ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara

la 1 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâta SC H. SA București

prin Sucursala H. Hațeg, solicitând să se constate că, în calitate de moștenitor

legal al părinților săi, M.A. și M.C. și, respectiv, a bunicului său J.I., este

proprietar al terenurilor ocupate abuziv din anul 1990 de către pârâtă, prin expropriere

pentru cauză de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002 și să fie obligată pârâta

să-i plătească, potrivit art. 30 din Legea nr. 33/1994, pentru aceste terenuri,

individualizate în C.F. nr. X1, nr. cadastral Y1, Y2; C.F. nr. X2, nr. cadastral

Y3, Y4, Y5, Y6, Y7, Y8; C.F. nr. X3, nr. cadastral Y9, despăgubiri care urmează

a include valoarea terenului de 9 euro/mp, plus valoarea prejudiciului suferit prin

lipsa de folosință a terenului pe perioada 1990-2009.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, deși terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv

de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și de apele lacului de

acumulare S., S.O., nu i-au fost acordate despăgubiri. A mai arătat că, în anul

1991, antecesorii lui au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care s-a emis titlul de proprietate

din 19 iunie 1998, pentru suprafața de 5 ha și 495 mp, mai puțin suprafața terenurilor

ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea fiind expropriate

urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. S-a precizat că, deși actul

de declarare a utilității publice a fost emis, H.G. nr. 392/2002, și deși a fost

desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor (prin H.G.

nr. 962/2002), expropriatorul nu a făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile

agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.

Pârâta SC H. SA a formulat

cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca,

în cazul în care va cădea în pretenții, acesta să fie obligat să o despăgubească

cu sumele solicitate de reclamantul M.I. prin cererea de chemare în judecată.

Tribunalul Hunedoara,

prin sentința civilă nr. 303 din 20 iunie 2012, a respins cererea de chemare în

garanție formulată de SC H. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului material suferit de

reclamant, excepție invocată prin întâmpinarea pârâtei.

S-a admis în parte acțiunea,

astfel cum a fost precizată și s-a constatat că reclamantul, în calitate de moștenitor

al defuncților J.I., M.A. și M.C., este proprietar al terenurilor agricole în suprafața

de 10.369 mp situate în perimetrul comunei S.O., expropriate pentru cauză de utilitate

publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum au fost

identificate prin raportul de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a hotărârii.

A fost obligat pârâtul

să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 264.409 RON, echivalent

a 62.656 euro, la cursul din 23 februarie 2011, reprezentând valoarea terenurilor

expropriate și suma de 94.707 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru

lipsa folosului agricol pe perioada 2002-2010, inclusiv. A fost obligat pârâtul

la 3.400 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul are calitatea de descendent al

defuncților M.A. și M.C. și a defunctului J.I., care s-au înscris în C.A.P. S.O.

cu întreaga suprafață pe care o dețineau în proprietate, conform Registrului agricol

din 1959-1964.

S-a constatat că, prin

titlu de proprietate, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenurilor arabile, cu excepția celor afectate de lucrările hidroenergetice

și de apele lacului de acumulare S.O.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, unite cu fondul conform încheierii

de ședință din 3 noiembrie 2010, s-a constatat că reclamantul are calitatea de descendent

de gradul I și II al defuncților, având vocație la moștenirea acestora și, prin

urmare, calitatea procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul

de a solicita despăgubiri pentru terenurile ce au aparținut antecesorilor săi.

S-a reținut că, prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național

a lucrării „Amenajarea Hidroeneretică a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B.”, desemnând

la art. 2, ca expropriator, Statul Român prin SC H. SA, în subordinea Ministerului

Industriei și Resurselor.

Prin H.G. nr. 968/2004,

Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor

propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național

declarat ca atare prin H.G. nr. 392/2002.

