ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2947/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2206/97/2010, reclamantul C.C.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin SC H. SA București, și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de fiu și nepot de fiu al defuncților C.C. (tată), decedat la data de 07 ianuarie 1968, și C.I. (bunic), decedat la data de 19 ianuarie 1961, asupra terenului în suprafață de 5.792 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G.
nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 147.696 lei, reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 116.400 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1989-2010, iar, în subsidiar, suma de 52.407 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv; să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor; cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de descendent a proprietarilor terenului agricol situat în intravilanul localității Subcetate, la locul numit zonal „L.”, „P.”, înscris în C.F., Subcetate, în suprafață de 5.792 mp, situat pe raza localității Subcetate, având profilul de teren agricol (holdă și grădină), că terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.
A mai arătat că în anul 1991 a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut antecesorilor săi, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care au fost emise Titlurile de proprietate din 1997 și din 2007, pentru suprafața de 31.000 mp și, respectiv, 8.880 mp, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. Actul de declarare a utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor prin H.G. nr. 969/2002, dar nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic prezent.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 1 și 6 din C.E.D.O. Pârâta SC H.H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, a prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar valoarea pretențiilor pecuniare sunt nereale față de situația actuală a pieței imobiliare.
Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, M.F.P., să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia, unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil. A invocat dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ. M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara, a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.
Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 113 din 27 martie 2013 a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanție M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive; A admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras, invocată de reclamant; A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă; A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea pe această excepție; A admis, în parte, acțiunea civilă, precizată, introdusă de reclamantul C.C.D.
împotriva pârâtului Statul Roman prin SC H. SA București, prin administrator judiciar E.I. Sprl; A constatat că reclamantul are calitate de proprietar, ca descendent al defuncților C.C. și C.I., asupra terenului agricol în suprafață de 5.792 mp, arabil, situat pe raza localității Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes național declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către comisia formată din experții judiciari F.C., N.M.
și L.V., parte integrantă a hotărârii; A obligat pârâtul să plătească reclamantului într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cu titlu de despăgubiri suma de 147.696 lei reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 52.407 lei, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv; A obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 5.200 lei. Prima instanță a reținut că reclamantul are calitatea de descendent gradul I și gradul II al defuncților C.C. și C.I., conform Registrului agricol din 1959-1964 și că antecesorii reclamantului erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P.
Sântămărie Orlea. Prin titlurile de proprietate, după antecesorii lui, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și de apele Lacului de acumulare Sântămărie Orlea. Cum succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietății, tribunalul a apreciat că este evidentă vocația reclamantului de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de fiu al defunctului C.C.
și în calitate de nepot al defunctului Ciora Ioan, are vocație la moștenirea acestora și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocată de SC H.H. SA, invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, tribunalul, având în vedere prevederile art. 136 C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, prin care este instituită cu rang imperativ prohibiția invocării excepțiilor de procedură care nu au fost invocat în termenul prevăzut de art. 115 și de art. 132 din același cod, respectiv, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare, a apreciat-o ca tardiv formulată.
Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citată în calitate de pârâtă și Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg, instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii, față de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia. Pe același argument juridic, a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010. Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, desemnând la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H.
SA. Prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002. Art. 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.
Așadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat. Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul respectiv, reclamantul ca persoană cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind ca experți judiciari pe: F.C., N.M.
și L.V. și, respectiv, M.N., L.G.T. și S.E. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 5.792 mp, precum și valoarea acestuia la 25,5 lei/mp potrivit variantei I din raportul de expertiză inițial, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.
Ca atare, în considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat, inițial, în cauză, de către comisia de experți parte integrantă a hotărârii, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit, pentru suprafața de 5.792 mp, teren arabil, afectat de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, la despăgubiri în suma de 147.696 lei, reprezentând valoarea terenului și la suma de 52.407 lei, pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri, (în special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 5.792 mp x 25,5 lei/mp = 147.696 lei, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 0,5792 ha x 10.207 lei/an/ha x 9 ani = 52.407 lei.
