ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3499/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3499/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față:

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată

la Tribunalul Hunedoara la nr. 3246/97 din 28 iunie 2010, reclamanta R.Ș. a chemat

în judecată pârâții Statul român prin SC H. SA București și Sucursala

Hidrocentrale Hațeg, solicitând:

- să se constate că

are calitatea de persoană expropriată, asupra terenului agricol în suprafață de

16.059 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără

despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;

- să fie obligat

pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 409.504 lei - echivalentul a

99.657 euro, reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 326.940

lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în

perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma de 147.123 lei, reprezentând

contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat,

pe perioada 2002 - 2010, inclusiv;

- să se stabilească

cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc.

civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-3 din

Constituția României și art. 1 și 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC

Hidrocentrale „SC H. SA” a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție

inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calității procesuale

active și lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al

exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul

cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea de

chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior,

pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de

reclamant, M.F.P. să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al

fondurilor bănești ale statului și, respectiv de entitate abilitată la efectuarea

de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției și singurul

organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare

imobil.

M.F.P. reprezentat

prin D.G.F.P. Hunedoara a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității

procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în

garanție, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 174

din 05 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I a civilă, s-a

respins cererea de chemare în garanție formulată de Societatea comerciale de

producere a energiei electrice „SC H. SA” București din subordinea M.I.R.,

împotriva chematului în garanție M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepția

lipsei calității procesuale pasive.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru

perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.

S-a constatat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a fost

respinsă acțiunea.

A fost admisă în

parte, acțiunea civilă, precizată, introdusă de reclamanta R.S., împotriva

pârâtului Statul Român prin SC H. SA București, prin administrator judiciar

E.I. Sprl și în consecință s-a constatat că reclamanta are calitatea de

persoană expropriată, ca descendentă a defuncților J.D. căsătorit cu J.F. și J.I.

căsătorit cu T.S., asupra terenului agricol în suprafață de 16.059 mp, arabil,

situat pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate

publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a

fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către

comisia formată din experții judiciari I.D., L.V. și I.V., parte integrantă a

hotărârii.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei, într-un termen de 10 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri: suma de 345.777 lei echivalent

a 84.148 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de

147.123 lei echivalent a 35.856 euro, reprezentând prejudiciul creat acesteia

pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.600

lei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de

descendentă a defuncților J.D. căsătorit cu J.F. și J.I. căsătorit cu T.S., are

vocație la moștenirea acestora și, deci calitate procesuală activă în cauză,

determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile

proprietatea antecesorilor săi, motiv pentru care s-a respins excepția lipsei

calității procesual active.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru folosul de tras s-a

reținut că a fost invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, ceea

ce, evident, conduce la concluzia că această excepție este tardiv invocată,

consecințele fiind, pentru pârât, cele prevăzute expres de art. 103 C. proc.

civ., respectiv decăderea.

În considerarea

prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citat în

calitate de pârât și Sucursala „H.” Hațeg, instanța a apreciat că, raportat la

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 se impune respingerea acțiunii față

de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pe același argument juridic

a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în

garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 15 decembrie 2010.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea

publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ,

ca expropriator, Statul român prin Societatea comercială de producere a

energiei electrice SC H. SA.

Prin Hotărârea nr. 968

din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr.

392/2002.

Potrivit art. 44 din

Constituția României nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa,

decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă

despăgubire, text de lege preluat în art. 1 din Legea nr. 33/1994. Art. 26 din

lege stabilește că despăgubirea trebuie să acopere valoarea reală a bunului

imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real,

afectat.

Cum, în cauză,

expropriatorul și expropriatul și anume reclamanta, ca persoană cu vocație la

despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un

consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care,

procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici

nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul

procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994,

două comisii de evaluare, numind, ca experți judiciari pe: I.D., L.V. și I.V.

Prin raportul de

evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în

litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr.

392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și

categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 16.059 mp, precum și

valoarea acestuia la 5,24 euro/mp potrivit variantei II din raportul de

expertiză, având în vedere metoda de abordare folosită de experți și care are

la bază S.I.E.T., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual,

nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.

