ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1333/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 mai 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. 2205/97/2010, reclamantul B.F. a solicitat în contradictoriu eu pârâtul Statul Român, prin SC H. SA București pronunțarea unei sentințe prin care: - să se constate calitatea sa de proprietar, ca fiu și nepot al defuncților B.I., tată decedat, și B.M., bunic decedat, și de legatar al numiților J.I. și J.E. asupra terenului în suprafață de 18.142,96 mp ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002, fără despăgubiri; - să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 232.015 RON reprezentând valoarea de piață a terenului și suma de 185.620 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenului respectiv, în perioada 1990-2010, iar în subsidiar obligarea la plata sumei de 83.529 RON reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010. S-au solicitat cheltuieli de judecată. Acțiunea a fost întemeiata în drept pe dispozițiile art. 1-art. 4, art. 21, art. 25-art. 26, art. 30, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 44 alin. (1)-alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Statul Român prin SC H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, a prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementai de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată. Pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia, precum și de unic beneficiar al investiției și singur organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui imobil.

Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 93/2013, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, pe excepția lipsei calității procesuale pasive. A admis în pane acțiunea reclamantului B.F.

împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA București, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată, cu privire la terenul agricol în suprafață de 5507 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, suma de 231.275 RON, din care suma de 170.111 RON reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 61.164 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru lipsa folosului de tras, pe perioada 2002-2010 și suma de 6.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale în fond. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele; Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice s-a considerat că este întemeiată, și a fosf admisă, întrucât raportat la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G.

nr. 392/2002 nu există nici o obligație de garanție instituită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de reprezentanta pârâtului SC H. SA, care se afla în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului. În ce privește excepțiile prematurității acțiunii reclamantului B.F. și a lipsei calității procesuale active a acestuia, s-a apreciat că sunt neîntemeiate și au fost respinse, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40/1989 declarându-se de utilitate publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul S1-S2 cu toate consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994.

Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că lucrarea de amenajare hidroenergetică a răului S. pe sectorul S1-S2, potrivit Decretului nr. 40/1989, odată cu apariția Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin SC H. SA București. Pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent, astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În această situație se află și reclamantul B.F. care, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari B.M., B.I., B.C., J.E., J.I. și J.I.A., aspect dovedit cu actele de stare civilă depuse la dosar și a arborelui genealogic anexat a fost lipsit de dreptul de a folosi și de a dispune de terenurile antecesorilor săi în suprafață de 5507 mp, ce au fost inițial ocupate abuziv de către pârât. Potrivit dispozițiilor art. 1-art. 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speță se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamant reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.

Raportat la aceste considerente, s-a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 170.111 RON, calculată la valoarea de 30,86 RON/mp stabilită conform raportului de expertiză, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 6.796 RON/an agricol. Perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, începe din anul 2002, și până în prezent, 2010, dată la care se face referire în expertiza de evaluare, rezultând o sumă de 61.164 RON. În baza textelor legale arătate și raportat la art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost admisă în parte acțiunea reclamantului B.F., cu consecința constatării calității de persoană expropriată cu privire la terenul de 5507 mp identificat prin raportul de expertiză dispus în cauză, și obligarea pârâtului Statului Român reprezentat de SC H. SA la plata sumei totale de 231.275 RON, cu titlu de despăgubiri.

Pentru același motive, precum și pentru faptul că reclamantul nu a făcut dovada că îl moștenește și pe proprietarul tabular B.F.A., ce deținea în proprietate terenul de 1970 mp echivalent cotei de ⅓ părți din terenul înscris în cartea funciară, instanța a respins în rest acțiunea reclamantului. În baza art. 274 alin. (3) și art. 276 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată parțiale în fond din care, 3.000 RON onorar pentru expertiză și 3.000 RON parte din onorariul de avocat, diminuat proporțional cu gradui de complexitate a cauzei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC H. SA, care a solicitat desființarea sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantului.

Prin decizia nr. 63 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA și în consecință, s-a schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului B.F. și rejudecând în aceste limite, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 190.499 RON, din care suma de 170.111 RON, reprezintă valoarea terenului expropriat și suma de 20.388 RON, reprezintă lipsa de folosință pe perioada 2007-2010, fiind menținut restul sentinței. În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: În ce privește soluționarea excepțiilor reluate de pârât. Reclamantul este moștenitor al proprietarilor tabulari B.M., B.I., B.C., J.E., J.I.

și J.I.A. așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar, aspecte necontestate de pârât. Imobilele în litigiu, înscrise în cartea funciară au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, fiind emise titlurile de proprietate din 1997 și din 2003, în care nu au fost incluse terenurile în litigiu. Conform adeverințelor din 2009 emise de Primăria comunei S.O., terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994. Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1 -S2”, sens în care fostul C.A.P.

a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-vcrbal de predare a terenurilor, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantului nu figurează între aceste terenuri. Ca urmare, susținerea pârâtului în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin SC H. SA. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii în acest sens, antecesorii reclamantului fiind notificați însă aceștia erau decedați la momentul emiterii notificărilor.

