ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul

Hunedoara sub nr. 2206/97/2010, reclamantul C.C.D. a chemat în judecată pe

pârâții Statul Român, prin SC H. SA București, și Sucursala Hidrocentrale

Hațeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de fiu și

nepot de fiu al defuncților C.C. (tată), decedat la data de 07 ianuarie 1968,

și C.I. (bunic), decedat la data de 19 ianuarie 1961, asupra terenului în

suprafață de 5.792 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989,

expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;

să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 147.696 lei,

reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 116.400 lei

contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada

1989-2010, iar, în subsidiar, suma de 52.407 lei, reprezentând contravaloarea

prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada

2002 - 2010, inclusiv; să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de

plată a despăgubirilor; cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de descendent a

proprietarilor terenului agricol situat în intravilanul localității Subcetate,

la locul numit zonal „L.”, „P.”, înscris în C.F., Subcetate, în suprafață de 5.792

mp, situat pe raza localității Subcetate, având profilul de teren agricol (holdă

și grădină), că terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către

pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare

Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în

natură, conform legii.

A mai arătat că în

anul 1991 a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului

ce a aparținut antecesorilor săi, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care au

fost emise Titlurile de proprietate din 1997 și din 2007, pentru suprafața de

31.000 mp și, respectiv, 8.880 mp, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate

de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul

că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Actul de declarare a

utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și a fost desemnată

comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor prin H.G. nr. 969/2002,

dar nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole

expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic prezent.

În drept, a invocat

dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin.

(2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României

și art. 1 și 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC H.H. SA, a

depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, a

prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii,

astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar, pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, în condițiile în care

reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes

național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”,

iar valoarea pretențiilor pecuniare sunt nereale față de situația actuală a

pieței imobiliare.

Prin cererea de

chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior,

pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de

reclamant, M.F.P., să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al

fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți

în numele acestuia, unicul beneficiar al investiției și singurul organism

îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil. A

invocat dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ.

M.F.P., reprezentat

prin D.G.F.P. Hunedoara, a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de

chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, prin sentința

civilă nr. 113 din 27 martie 2013 a respins cererea de chemare în garanție

formulată de SC P.E.E.H. SA București din subordinea M.I.R., împotriva

chematului în garanție M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepția lipsei

calității procesuale pasive;

A admis excepția

tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune,

pentru folosul de tras, invocată de reclamant;

A respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția prescripției

dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007,

ambele invocate de pârâtă;

A constatat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins

acțiunea pe această excepție;

A admis, în parte,

acțiunea civilă, precizată, introdusă de reclamantul C.C.D. împotriva pârâtului

Statul Roman prin SC H. SA București, prin administrator judiciar E.I. Sprl;

A constatat că

reclamantul are calitate de proprietar, ca descendent al defuncților C.C. și

C.I., asupra terenului agricol în suprafață de 5.792 mp, arabil, situat pe raza

localității Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de

interes național declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost

identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către

comisia formată din experții judiciari F.C., N.M. și L.V., parte integrantă a hotărârii;

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătorești, cu titlu de despăgubiri suma de 147.696 lei

reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 52.407 lei,

reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în

perioada 2002-2010 inclusiv;

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 5.200 lei.

Prima instanță a

reținut că reclamantul are calitatea de descendent gradul I și gradul II al

defuncților C.C. și C.I., conform Registrului agricol din 1959-1964 și că antecesorii

reclamantului erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole

pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P.

Sântămărie Orlea.

Prin titlurile de

proprietate, după antecesorii lui, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările

hidroenergetice și de apele Lacului de acumulare Sântămărie Orlea.