A reținut că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării H.G. nr. 392/2002, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local, constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere. În fine, s-a avut în vedere că în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamantul a fost privat de beneficiul proprietății sale.
Văzând și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și că sunt justificate, în cauză cheltuieli de judecată în sumă de 5.200 lei onorariu de avocat și onorariu expertiză, acestea au fost acordate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Criticile formulate au vizat, în esență, faptul că excepțiile invocate au fost respinse netemeinic și nelegal de către instanța de fond.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991; acțiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie; în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei; reclamantul nu a dovedit vocația concretă pentru terenurile aflate în litigiu și nici masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabulari; reclamantul nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu; valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este exagerată și nefundamentată de experți, nu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare; contravaloarea lipsei de folosință agricolă se impune doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată.
A criticat și respingerea cererii de chemare în garanție. În apel s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri. Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 26 din 8 mai 2014 a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras, pe care le-a stabilit la 23.292 lei pentru perioada 2007-2010, a menținut, în rest, dispozițiile instanței. Curtea a reținut că reclamantul este moștenitor al proprietarilor tabulari C.C. și C.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de moștenitor (fila 22-29 dosar fond) și extrasele de carte funciară (filele 3- 15) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat). O parte din terenuri au făcut obiectul restituirii în natură către reclamant, eliberându-se titlurile de proprietate din 30 septembrie 1997 și din 2007 (filele 18 - 19 dosar fond). Susținerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu a putut fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.” În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă, în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara.
Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantului (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza topografică - filele 248-277 fond) nu figurează printre aceste terenuri.
Prin urmare, instanța de apel nu a primit susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Curtea de apel a apreciat că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, iar expropriator a fost prevăzut a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 64-81 fond), ambii decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către această instanță. În ce privește excepția inadmisibilității, Curtea a apreciat că prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea.
Curtea a constatat nefondate argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv. Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut, de asemenea, nefondate, criticile formulate întrucât nu îi poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.
Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantului, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator. Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin respectiva societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu.
Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, Curtea a reținut că dreptul de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute de Statul Român prin demararea procedurii prevăzute de legea de expropriere, SC H. SA notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire (filele 49 - 50 dosar fond). Această procedură, însă, nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantului erau decedați, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste notificări.
Față de aceste aspecte, Curtea a apreciat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speță, Curtea a constatat că reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. Oferta de despăgubiri emisă de Stat, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.
În speță, este de necontestat că, în fapt, preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr.
În concluzie, Curtea a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate justificând legitimare procesuală activă. Cât privește critica că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari, Curtea a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, Statul Român, prin reprezentanta sa, notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamantul este moștenitorul proprietarilor tabulari, aspect, de altfel, necontestat de pârât, ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul Legea nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după acești proprietari, Curtea nu a primit criticile în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Nici critica pe aspectul respingerii cererii de chemare în garanție nu a fost primită. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului. Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Pe fondul cauzei, instanța de apel nu a primit susținerea în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, nu au putut fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor. Experții au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu, iar instanța a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului și apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației în speță. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 147.596 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv pentru suprafața reală de 5.792 mp (25,5 lei/mp). În fața instanței de fond a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de SC H. SA cu terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul com. Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și a avut ca obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu putut lua în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În fața instanței de apel au fost depuse de către apelant, în copie, două contracte de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2012, lunile octombrie respectiv noiembrie (filele 34 - 37) având ca obiect terenuri extravilane situate în com. Bretea Română. Urmare depunerii acestor contracte, Curtea a încuviințat și administrat o completare la raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond. Prin concluziile acestei completări, depuse la dosarul instanței de apel - filele 128 - 136, s-a apreciat că nu se poate face o comparație între imobilele din cele două contracte de vânzare - cumpărare ce se află în altă unitate administrativ teritorială și terenul în litigiu. Experții au subliniat că terenul în litigiu este teren de luncă, aflat în prima terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape. Pentru cele reținute, Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul arabil este unul corect și rezonabil, fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, Curtea a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 5.792 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada cooperativei agricole de producție, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii ai acesteia, ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 5823 lei/an. Curtea a constatat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi și un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanță, de 5.823 lei/an agricol. În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, a constatat că această cerere este una patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Curtea nu a primit susținerea reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciul produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Curtea a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat. Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelant cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință și, în consecință, a redus cuantumul despăgubirilor, reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010, la suma de 23.292 lei (5.823 lei/an x 4 ani). Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.E.E.H.H. SA (H. SA S.) întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nemulțumită de modul în care instanța de judecată a procedat la judecarea excepțiilor și fondului în considerarea aplicării greșite a legii de drept material, cu interpretarea greșită a actelor deduse judecații de către reclamanți în dovedirea susținerilor lor. I. După prezentarea istoricului cauzei, recurenta a susținut că hotărârea este nelegală ca urmare a faptului că au fost reținute motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a arătat că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că SC H. SA acționează ca un reprezentant al statului și nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, respingând cererea de chemare în garanție a statului prin M.F.P. și oprind regresul societății recurente împotriva debitorului obligației de plată - Statul Român - instanța i-a anihilat calitatea de reprezentant. Susține că natura contradicției rezidă din faptul că instanța de apel, deși a statuat asupra calității recurentei de simplu reprezentant, a dispus obligarea ei la plata despăgubirilor aferente unui teren, pe care nu l-a dobândit în patrimoniu și fără a-i da posibilitatea recuperării acestor sume de la titularul dreptului de proprietate publică asupra terenului, respectiv Statul Român. Recurenta a arătat că hotărârea este nelegală și potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 (II) și 9 (III) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat greșit legea de drept material și a interpretat greșit actele deduse judecății de către reclamanți în dovedirea susținerilor lor. 1. Astfel, instanța a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în speță, dispunând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, atât din perspectiva neîndeplinirii condiției dovedirii dreptului de proprietate, care nu era reconstituit în baza legilor fondului funciar în patrimoniul autorului reclamantului, cât și din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamantul putând obține despăgubiri continuând procedura instituită de legislația funciară. Preluarea terenurilor reclamate în prezenta cauză s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R., aspect ce a fost dovedit cu înscrisuri elocvente. Preluarea acestor terenuri s-a făcut în temeiul actului menționat de la cooperativa agricolă de producție, deci nu de la reclamant, după cum nici de la antecesorii săi. A susținut că la momentul în care a fost declarată utilitatea publică asupra terenurilor dreptul de proprietate nu era reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, bunul nefiind în patrimoniul reclamanților. Faptul că reclamantul s-a lovit de refuzul unității administrative de a-i soluționa cererea, cu motivarea declanșării unei alte proceduri, nu îl scutea pe acesta să deruleze toate acțiunile din cadrul procedurii de reconstituire a dreptului potrivit legislației funciare (contestație, acțiune în justiție, plângere împotriva ordinului prefectului care a refuzat atribuirea lotului), culpa aparținându-i pentru rămânerea în pasivitate. Reclamantul avea la dispoziție exclusiv acțiunile din cadrul procedurii instituite prin legile fondului funciar, potrivit principiului electa una via. Totodată, în condițiile dispozițiilor imperative expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamantul putea obține despăgubiri în procedura deja declanșată, instituită prin Legea nr. 18/1991, fiind exclusă obținerea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii. În conformitate cu acest text normativ, dacă s-ar fi soluționat cererea prin acordarea unui drept de proprietate asupra unor altor terenuri în compensarea celor pretinse, în patrimoniul succesoral nu s-ar mai fi regăsit dreptul la acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii. De altfel, reclamantul în situația în care ar fi dovedit dobândirea calității sale de moștenitor în condițiile legii, dobândea drepturile aparținând antecesorilor numai în limita patrimoniului succesoral și deci nu putea dobândi mai mult decât aveau antecesorii săi. A susținut că nu pot face obiect al judecății pretențiile decurgând dintr-o procedură de expropriere cu privire la un teren asupra căruia nu există un drept de proprietate reconstituit în patrimoniul reclamantului.