În temeiul art. 26 din

Legea nr. 33/1994, prima instanță a apreciat că despăgubirea trebuie să acopere

valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul

altui drept real afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul

și persoana cu vocație la despăgubiri nu au ajuns la consens cu privire la cuantumul

despăgubirilor, în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat

după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a

litigiului, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o

comisie de evaluare formată din trei experți, care a stabilit valoarea despăgubirilor

pentru terenul expropriat la 264.409 RON, iar folosul agricol nerealizat pe perioada

2002-2010 la 94.707 RON.

Cum declararea utilității

publice s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea

potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act

normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul

de declarare a utilității publice, hotărâre de Guvern sau hotărâre a Consiliului

Județean, constituie condiție sine-qua-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

Sub aspectul excepției

prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, invocată de către reprezentantul

Ministerului Public, raportat la eforturile constante și demersurile repetate efectuate

de reclamant, încă din anul 1990, pentru recuperarea proprietății sale, s-a apreciat

că nu operează prescripția, excepția fiind respinsă.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel Statul Român prin SC H. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică

pentru greșita respingere a excepțiilor.

S-a susținut că acțiunea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile

s-au preluat în perioada 1990-1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, în

baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România,

fiind aprobată prin anexa nr. 2 la acest decret.

S-a menționat că reclamantul

nu a probat proprietatea asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, ceea

ce conduce la concluzia că acestea au fost cooperativizate și avea, astfel, posibilitatea

solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care nu

a înțeles să-l întreprindă.

S-a susținut că acțiunea

este prematură, întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie

în această materie, în sensul că, deși SC H. SA a transmis notificările proprietarilor

tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate și nu a formulat

întâmpinare.

Apelanta a susținut, totodată,

că nu are calitate procesuală, fiind doar concesionar al terenurilor care formează

domeniul public.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, apelanta a susținut că excepția

trebuia admisă întrucât nu s-a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților

proprietari tabulari la data decesului, ținând cont de înscrierile în cartea funciară

și colectivizarea terenurilor agricole, care a condus la stingerea dreptului de

proprietate.

S-a arătat că, în contextul

în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestora.

S-a criticat sentința

primei instanțe și pentru greșita respingere a cererii de chemare în garanție, precum

și pentru stabilirea unei valori exagerate a despăgubirilor, în raport cu valoarea

cu care se vând efectiv terenurile în zonă.

Critici similare au fost

formulate și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricole, iar în raport

de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 s-a susținut că acțiunea este prescrisă,

astfel că se puteau acorda despăgubiri doar pe ultimii trei ani anterior introducerii

cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Alba-Iulia,

secția I civilă, prin decizia civilă nr. 40 din 30 aprilie 2013, a admis apelul

pârâtei SC H. SA Hunedoara și a schimbat în parte sentința Tribunalului Hunedoara,

în ceea ce privește cuantumul folosului agricol, stabilit la 42.092 RON pentru perioada

2007-2010.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a fost obligat intimatul la 1.350 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că reclamantul este moștenitor al proprietarilor

tabulari J.C., M.A. și M.C., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din

2010 și extrasele de carte funciară, necontestate de pârâtă.

S-a reținut că imobilele

în litigiu, înscrise în C.F. nr. X2, X1 și X3 au fost colectivizate, o parte din

acestea fiind restituite antecesorului reclamantului, M.A., căruia i s-a eliberat

titlu de proprietate.

S-a considerat că nu poate

fi primită susținerea pârâtei în sensul că terenurile în litigiu au fost expropriate

prin Decretul nr. 40/1989, în realitate utilitatea publică declarându-se prin H.G.

nr. 392/2002.

Prin H.G. nr. 958/2004,

Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor

propuse pentru expropriere, cu scopul realizării obiectivului de interes național

declarat ca atare prin hotărârea menționată.

Expropriatorul a demarat

procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând

proprietarii tabulari în acest sens. Au fost notificați și antecesorii reclamantului,

toți decedați la acel moment, conform certificatului de moștenitor depus la dosar.