Cum succesiunea

legală constituie un mod de dobândire a proprietății, tribunalul a apreciat că

este evidentă vocația reclamantului de a primi despăgubiri pentru suprafețele

de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe

numele antecesorilor săi și pentru care a fost demarată procedura exproprierii,

abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Reclamantul, în

calitate de fiu al defunctului C.C. și în calitate de nepot al defunctului

Ciora Ioan, are vocație la moștenirea acestora și, deci, calitate procesuală

activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri

pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, astfel încât excepția lipsei

calității procesuale pasive a fost respinsă.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras

solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocată de SC H.H. SA, invocată

de către pârâtă după epuizarea probatoriului, tribunalul, având în vedere

prevederile art. 136 C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, prin care

este instituită cu rang imperativ prohibiția invocării excepțiilor de procedură

care nu au fost invocat în termenul prevăzut de art. 115 și de art. 132 din

același cod, respectiv, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de

înfățișare, a apreciat-o ca tardiv formulată.

Tot în considerarea

prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citată în

calitate de pârâtă și Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg, instanța a apreciat că,

raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii,

față de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a

acesteia.

Pe același argument juridic,

a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în

garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea

publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul S.S.”, desemnând la art. 2 al acestui act normativ, ca

expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea nr. 968

din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr.

392/2002.

Art. 44 din

Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi

expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate

publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea

caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui

articol constituțional au fost preluate și ridicate la rang de regulă de

principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura

exproprierii.

Așadar, nici o

persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de

utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 26 din

respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală

a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui

drept real, afectat.

Cum, în cauză,

expropriatorul și expropriatul respectiv, reclamantul ca persoană cu vocație la

despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un

consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care,

procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici

nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul

procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994,

două comisii de evaluare, numind ca experți judiciari pe: F.C., N.M. și L.V. și,

respectiv, M.N., L.G.T. și S.E.

Prin raportul de

evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în

litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr.

392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și

categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 5.792 mp, precum și valoarea

acestuia la 25,5 lei/mp potrivit variantei I din raportul de expertiză inițial,

iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma

de 10.217 lei/ha.

Ca atare, în

considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat, inițial, în cauză,

de către comisia de experți parte integrantă a hotărârii, tribunalul a

constatat că reclamantul este îndreptățit, pentru suprafața de 5.792 mp, teren

arabil, afectat de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul S.S.”, la despăgubiri în suma de 147.696 lei,

reprezentând valoarea terenului și la suma de 52.407 lei, pentru folosul

agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă,

categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile

tradiționale practicate pe aceste terenuri, (în special cartofi și porumb, la

care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc), după

următorul calcul: 5.792 mp x 25,5 lei/mp = 147.696 lei, iar valoarea folosului

nerealizat, după următorul calcul: 0,5792 ha x 10.207 lei/an/ha x 9 ani =

52.407 lei.

A reținut că despăgubirile

pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul

publicării H.G. nr. 392/2002, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit

Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern

sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes

național sau local, constituie condiție sine-que-non pentru demararea

procedurilor de expropriere.

În fine, s-a avut în

vedere că în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor

despăgubiri, astfel că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat

pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de

la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului

îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamantul a fost privat de

beneficiul proprietății sale.

Văzând și

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. și că sunt justificate, în cauză cheltuieli de judecată în sumă de 5.200

lei onorariu de avocat și onorariu expertiză, acestea au fost acordate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile formulate

au vizat, în esență, faptul că excepțiile invocate au fost respinse netemeinic

și nelegal de către instanța de fond. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile s-au preluat în perioada 1990

- 1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii

nr. 18/1991; acțiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit

procedura prealabilă obligatorie în această materie; în mod greșit s-a respins

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei; reclamantul nu a dovedit

vocația concretă pentru terenurile aflate în litigiu și nici masa succesorală

aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabulari; reclamantul nu au dovedit

dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu; valoarea despăgubirilor

acordate de instanța de fond este exagerată și nefundamentată de experți, nu

ține cont de realitățile prețurilor imobiliare; contravaloarea lipsei de

folosință agricolă se impune doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de

chemare în judecată. A criticat și respingerea cererii de chemare în garanție.

În apel s-a

încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

Curtea de Apel Alba

Iulia prin Decizia nr. 26 din 8 mai 2014 a admis apelul pârâtei, a schimbat în

parte sentința numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând

folos de tras, pe care le-a stabilit la 23.292 lei pentru perioada 2007-2010, a

menținut, în rest, dispozițiile instanței.