În considerarea

concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză instanța a constatat că reclamanta

este îndreptățită pentru suprafața de 16.059 mp, teren arabil, afectat de

obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri în sumă de 345.777 lei echivalent a

84.148 euro, la cursul valutar practicat de B.N.R. la data expertizei, de

4,1091 lei/euro, reprezentând valoarea terenului și la suma de 147.123 lei,

pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona

agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și

culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri.

Cum declararea

utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea

Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G.

nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului

agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci

pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare

a utilității publice - H.G. sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum

obiectivul este de interes național sau local constituie condiție sine que non

pentru demararea procedurilor de expropriere.

S-a avut în vedere

că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri,

astfel că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ. a obligat pârâta să

achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la

rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Văzând și

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. și că sunt justificate, în cauză, au fost acordate cheltuieli de judecată

în sumă de 4.600 lei onorariu de avocat și onorariu expertiză.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin Decizia civilă nr.

55 din 19 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, sectia I civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta R.Ș. și apelul declarat de pârâta SC H. SA

împotriva sentinței civile nr. 174/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara,

secția I civilă.

A schimbat, în parte,

sentința atacată doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor în sensul că

a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de

99.657 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat, și suma de 48.993,6

lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010.

A menținut în rest

sentința atacată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta este

moștenitoarea proprietarilor tabulari astfel cum rezultă din actele de stare

civilă și extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în C.F., Subcetate au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând

obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate

din 23 februarie 2002.

Contrar susținerilor

pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru

obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -

Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil

exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren întocmindu-se în acest sens un

proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate

topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor

reclamantei nu figurează între aceste terenuri. Ca urmare, susținerea pârâtei

în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt

fondate.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul român prin

Societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și implicit de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari, J.I., T.S., J.I., J.I., în acest sens,

decedați la momentul emiterii notificărilor.

Față de această stare

de fapt, instanța de apel a constatat nefondate excepțiile invocate de

apelantă, pentru următoarele considerentele:

În ce privește

excepția inadmisibilității, s-a reținut că deși pârâta susține că Legea nr. 33/1994

nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura

prevăzută de această lege și a notificat antecesorii reclamantei, considerând

la acel moment că sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri

conform legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că

exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, instanța

de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamanta putea beneficia

de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este

anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv, astfel că

în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității.

În ce privește

excepția prematurității, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei

sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantei nici

lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face

referire apelantă și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile

expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de

acumulare din zona Bucium - Subcetate. Contrar susținerilor apelantei,

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat

titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în

litigiu, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, instanța de apel a considerat că

nu poate fi primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității

publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul român este reprezentat de pârâtă

(art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate

de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această

calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul

părților fiind corect stabilit.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că

mama reclamantei R.Ș., J.F. a solicitat în 1991, reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi, inclusiv

terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a

fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din

imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantei de organele statului, în

speță Primăria comunei Sîntamaria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994

pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind

expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel,

îndreptățirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994

a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii

prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția H.G. nr. 392/2002,

notificându-i cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această

procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, aceștia erau

decedați, iar reclamanta a depus actele cerute pentru soluționarea cererii de

despăgubire.

S-a reținut, sub

acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de

reclamantă și vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană

expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în

discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin

care s-a recunoscut antecesorilor reclamantei calitatea de persoane

îndreptățite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de

pârâta apelantă, că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge

ca prin promovarea acțiunii de față, acesteia să i se creeze o situație mai

grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat

cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățită să primească despăgubirile

stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările

adresate antecesorilor săi. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (Decizia

nr. 5045/2012 a secției I civilă).

Astfel, s-a constatat

că reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de

proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale

instituțiilor administrative, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect s-a

reținut că potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate

pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a

unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii

Cehe).

În hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat

noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este

suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul,

fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate

că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit

prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O.,

„bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate.

În speță, prin titlul

de proprietate din 2002 Statul, prin instituțiile sale administrative, a

recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri

pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de

despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al

autorilor reclamantei. Ca urmare, reclamanta are cel puțin o speranță legitimă

de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de

utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această

lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și

rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie

să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, este de

necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992,

exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de

moștenitoare a proprietarilor tabulari nu a primit nici până în prezent vreo

despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și

excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Ca urmare, instanța

de apel a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate.

S-a reținut că apelanta

pârâtă a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și

împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru

terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor.