Față de această situație,

s-a constatat că prima instanță a soluționat corect excepțiile inadmisibilității

și prematurității acțiunii, argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea

beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000 neputând fi reținute, deoarece

această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

S-a considerat că nu poate

fi primită nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, atâta timp

cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul

Statul Român este reprezentat prin această societate.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat de către instanța

de apel că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului și vocația la despăgubiri

în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute prin demararea procedurii prevăzute

de legea de expropriere, dar nefinalizată întrucât, la data notificării, autorii

reclamantului erau decedați, iar acesta nu a avut cunoștință de notificări.

Aplicând principiile ce

se degajă din jurisprudența C.E.D.O., cu referire la cauzele Străin ș.a. împotriva

României, Dragnea ș.a. împotriva României și hotărârea pilot pronunțată în cauza

Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, instanța de apel a apreciat că reclamantul

se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, întrucât i s-a recunoscut

îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate

de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

Referitor la fondul cauzei,

Curtea de apel a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

agricole expropriate de 25,5 RON/mp este corect determinat, raportat la dispozițiile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește echivalentul

lipsei de folosință, instanța de apel a considerat că acțiunea reclamantului în

acest sens este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii,

pentru restul perioadei fiind prescrisă, întrucât despăgubirile pentru folosul nerealizat

prin lipsa de folosință izvorăsc dintr-un fapt ilicit, respectiv ocuparea terenului

de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Astfel, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune

în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde

de ea.

Curtea de apel a reținut

că și în ipostaza în care s-ar accepta susținerile reclamantului în sensul că aceste

despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu conform art. 26 din

Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al

dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul

ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că, și în această situație, cererea este

prescriptibilă.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.I. și pârâta SC H. SA.

Prin motivele sale de

recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. pentru greșita reținere și aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege

nr. 115/1938 cu privire la prescrierea dreptului material la acțiune prin raportare

la dispozițiile naționale și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut

că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958, întrucât

Legea nr. 33/1994 este o lege specială, derogatorie de la dispozițiile referitoare

la prescrierea dreptului material la acțiune. S-a arătat că această concluzie se

impune prin însăși conținutul Legii nr. 33/1994, prin care legiuitorul a recunoscut

dreptul la despăgubire, cu cele două componente ale sale, valoarea terenului și

prejudiciul cauzat proprietarului, fără a fi defipt un termen de prescriere a dreptului

material la acțiune. Reclamantul a invocat caracterul excepțional al situațiilor

reglementate prin Legea nr. 33/1994, prin normele de trimitere ale art. 40 și a

arătat că, în opinia sa, aplicarea în cauză a dispozițiilor Decretului-Lege nr.

167/1958 ar însemna golirea de conținut a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 33/1994

și ar valida lipsa de diligență a Statului Român și a pârâtei SC H. SA în soluționarea

unor aspecte generate prin propria culpă.

Cea de-a doua critică

formulată de reclamant a vizat reținerea eronată a aplicabilității art. 8 din Decretul-Lege

nr. 167/1958, respectiv a faptului că despăgubirile izvorăsc dintr-un fapt ilicit.

În acest context, s-a susținut că exproprierea de fapt are aceleași consecințe cu

exproprierea de drept, fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cea de-a treia critică

formulată de reclamant a vizat greșita interpretare și aplicare a art. 26 din Legea

nr. 33/1994 și reținerea nelegală că despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință

a terenului ocupat prin expropriere nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu avute

în vedere de dispozițiile actului normativ menționat.

În acest sens, s-a arătat

că indemnizația acordată a avut ca obiect de calcul doar valoarea intrinsecă a terenului,

ignorând pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, respectiv a veniturilor

obținute din cultivarea terenului.

Prin motivele sale de

recurs, pârâta SC H. SA a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică,

pârâta a invocat greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în condițiile în care terenurile în litigiu au

fost preluate anterior apariției acestei legi. S-a susținut că s-a încălcat, astfel,

principiul constituțional reglementat prin art. 15 alin. (2

2

) și că terenul

nu a fost preluat din proprietatea antecesorilor reclamantului, fiind cooperativizat.