O altă critică a vizat modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a reclamantului, instanțele de fond confundând vocația la moștenire cu calitatea propriu-zisă de moștenitor. Aceasta deoarece reclamantul era doar titularul unui drept potestativ de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate. Instanța de apel a reținut în mod greșit că prin oferta de despăgubiri pârâta a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului, întrucât notificarea a fost făcută în primul rând pentru proprietarii tabulari astfel cum figurau în extrasele de C.F. și sub condiția dovedirii titlului de proprietate și a calității de moștenitor. Notificarea a fost condiționată de dovedirea calității de moștenitor în condițiile legii. Instanța de apel a greșit legea de drept material substanțial referitoare la condițiile legale de dobândire a calității de moștenitor, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (II). Aceasta cu atât mai mult cu cât au fost pretinse despăgubiri de pe urma proprietarului tabular C.I. în două dosare diferite, de către moștenitori diferiți, respectiv de către reclamant, în prezenta cauză, și de către B.E. în Dosarul nr. 2090/97/2010 cu privire la terenurile înscrise în C.F., recurenta fiind astfel obligată să plătească de două ori, în două dosare diferite, despăgubiri pentru același teren.
A criticat și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, susținând că numai Statul poate deține în patrimoniu bunuri proprietate publică, iar SC H. SA nu are calitatea prevăzută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică sau al unei proceduri prin care se urmărește dobândirea unui drept de proprietate publică. SC H. SA nu poate avea decât calitatea de reprezentant, nicidecum de expropriator și, prin urmare, nu poate suporta costul exproprierii terenurilor în litigiu. Prin efectul exproprierii bunul dobândește calitatea de bun proprietate publică care nu poate aparține decât statului conform art. 1 din Legea nr. 213/1998. În art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului S.S. se prevede expres că expropriatorul este Statul Român, iar recurenta - pârâtă are doar calitate de reprezentant al statului. În această situație, recurenta nu poate fi expropriator și nu poate avea decât atribuțiile conferite de calitatea sa de reprezentant legal, aceasta neprimind bunul în proprietate. Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără tăgadă că nu poate fi cea obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri.
O altă critică a vizat cererea de chemare în garanție, întrucât cererea a fost formulată pe temeiul raportului juridic de reprezentare între recurentă și chematul în garanție, în baza acestui raport luând naștere atât interesul cât și dreptul recurentei de a se îndrepta împotriva titularului dreptului de proprietate publică asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului. Reluând argumentul, a subliniat că Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu și el trebuie să suporte costul acestei dobândiri, în caz contrar producându-se o îmbogățire fără justă cauză a statului în detrimentul SC H. SA. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că erau îndeplinite toate condițiile cerute de textul legal pentru a fi primită cererea de chemare în garanție.
Pe fondul acțiunii, a criticat încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât nu a fost respectat criteriul legal de stabilire a cuantumului despăgubirii. Deși au fost depuse contracte de vânzare-cumpărare privitoare la imobile de același fel ca și terenurile în litigiu, instanța de apel nu le-a luat în considerare și a omologat raportul de expertiză care s-a bazat pe metoda stabilirii valorii despăgubirilor prin bonitare, metodă care excede cadrului legal impus de art. 26, anterior menționat.
