ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 457/2015

Deliberând asupra recursurilor de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 6 mai 2010, sub nr. 2202/97/2010, reclamanții B.I. și G.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentant de SC H. SA București, să se constate că sunt proprietari, în calitate de nepoți și fii ai defuncților M.I. (bunic) și B.I. (tată), asupra terenului în suprafață de 7.598,75 mp, care a fost ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără plata vreunei despăgubiri.

Reclamanții au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumei de 68.388,75 euro, cu titlu de despăgubiri (9 euro/mp), reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat și a sumei de 135.000 lei sau echivalentul în euro de la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltelor care s-ar fi obținut de pe acest teren; de asemenea, au solicitat să se stabilească un termen de plată a despăgubirilor iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al BNR de la data plății. Pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și prematurității formulării acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Reprezentanta pârâtului a formulat și o cerere de chemare în garanție a M.F.P. Prin întâmpinare, chematul în garanție M.F.P. a solicitat, pe cale de excepție, respingerea cererii de chemare în garanție, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin încheierea de ședință din 03 septembrie 2010, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a inadmisibilității acțiunii și a dispus unirea cu fondul a excepțiilor prematurității acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție. Prin sentința civilă nr. 239 din 18 septembrie 2013, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989-2001, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului - chemat în garanție M.F.P. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanții au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 5.284 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții C.I., V.I., L.G.T. și S.M. și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, să plătească reclamanților suma de 160.206 lei cu titlu de despăgubiri (din care 112.380 lei reprezentând contravaloare teren și 47.826 lei reprezentând folos de tras pe perioada anilor 2002-2010), precum și suma de 4.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins, în rest, acțiunea.

De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva M.F.P. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Hunedoara a reținut, cu referire la excepția lipsei calității procesuale active, că reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari M.M., B.I. și B.M., B.P. și M.I., ale căror terenuri au fost expropriate de facto din anul 1990 și de jure o dată cu apariția H.G. nr. 392/2002, justifică calitatea procesuală activă în cauză, câtă vreme nu au fost despăgubiți pentru terenul preluat antecesorilor lor, așa cum prevede Legea nr. 33/1994. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru folosul de tras solicitat de aceștia pe perioada 1989-2010, s-a reținut că ea trebuie analizată distinct în funcție de cronologia în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți.

Astfel, pentru perioada 1990-2001, când pârâtul prin reprezentanta sa SC H. SA a procedat la o expropriere de facto a terenurilor deținute de antecesorii reclamanților, dreptul la acțiune în despăgubiri al acestora este prescris raportat la dispozițiile art. 13 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, situația juridică a terenului s-a clarificat, în sensul că acesta a fost expropriat de jure, astfel că în speță nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, ci Legea nr. 33/1994, care reglementează situația exproprierii pentru utilitate publică, act normativ care nu face vorbire despre prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea și având obligația de a-l despăgubi pe expropriat.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului-chemat în garanție M.F.P. a fost găsită întemeiată de tribunal care a arătat că, față de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se află în subordinea M.E.C. Pe fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul Mureș, în scopul realizării amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1988.

Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor. Odată cu apariția Legii nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național, urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român, reprezentat prin SC P.E.E.H. SA București.

Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În aceeași situație s-au aflat și reclamanții care, în calitate de moștenitori legali ai proprietarilor tabulari M.M., B.I., B.M., B.P. și M.I., aspect dovedit cu actele de stare civilă și arborele genealogic depus în cauză, au fost lipsiți începând cu anul 1990 de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul în suprafață de 5.284 mp, ce a fost inițial ocupat abuziv de prepușii reprezentantei pârâtului.

Terenul a fost identificat și evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experții C.I., V.I., L.G.T. și S.M., stabilindu-se și valoarea beneficiului nerealizat de reclamanți prin lipsirea lor de folosința terenului. Față de dispozițiile art. 1 - 4 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, reținând că despăgubirea ce se cuvine reclamanților se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat acestora (respectiv contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului) prima instanță a apreciat că valoarea reală a terenului expropriat este de 112.380 lei (calculată la 2,4 lei/mp pentru cei 968 mp pășune și 25,5 lei/mp pentru cei 4.316 mp teren arabil), la care se adaugă venitul nerealizat de reclamanți de pe aceste terenuri estimat la 4.393 lei/an agricol pentru terenul arabil și 921 lei/an agricol de pe terenul cu destinația de pășune.