De asemenea, pârâta a

arătat că, față de imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra

terenului în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 și față de pretinsa afectare a acestuia

amenajării hidroenergetice a râului S.A. pe Sectorul S.-S.B., intimatul reclamant

avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000, demers

pe care nu l-a întreprins.

Prin cea de-a doua critică,

pârâta a invocat greșita soluționare a excepției prematurității introducerii acțiunii,

întrucât nu s-a făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991.

Recurenta pârâtă a invocat,

de asemenea, greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive,

sub aspectul plății despăgubirilor, motiv întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate

la argumentele sale, în sensul că obiectivul de interes național în discuție este

realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din

fonduri proprii ale SC H. SA.

Recurenta pârâtă a învederat

că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul reținerii calității

procesuale active a reclamantului, în condițiile în care cooperativizarea terenurilor

antecesorilor săi a dus la stingerea dreptului de proprietate, nefiind probată nici

posesia.

Pe cale de consecință,

s-a susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat îndreptățirea reclamantului

la despăgubiri în sensul Legii nr. 33/1994, ca fiind recunoscută implicit de Statul

Român, în realitate motivul pentru care procedura de expropriere nu s-a finalizat

fiind acela că reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate.

Pârâta a invocat printr-un

alt motiv de recurs greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, având în vedere că Statul ca unic beneficiar al investiției,

ce poate deține dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul

care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru utilitate publică, respectiv

plata despăgubirilor.

Pe fondul cauzei, pârâta

a criticat soluția admiterii acțiunii reclamantului, arătând că acesta nu a făcut

dovada dreptului de proprietate față de considerentele expuse în susținerea celorlalte

motive de recurs și nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea

de preț făcută de societate, ceea ce semnifică acceptarea tacită a acesteia.

S-a invocat, de asemenea,

printr-un ultim motiv de recurs greșita achiesare a instanței de apel la valorile

despăgubirilor stabilite prin rapoartele de expertiză, care nu au ținut seama de

realitățile pieței imobiliare precum și nerespectarea în cauză a dispozițiilor imperative

ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Intimatul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de

SC H. SA, solicitând respingerea acestuia și păstrarea dispozițiilor sentinței primei

instanțe în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

La rândul său, reclamantul

M.I. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului pârâtei SC H. SA ca nefondat.

Recurenta pârâtă SC

H. SA a formulat întâmpinare la recursul reclamantului M.I., solicitând respingerea

acestuia ca nefondat.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând cu prioritate

recursul declarat de pârâta SC H. SA, având în vedere că vizează și modul de soluționare

a excepțiilor de procedură, ce se impun a fi analizate, înainte de criticile vizând

fondul pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că

aceste este nefondat pentru considerentele ce succed:

Soluția instanțelor de

fond și apel cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii este legală, având

în vedere că prin emiterea H.G. nr. 392/2002 și H.G. nr. 968/2004, s-a recunoscut

că, până la declararea utilității publice, a operat o expropriere de fapt a terenurilor

în litigiu, preluate în anii 1990-1991.

Persoanele supuse procedurii

de expropriere nu puteau fi obligate să aștepte sesizarea instanței de către expropriator,

în condițiile în care terenurile au fost efectiv ocupate de lucrarea de utilitate

publică.

În cadrul procedurii de

expropriere deja declanșate de expropriator au fost epuizate, anterior formulării

acțiunii, fazele premergătoare (ale procedurii de expropriere), respectiv întocmirea

documentației de expropriere, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele

recunoscute ca fiind proprietari, printre care și autorii reclamantului, decedați

la acel moment, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus la dosar.

Argumentele invocate de

recurenta pârâtă în sprijinul excepției inadmisibilității în sensul că terenul era

ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994 și că exproprierea a operat în baza

Decretului nr. 40/1989 nu pot fi reținute.