O ultimă critică a vizat modul în care instanțele de fond au determinat contravaloarea daunelor reprezentând lipsa de folosința a terenului. Lipsa de folosință a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este calificat conform prevederilor legii și doctrinei civile ca fiind fructe industriale, adică produsele obținute ca rezultat al activității omului. Astfel, potențialitatea obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosință efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanții ar fi procedat la cultivarea acelui teren și în orice caz nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual. În contextul în care reclamantul a stat în pasivitate de la momentul de la care i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 și până la momentul introducerii acțiunii, in anul 2010, reiese fără echivoc că nu a intenționat în niciun moment cultivarea acelui teren. Ca atare, nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsa de folosința a terenului în condițiile în care reclamanții nu au probat prejudiciul suferit, dispozițiile legii exproprierii neacordând daune în afara valorii reale a terenului și în mod a priori, prin simplul fapt al exproprierii. A solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 26 din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, cu consecința casării deciziei atacate. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, instanța de apel procedând corect la respingerea excepțiilor invocate și admiterea, pe fond, a acțiunii civile formulate în prezenta cauză. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente: I. În ceea ce privește critica vizând contradictorialitatea hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se rețin următoarele: Recurenta a considerat că este incident acest motiv de recurs ca urmare a unei contradicții existente între considerentele reținute de instanța de apel în motivarea deciziei atacate din perspectiva faptului că, pe de o parte, a reținut că SC H. SA acționează ca un reprezentant al statului și nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, respingând cererea de chemare în garanție a statului prin M.F.P., i-a negat această calitate de reprezentant. Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit cerințelor impuse de norma de procedură, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și drept la toate pretențiile formulate de către părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Pentru a se regăsi ipoteza prevăzută de norma de drept invocată de recurentă este necesar să existe fie o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o altă soluție decât cea exprimată în dispozitiv, fie între considerente, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia lor. În speța dedusă judecății nu se poate reține existența unei contradicții între considerente și dispozitiv întrucât respingerea în apel a criticii vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, reținându-se calitatea acesteia de reprezentant legal al statului și a legitimării sale procesuale în această calitate nu este contrară soluției de respingere a apelului în ceea ce privește această critică, pe care Curtea a constatat-o nefondată. Astfel, instanța de apel a considerat că pârâta se legitimează procesual pasiv în cauză nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al expropriatorului Statul Român, așa cum în mod expres prevăd dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică pentru terenurile în litigiu, iar această constatare a condus la soluția din dispozitiv. Totodată, nu există o contradicție nici între considerente, întrucât recunoașterea calității de reprezentant al statului în persoana pârâtei, ce nu participă în nume propriu în proces sprijină soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva unui alt reprezentant, general, al statului, M.F.P., dar care nu are mandat de reprezentare în prezenta speță, dată fiind natura litigiului. Cum chemarea în garanție dă expresie acțiunii in regres, pârâta, în calitatea sa de reprezentant al statului nu se putea îndrepta, în cazul în care ar cădea în pretenții, împotriva altui reprezentant al aceleiași entități juridice cu o astfel de cerere, având în vedere că acesta din urmă nu deține obligația corelativă dreptului pretins de reclamant, ci doar pe aceea de mandatar. Așa fiind, se constată că în ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța de apel a reținut calitatea de reprezentant al Statului a SC H. SA și, în același timp, a respins cererea de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P., nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat, ci constituie critici de nelegalitate care vor fi examinate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la lipsa calității procesuale pasive, în susținerea căruia au fost reiterate aceleași argumente. II. Totodată, recurenta a indicat și motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nu a dezvoltat critici care să fie subsumate acestui motiv de nelegalitate. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecății nu se poate înțelege interpretarea greșită a probelor, așa cum reiese din solicitarea recurentei și nici nu poate fi circumscris acestui motiv de recurs modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a reclamantului, instanțele de fond confundând vocația la moștenire cu calitatea propriu-zisă de moștenitor. Încadrarea de către reclamanți a criticii referitoare la schimbarea naturii juridice a acțiunii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greșită, deoarece textul legal menționat are în vedere schimbarea naturii „actului juridic dedus judecății”, prin interpretarea lui greșită, recurenta făcând confuzie între actul juridic dedus judecății și modul de aplicare a legii de drept substanțial, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică. Examinând această critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele nu au schimbat natura juridică a acțiunii deduse judecății, așa cum susține recurenta, ci au analizat acțiunea civilă dedusă judecății în prezenta cauză în raport de cauza juridică a acestei acțiuni, care presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, ci și împrejurările de fapt și de drept care determină afirmarea în justiție a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situație în care instanța este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.