În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, tribunalul a arătat că în mod legal și echitabil aceasta are ca punct de început anul 2002, și se întinde până în prezent, întrucât o dată cu apariția H.G. nr. 392/2002 a fost clarificată situația juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului, SC H. SA, fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită în anul 1990. Cuantumul despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 2002 - 2010 inclusiv a fost stabilit la 47.826 lei. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat și la plata către reclamanți a sumei de 4.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și onorariul experților.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, care a solicitat desființarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată. Apelantul-pârât a reiterat excepțiile invocate în fața instanței de fond, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile reprezentând folosul de tras. Pe fond, apelantul-pârât a susținut, în esență, că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil asupra terenului; urmare declarării utilității publice a obiectivului hidroenergetic, pârâtul a demarat procedura de notificare a persoanelor îndreptățite la despăgubiri, însă reclamanții nu a formulat, în termen legal, întâmpinare.

Prin urmare, prețul propus de acesta a fost acceptat de reclamanți, astfel că despăgubirile acordate de instanță sunt neîntemeiate. A mai arătat apelantul-pârât că nu au fost respectate dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că de valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA împotriva sentinței civile nr. 239 din 18 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și în consecință, a schimbat, în parte, sentința atacată în ceea ce privește despăgubirile acordate, pe care le-a redus la 128.322 lei, reprezentând contravaloare teren și folos de tras pe perioada 2007-2010.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari M.I., B.I. și B.M.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și extrasele de carte funciară depuse la dosar, acest aspect nefiind contestat de pârât. Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 1990, însă terenurile afectate de amenajarea hidroelectrică (A.H.E.) a râului Strei, care fac obiectul cauzei de față, nu sunt cuprinse în acest titlu de proprietate. Contrar susținerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”.

Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafață, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H. SA. Cu privire la terenurile afectate de A.H.E.

Strei, este de reținut că SC H. SA a transmis Comisiei Județene de Fond Funciar Hunedoara adresa din 13 decembrie 2006, prin care a solicitat să fie aprobată emiterea titlurilor de proprietate pentru deținătorii de terenuri pe care această societate i-a identificat, pentru ca aceste terenuri să poată fi vândute M.E.C., respectiv SC H. SA În justificarea acestei solicitări, SC H. SA a arătat că, prin scrisoarea din 1991 a prefectului județului Hunedoara, s-a luat decizia de a nu se emite titluri de proprietate pentru terenurile agricole afectate de amenajare. După adoptarea H.G. nr. 392/2002, SC H. SA a identificat terenurile afectate de investiții și precum și pe majoritatea moștenitorilor proprietarilor tabulari care urmau a fi puși în posesie.

Prin documentația întocmită de SC H. SA, au fost identificate terenurile ce sunt afectate de AHE Strei, precum și proprietarii tabulari, antecesorii reclamanților figurând în tabelul întocmit cu această ocazie la pozițiile 3, 79 și 618. Față de această stare de fapt, curtea de apel a apreciat că nu sunt fondate excepțiile invocate de apelant. Astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, apelantul-pârât a adus două argumente, și anume: 1) terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, și 2) exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989. Însă, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu.

Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme, până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

A subliniat instanța de apel că, în cauză, nu este lipsită de importanță atitudinea pârâtului care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a identificat pe antecesorii reclamanților în documentația întocmită în acest sens, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației care reglementează exproprierea. Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel a găsit nefondate argumentele apelantului-pârât conform cărora reclamanții putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA s-a reținut că de vreme ce prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de această societate (art. 2 din H.G. nr. 392/2002), SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului, iar nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor acestora a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin includerea acestora în tabelul cu proprietarii terenurilor ce fac obiectul H.G.

nr. 392/2002. A reținut, de asemenea, instanța de apel că limitele investirii instanței sunt determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care li s-a recunoscut antecesorilor reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de apelant, că reclamanții nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge în situația ca prin promovarea acțiunii de față, acestora să li se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățiți să primească despăgubirile stabilite de expropriator.