Curtea a reținut că reclamantul

este moștenitor al proprietarilor tabulari C.C. și C.I., astfel cum rezultă din

actele de stare civilă, certificatele de moștenitor (fila 22-29 dosar fond) și

extrasele de carte funciară (filele 3- 15) depuse la dosarul de fond, aspecte de

altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în C.F., Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).

O parte din terenuri

au făcut obiectul restituirii în natură către reclamant, eliberându-se

titlurile de proprietate din 30 septembrie 1997 și din 2007 (filele 18 - 19

dosar fond).

Susținerea pârâtei că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu a putut

fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții

pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.” În

Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării

lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat

ocuparea și scoaterea din producția agricolă, în limita unei suprafețe de 685

ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea

terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției,

prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara

și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor

lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92

ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al

terenurilor. În acest din urmă proces verbal sunt identificate topografic

terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantului

(astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza

topografică - filele 248-277 fond) nu figurează printre aceste terenuri. Prin

urmare, instanța de apel nu a primit susținerea pârâtei în sensul că terenurile

au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

Curtea de apel a

apreciat că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002

prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului

„Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, iar expropriator a

fost prevăzut a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei

hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a

constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse

pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național

declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a

notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 64-81 fond), ambii decedați

la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect de către această instanță.

În ce privește

excepția inadmisibilității, Curtea a apreciat că prezintă relevanță chiar atitudinea

pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a

demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a

notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceștia

sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu

legislația ce reglementează exproprierea.

Curtea a constatat

nefondate argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea beneficia de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este

anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut, de asemenea, nefondate, criticile

formulate întrucât nu îi poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă

stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru

terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele

lacului de acumulare.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamantului de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile

expropriate, și, contrar susținerilor apelantului, persoanele supuse procedurii

de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de

utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin respectiva societate.

Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului

Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică

legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect

stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamantului, Curtea a reținut că dreptul

de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în

temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute de Statul Român prin demararea

procedurii prevăzute de legea de expropriere, SC H. SA notificându-i pe

antecesorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire (filele 49 - 50

dosar fond).

Această procedură,

însă, nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii

reclamantului erau decedați, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste

notificări.

Față de aceste

aspecte, Curtea a apreciat că reclamantul justifică legitimare procesual

activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind

recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român,

astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă

presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază

suficientă în dreptul intern.

În speță, Curtea a

constatat că reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui

articol.

Oferta de despăgubiri

emisă de Stat, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut

reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru

terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru

terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze

bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol,

este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire

efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor,

mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura

exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de

necontestat că, în fapt, preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul

legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al

proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire,

fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea a

constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate

justificând legitimare procesuală activă.

Cât privește critica

că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari, Curtea a reținut că dreptul de proprietate al

antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, Statul

Român, prin reprezentanta sa, notificându-i pentru acordarea despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și

certificatelor de moștenitor, reclamantul este moștenitorul proprietarilor

tabulari, aspect, de altfel, necontestat de pârât, ai imobilelor în litigiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul Legea nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți

fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după acești

proprietari, Curtea nu a primit criticile în sensul că terenurile nu fac parte

din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei

vocații succesorale pentru acestea.

Nici critica pe

aspectul respingerii cererii de chemare în garanție nu a fost primită.

Pârâta și-a

justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și

a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este

singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel

care gestionează fondurile bănești ale statului.

Potrivit art. 25 alin.

(2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații,

participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu

stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al

Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la

dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, Curtea a

constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel nu a primit susținerea în sensul că reclamantul a acceptat

prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste

notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care figurează

ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și

astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai

mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost

acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat,

această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani

de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul

raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are

corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul

oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului

Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din

litigiu. În aceste condiții, nu au putut fi luate în considerare aceste prețuri

estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită

lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus

mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu, iar instanța a dispus ca

despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de

evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului

și apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației în speță.

