ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3499/2014

Asupra recursului de față: Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 3246/97 din 28 iunie 2010, reclamanta R.Ș. a chemat în judecată pârâții Statul român prin SC H. SA București și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând: - să se constate că are calitatea de persoană expropriată, asupra terenului agricol în suprafață de 16.059 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002; - să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 409.504 lei - echivalentul a 99.657 euro, reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 326.940 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma de 147.123 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv; - să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-3 din Constituția României și art. 1 și 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC Hidrocentrale „SC H. SA” a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calității procesuale active și lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, M.F.P. să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și, respectiv de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.

M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 174 din 05 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I a civilă, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de Societatea comerciale de producere a energiei electrice „SC H. SA” București din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanție M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.

S-a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a fost respinsă acțiunea. A fost admisă în parte, acțiunea civilă, precizată, introdusă de reclamanta R.S., împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA București, prin administrator judiciar E.I. Sprl și în consecință s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană expropriată, ca descendentă a defuncților J.D. căsătorit cu J.F. și J.I. căsătorit cu T.S., asupra terenului agricol în suprafață de 16.059 mp, arabil, situat pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către comisia formată din experții judiciari I.D., L.V.

și I.V., parte integrantă a hotărârii. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri: suma de 345.777 lei echivalent a 84.148 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 147.123 lei echivalent a 35.856 euro, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.600 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de descendentă a defuncților J.D. căsătorit cu J.F. și J.I. căsătorit cu T.S., are vocație la moștenirea acestora și, deci calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, motiv pentru care s-a respins excepția lipsei calității procesual active.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru folosul de tras s-a reținut că a fost invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, ceea ce, evident, conduce la concluzia că această excepție este tardiv invocată, consecințele fiind, pentru pârât, cele prevăzute expres de art. 103 C. proc. civ., respectiv decăderea. În considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât și Sucursala „H.” Hațeg, instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 se impune respingerea acțiunii față de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia. Pe același argument juridic a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 15 decembrie 2010. Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul român prin Societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA. Prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002. Potrivit art. 44 din Constituția României nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, text de lege preluat în art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Art. 26 din lege stabilește că despăgubirea trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat. Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul și anume reclamanta, ca persoană cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind, ca experți judiciari pe: I.D., L.V.

și I.V. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 16.059 mp, precum și valoarea acestuia la 5,24 euro/mp potrivit variantei II din raportul de expertiză, având în vedere metoda de abordare folosită de experți și care are la bază S.I.E.T., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.

În considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză instanța a constatat că reclamanta este îndreptățită pentru suprafața de 16.059 mp, teren arabil, afectat de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri în sumă de 345.777 lei echivalent a 84.148 euro, la cursul valutar practicat de B.N.R. la data expertizei, de 4,1091 lei/euro, reprezentând valoarea terenului și la suma de 147.123 lei, pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri. Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G.

nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - H.G. sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local constituie condiție sine que non pentru demararea procedurilor de expropriere. S-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ. a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Văzând și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și că sunt justificate, în cauză, au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 4.600 lei onorariu de avocat și onorariu expertiză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 55 din 19 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, sectia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta R.Ș. și apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva sentinței civile nr. 174/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința atacată doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 99.657 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat, și suma de 48.993,6 lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010.

A menținut în rest sentința atacată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari astfel cum rezultă din actele de stare civilă și extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârâtă. Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 23 februarie 2002. Contrar susținerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”.

Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantei nu figurează între aceste terenuri. Ca urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul român prin Societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și implicit de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari, J.I., T.S., J.I., J.I., în acest sens, decedați la momentul emiterii notificărilor. Față de această stare de fapt, instanța de apel a constatat nefondate excepțiile invocate de apelantă, pentru următoarele considerentele: În ce privește excepția inadmisibilității, s-a reținut că deși pârâta susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și a notificat antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, instanța de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv, astfel că în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității. În ce privește excepția prematurității, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantei nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelantă și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate.

Contrar susținerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, instanța de apel a considerat că nu poate fi primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că mama reclamantei R.Ș., J.F. a solicitat în 1991, reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi, inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantei de organele statului, în speță Primăria comunei Sîntamaria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură. De altfel, îndreptățirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția H.G.

nr. 392/2002, notificându-i cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, aceștia erau decedați, iar reclamanta a depus actele cerute pentru soluționarea cererii de despăgubire. S-a reținut, sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamantă și vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantei calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri.

Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de pârâta apelantă, că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca prin promovarea acțiunii de față, acesteia să i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (Decizia nr. 5045/2012 a secției I civilă). Astfel, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect s-a reținut că potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe). În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În speță, prin titlul de proprietate din 2002 Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei. Ca urmare, reclamanta are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei). În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, instanța de apel a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate.

S-a reținut că apelanta pârâtă a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor. Or, din cele ce preced, rezultă faptul că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic - reclamanta este succesoarea proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor după acesta, instanța de apel nu a primit argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Față de considerentele de mai sus instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță. Instanța de apel a constatat nefondate și criticile referitoarela soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., întrucât potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Așa cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Cu privire la criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus prin raportul inițial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor .Într-o primă variantă, s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 409.504 lei, echivalentul la 25,5 lei/mp În cea de-a doua variantă, experții, având în vedere S.I.E., considerând că terenul are un cumpărător special și o valoare specială, a luat în calcul terenul ca fiind unul de construcții și au determinat despăgubirile luând în calcul prețuri cerute pentru terenuri similare în zona Hațegului. Potrivit acestei variante, prețul mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare a terenului în litigiu de 45.320 euro.

În apel, atât pârâta cât și reclamanta au depus contracte de vânzare-cumpărare. S-a reținut că experții au concluzionat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții în zonă între terțe persoane (contractele depuse neavând relevanță deoarece pârâta este unicul cumpărător și aceasta înseamnă că nu este o reală valoare de piață obținută în urma negocierii dintre vânzător și cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă, care deja folosește imobilele), astfel că în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului. Contractele depuse de reclamantă nu au fost luate în considerare întrucât nu au ca obiect terenuri în aceeași unitate teritorial administrativă.

Instanța de apel a apreciat că terenul în litigiu nefiind un teren de construcții nu se poate face o similitudine în ce privește destinația sau prețul, astfel că a admis apelul reclamantei sub acest aspect, constatând că au fost greșit interpretate probele dosarului. Ca urmare, s-a admis apelul reclamantei și s-a schimbat sentința atacată în ce privește cuantumul despăgubirilor pentru terenul în litigiu, potrivit variantei 1 din expertiza efectuată la instanța de fond. În temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a fost obligată pârâta să despăgubească reclamanta cu contravaloarea terenului expropriat în sumă de 99.657 euro, reținând valoarea de profit ca despăgubire pentru terenul ocupat de pârâtă, respectiv de 25,5 lei/mp, valoare reținută și în alte cauze similare.

În ce privește despăgubirile reprezentând lipsa de folosință, s-au constatat următoarele: Această cerere, așa cum corect a reținut și instanța de fond este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d reptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Art. 136 C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării acțiunii, 28 iunie 2010, prevedea că e xcepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică. În cauză este aplicabil art. 136 C. proc. civ., în forma pe care o avea anterior Legii nr. 202/2010, în sensul că pot fi invocate oricând excepțiile de ordine publică, iar excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de ordine publică.

În consecință, cererea reclamantei în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Astfel, instanța de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinț și a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 48.993,6 lei, calculată în baza raportului de expertiză efectuat în fața instanței de fond.

S-au avut în vedere trei ani anteriori introducerii acțiunii, așa cum s-a cerut prin acțiune dar și prin apel (fiind menționată expres perioada de acordare a folosului de tras 1990-2010). Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român prin SC P.E.E.H.H. SA, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. În recursul său pârâtul a arătat că înțelege să critice decizia instanței de apel atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate cât și cu privire la fondul cauzei deduse judecații, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele aspecte: Soluția pronunțată de instanța de apel nu răspunde motivelor de critică invocate cu privire la aceasta excepție, nefiind luate în considerare criticile care vizează caracterul exclusiv al caii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991. Soluția pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația de fapt dedusă judecații, precum și cu nesocotirea existenței normelor speciale, instanța aplicând norma generală, deși motivele de fapt și de drept au arătat incidența și prioritatea normei speciale.

Față de susținerile reclamantei prin care aceasta a arătat că terenul antecesorilor săi a fost preluat în anul 1989 de către recurenta-pârâtă de la antecesorii acesteia, reiese faptul că terenul a fost preluat anterior apariției Legii nr. 33/1994, astfel că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacra principiul neretroactivității acesteia. Recurenta pârâtă a dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri elocvente aceasta preluare, contrar celor reținute de instanța de apel.