În consecință, curtea de apel a apreciat că reclamanții justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative; aceștia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect s-a arătat că potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O.

a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanții, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamanții îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În speță, prin titlul de proprietate din 2003 și adeverința din 2010, Statul Român, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat.

Ca urmare, reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei). În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002.

Reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, curtea de apel a constatat că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă. Cu referire la susținerile apelantului-pârât, care a arătat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâtul identificându-i în documentația întocmită în baza H.G.

nr. 392/2002. Conform înscrisurilor depuse la dosar (constând în acte de stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic), reclamanții sunt succesorii proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu iar potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Față de aceste considerente, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Cu referire la criticile apelantului-pârât care au vizat fondul cauzei, curtea de apel a reținut următoarele: În privința despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au identificat terenul în litigiu, stabilind că suprafața ce a aparținut antecesorilor reclamanților este de 5.283,67 mp, din care 4.316 mp teren arabil și 961,67 mp pășune. Cu privire la prețul de circulație, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Față de această constatare, experții au propus un preț de circulație calculat după metoda de evaluare a terenului pe bază de profit și au stabilind un preț de 25,5 lei /mp pentru terenul arabil și de 2,4 lei /mp pentru pășune. În faza procesuală a apelului pârâta a depus mai multe contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2012 de SC H. SA cu persoane fizice și juridice, având ca obiect terenuri intravilane și extravilane pe raza com. Bretea Română. Față de aceste înscrisuri noi, s-a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul de a se stabili prețul de circulație al imobilului având în vedere aceste contracte dar și altele care pot fi identificate. Experții au opinat în sensul că acele contracte încheiate de SC Hidroelectrica nu reprezintă tranzacții veritabile ci despăgubiri acordate conform expertizei întocmită la solicitarea cumpărătorului.

Coroborând aceste concluzii cu celelalte probe de la dosar curtea de apel a constatat că în anul 2007, la solicitarea SC H. SA, a fost întocmit un raport de expertiză de către expert F.I. pentru stabilirea valorii terenurilor afectate de A.H.E. Strei. Potrivit acestei lucrări, din analiza pieței și a informațiilor culese de expert din zona în care este amplasat terenul, până la momentul efectuării expertizei s-au făcut puține tranzacții cu terenuri similare, care nu sunt relevante pentru a fi utilizate în determinarea prețului de piață prin metoda comparației directe. În aceste circumstanțe, expertul a propus ca prețul de piață să fie determinat prin metoda valorii de referință, denumită și metoda profitului terenului, stabilind un preț de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol și 1,57 euro/mp pentru fânaț.

Curtea de apel a reținut că în toate contractele pe care SC H. SA le-a încheiat în 2012, prețul a fost cel stabilit în 2007, respectiv de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol și 1,57 euro/mp pentru fânaț; având în vedere că singurul cumpărător din aceste contracte a fost SC H. SA iar prețurile (stabilite prin expertiză tot pe baza profitului) sunt aceleași, indiferent de vânzător sau de suprafața ce face obiectul vânzării, nu se poate vorbi de o piață imobiliară reală în zonă. Ca urmare, s-a apreciat că prima instanță a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, curtea de apel a constatat că apelantul-pârât a adus critici sub un dublu aspect, în sensul că a criticat cuantumul acestora și a invocat prescripția dreptului material la acțiune, susținând că reclamanții ar fi putut fi îndreptățiți la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei pretențiile fiind prescrise. În ceea ce privește cuantumul lipsei de folosință, curtea de apel a constatat că la stabilirea acestor despăgubiri au fost avute în vedere atât gradul de fertilitate (teren de luncă, situat în prima terasă a râului Strei, aproape de sursa de apă), cât și culturile specifice zonei Hațegului (culturi de porumb, cartofi, alte legume).