Prin această metodă,

s-a propus o valoare de circulație de 147.596 lei, luând în considerare

categoria de folosință a terenurilor, respectiv pentru suprafața reală de 5.792

mp (25,5 lei/mp).

În fața instanței de

fond a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de SC H. SA cu

terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile

situate în extravilanul com. Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de

1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de

stabilirea valorii terenurilor în litigiu și a avut ca obiect imobile situate

în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu putut lua în considerare prețurile

stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În fața instanței de

apel au fost depuse de către apelant, în copie, două contracte de vânzare -

cumpărare încheiate în anul 2012, lunile octombrie respectiv noiembrie (filele

34 - 37) având ca obiect terenuri extravilane situate în com. Bretea Română.

Urmare depunerii acestor contracte, Curtea a încuviințat și administrat o

completare la raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond.

Prin concluziile

acestei completări, depuse la dosarul instanței de apel - filele 128 - 136, s-a

apreciat că nu se poate face o comparație între imobilele din cele două

contracte de vânzare - cumpărare ce se află în altă unitate administrativ teritorială

și terenul în litigiu. Experții au subliniat că terenul în litigiu este teren

de luncă, aflat în prima terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape.

Pentru cele reținute,

Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul arabil este unul corect și rezonabil,

fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, Curtea a reținut că prin expertiza efectuată în

fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la

suprafața totală de 5.792 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în

prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada cooperativei agricole de producție, în zonă au fost

acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii ai acesteia, ce au fost

cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe

și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere

productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 5823

lei/an.

Curtea a constatat că

metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi

putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un

an cu cartofi și un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanță, de 5.823

lei/an agricol.

În ce privește

prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de

folosință pe ultimii 20 de ani, a constatat că această cerere este una

patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de

trei ani.

Terenul în litigiu a

fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr.

392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către

expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste

despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr.

167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea

reclamantului, în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru

obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără

drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori

introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit

susținerea reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei

de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din

Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște

în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Despăgubirile la care

se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și

prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este

consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care

este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a

imobilului expropriat și eventualul prejudiciul produs prin expropriere, cum ar

fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului

rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren

arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a

terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o

faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza

că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și

un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în

care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la

expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de

despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi

expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită

susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de

folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii

despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art.

21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut că

și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste

despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26

din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a

cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această

situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de

prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar

dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm.

din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării

instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor

vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a

terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul

terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Curtea a constatat

fondate criticile formulate de apelant cu privire la prescripția dreptului

material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință și, în consecință, a

redus cuantumul despăgubirilor, reprezentând folosul de tras pe perioada

2007-2010, la suma de 23.292 lei (5.823 lei/an x 4 ani).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC P.E.E.H.H. SA (H. SA S.) întemeiat în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nemulțumită de modul în

care instanța de judecată a procedat la judecarea excepțiilor și fondului în

considerarea aplicării greșite a legii de drept material, cu interpretarea

greșită a actelor deduse judecații de către reclamanți în dovedirea

susținerilor lor.

I. După prezentarea

istoricului cauzei, recurenta a

susținut că hotărârea este nelegală ca urmare a faptului

că au fost reținute motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs pârâta a arătat că, pe de o parte, instanța de apel a

reținut că SC H. SA acționează ca un reprezentant al statului și nu în nume

propriu, iar, pe de altă parte, respingând cererea de chemare în garanție a

statului prin M.F.P. și oprind regresul societății recurente împotriva

debitorului obligației de plată - Statul Român - instanța i-a anihilat

calitatea de reprezentant.

Susține că natura

contradicției rezidă din faptul că instanța de apel, deși a statuat asupra

calității recurentei de simplu reprezentant, a dispus obligarea ei la plata

despăgubirilor aferente unui teren, pe care nu l-a dobândit în patrimoniu și

fără a-i da posibilitatea recuperării acestor sume de la titularul dreptului de

proprietate publică asupra terenului, respectiv Statul Român.

