă, nu au

înțeles să îl întreprindă.

În acest context nu putea

fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei

acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către

stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției

acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în

prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului (a se

vedea Legea nr. 1/2000).

În acest sens, se arată

că, deși instanța de apel reține în considerentele deciziei atacate criticile privind

susținerea inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

totuși în mod greșit soluționează excepția, apreciind eronat actul dedus judecății.

Recurentul arată că prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producția agricolă

și ocuparea a 685 ha și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții

„Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” și a lucrărilor conexe,

înainte de aprobarea proiectului de execuție. Acest act este cel prin care a fost

preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție, terenul intrând în proprietatea

statului. Din acest moment nu au mai operat transformări în ce privește deținătorul

proprietății.

Or, în contextul în care

terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea fostelor C.A.P., din

patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate pin decret emis anterior anului

1990, este discutabilă incidența Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta

presupune aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte

de intrarea ei în vigoare.

Reținerile instanței de

apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat, de fapt, efectuarea

de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări

care nu au vizat terenurile în litigiu, nu pot fi primite având în vedere că prin

acest decret s-a aprobat scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea

lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe,

înainte de aprobarea proiectului de execuție.

Față de toate susținerile

de mai sus, recurentul apreciază că se impune admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii astfel cum ea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

În ceea ce privește excepția

prematurității introducerii acțiunii, criticile aduse hotărârii instanței de apel

vizează următoarele aspecte:

Astfel, prematuritatea

promovării acțiunii, în opinia recurentului, este susținută și de aspectul nedovedirii

existenței procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

Tot cu referire la acest

aspect, se arătă că, potrivit principiului de drept „electa una via non datum recursus

ad alteram”, prin introducerea prezentei acțiuni atât timp cât nu a fost făcută

dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanții trebuiau sancționați

cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesual pasive a S.P.E.E.H.H. SA, se arată că în fața instanțelor

de fond și apel s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care

alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, din

27 decembrie 2004, prin care a preluat în concesiune bunurile proprietate publică

a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice

și terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării,

modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice,

conform programelor de investiții.

În opinia recurentului,

este dovada clară a faptului ca S.P.E.E.H.H. SA nu este proprietară a obiectivelor

hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor

obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a

concesionat aceste obiective și terenuri societății noastre, în vederea realizării

unei activități de interes național.

În același sens, s-a mai

susținut că obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului S.

pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la

bugetul de stat și nu din fonduri proprii ale S.P.E.E.H.H. SA, sens în care stau

și înscrisurile depuse la dosar, unde din lista de inventariere a mijloacelor fixe,

reiese în mod clar faptul că sunt în discuție bunuri din domeniul public al statului,

nesupuse amortizării.

În acest sens, se apreciază

că în speță, în cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamanților la, primirea

despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute

în sarcina S.P.E.E.H.H. SA, ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă

aceste plăți, Ministerul Finanțelor Publice.

Pe aceste considerente,

susține recurentul, s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție, introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă

plata despăgubirilor.

Or, susține recurentul,

instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele

invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive sub aspectul

plații despăgubirilor, ceea face incident motivul de recurs reglementat de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, cu privire

la aceste aspecte doctrina apreciază în sensul că aceasta situație se circumscrie

clar motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., hotărârea putând fi modificată pentru acest motiv.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesual active a reclamanților, recurentul învederează că, în

speță, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamanților

la succesiunile defunctului lor, și nicidecum vocația concretă pe terenurile aflate

în litigiu, astfel cum, de altfel, și instanța de fond a reținut.

În opinia recurentului,

probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de

înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor

agricole iar reclamanții nu au dovedit calitatea lor de persoane îndreptățite a

primi despăgubiri în baza legii exproprierii, cu atât mai mult cu cât, cooperativizarea

terenurilor antecesorului reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului

lor de proprietate.

În contextul în care terenurile

nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii

nr. 18/1991, reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele

neaflându-se în patrimoniul antecesorului acestora la momentul decesului.

În acest sens recurentul

arată că a identificat proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului

hidroenergetic și a notificat prin executor judecătoresc propunerea de preț făcută

cu privire la terenurile expropriate, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar.

Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calității de proprietar

pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamanții

sau antecesorii lor.

Dincolo de faptul că reclamanții

din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț

făcută, în opinia recurentului însemnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta

de preț propusă, însă aceștia nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității

de proprietar al acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă,

documente de proprietate etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor

pentru respectivele terenuri.

O altă critică vizează

faptul că instanța de apel este inconsecventă în cuprinsul hotărârii recurate fiind

reținute aspecte contradictorii. Astfel, pe de o parte s-a reținut că „reclamanții

nu au avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte s-a reținut că

„pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de

Legea nr. 33/1994.”

De asemenea, greșit reține

instanța că „reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări” pentru că „notificările

au fost emise pe numele antecesorilor”.

În aceeași idee, se susține

că în mod greșit instanța reține că „îndreptățirea reclamanților la despăgubiri

în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de

către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere.

În raport de aceste aspecte,

se susține că aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu

clar motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., hotărârea putând fi modificată pentru acest motiv.

Pe fondul cauzei, recurentul

susține că

atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut eronat îndreptățirea reclamanților

la despăgubiri în sumă de 113.118 RON pentru terenul expropriat în suprafața de

4436 mp.