Prin Decretul nr. 40/1989

s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică

a râului S.A., lucrările vizând terenurile ce figurează în procesul verbal de identificare

a imobilelor pentru care fostul C.A.P. și-a dat avizul favorabil.

Terenurile în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 și, prin urmare, legea aplicabilă, în

vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994.

Nu are relevanță, sub

acest aspect, împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte

de declararea utilității publice.

Câtă vreme, până la apariția

H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică,

dreptul la acțiunea în despăgubiri nu era născut.

În consecință, Curtea

va constata că este nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că reclamantul

putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, această dispoziție

fiind anterioară exproprierii și neputând produce efecte ultraactiv.

Prin urmare, s-a apreciat

corect că acțiunea nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 18/1990

și ale Legii nr. 1/2000.

Critica pârâtei recurente

vizând modul de soluționare a excepției prematurității acțiunii este, de asemenea,

nefondată.

Invocându-și propria culpă,

în condițiile în care a nesocotit dispozițiile legale cu privire la expropriere,

preluând terenurile reclamantului faptic, fără o justă și prealabilă despăgubire,

pârâta reproșează reclamantului că nu a așteptat sesizarea instanței de către expropriator.

O asemenea susținere nu poate fi primită întrucât, așa cum s-a arătat terenul a

fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unei proceduri declanșate

de expropriator, a cărei nefinalizare nu poate fi imputată reclamantului.

Curtea va reține, de asemenea,

că instanțele de fond și apel au soluționat corect și excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor solicitate de reclamant.

Potrivit dispozițiilor

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, calitatea de expropriator în înțelesul acestei legi aparține statului,

prin organismele desemnate de guvern, pentru lucrările de interes național și județele,

municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local.

H.G. nr. 392/2002, prin

care s-a dispus exproprierea terenului care face obiectul litigiului, prevede la

art. 2 calitatea de expropriator a Statului Român prin SC H. SA, aflată sub autoritatea

Ministerului Industriei și Resurselor.

Din interpretarea celor

două norme legale rezultă că expropriatorul este, într-adevăr, Statul Român, prin

SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor, actualmente

Ministerul Economiei.

Ca atare, se va reține

că, în speță, calitatea procesuală pasivă nu poate aparține decât instituției abilitate

și indicate expres în actul de expropriere, ca reprezentant legal al Statului Român.

Nici critica referitoare

la greșita respingere a excepției de fond referitoare la lipsa calității procesuale

active a reclamantului nu este întemeiată. Instanța de apel a constatat corect că

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor cooperativizate

a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din

imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în

speță Primăria S.O. de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri

pentru imobilele în litigiu, care nu mai pot forma obiect al restituirii în natură.

În speță, nu s-a contestat

că preluarea a operat în anii 1991-1992 și că reclamantul, în calitate de moștenitor

al proprietarilor tabulari nu a fost despăgubit până în prezent.

Recurenta a invocat în

susținerea excepției lipsei calității procesuale active împrejurarea că reclamantul

nu ar fi făcut dovada vocației succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât

acestea nu fac parte din masa succesorală rămasă de pe urma proprietarilor tabulari.

Curtea va reține că vocația

procesual activă a reclamantului este susținută de art. 4 teza a II-a din Legea

nr. 33/1994 și calitatea de moștenitor a autorilor săi, proprietari tabulari, care

îl legitimează să formuleze, în calitate de expropriat, acțiunea în stabilirea despăgubirilor.

Această concluzie se deduce

și din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 susținută

prin edictarea ulterioară a Legii nr. 255/2010, text de lege ce recunoaște calitatea

procesuală activă a expropriatorului doar în ceea ce privește exproprierea, per

a contrario, în condițiile în care părțile s-au învoit asupra exproprierii și își

dispută doar cuantumul despăgubirii, și expropriatul având calitate procesuală activă.