În acest context preluarea acestor terenuri s-a făcut în temeiul actului menționat de la C.A.P., deci nu de la antecesorii reclamantei. Față de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acțiunea întemeiata pe aceste dispoziții fiind inadmisibilă. Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanta avea la dispoziție și dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4. Procedura prin care reclamanta este îndreptățită la obținerea despăgubirilor este procedura deja declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanșarea unei acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.

Concluzionând, se susține că nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, cată vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsita în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului. Relativ la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, pârâtul a învederat că în cauză nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete. Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole.

Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. Reclamanta nu poate justifica un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în patrimoniul antecesorilor ei la momentul decesului. Se subliniază asupra faptului că reclamanta nu au dovedit calitatea de persoană îndreptățită de a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. Notificarea transmisa de SC H. SA persoanelor care puteau pretinde drepturi în raport cu amenajarea hidroenergetica viza în mod obligatoriu depunerea de acte doveditoare a calității de proprietar pentru respectivele terenuri.

Or este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamantă sau de antecesorii acesteia. În plus, nu a fost dovedită niciodată posesia terenurilor la momentul preluării lor, motiv pentru care reclamanta nu justifică niciun drept asupra acestor terenuri și nici nu poate invoca încălcarea vreunui drept de proprietate. Acest drept nu a existat niciodată, cată vreme SC H. SA a ocupat terenurile atunci când ele erau în proprietatea C.A.P.-lui. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei sub aspectul plății despăgubirilor cerute precum și cu privire la respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P., recurentul pârât a arătat următoarele: Instanța de judecată a făcut o aplicare greșita a dispozițiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică și a efectelor generate de actul prin care a fost declarată utilitatea publica - H.G.

nr. 392/2002 față de calitatea de reprezentant a SC H. SA - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. C. proc. civ. 1865; În mod eronat și cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii 213/1998 instanța a schimbat natura relațiilor contractuale dintre SC H. SA și Statui roman, dând o interpretare greșita raportului juridic dedus judecații și făcând o aplicare greșita a legii materiale. Decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant a SC H. SA, care nu acționează în nume propriu, și consecința din dispozitiv constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului și nu a titularului dreptului de proprietate publică.

Totodată se susține că s-a dovedit în mod clar faptul ca SC H. SA nu este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul roman, care a concesionat aceste obiective și terenuri în vederea realizării unei activități de interes național. Sub acest aspect, consideră că nu prezintă importanță faptul că SC H. SA are folosința concreta a acestui bun în baza contractului de concesiune încheiat cu Statul roman, întrucât Statul roman are libertatea de a încheia contracte de concesiune cu privire la acest bun cu orice altă persoană juridica. Prin urmare nu se poate reține în sarcina SC H. SA obligația de a achita despăgubiri în raport cu acest aspect.

Se mai arată că,în mod greșit, s-a menționat în considerentele deciziei recurate faptul ca SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statutului și nu în nume propriu, aspect care este în contradicție cu soluția pronunțată de instanța, potrivit căreia SC H. SA este obligată la a despăgubi reclamanta în calitate de expropriator, efectele exproprierii producând-se direct în patrimoniul sau. Această concluzie este întărită de soluționarea cererii de chemare în garanție a Statului roman, care a fost respinsa, SC H. SA rămânând sa răspundă în calitate de expropriator față de reclamanta. Cu privire la fondul cauzei, recurenta pârâtă aduce critici referitoare la modul în care instanța de judecată a soluționat cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, aplicând în mod greșit legea de drept material privind exproprierea, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În acest sens, contravaloarea despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat nu a fost determinată în raport de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială din care terenul face parte, la data întocmirii raportului de expertiza, astfel cum imperativ prevede art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, instanța de apel a modificat cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, urmare solicitării formulate prin apelul reclamantei, deși acestea au fost determinate în cadrul raportului de expertiza printr-o metoda care nu determinase valoarea terenului în conformitate cu cerințele art. 26 anterior amintit. În mod nelegal instanța de apel a omologat un raport de expertiză în care experții nu au motivat imposibilitatea obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauza, încălcând prin aceasta dispozițiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Se susține că soluția de casare a deciziei se impune cu atât mai mult cu cât au fost depuse la dosar dovezi cu privire la existența unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri din zonă pe care însă instanța le-a înlăturat din analiza însușindu-si opinia expertului asistent al reclamantei în sensul că pârâtul a nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții în zona între terțe persoane. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Reclamanta R.Ș. în calitate de descendentă după părinții și bunicii săi este proprietară a terenului agricol intravilan, în suprafață de 16.059 mp, situat pe raza localității Subcetate, la locul denumit popular „Între Ape” și „Simeria” și „În Luncă”, înscris în C.F.