Or, din cele ce

preced, rezultă faptul că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei

asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-i în

vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform

înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moștenitor,

arbore genealogic - reclamanta este succesoarea proprietarilor tabulari al

imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938,

reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune

care este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Ca urmare, câtă vreme

dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor după acesta,

instanța de apel nu a primit argumentele apelantei în sensul că terenurile nu

fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut

dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de considerentele

de mai sus instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima

instanță.

Instanța de apel a

constatat nefondate și criticile referitoarela soluția primei instanțe de

respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., întrucât potrivit art.

25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1954,

Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi

prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în

acest scop.

Așa cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume

propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această calitate a fost

stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv

prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.

Cu privire la

criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește

despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin

expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe,

experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri

similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului

Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare

a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus

prin raportul inițial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor

.Într-o primă variantă, s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda

de evaluare pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor

funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de

409.504 lei, echivalentul la 25,5 lei/mp

În cea de-a doua

variantă, experții, având în vedere S.I.E., considerând că terenul are un

cumpărător special și o valoare specială, a luat în calcul terenul ca fiind

unul de construcții și au determinat despăgubirile luând în calcul prețuri cerute

pentru terenuri similare în zona Hațegului. Potrivit acestei variante, prețul

mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare a terenului

în litigiu de 45.320 euro.

În apel, atât pârâta cât

și reclamanta au depus contracte de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că

experții au concluzionat că în zonă nu sunt tranzacții cu

imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor

asemenea tranzacții în zonă între terțe persoane (contractele depuse neavând

relevanță deoarece pârâta este unicul cumpărător și aceasta înseamnă că nu este

o reală valoare de piață obținută în urma negocierii dintre vânzător și

cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă, care deja

folosește imobilele), astfel că în mod corect s-a procedat la determinarea

acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului. Contractele depuse de

reclamantă nu au fost luate în considerare întrucât nu au ca obiect terenuri în

aceeași unitate teritorial administrativă.

Instanța

de apel a apreciat că terenul în litigiu nefiind un teren de construcții nu se

poate face o similitudine în ce privește destinația sau prețul, astfel că a

admis apelul reclamantei sub acest aspect, constatând că au fost greșit interpretate

probele dosarului.

Ca

urmare, s-a admis apelul reclamantei și s-a schimbat sentința atacată în ce

privește cuantumul despăgubirilor pentru terenul în litigiu, potrivit variantei

1 din expertiza efectuată la instanța de fond. În temeiul dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994, a fost obligată pârâta să despăgubească reclamanta cu

contravaloarea terenului expropriat în sumă de 99.657 euro, reținând valoarea

de profit ca despăgubire pentru terenul ocupat de pârâtă, respectiv de

25,5 lei/mp, valoare

reținută și în alte cauze similare.

În ce privește

despăgubirile reprezentând lipsa de folosință, s-au constatat următoarele:

Această cerere, așa

cum corect a reținut și instanța de fond

este una

patrimonială, astfel că potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d

reptul

la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de

trei ani.

Art.

136 C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării acțiunii, 28 iunie 2010,

prevedea că e

xcepțiile de procedură care nu au fost

propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul

judecății, afară de cele de ordine publică.

În

cauză este aplicabil art. 136 C. proc. civ., în forma pe care o avea anterior Legii

nr. 202/2010, în sensul că pot fi invocate oricând excepțiile de ordine

publică, iar excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de

ordine publică.

În

consecință, cererea reclamantei în calitate de proprietar a terenului în

litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a

ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani

anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind

prescrisă.

Astfel,

instanța de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu

privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de

folosinț și a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

În

consecință, a r

edus

cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la

suma de 48.993,6 lei, calculată în baza raportului de expertiză efectuat în

fața instanței de fond. S-au avut în vedere trei ani anteriori introducerii

acțiunii, așa cum s-a cerut prin acțiune dar și prin apel (fiind menționată

expres perioada de acordare a folosului de tras 1990-2010).