Contrar susținerilor formulate

de recurenta pârâtă, cooperativizarea terenurilor proprietatea antecesorilor reclamantului

nu a condus la stingerea dreptului real, câtă vreme acestea nu au putut face obiectul

reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În condițiile în care

este de necontestat calitatea reclamantului de moștenitor al proprietarilor tabulari,

conform dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (preluate și în

art. 28 din Legea nr. 7/1996), dreptul provenind din succesiune este opozabil față

de terți, fără înscriere în cartea funciară.

Nici criticile recurentului

pârât referitoare la nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice nu sunt fondate.

Pentru considerentele

deja expuse în analiza motivului de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive

a SC H. SA și având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu este implicat

în nici un fel în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, Curtea va

constata că soluția respingerii cererii de chemare în garanție este legală, raportat

la dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale H.G. nr. 392/2002.

Ministerul Finanțelor

Publice reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ,

or, în speță, această reprezentare este asigurată de pârâta recurentă, societate

care funcționează în coordonarea ministrului economiei, cu finanțare integrală de

la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei (conform H.G. nr. 47/2003),

fostul Minister al Industriei și Resurselor (la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002).

Referitor la criticile

aduse de recurenta pârâtă cu privire la fondul cauzei, Curtea va constata că sunt

neîntemeiate susținerile acesteia în sensul că reclamantul ar fi acceptat prețul

propus, atitudine dedusă implicit din neformularea întâmpinării la notificări.

În realitate, așa cum

corect a reținut instanța de apel, notificările au fost emise pe numele autorilor

reclamantului, decedați la acel moment, astfel că reclamantul M.I. nu a avut cunoștință

de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația

în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să

treacă la plata despăgubirilor, ceea ce până în prezent nu s-a întâmplat.

Într-adevăr, potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 3371994, la calcularea cuantumului despăgubirilor

trebuie să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel, în unitatea administrativ-teritorială, la dat întocmirii raportului de expertiză.

În condițiile în care,

așa cum s-a constatat de către experți, terenul nu are corespondent pe raza unității

administrativ teritoriale și nu există tranzacții pentru terenuri similare, s-a

procedat corect la evaluarea terenurilor pe bază de profit, având în vedere categoria

de folosință, teren arabil.

Prin urmare, criticile

pârâtei recurente sub acest aspect sunt nefondate.

Criticile recurentei pârâtei

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi examinate,

fiind invocate formal.

În ceea ce privește recursul

reclamantului M.I., vizând greșita aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege nr.

167/1958 și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile

la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință în afara termenului

de 3 ani anterior introducerii acțiunii, Curtea va constata caracterul nefondat

al criticilor aduse sub acest aspect deciziei recurate, conform art. 1 alin.

(1) și art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Dreptul la acțiune, având

un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen

de trei ani.

Față de dispozițiile legale

menționate, instanța de apel a apreciat corect că acțiunea reclamantului pentru

obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință ca urmare a ocupării fără drept a

terenului este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii,

pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Aceste despăgubiri vizând

lipsa de folosință a terenului derivă dintr-o faptă ilicită și, ca atare, dispozițiile

Legii nr. 33/1994 nu acoperă și un astfel de prejudiciu.

Prevederile art. 26

alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii

se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului

sau altor persoane îndreptățite, reglementează situația care are loc, de regulă,

în cazul exproprierii, când stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în

fapt a terenului, astfel că daunele pe care le are în vedere această prevedere legală

includ, cu titlu exemplificativ, recolta neculeasă, lipsa accesului la un teren

învecinat, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat etc.

Or, despăgubirile solicitate

de reclamant sunt izvorâte din exproprierea de fapt a terenurilor, prin ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii, deci transferului dreptului de proprietate,

astfel că s-a făcut corect aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Și, în ipoteza în care

s-ar accepta susținerile formulate de recurentul reclamant în sensul că aceste despăgubiri

se circumscriu noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul

de la care ar începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune

ar fi cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care le-a

ocupat, astfel că și în această situație cererea ar fi prescrisă.

Pentru toate aceste considerente

Curtea va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul M.I. și pârâta SC H. SA împotriva deciziei

nr. 40 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2014.