În consecință, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, criticile apelantului fiind nefondate. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților de a solicita contravaloarea lipsei de folosință, s-a constatat că această cerere este una patrimonială; potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. A arătat instanța de apel că terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în baza căruia se naște dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea fără drept terenului de către expropriator, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În consecință, cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata contra valorii lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea de apel nu a primit susținerile intimaților-reclamanți în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, având în vedere că despăgubirile la care se referă aceste dispoziții includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

În consecință, au fost găsite fondate criticile formulate de apelantul-pârât cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, a fost admis apelul declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o a schimbat-o, în parte, sub aspectul despăgubirilor pe care le-a redus la suma de 128.322 lei, reprezentând contravaloare teren, și folosul de tras pe perioada 2007-2010. La data de 11 august 2014, apelantul-pârât Statul Român, prin SC H. SA, a solicitat completarea Deciziei civile nr. 45/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în sensul ca instanța de apel să se pronunțe și cu privire la cererea incidentală de chemare în garanție. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 281 2 C. proc.

civ. Intimatele-reclamante G.F. și N.D. (moștenitoarea reclamantului inițial B.I., conform Certificatului de legatar din 04 iulie 2014 eliberat de B.N.P., V.M.C.), au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de completare a dispozitivului. Prin Decizia civilă nr. 77 din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 45/2014 pronunțată de aceeași instanță, formulată de apelantul Statul Român, prin SC H. SA, reținând următoarele: Potrivit art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., completarea hotărârii se poate solicita atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri incidentale; aceasta presupune ca cererea incidentală să fie formulată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei completare se cere.

În cauză, cererea de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P., a fost formulată în fața primei instanțe, iar tribunalul s-a pronunțat asupra ei, în sensul respingerii. În apel, pârâtul nu a formulat o nouă cerere de chemare în garanție, ci a adus critici cu privire la soluția dată acestei cereri. Ca urmare, ceea ce invocă apelantul este nepronunțarea asupra unui motiv de apel, iar nu asupra unei cereri incidentale, așa cum de altfel a și susținut în dezbateri. S-a arătat, de asemenea, că prin Decizia civilă nr. 45/2014, curtea de apel a admis apelul formulat de apelantul-pârât și a schimbat, în parte, hotărârea primei instanțe în ceea ce privește despăgubirile, fiind menținută, în rest, sentința atacată.

Aceasta înseamnă că a fost menținută inclusiv soluția cu privire la cererea de chemare în garanție, instanța reținând legitimitatea procesuală a SC H. SA, care stă în proces în calitate de reprezentat al Statului Român, iar nu în nume propriu. Pentru considerentele expuse, curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a respins cererea de completare a Deciziei civile nr. 45/2014. Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA I. Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 45/2014, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea hotărârii.

Cu titlu prealabil, reprezentanta recurentului-pârât a arătat că, întrucât asupra cererii de chemare în garanție instanța de apel nu s-a pronunțat, își rezervă dreptul de a recura soluția dată acestui capăt de cerere, în condițiile în care a formulat cerere de completare a hotărârii în condițiile art. 281 2 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că la data de 20 martie 2014, instanța de apel a dispus o completare a raportului de expertiză, stabilind ca obiectiv determinarea unei variante de calcul cu luarea în considerare a prețului din contractele de vânzare care au fost puse la dispoziție de către această parte.

La termenul din 17 aprilie 2014, experții au intitulat completarea de expertiză „răspuns la obiecțiuni”, refuzând sa efectueze suplimentul de expertiză pe care instanța l-a dispus prin încheierea din data de 20 martie 2014, cu motivarea că nu au putut identifica și alte contracte întrucât notarii publici nu furnizează informații din considerente care țin de prelucrarea datelor cu caracter personal. Recurentul-pârât a arătat că a formulat în termen obiecțiuni, învederând instanței faptul că experții nu au procedat la efectuarea completării de expertiză pe care instanța a admis-o; în cuprinsul obiecțiunilor a probat împrejurarea că terenurile ce fac obiectul contractelor sunt similare ca amplasament și categorie de folosință cu terenurile în litigiu, fiind respectate astfel cerințele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care apreciază că prețul acestor contracte trebuie luat în calcul la determinarea valorii terenului expropriat.

La termenul din 15 mai 2014, instanța de apel, deși a pronunțat încheierea de ședința din data de 20 martie 2014, prin care a admis completarea de expertiză, i-a respins obiecțiunile privitoare la neefectuarea expertizei, fără a dispune transmiterea unei adrese către O.C.P.I. local ori către C.N.P. în vederea furnizării informațiilor necesare. Cum încheierea prin care s-a admis completarea de expertiză reprezintă o încheiere interlocutorie asupra căreia instanța nu mai poate reveni, conform dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a acționat în sens contrar acestor prevederi, fapt ce a condus la încălcarea dispozițiilor de drept procedural cu consecința producerii unei denegări de dreptate și a încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil.