În ce privește excepția inadmisibilității, câtă vreme, până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994. Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, nu s-a putut primi argumentele apelantului pârât în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv. În ce privește excepția prematurității, nu poate fi imputată reclamantului nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantul și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona B.-S1.

Procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994. Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat că, dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlurilor de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor, care însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, persoanele notificate erau decedate, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste notificări, iar actele administrative nu au fost contestate de expropriator. Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârât, prin emiterea notificărilor, cât și de autoritățile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, în rapoit și de hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, prin titlurile de proprietate din 1997 și din 2003 și adeverința din 2009, statul prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea acestuia la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacului de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat, iar faptul că expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului, care are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție. În speță, preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G.

nr. 392/2002, reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu privire la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, s-a apreciat ca nefondată, întrucât potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate ce a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G.

nr. 392/2002. Referitor la fondul cauzei, pârâtul a adus critici vizând valoarea terenului expropriat precum și valoarea folosului de tras acordat de instanța de fond, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă, Prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei s-a reținut eă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce privește calculul cuantumului despăgubirilor, că experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea adminisirativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții eu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții (contractul depus în apel neavând relevanță deoarece este încheiat cu 7 ani în urmă), s-a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit. În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, s-a constatat că apelantul pârât critică raportul de expertiză pentru faptul că experții au stabilit un profit avându-se în vedere culturile de grâu, în contextul în care este de notorietate specificul culturilor de cartofi și porumb în zona T.H.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, experți, arătând eă terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile și pretabile cultivării legumelor diverse și cartofilor, aspecte confirmate de martorul J.I., care a arătat că în zonă se cultivau legume, cartofi, porumb, deci exact culturile arătate de apelant, și nicidecum culturile de grâu. Prin această metodă, experții au determinat un profit mediu pe hectar de 12.353 RON/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 6,796 RON/an pentru suprafața în litigiu, de 5507 mp. În ce privește prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamantul solicită lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosința îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului Ia plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Curtea nu a primit susținerile reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Chiar șl în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu, în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosință este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării, în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, s-a apreciat ca fondate criticile formulate de apelantul pârât cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a fost redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 20.388 RON. Împotriva deciziei pronunțate în apel, au formulat recurs în termenul legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ, reclamantul B.F. și pârâtul Statul Român prin SC H. SA. I. Recurentul B.F. a susținut următoarele motive de recurs: Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dat fiind următoarele considerente: „terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990-1991, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002”, respectiv „astfel în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994. Dacă dreptul la acțiune privind valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări 2002, concluzia ar fi acea că s-a prescris dreptul reclamantului-intimat de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului, prin cererea introdusă în anul 2010. S-au invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., instanța de apel a interpretat greșit acțiunea reclamantului ca fiind o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsă de folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea reclamantului este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, ale art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2). art. 44 alin. (1)- alin. (3) din Constituția României, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal, constatarea unui drept real, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință.

Instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a statuat că despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere. Dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii, sintagma folosită de legiuitor în textul legii, „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite” fiind de maximă generalitate se interpretează în sensul că, în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Valoarea reală a imobilului nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere, procedură în care expropriatorul este cel care sesizează instanța de judecată cu privire la expropriere, repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosință neputând fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri. Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului cel puțin de la data exproprierii în anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului anul 1990, folosul de tras fiind de 61.164 RON.

II. Pârâtul Statul Român prin SC H. SA a formulat următoarele critici în recurs: În ceea ce privește despăgubirile pe folosul de tras, instanța de apel în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, stabilind despăgubirile pentru perioada 2007-2010 la suma de 20.388 RON. S-a susținut excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul neretroactivității acesteia. Terenul în litigiu a fost cooperați vizat, ceea ce înseamnă că acesta nu a fost preluat în vederea realizării obiectivului de interes național.

S-a susținut totodată că beneficiarul investiției a fost fosta întreprindere SC E. SA Hațeg din cadrul Ministerului Energiei Electrice, conform anexei nr. 2 la Decretul nr. 40/1989. Reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, ceea ce înseamnă că, în cauză, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994. Dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația cauzei pendinte, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc aceasta susținere.

Așadar, intimatul-reclamant avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă. Faptul ca recurentul a înțeles la acel moment să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă că aceasta a recunoscut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri. În contextul în care terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea fostele cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate, este discutabilă incidența Legii nr. 33/1994. În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, s-a solicitat ca, în situația în care se va respinge excepția inadmisibilității acțiunii și se va califica cererea reclamantului ca o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea în cauză a procedurii prealabile obligatorii.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a recurentei sub aspectul plății despăgubirilor, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, dovada clară a faptul că nu SC H. SA este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci statul. Curtea de Apel a omis sa facă referire în cuprinsul deciziei la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive sub aspectul plații despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a susținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile autorilor săi.

Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, iar reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Reclamantul nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț ceea ce înseamnă ca aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț. S-a susținut totodată că s-a demarat procedura de expropriere de către pârâtă doar pentru a clarifica situația terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este legat de simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și C.A.P.-ul nu își întabulase nici un drept.

Instanța a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp H.G. nr. 392/2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român, prin SC H. SA, ceea ce înseamnă că expropriatorul este Statul Român, iar obiectivul este declarat de interes național. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. În privința despăgubirilor solicitate, s-a susținut că nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, aceasta neavând un titlu valabil asupra terenului și nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț propusă prin notificarea transmisă.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: (I) Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât considerentele inserate în expunerea de motive trebuie interpretate din perspectiva situației de fapt pe deplin stabilite în fața instanței anterioare, în privința terenului în litigiu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002, și a regimului juridic al despăgubirilor solicitate prin acțiunea pendinte. S-a apreciat astfel corect că dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință izvorăște dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepla ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la calificarea greșită a cererii de chemare în judecată, aceasta având un caracter evident patrimonial, prin natura pretenției concrete deduse judecății, plata de despăgubiri. Astfel, prin acțiunea înregistrată din 2010, reclamantul a solicitat să se constate că este proprietar, în calitate de fiu a defunctului său tată B.I.

și de nepot a defunctului său bunic B.M. și de legatar al numiților J.I. și J.E. asupra terenului în suprafață de 18,142,96 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit nici un fel de despăgubire, respectiv obligarea Statului Român, prin SC H. SA București, Sucursala Hațeg să-i plătească despăgubirile reprezentând valoarea de piața a terenului ocupat și expropriat, prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1990-2010, iar în subsidiar obligarea Ia plata folosului de tras pe perioada 2002-2010. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu referire strictă la despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii, atunci când a statuat că acestea sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere față de dreptul comun. Împrejurarea că expropriatorul nu a sesizat instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu are nici o relevanță sub aspectul nașterii dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, întrucât așa cum corect s-a stabilit anterior există o diferență de regim juridic în privința despăgubirilor solicitate prin acțiune, determinată de situația de fapt reținută în cauză, respectiv actul normativ incident în cauză.

(II) Excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect; atât în primă instanță, cât și în apel. Excepția inadmisibilității nu poate fi reținută, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemnă că nu puteau fi obținute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

S-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantului, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor. Nici excepția prematurității acțiunii nu este întemeiată, prin faptul neîndeplinirii în cauză a procedurii prealabile obligatorii, întrucât persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate chiar de către expropriator. Susținerea recurentului pârât, în sensul că reclamantul avea posibilitatea să solicite despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, nu poate fi primită.

Imobilul a fost preluat de stat prin expropriere în anul 2002, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, care stabilesc condițiile de despăgubire. în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare alte acte normative cu caracter reparatoriu, astfel încât dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002. Excepția lipsei calității procesual pasive nu este întemeiată, față de împrejurarea că H.G nr. 392/2002 a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1 -S2”, expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC H. SA.

Această societate a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală. Cât timp instanța de apel a clarificat cu destulă claritate cadrul procesual de învestire, nu poate fi primită critica referitoare la omisiunea de a cerceta excepția lipsei calității procesuale pasive sub aspectul plații despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, așa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamantul este moștenitorul proprietarilor tabulari B.I., B.M., B.C., J.E. și J.I.A. astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, aspecte necontestate de pârât.

Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire. Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Astfel, noțiunea de „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de proprietate din 1 octombrie 1997 și adeverința din 2009 eliberată de Primăria Comunei S.O., statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate, sugerându-i în acest sens procedura instituită de Legea nr. 33/1994.

Sub acest aspect, corect au fost avute în vedere și dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate ai proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după acești proprietari, Curtea a respins corect susținerile apelantei, în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Instanța a respins în mod corect și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina sa fața de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

Criticile ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privința despăgubirilor solicitate, s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamantul, așa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administraliv-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Curtea constatând în aceste condiții normative că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate, de 30,89 RON/mp pentru terenul expropriat este unul corect stabilit.

Nu pot fi primite susținerile pârâtei, în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări, cât timp aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, în calitatea acestora de proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați, reclamantul neavând cunoștință de prețul propus de expropriator. S-a apreciat corect că, pentru situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit ca acesta să-și facă plata despăgubirilor, fapt nesusținut și nedovedit în cauză. Față de considerentele arătate, criticile formulate sunt nefondate, fapt pentru care recursurile vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.F. și de pârâtul Statul Român prin SC H. SA împotriva deciziei nr. 63 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2014.