În calitate de proprietară a terenului expropriat reclamanta a fost lipsită de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul mai sus menționat, ce a fost ocupat inițial abuziv, de către reprezentanții pârâtului. Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară.

A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea formulată pentru acordarea de despăgubiri. Recurenta susține că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel. În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1990-2010. În privința despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G.

nr. 392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii. Astfel, apare ca nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă. Recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura Legii nr. 1/2000. Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Pe de o parte, reclamanta a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra terenului ce a aparținut antecesorilor săi, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 2002, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. Pe de altă parte chiar recurenta i-a notificat pe antecesorii reclamantei pentru acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994. Admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantei să inițieze o nouă procedură, în condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii acesteia, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase. Prin urmare, dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni. Celelalte critici în susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor reclamanților asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților.

Înalta Curte constată că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate. Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active. Criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că prima instanță a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantei suma de 345.777 lei reprezentând contravaloare teren și 147.123 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, la anii 2007-2010. Cuprinsul acestei dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile regulă ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în procese prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Această motivare nu atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții, întrucât SC H. SA nu figura în calitate de parte în proces, ci în calitate de reprezentant al statului român. Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză.

Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Însă SC H. SA, pe de o parte, nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în nume propriu în raportul juridic dedus judecății, iar pe de altă parte între SC H. SA și M.F.P.

nu este un raport obligațional în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la despăgubiri în contradictoriu cu M.F.P. Greșita respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de recurent prin aceea că reclamanta nu ar fi dovedit “vocație concretă” la moștenire, întrucât autorii acesteia nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susține în consecință că, atâta vreme cât foștii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparație, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamantei în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaștere a dreptului de proprietate, ci doar declanșarea procedurii pentru clarificarea situației juridice a terenurilor.

Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate întrucât din dosar rezultă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenului în litigiu a fost recunoscut. Recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificând-o pe reclamantă prin antecesorii săi cu privire la oferta de despăgubire.Reclamanta justifică legitimare procesual activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind întabulat în cartea funciară și recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparație și a devenit speranță legitimă prin verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context, reclamantul dobândește o speranță legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa.

În ceea ce privește fondul pretențiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulțumită de modificarea de către instanța de apel a cuantumului despăgubirilor, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar pentru terenuri asemănătoare, pe care instanța le-a înlăturat. Celelalte argumente aduse în susținere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calității procesuale active de către reclamantă, astfel că li s-a răspuns anterior. Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluționare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994. Înalta Curte observă că prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză. Experții au propus prin raportul întocmit două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor. Într-o primă variantă, s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România.

Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 99.657 euro, echivalentul unui preț de 25,5 lei/mp În cea de-a doua variantă, experții, având în vedere Standardele Internaționale de Evaluare, considerând că terenul are un cumpărător special și o valoare specială, au luat în calcul terenul ca fiind unul de construcții și au determinat despăgubirile raportându-se la prețuri cerute pentru terenuri similare în zona Hațegului. Potrivit acestei variante, prețul mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare a terenului în litigiu de 45.320 euro.

În fața instanței de apel, pârâta a depus contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2012 . Aceste contracte au fost înlăturate în mod judicios de către instanța de apel, ca neavând relevanță deoarece pârâta este unicul cumpărător, ceea ce înseamnă că nu poate fi considerată reală valoarea de piață obținută în urma negocierii dintre vânzător și cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă. Instanța de apel a concluzionat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții în zonă între terțe persoane.

Tocmai pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după prețuri estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei tranzacțiilor în zonă, instanța de apel a omologat varianta I a raportului de expertiză, prin care s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 99.657 euro, echivalentul unui preț de 25,5 lei/mp, aceasta fiind considerată ca potrivită pentru situația de fapt din prezenta cauză. Așadar, în ceea ce privește stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25,5 lei/mp este o valoare reală, ce a fost stabilită și în alte cauze privind terenuri situate în acea zonă.

Drept urmare, despăgubirile acordate de instanța de apel în cuantum de 99.657 euro reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 48993,6 lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010 corespund exigențelor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, în contextul nedovedirii existenței pieței imobiliare pentru această categorie de teren. Având în vedere toate considerentele reținute