Prin urmare, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală sub aspectul încălcării formelor procedurale și a principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 18/1991 și pe cele ale Legii nr. 1/2000 (privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991) întrucât, notificarea a fost emisă sub condiția dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului și a dobândirii prin moștenire, în condițiile legii.

În acest sens, există adresa din 2006 prin care a solicitat Primăriei Sântamarie-Orlea eliberarea titlurilor de proprietate către proprietarii tabulari în vederea finalizării procedurii de expropriere. Având în vedere că o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991, a fost depusă în vederea retrocedării suprafeței de teren, aceasta fiind consemnată în Registrul Agricol al cooperativei agricole de producție, aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de intimatele-reclamante în vederea întregirii suprafeței de teren la care se consideră îndreptățite. A susținut recurentul-pârât că dispozițiile legii fondului funciar pun la dispoziție celui îndreptățit acțiuni prin care să poată contesta modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel, într-o primă etapă, potrivit dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 18/1991, cel care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate are la dispoziție o contestație care este soluționată de comisiile județe iar, conform prevederilor art. 53 alin. (2) din aceeași lege, hotărârea pronunțată de comisia județeană în soluționarea contestației, este suspusă controlului judecătoresc al instanței în a cărei circumscripție se află situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, intimatele-reclamante aveau la dispoziție exclusiv acțiunile din cadrul procedurii declanșate potrivit legii fondului funciar, conform principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram”.

Mai mult, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanții aveau la dispoziție și dreptul la despăgubiri conferit de art. 4 din acest act normativ care prevede că în privința terenurilor aflate în extravilanul localităților pe suprafața cărora se afla amenajate construcții hidrotehnice, reconstituirea dreptului se face prin predarea unor „suprafețe echivalente din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate; în localitățile în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii.

Prin urmare, în contextul dispozițiilor imperative expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 1/2000, în situația în care nu este posibilă emiterea unor titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 asupra unor terenuri în compensarea proprietății preluate abuziv, foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor primi despăgubiri. Cum o procedură în temeiul unei legi a fost pornită, nu este permisă părăsirea acesteia și declanșarea unei alte proceduri. A susținut recurentul că, în speță, procedura prin care intimatele-reclamante sunt îndreptățite la a obține despăgubiri este cea instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, care a fost declanșată, astfel că este inadmisibilă declanșarea unei acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri conform procedurii exproprierii.

S-a arătat că, sub un alt aspect, inadmisibilitatea acțiunii se impune a fi analizată și din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care prima instanță în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii exproprierii. Conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor (...)”. Având în vedere că în cauză la momentul exproprierii, respectiv în momentul de față nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, acțiunea reclamanților în baza legii exproprierii nu este admisibilă.

Prima instanță a reținut faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la acțiunea pe temeiul legii exproprierii în considerarea calității lor de moștenitori ai antecesorilor întrucât moștenirea este un mod de dobândire a proprietății conform legii. Deși succesiunea constituie mod de dobândire a proprietății, ea reprezintă un transfer de drepturi și obligații de la defunct către moștenitori numai în limita patrimoniul succesoral. În consecință, intimatele-reclamante au dobândit drepturile aparținând antecesorilor lor numai în limita patrimoniului succesoral, ele neputând dobândi mai mult decât aveau autorii lor în baza principiului de drept cu aplicabilitate generală „nemo dat quod non habet”. Or, în condițiile în care nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, în acest patrimoniu succesoral nu există bunul imobil asupra căruia se cer despăgubiri ci a fost transmis doar un drept potestativ de a cerere reconstituirea potrivit legii fondului funciar.

În concluzie, hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 18/1991, precum și a Legii nr. 1/2000, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală întrucât încalcă prevederile imperative ale Legii nr. 213/1998, privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică. Astfel, exproprierea, conform dispozițiilor exprese ale art. 7 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică prin care, în condițiile legii, se trec anumite bunuri pentru lucrări de interes național sau local, din proprietate privată în proprietatea publică a statului.