Recurenta a arătat că

hotărârea este nelegală și potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8

(II) și 9 (III) C.

proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat greșit legea de drept material

și a interpretat greșit actele deduse judecății de către reclamanți în

dovedirea susținerilor lor.

reținut în mod greșit incidența dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în speță, dispunând

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, atât din perspectiva

neîndeplinirii condiției dovedirii dreptului de proprietate, care nu era

reconstituit în baza legilor fondului funciar în patrimoniul autorului

reclamantului, cât și din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 4 din Legea

nr. 1/2000, reclamantul putând obține despăgubiri continuând procedura

instituită de legislația funciară.

Preluarea terenurilor

reclamate în prezenta cauză s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului

de Stat al R.S.R., aspect ce a fost dovedit cu înscrisuri elocvente.

Preluarea acestor

terenuri s-a făcut în temeiul actului menționat de la cooperativa agricolă de

producție, deci nu de la reclamant, după cum nici de la antecesorii săi.

A susținut că la

momentul în care a fost declarată utilitatea publică asupra terenurilor dreptul

de proprietate nu era reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, bunul nefiind în

patrimoniul reclamanților.

Faptul că reclamantul

s-a lovit de refuzul unității administrative de a-i soluționa cererea, cu

motivarea declanșării unei alte proceduri, nu îl scutea pe acesta să deruleze

toate acțiunile din cadrul procedurii de reconstituire a dreptului potrivit

legislației funciare (contestație, acțiune în justiție, plângere împotriva

ordinului prefectului care a refuzat atribuirea lotului), culpa aparținându-i

pentru rămânerea în pasivitate. Reclamantul avea la dispoziție exclusiv

acțiunile din cadrul procedurii instituite prin legile fondului funciar,

potrivit principiului electa una via.

Totodată, în

condițiile dispozițiilor imperative expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 1/2000,

reclamantul putea obține despăgubiri în procedura deja declanșată, instituită

prin Legea nr. 18/1991, fiind exclusă obținerea despăgubirilor potrivit

procedurii exproprierii. În conformitate cu acest text normativ, dacă s-ar fi

soluționat cererea prin acordarea unui drept de proprietate asupra unor altor

terenuri în compensarea celor pretinse, în patrimoniul succesoral nu s-ar mai

fi regăsit dreptul la acordarea despăgubirilor potrivit procedurii

exproprierii.

De altfel,

reclamantul în situația în care ar fi dovedit dobândirea calității sale de

moștenitor în condițiile legii, dobândea drepturile aparținând antecesorilor

numai în limita patrimoniului succesoral și deci nu putea dobândi mai mult

decât aveau antecesorii săi.

A susținut că nu pot

face obiect al judecății pretențiile decurgând dintr-o procedură de expropriere

cu privire la un teren asupra căruia nu există un drept de proprietate reconstituit

în patrimoniul reclamantului.

vizat modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a

reclamantului, instanțele de fond confundând vocația la moștenire cu calitatea

propriu-zisă de moștenitor. Aceasta deoarece reclamantul era doar titularul

unui drept potestativ de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că prin oferta de despăgubiri pârâta a recunoscut

calitatea de proprietar a reclamantului, întrucât notificarea a fost făcută în

primul rând pentru proprietarii tabulari astfel cum figurau în extrasele de C.F.

și sub condiția dovedirii titlului de proprietate și a calității de moștenitor.

Notificarea a fost condiționată de dovedirea calității de moștenitor în condițiile

legii.

Instanța de apel a

greșit legea de drept material substanțial referitoare la condițiile legale de

dobândire a calității de moștenitor, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ. (II).

Aceasta cu atât mai

mult cu cât au fost pretinse despăgubiri de pe urma proprietarului tabular C.I.

în două dosare diferite, de către moștenitori diferiți, respectiv de către

reclamant, în prezenta cauză, și de către B.E. în Dosarul nr. 2090/97/2010 cu

privire la terenurile înscrise în C.F., recurenta fiind astfel obligată să

plătească de două ori, în două dosare diferite, despăgubiri pentru același

teren.

