ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 1 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâta SC H. SA București prin Sucursala H. Hațeg, solicitând să se constate că, în calitate de moștenitor legal al părinților săi, M.A. și M.C. și, respectiv, a bunicului său J.I., este proprietar al terenurilor ocupate abuziv din anul 1990 de către pârâtă, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002 și să fie obligată pârâta să-i plătească, potrivit art. 30 din Legea nr. 33/1994, pentru aceste terenuri, individualizate în C.F. nr. X1, nr. cadastral Y1, Y2; C.F. nr. X2, nr. cadastral Y3, Y4, Y5, Y6, Y7, Y8; C.F.

nr. X3, nr. cadastral Y9, despăgubiri care urmează a include valoarea terenului de 9 euro/mp, plus valoarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință a terenului pe perioada 1990-2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, deși terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și de apele lacului de acumulare S., S.O., nu i-au fost acordate despăgubiri. A mai arătat că, în anul 1991, antecesorii lui au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care s-a emis titlul de proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafața de 5 ha și 495 mp, mai puțin suprafața terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea fiind expropriate urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

S-a precizat că, deși actul de declarare a utilității publice a fost emis, H.G. nr. 392/2002, și deși a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor (prin H.G. nr. 962/2002), expropriatorul nu a făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic. Pârâta SC H. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, acesta să fie obligat să o despăgubească cu sumele solicitate de reclamantul M.I. prin cererea de chemare în judecată. Tribunalul Hunedoara, prin sentința civilă nr. 303 din 20 iunie 2012, a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC H. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului material suferit de reclamant, excepție invocată prin întâmpinarea pârâtei. S-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și s-a constatat că reclamantul, în calitate de moștenitor al defuncților J.I., M.A. și M.C., este proprietar al terenurilor agricole în suprafața de 10.369 mp situate în perimetrul comunei S.O., expropriate pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a hotărârii. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 264.409 RON, echivalent a 62.656 euro, la cursul din 23 februarie 2011, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 94.707 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2010, inclusiv.

A fost obligat pârâtul la 3.400 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul are calitatea de descendent al defuncților M.A. și M.C. și a defunctului J.I., care s-au înscris în C.A.P. S.O. cu întreaga suprafață pe care o dețineau în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964. S-a constatat că, prin titlu de proprietate, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor afectate de lucrările hidroenergetice și de apele lacului de acumulare S.O.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, unite cu fondul conform încheierii de ședință din 3 noiembrie 2010, s-a constatat că reclamantul are calitatea de descendent de gradul I și II al defuncților, având vocație la moștenirea acestora și, prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile ce au aparținut antecesorilor săi. S-a reținut că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroeneretică a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B.”, desemnând la art. 2, ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA, în subordinea Ministerului Industriei și Resurselor.

Prin H.G. nr. 968/2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin H.G. nr. 392/2002. În temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanță a apreciat că despăgubirea trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul și persoana cu vocație la despăgubiri nu au ajuns la consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o comisie de evaluare formată din trei experți, care a stabilit valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat la 264.409 RON, iar folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 la 94.707 RON. Cum declararea utilității publice s-a făcut prin H.G.

nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice, hotărâre de Guvern sau hotărâre a Consiliului Județean, constituie condiție sine-qua-non pentru demararea procedurilor de expropriere. Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, invocată de către reprezentantul Ministerului Public, raportat la eforturile constante și demersurile repetate efectuate de reclamant, încă din anul 1990, pentru recuperarea proprietății sale, s-a apreciat că nu operează prescripția, excepția fiind respinsă.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel Statul Român prin SC H. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita respingere a excepțiilor. S-a susținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile s-au preluat în perioada 1990-1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind aprobată prin anexa nr. 2 la acest decret. S-a menționat că reclamantul nu a probat proprietatea asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că acestea au fost cooperativizate și avea, astfel, posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să-l întreprindă.

S-a susținut că acțiunea este prematură, întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deși SC H. SA a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate și nu a formulat întâmpinare. Apelanta a susținut, totodată, că nu are calitate procesuală, fiind doar concesionar al terenurilor care formează domeniul public. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, apelanta a susținut că excepția trebuia admisă întrucât nu s-a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabulari la data decesului, ținând cont de înscrierile în cartea funciară și colectivizarea terenurilor agricole, care a condus la stingerea dreptului de proprietate.