Astfel, prin efectul exproprierii, imobilul dobândește calitatea de bun proprietate publică iar conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică nu poate aparține decât statului sau unităților administrativ-teritoriale; asupra bunurilor proprietate publică se pot institui doar drepturi de administrare, concesionare sau închiriere. În speță, SC H. SA are calitatea de concedent în baza contractului de concesiune din 27 decembrie 2004. Prin urmare, aceasta nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică, motiv pentru care nu poate fi subiect al unei proceduri prin care se urmărește dobândirea unui drept de proprietate publică.

Cum exproprierea este un mod de dobândire a proprietății publice, toate costurile aferente acestei dobândiri revin titularului dreptului, prin urmare, despăgubirile ca preț al dreptului de proprietate publică sunt în mod evident în sarcina titularului dreptului, respectiv Statul Român, în calitate de expropriator conform art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care reprezintă actul normativ prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului Subcetate-Simeria. Calitatea societății SC H. SA rezultând din acest act nu poate fi decât aceea de reprezentant al Statului Român. Dacă s-ar considera că ar avea altă calitate, s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 213/1998, care prevăd că singurii subiecți ai dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ teritoriale.

Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără echivoc că nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedește lipsa calității procesuale pasive a acesteia în raport cu obiectul prezentului litigiu. Cu referire la calitatea procesuală activă, recurentul-pârât, prin SC H. SA, a arătat că prima instanță nu a avut în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greșit legea de drept material care reglementează aspectele succesorale și, totodată, a dat o interpretare greșită actelor de stare civilă depuse de reclamanți.

S-a arătat că notificarea i-a vizat pe proprietarii tabulari, iar nu pe posibilii succesori ai acestora, astfel că prin notificare nu s-a recunoscut dreptul de proprietate în ceea ce le privește pe intimatele-reclamante, acestea fiind obligate să facă dovada calității de succesori prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege; actele de stare civilă care au fost depuse în dovedirea calității de moștenitor atestă doar vocația succesorală. Prin urmare, vocația la moștenire nu se confundă cu calitatea propriu-zisă de moștenitor întrucât ea este doar o parte componentă a calității de moștenitor, reprezintă o simplă aptitudine a intimatelor-reclamante de a moșteni în considerarea legăturilor de rudenie și se probează cu actele de stare civilă.

Or, pentru ca o persoană să aibă calitatea de moștenitor, aceasta trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiții legale, și anume: să aibă capacitate de a moșteni, în sensul că trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii; să aibă vocație succesorală la moștenirea defunctului, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui testament; să nu fie nedemnă de a moșteni astfel cum statuează prevederile art. 655 și următoarele C. civ.; să accepte moștenirea în termenul de prescripție de 6 luni imperativ stabilit prin dispozițiile art. 700 C. civ., în caz contrar, dreptul acesteia de a accepta succesiunea se prescrie. Ca atare, în lipsa dovezii acceptării moștenirii printr-un act de acceptare expresă sau tacită în termenul de prescripție de 6 luni, calculat de la data deschiderii succesiunii, dreptul asupra bunurilor succesorale se stinge cu consecința pierderii dreptul la despăgubiri asupra terenului ce reprezintă bunul succesoral.

A susținut recurentul că, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., intimatele-reclamante aveau obligația de a proba că sunt titularele dreptului dedus judecații, în sensul dovedirii calității lor de moștenitoare, în condițiile legale expuse. Cu referire la considerentele prin care instanța de apel a arătat că, în ipoteza în care s-ar reține o lipsă a calității procesuale active a reclamanților, acestora li s-ar crea o situație mai grea, recurentul a susținut că dovedirea calității de moștenitor prin întrunirea cerințelor legale pentru obținerea despăgubirilor reprezintă o condiție legitimă, a cărei nerespectare dă naștere unor situații juridice incerte de natură a prejudicia drepturile altor posibili succesibili care ar fi îndreptățiți cu prioritate.