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, susținând

că numai Statul poate deține în patrimoniu bunuri proprietate publică, iar SC

H. SA nu are calitatea prevăzută de lege pentru a fi subiect al dreptului de

proprietate publică sau al unei proceduri prin care se urmărește dobândirea

unui drept de proprietate publică.

SC H. SA nu poate

avea decât calitatea de reprezentant, nicidecum de expropriator și, prin

urmare, nu poate suporta costul exproprierii terenurilor în litigiu.

Prin efectul

exproprierii bunul dobândește calitatea de bun proprietate publică care nu

poate aparține decât statului conform art. 1 din Legea nr. 213/1998.

În art. 2 din H.G. nr.

392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente

sectorului S.S. se prevede expres că expropriatorul este Statul Român, iar

recurenta - pârâtă are doar calitate de reprezentant al statului.

În această situație,

recurenta nu poate fi expropriator și nu poate avea decât atribuțiile conferite

de calitatea sa de reprezentant legal, aceasta neprimind bunul în proprietate.

Prin urmare, câtă vreme

SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin

procedura exproprierii, este fără tăgadă că nu poate fi cea obligată la

suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri.

vizat cererea de chemare în garanție, întrucât cererea a fost formulată pe

temeiul raportului juridic de reprezentare între recurentă și chematul în

garanție, în baza acestui raport luând naștere atât interesul cât și dreptul

recurentei de a se îndrepta împotriva titularului dreptului de proprietate

publică asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului. Reluând argumentul, a

subliniat că Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra

terenurilor în litigiu și el trebuie să suporte costul acestei dobândiri, în

caz contrar producându-se o îmbogățire fără justă cauză a statului în

detrimentul SC H. SA.

Instanța de apel nu a

ținut cont de faptul că erau îndeplinite toate condițiile cerute de textul

legal pentru a fi primită cererea de chemare în garanție.

acțiunii, a criticat încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

întrucât nu a fost respectat criteriul legal de stabilire a cuantumului

despăgubirii.

Deși au fost depuse

contracte de vânzare-cumpărare privitoare la imobile de același fel ca și

terenurile în litigiu, instanța de apel nu le-a luat în considerare și a

omologat raportul de expertiză care s-a bazat pe metoda stabilirii valorii

despăgubirilor prin bonitare, metodă care excede cadrului legal impus de art. 26,

anterior menționat.

vizat modul în care instanțele de fond au determinat contravaloarea daunelor

reprezentând lipsa de folosința a terenului.

Lipsa de folosință a

terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este

calificat conform prevederilor legii și doctrinei civile ca fiind fructe

industriale, adică produsele obținute ca rezultat al activității omului.

Astfel, potențialitatea obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu o

lipsă de folosință efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanții ar

fi procedat la cultivarea acelui teren și în orice caz nu la nivelul stabilit

prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

În contextul în care reclamantul

a stat în pasivitate de la momentul de la care i s-a reconstituit dreptul de

proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 și până la momentul introducerii

acțiunii, in anul 2010, reiese fără echivoc că nu a intenționat în niciun

moment cultivarea acelui teren.

Ca atare, nu este

legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsa de folosința a terenului în

condițiile în care reclamanții nu au probat prejudiciul suferit, dispozițiile

legii exproprierii neacordând daune în afara valorii reale a terenului și în

mod a priori, prin simplul fapt al exproprierii.

A solicitat admiterea

recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 26 din 8 mai 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia, cu consecința casării deciziei atacate.

Intimatul-reclamant

a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care a solicitat respingerea

acestuia, ca nefondat, instanța de apel procedând corect la respingerea

excepțiilor invocate și admiterea, pe fond, a acțiunii civile formulate în

prezenta cauză.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

nu este fondat pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce

privește critica vizând contradictorialitatea hotărârii din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se rețin

următoarele:

Recurenta a considerat

că este incident acest motiv de recurs ca urmare a unei contradicții existente

între considerentele reținute de instanța de apel în motivarea deciziei atacate

din perspectiva faptului că, pe de o parte, a reținut că SC H. SA acționează ca

un reprezentant al statului și nu în nume propriu, iar, pe de altă parte,

respingând cererea de chemare în garanție a statului prin M.F.P., i-a negat

această calitate de reprezentant.

Dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. prevăd că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate

cere în situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit cerințelor

impuse de norma de procedură, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară,

precisă, să răspundă în fapt și drept la toate pretențiile formulate de către

părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Pentru a se regăsi

ipoteza prevăzută de norma de drept invocată de recurentă este necesar să

existe fie o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că

motivarea hotărârii conduce la o altă soluție decât cea exprimată în

dispozitiv, fie între considerente, în sensul că din unele rezultă temeinicia

pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia lor.

În speța dedusă

judecății nu se poate reține existența unei contradicții între considerente și

dispozitiv întrucât respingerea în apel a criticii vizând modul de soluționare

a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, reținându-se

calitatea acesteia de reprezentant legal al statului și a legitimării sale

procesuale în această calitate nu este contrară soluției de respingere a

apelului în ceea ce privește această critică, pe care Curtea a constatat-o

nefondată.

Astfel, instanța de

apel a considerat că pârâta se legitimează procesual pasiv în cauză nu în nume

propriu, ci în calitate de reprezentant al expropriatorului Statul Român, așa

cum în mod expres prevăd dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care

s-a declarat utilitatea publică pentru terenurile în litigiu, iar această

constatare a condus la soluția din dispozitiv.

Totodată, nu există o

contradicție nici între considerente, întrucât recunoașterea calității de

reprezentant al statului în persoana pârâtei, ce nu participă în nume propriu

în proces sprijină soluția de respingere a cererii de chemare în garanție

formulată de pârâtă împotriva unui alt reprezentant, general, al statului, M.F.P.,

dar care nu are mandat de reprezentare în prezenta speță, dată fiind natura

litigiului.

Cum chemarea în

garanție dă expresie

acțiunii in

regres, pârâta, în calitatea sa de reprezentant al statului nu se putea

îndrepta, în cazul în care ar cădea în pretenții, împotriva altui reprezentant

al aceleiași entități juridice cu o astfel de cerere, având în vedere că acesta

din urmă nu deține obligația corelativă dreptului pretins de reclamant, ci doar

pe aceea de mandatar.

Așa fiind, se

constată că în ceea ce privește criticile referitoare la faptul că

instanța de apel a reținut calitatea de reprezentant al Statului a SC

H. SA și, în același timp, a respins cererea de chemare în garanție a Statului

Român, prin M.F.P., nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., întrucât nu relevă acele situații ce se pot constitui în

cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat,

ci constituie critici de nelegalitate care vor fi examinate în cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la lipsa calității

procesuale pasive, în susținerea căruia au fost reiterate aceleași

argumente.

II. Totodată,

recurenta a indicat

și motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., dar nu a dezvoltat critici care să fie subsumate acestui motiv de

nelegalitate.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus

judecății nu se poate înțelege interpretarea greșită a probelor, așa cum reiese

din solicitarea recurentei și nici nu poate fi circumscris acestui motiv de

recurs modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a

reclamantului, instanțele de fond confundând vocația la moștenire cu calitatea propriu-zisă

de moștenitor.

Încadrarea de către

reclamanți a criticii referitoare la schimbarea naturii juridice a acțiunii în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greșită,

deoarece textul legal menționat are în vedere schimbarea naturii „actului

juridic dedus judecății”, prin interpretarea lui greșită, recurenta făcând

confuzie între actul juridic dedus judecății și modul de aplicare a legii de

drept substanțial, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care

se aplică.

Examinând această

critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că instanțele nu au schimbat natura juridică a acțiunii

deduse judecății, așa cum susține recurenta, ci au analizat acțiunea civilă dedusă

judecății în prezenta cauză în raport de cauza juridică a acestei acțiuni, care

presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanți prin cererea de

chemare în judecată, ci și împrejurările de fapt și de drept care determină

afirmarea în justiție a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situație în

care instanța este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.