S-a arătat că, în contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestora. S-a criticat sentința primei instanțe și pentru greșita respingere a cererii de chemare în garanție, precum și pentru stabilirea unei valori exagerate a despăgubirilor, în raport cu valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă. Critici similare au fost formulate și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricole, iar în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 s-a susținut că acțiunea este prescrisă, astfel că se puteau acorda despăgubiri doar pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 40 din 30 aprilie 2013, a admis apelul pârâtei SC H. SA Hunedoara și a schimbat în parte sentința Tribunalului Hunedoara, în ceea ce privește cuantumul folosului agricol, stabilit la 42.092 RON pentru perioada 2007-2010. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat intimatul la 1.350 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamantul este moștenitor al proprietarilor tabulari J.C., M.A. și M.C., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2010 și extrasele de carte funciară, necontestate de pârâtă. S-a reținut că imobilele în litigiu, înscrise în C.F.

nr. X2, X1 și X3 au fost colectivizate, o parte din acestea fiind restituite antecesorului reclamantului, M.A., căruia i s-a eliberat titlu de proprietate. S-a considerat că nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, în realitate utilitatea publică declarându-se prin H.G. nr. 392/2002. Prin H.G. nr. 958/2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, cu scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea menționată. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens.

Au fost notificați și antecesorii reclamantului, toți decedați la acel moment, conform certificatului de moștenitor depus la dosar. Față de această situație, s-a constatat că prima instanță a soluționat corect excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000 neputând fi reținute, deoarece această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv. S-a considerat că nu poate fi primită nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat prin această societate.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat de către instanța de apel că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului și vocația la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute prin demararea procedurii prevăzute de legea de expropriere, dar nefinalizată întrucât, la data notificării, autorii reclamantului erau decedați, iar acesta nu a avut cunoștință de notificări. Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., cu referire la cauzele Străin ș.a. împotriva României, Dragnea ș.a. împotriva României și hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României, instanța de apel a apreciat că reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, întrucât i s-a recunoscut îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate. Referitor la fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile agricole expropriate de 25,5 RON/mp este corect determinat, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește echivalentul lipsei de folosință, instanța de apel a considerat că acțiunea reclamantului în acest sens este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii, pentru restul perioadei fiind prescrisă, întrucât despăgubirile pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință izvorăsc dintr-un fapt ilicit, respectiv ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea de apel a reținut că și în ipostaza în care s-ar accepta susținerile reclamantului în sensul că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că, și în această situație, cererea este prescriptibilă. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.I. și pârâta SC H. SA. Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru greșita reținere și aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 cu privire la prescrierea dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile naționale și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958, întrucât Legea nr. 33/1994 este o lege specială, derogatorie de la dispozițiile referitoare la prescrierea dreptului material la acțiune. S-a arătat că această concluzie se impune prin însăși conținutul Legii nr. 33/1994, prin care legiuitorul a recunoscut dreptul la despăgubire, cu cele două componente ale sale, valoarea terenului și prejudiciul cauzat proprietarului, fără a fi defipt un termen de prescriere a dreptului material la acțiune.

Reclamantul a invocat caracterul excepțional al situațiilor reglementate prin Legea nr. 33/1994, prin normele de trimitere ale art. 40 și a arătat că, în opinia sa, aplicarea în cauză a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 ar însemna golirea de conținut a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 33/1994 și ar valida lipsa de diligență a Statului Român și a pârâtei SC H. SA în soluționarea unor aspecte generate prin propria culpă. Cea de-a doua critică formulată de reclamant a vizat reținerea eronată a aplicabilității art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, respectiv a faptului că despăgubirile izvorăsc dintr-un fapt ilicit. În acest context, s-a susținut că exproprierea de fapt are aceleași consecințe cu exproprierea de drept, fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cea de-a treia critică formulată de reclamant a vizat greșita interpretare și aplicare a art. 26 din Legea nr. 33/1994 și reținerea nelegală că despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a terenului ocupat prin expropriere nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu avute în vedere de dispozițiile actului normativ menționat. În acest sens, s-a arătat că indemnizația acordată a avut ca obiect de calcul doar valoarea intrinsecă a terenului, ignorând pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, respectiv a veniturilor obținute din cultivarea terenului. Prin motivele sale de recurs, pârâta SC H. SA a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-pct.

9 C. proc. civ. Într-o primă critică, pârâta a invocat greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în condițiile în care terenurile în litigiu au fost preluate anterior apariției acestei legi. S-a susținut că s-a încălcat, astfel, principiul constituțional reglementat prin art. 15 alin. (2 2 ) și că terenul nu a fost preluat din proprietatea antecesorilor reclamantului, fiind cooperativizat. De asemenea, pârâta a arătat că, față de imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 și față de pretinsa afectare a acestuia amenajării hidroenergetice a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B., intimatul reclamant avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000, demers pe care nu l-a întreprins.