Astfel, în situația reclamanților, care pretind despăgubiri de pe urma terenurilor aparținând rudelor colaterale de gradul 2 sau 3, este posibil să existe moștenitori din clasa I care să fie îndreptățiți înaintea reclamanților și al căror drept să fie, în acest fel, prejudiciat. A concluzionat recurentul că moștenirea este un mod de dobândire a proprietății conform legii, iar dreptul la despăgubiri este o subrogație cu titlu particular a dreptului de proprietate asupra bunului succesoral, însă îndreptățirea la aceste despăgubiri nu se poate face decât în condițiile în care în prealabil s-a constatat calitatea de moștenitori a reclamanților prin îndeplinirea cerințelor legale, aspect care nu poate face obiectul analizei în cadrul unui proces privind exproprierea.

Pe fond, recurentul-pârât a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 33/1994. Astfel, cu referire la valoarea terenului expropriat, nu este respectat criteriul legal de determinare prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece prețurile din contractele de vânzare pe care le-a prezentat trebuie luate în considerare la stabilirea valorii terenurilor expropriate întrucât îndeplinesc celor două cerințe legale prevăzute de textul legal evocat, respectiv se referă la imobile situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (județul Hunedoara), care se află la o distanță mică între ele, de-a lungul aceluiași râu și sunt de același fel (terenuri cu destinație agricolă, arabile și pajiști - pășuni și fânețe).

Recurentul a invocat în acest sens decizii de speță date de Curtea de Apel București (Decizia civilă nr. 174 din 18 februarie 2011) și Înalta Curte de Casație și Justiție (Deciziile nr. 278 din 25 ianuarie 2013 și nr. 4241/2012). În ceea ce privește lipsa de folos agricol, solicitată ca o componentă a despăgubirilor, recurentul-pârât a arătat că cel expropriat trebuie să facă dovada acestora conform prevederilor art. 26 alin. (2) teza a doua, care stipulează că: „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând (...) precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare dovezile prezentate de aceștia”, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a intimatelor- reclamante.

A susținut, de asemenea, recurentul că lipsa de folosință a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol care este calificat conform prevederilor legii și doctrinei civile ca fiind fructe industriale. Or, potențialitatea obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu lipsa efectivă de folosință, întrucât nu este cert că reclamanții ar fi procedat la cultivarea acelui teren la nivelul stabilit prin expertiză, prejudiciul fiind unul eventual. În contextul în care reclamanții au rămas în pasivitate de la momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 și până la momentul introducerii acțiunii în anul 2010, reiese fără echivoc că aceștia nu au intenționat în niciun moment să cultive acel teren.

Prin urmare, nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a terenului în condițiile în care reclamanții nu au probat prejudiciul suferit, deoarece legea exproprierii nu prevede acordarea de despăgubiri, în afara valorii reale a terenului, în mod a priori prin simplul fapt al exproprierii. Astfel, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au procedat la acordarea unei juste și echitabile despăgubiri, cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosință a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potențialității folosului agricol dincolo de criteriile legale, ceea ce este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului și interesul general al procedurii exproprierii, echilibru pe care Înalta Curte de Casație și Justiție l-a reținut în Decizia nr. 535/2011.

De asemenea, recurentul-pârât a invocat, Decizia nr. 5478 din 3 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la necesitatea ca expropriatul să dovedească valoarea daunelor solicitate. Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 77 din 11 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, cu privire la cererea de completare a Deciziei civile nr. 45/2014, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, recurentul-pârât a solicitat să constate nelegalitatea hotărârii recurate și să dispună casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru următoarele motive, care în drept au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ.: Decizia civilă nr. 77/2014 este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv cu neobservarea formelor legale, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. A arătat recurentul-pârât că, potrivit doctrinei, prin acest motiv de recurs se poate invoca nesocotirea unor principii fundamentale ale legii de drept procesual, hotărârea recurată putând fi casată și atunci când se constată încălcarea dreptului la apărare ori aplicarea greșită a unor texte din legea procesuală. Or, Decizia civilă nr. 77/2014 constituie o denegare de dreptate, fiind nelegală întrucât, pe de o parte, încalcă dreptul la apărare al recurentului, iar, pe de altă parte, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de art. 281 2 C. proc.

civ., având totodată ca efect și încălcarea dublului grad de jurisdicție. Astfel, instanța de apel a făcut o greșeală în ceea ce privește obiectul cererii de completare a dispozitivului, afirmând că în