Astfel se arată că deși

reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, aceștia neavând un titlu

valabil asupra terenului

Or, atâta vreme cât nu

s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, nu se poate invoca

aplicarea Legii nr. 33/1994 și, mai mult decât atât S.P.E.E.H.H. SA a ocupat un

teren care la momentul deversării lacului de acumulare era proprietatea fostei C.A.P.

și nu a persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanților.

Se susține astfel că,

în mod nejustificat, instanța de fond și ulterior și instanța de apel au acordat

reclamanților despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens

concluziile raportului de expertiză, la care a formulat obiecțiuni și chiar o solicitare

de contraexpertiză.

În opinia recurentului,

valoarea stabilită de experți de 5,93 euro/mp este ipotetică și nereală și nu respectă

prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă

nu există o piață a terenurilor.

Prin urmare, recurentul

susține că în cauză au fost încălcate

dispozițiile imperative ale art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care nu s-a ținut cont de faptul că valoarea

terenului ce face obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport

de valoarea cu care se vând efectiv terenuri în zonă, cu atât mai mult cu cât, în

contextul economic actual, tranzacțiile imobiliare sunt în mare parte stopate.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

7-pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește critica

legată de modul de soluționare a excepțiilor de procedură, ce se impun a fi analizate

înainte de criticile vizând fondul pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., sunt de reținut următoarele aspecte:

Soluția instanțelor de

fond și apel cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii este legală, având

în vedere că prin emiterea H.G. nr. 392/2002 și H.G. nr. 968/2004, s-a recunoscut

că, până la declararea utilității publice, a operat o expropriere de fapt a terenurilor

în litigiu, preluate în anii 1990-1991.

Persoanele supuse procedurii

de expropriere nu puteau fi obligate să aștepte sesizarea instanței de către expropriator,

în condițiile în care terenurile au fost efectiv ocupate de lucrarea de utilitate

publică.

În cadrul procedurii de

expropriere deja declanșate de expropriator au fost epuizate, anterior formulării

acțiunii, fazele premergătoare (ale procedurii de expropriere), respectiv întocmirea

documentației de expropriere, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele

recunoscute ca fiind proprietari, printre care și autorii reclamanților, decedați

la acel moment, așa cum rezultă din certificatele de moștenitor depus la dosar.

Susținerile și argumentele

invocate de recurent în sprijinul excepției inadmisibilității în sensul că terenurile

erau ocupate înainte de apariția Legii nr. 33/1994 și că exproprierea a operat în

baza Decretului nr. 40/1989 nu pot fi primite.

Prin Decretul nr. 40/1989

s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică

a râului S., lucrările vizând terenurile ce figurează în procesul verbal de identificare

a imobilelor pentru care fostul C.A.P. și-a dat avizul favorabil.

Terenurile în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 și, prin urmare, legea aplicabilă, în

vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994.

Nu are relevanță, sub

acest aspect, împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte

de declararea utilității publice.

Câtă vreme, până la apariția

H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică,

dreptul la acțiunea în despăgubiri nu era născut.

În consecință, Înalta

Curte reține că este nefondat argumentul recurentului în sensul că reclamanții puteau

beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, această dispoziție fiind

anterioară exproprierii, nu poate produce efecte ultraactiv.

Prin urmare, s-a apreciat

corect că acțiunea nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 18/1990

și ale Legii nr. 1/2000.

Critica recurentului vizând

modul de soluționare a excepției prematurității acțiunii este, de asemenea, nefondată.

Invocându-și propria culpă,

în condițiile în care a nesocotit dispozițiile legale cu privire la expropriere,

preluând terenurile faptic, fără o justă și prealabilă despăgubire, pârâtul reproșează

reclamanților că nu au așteptat sesizarea instanței de către expropriator. O asemenea

susținere nu poate fi primită întrucât, așa cum s-a arătat terenul a fost efectiv

ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unei proceduri declanșate de

expropriator, a cărei nefinalizare nu poate fi imputată reclamanților.

Astfel Înalta Curte reține,

că instanțele de fond și apel au soluționat corect și excepția lipsei calității

procesuale pasive a S.P.E.E.H.H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor solicitate

de reclamanți.

Potrivit dispozițiilor

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, calitatea de expropriator în înțelesul acestei legi aparține statului,

prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național și județele,

municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local.

H.G. nr. 392/2002, prin

care s-a dispus exproprierea terenului care face obiectul litigiului, prevede la

art. 2 calitatea de expropriator a Statului Român prin S.P.E.E.H.H. SA, aflată sub

autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.

Din interpretarea celor

două norme legale rezultă că expropriatorul este, într-adevăr, Statul Român, prin

S.P.E.E.H.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor, actualmente

Ministerul Economiei.

Ca atare, în speță, calitatea

procesuală pasivă nu poate aparține decât instituției abilitate și indicate expres

în actul de expropriere, ca reprezentant legal al Statului Român.

Nici critica referitoare

la greșita respingere a excepției de fond referitoare la lipsa calității procesuale

active a reclamanților nu este întemeiată.

Instanța de apel a constatat

corect că dreptul de proprietate al antecesorului reclamanților asupra terenurilor

cooperativizate a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate (pentru

o parte din imobile) din 2002 cât și a adeverinței din 2010 emise de comuna S.O.,

din care rezultă că terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S.

nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite

de Legea nr. 33