Prin cea de-a doua critică, pârâta a invocat greșita soluționare a excepției prematurității introducerii acțiunii, întrucât nu s-a făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991. Recurenta pârâtă a invocat, de asemenea, greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, sub aspectul plății despăgubirilor, motiv întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la argumentele sale, în sensul că obiectivul de interes național în discuție este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. Recurenta pârâtă a învederat că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul reținerii calității procesuale active a reclamantului, în condițiile în care cooperativizarea terenurilor antecesorilor săi a dus la stingerea dreptului de proprietate, nefiind probată nici posesia.

Pe cale de consecință, s-a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în sensul Legii nr. 33/1994, ca fiind recunoscută implicit de Statul Român, în realitate motivul pentru care procedura de expropriere nu s-a finalizat fiind acela că reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate. Pârâta a invocat printr-un alt motiv de recurs greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că Statul ca unic beneficiar al investiției, ce poate deține dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru utilitate publică, respectiv plata despăgubirilor.

Pe fondul cauzei, pârâta a criticat soluția admiterii acțiunii reclamantului, arătând că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate față de considerentele expuse în susținerea celorlalte motive de recurs și nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de societate, ceea ce semnifică acceptarea tacită a acesteia. S-a invocat, de asemenea, printr-un ultim motiv de recurs greșita achiesare a instanței de apel la valorile despăgubirilor stabilite prin rapoartele de expertiză, care nu au ținut seama de realitățile pieței imobiliare precum și nerespectarea în cauză a dispozițiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de SC H. SA, solicitând respingerea acestuia și păstrarea dispozițiilor sentinței primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive. La rândul său, reclamantul M.I. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului pârâtei SC H. SA ca nefondat. Recurenta pârâtă SC H. SA a formulat întâmpinare la recursul reclamantului M.I., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând cu prioritate recursul declarat de pârâta SC H. SA, având în vedere că vizează și modul de soluționare a excepțiilor de procedură, ce se impun a fi analizate, înainte de criticile vizând fondul pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea va constata că aceste este nefondat pentru considerentele ce succed: Soluția instanțelor de fond și apel cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii este legală, având în vedere că prin emiterea H.G. nr. 392/2002 și H.G. nr. 968/2004, s-a recunoscut că, până la declararea utilității publice, a operat o expropriere de fapt a terenurilor în litigiu, preluate în anii 1990-1991. Persoanele supuse procedurii de expropriere nu puteau fi obligate să aștepte sesizarea instanței de către expropriator, în condițiile în care terenurile au fost efectiv ocupate de lucrarea de utilitate publică.

În cadrul procedurii de expropriere deja declanșate de expropriator au fost epuizate, anterior formulării acțiunii, fazele premergătoare (ale procedurii de expropriere), respectiv întocmirea documentației de expropriere, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari, printre care și autorii reclamantului, decedați la acel moment, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus la dosar. Argumentele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul excepției inadmisibilității în sensul că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994 și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989 nu pot fi reținute. Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului S.A., lucrările vizând terenurile ce figurează în procesul verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P.

și-a dat avizul favorabil. Terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 și, prin urmare, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994. Nu are relevanță, sub acest aspect, împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. Câtă vreme, până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu era născut. În consecință, Curtea va constata că este nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, această dispoziție fiind anterioară exproprierii și neputând produce efecte ultraactiv.

Prin urmare, s-a apreciat corect că acțiunea nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 18/1990 și ale Legii nr. 1/2000. Critica pârâtei recurente vizând modul de soluționare a excepției prematurității acțiunii este, de asemenea, nefondată. Invocându-și propria culpă, în condițiile în care a nesocotit dispozițiile legale cu privire la expropriere, preluând terenurile reclamantului faptic, fără o justă și prealabilă despăgubire, pârâta reproșează reclamantului că nu a așteptat sesizarea instanței de către expropriator. O asemenea susținere nu poate fi primită întrucât, așa cum s-a arătat terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unei proceduri declanșate de expropriator, a cărei nefinalizare nu poate fi imputată reclamantului.

Curtea va reține, de asemenea, că instanțele de fond și apel au soluționat corect și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor solicitate de reclamant. Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, calitatea de expropriator în înțelesul acestei legi aparține statului, prin organismele desemnate de guvern, pentru lucrările de interes național și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local. H.G. nr. 392/2002, prin care s-a dispus exproprierea terenului care face obiectul litigiului, prevede la art. 2 calitatea de expropriator a Statului Român prin SC H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.

Din interpretarea celor două norme legale rezultă că expropriatorul este, într-adevăr, Statul Român, prin SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor, actualmente Ministerul Economiei. Ca atare, se va reține că, în speță, calitatea procesuală pasivă nu poate aparține decât instituției abilitate și indicate expres în actul de expropriere, ca reprezentant legal al Statului Român. Nici critica referitoare la greșita respingere a excepției de fond referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului nu este întemeiată. Instanța de apel a constatat corect că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor cooperativizate a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speță Primăria S.O.

de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu, care nu mai pot forma obiect al restituirii în natură. În speță, nu s-a contestat că preluarea a operat în anii 1991-1992 și că reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari nu a fost despăgubit până în prezent. Recurenta a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active împrejurarea că reclamantul nu ar fi făcut dovada vocației succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu fac parte din masa succesorală rămasă de pe urma proprietarilor tabulari. Curtea va reține că vocația procesual activă a reclamantului este susținută de art. 4 teza a II-a din Legea nr. 33/1994 și calitatea de moștenitor a autorilor săi, proprietari tabulari, care îl legitimează să formuleze, în calitate de expropriat, acțiunea în stabilirea despăgubirilor.

Această concluzie se deduce și din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 susținută prin edictarea ulterioară a Legii nr. 255/2010, text de lege ce recunoaște calitatea procesuală activă a expropriatorului doar în ceea ce privește exproprierea, per a contrario, în condițiile în care părțile s-au învoit asupra exproprierii și își dispută doar cuantumul despăgubirii, și expropriatul având calitate procesuală activă. Contrar susținerilor formulate de recurenta pârâtă, cooperativizarea terenurilor proprietatea antecesorilor reclamantului nu a condus la stingerea dreptului real, câtă vreme acestea nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În condițiile în care este de necontestat calitatea reclamantului de moștenitor al proprietarilor tabulari, conform dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (preluate și în art. 28 din Legea nr. 7/1996), dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți, fără înscriere în cartea funciară. Nici criticile recurentului pârât referitoare la nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice nu sunt fondate. Pentru considerentele deja expuse în analiza motivului de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive a SC H. SA și având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu este implicat în nici un fel în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, Curtea va constata că soluția respingerii cererii de chemare în garanție este legală, raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale H.G.

nr. 392/2002. Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, or, în speță, această reprezentare este asigurată de pârâta recurentă, societate care funcționează în coordonarea ministrului economiei, cu finanțare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei (conform H.G. nr. 47/2003), fostul Minister al Industriei și Resurselor (la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002). Referitor la criticile aduse de recurenta pârâtă cu privire la fondul cauzei, Curtea va constata că sunt neîntemeiate susținerile acesteia în sensul că reclamantul ar fi acceptat prețul propus, atitudine dedusă implicit din neformularea întâmpinării la notificări.

În realitate, așa cum corect a reținut instanța de apel, notificările au fost emise pe numele autorilor reclamantului, decedați la acel moment, astfel că reclamantul M.I. nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să treacă la plata despăgubirilor, ceea ce până în prezent nu s-a întâmplat. Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 3371994, la calcularea cuantumului despăgubirilor trebuie să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la dat întocmirii raportului de expertiză.

În condițiile în care, așa cum s-a constatat de către experți, terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ teritoriale și nu există tranzacții pentru terenuri similare, s-a procedat corect la evaluarea terenurilor pe bază de profit, având în vedere categoria de folosință, teren arabil. Prin urmare, criticile pârâtei recurente sub acest aspect sunt nefondate. Criticile recurentei pârâtei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi examinate, fiind invocate formal.

În ceea ce privește recursul reclamantului M.I., vizând greșita aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 167/1958 și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință în afara termenului de 3 ani anterior introducerii acțiunii, Curtea va constata caracterul nefondat al criticilor aduse sub acest aspect deciziei recurate, conform art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Față de dispozițiile legale menționate, instanța de apel a apreciat corect că acțiunea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință ca urmare a ocupării fără drept a terenului este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Aceste despăgubiri vizând lipsa de folosință a terenului derivă dintr-o faptă ilicită și, ca atare, dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu acoperă și un astfel de prejudiciu.

Prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, reglementează situația care are loc, de regulă, în cazul exproprierii, când stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului, astfel că daunele pe care le are în vedere această prevedere legală includ, cu titlu exemplificativ, recolta neculeasă, lipsa accesului la un teren învecinat, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat etc. Or, despăgubirile solicitate de reclamant sunt izvorâte din exproprierea de fapt a terenurilor, prin ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii, deci transferului dreptului de proprietate, astfel că s-a făcut corect aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Și, în ipoteza în care s-ar accepta susținerile formulate de recurentul reclamant în sensul că aceste despăgubiri se circumscriu noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune ar fi cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care le-a ocupat, astfel că și în această situație cererea ar fi prescrisă. Pentru toate aceste considerente Curtea va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.I. și pârâta SC H. SA împotriva deciziei nr. 40 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.