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Statul român prin SC P.E.E.H.H. SA,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În

recursul său pârâtul a arătat că înțelege să critice decizia instanței de apel

atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate cât și cu privire la fondul

cauzei deduse judecații, criticile vizând modalitatea în care s-a apreciat

asupra despăgubirilor privind valoarea terenului expropriat.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantei întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 33/1994 pârâtul a arătat următoarele aspecte:

Soluția pronunțată de

instanța de apel nu răspunde motivelor de critică invocate cu privire la aceasta

excepție, nefiind luate în considerare criticile care vizează caracterul

exclusiv al caii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Soluția pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația de fapt dedusă

judecații, precum și cu nesocotirea existenței normelor speciale, instanța

aplicând norma generală, deși motivele de fapt și de drept au arătat incidența

și prioritatea normei speciale.

Față de susținerile

reclamantei prin care aceasta a arătat că terenul antecesorilor săi a fost

preluat în anul 1989 de către recurenta-pârâtă de la antecesorii acesteia,

reiese faptul că

terenul a fost preluat anterior apariției Legii

nr. 33/1994, astfel că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca

obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, în caz contrar

nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a

legii civile și consacra principiul neretroactivității acesteia.

Recurenta pârâtă a

dovedit faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989

al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri

elocvente aceasta preluare, contrar celor reținute de instanța de apel.

În acest context

preluarea acestor terenuri s-a făcut în temeiul actului menționat de la C.A.P.,

deci nu de la antecesorii reclamantei.

Față

de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada deținerii dreptului de

proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea

nr. 33/1994, acțiunea întemeiata pe aceste dispoziții fiind inadmisibilă.

Din momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanta avea la dispoziție și dreptul în

despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4.

Procedura prin care

reclamanta este îndreptățită la obținerea despăgubirilor este procedura deja

declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și

ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanșarea unei

acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.

Concluzionând, se

susține că nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la

momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin

preluarea unor terenuri de către stat, cată vreme preluarea terenului a fost făcută

anterior momentului apariției acestui act normativ iar legiuitorul a

reglementat expres situația regăsita în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii

elaborate de-a lungul timpului.

Relativ la excepția

lipsei calității procesual active a reclamantei, pârâtul a învederat că în

cauză

nu

este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul

administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate

de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării

terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților

din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamanta

nu poate justifica un drept asupra terenului, acesta neaflându-se în

patrimoniul antecesorilor ei la momentul decesului.

Se

subliniază asupra faptului că reclamanta nu au dovedit calitatea de persoană

îndreptățită de a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a

întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în

emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de

interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria”.

Notificarea transmisa

de SC H. SA persoanelor care puteau pretinde drepturi în raport cu amenajarea

hidroenergetica viza în mod obligatoriu depunerea de acte doveditoare a

calității de proprietar pentru respectivele terenuri. Or este tocmai ceea ce nu

a fost făcut de reclamantă sau de antecesorii acesteia.

În plus, nu a fost

dovedită niciodată posesia terenurilor la momentul preluării lor, motiv pentru

care reclamanta nu justifică niciun drept asupra acestor terenuri și nici nu

poate invoca încălcarea vreunui drept de proprietate. Acest drept nu a existat

niciodată, cată vreme SC H. SA a ocupat terenurile atunci când ele erau în

proprietatea C.A.P.-lui.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei sub aspectul plății despăgubirilor

cerute precum și

cu

privire la respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P.,

recurentul pârât a arătat următoarele:

Instanța de judecată a

făcut o aplicare greșita a dispozițiilor legale privind regimul juridic al

bunurilor proprietate publică și a efectelor generate de

actul prin care a

fost declarată utilitatea publica - H.G. nr. 392/2002 față de calitatea de

reprezentant a SC H. SA - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. C.

proc. civ. 1865;

În mod eronat și cu

încălcarea prevederilor imperative ale Legii 213/1998 instanța a schimbat

natura relațiilor contractuale dintre SC H. SA și Statui roman, dând o

interpretare greșita raportului juridic dedus judecații și făcând o aplicare

greșita a legii materiale.

Decizia instanței de

apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant a SC

H. SA, care nu acționează în nume propriu, și consecința din dispozitiv

constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii

care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului și nu a titularului

dreptului de proprietate publică.

Totodată se susține

că s-a

dovedit în mod clar faptul ca SC H. SA nu este proprietara a obiectivelor

hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al

acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul roman,

care a concesionat aceste obiective și terenuri în vederea realizării unei

activități de interes național.

Sub acest aspect, consideră

că nu prezintă importanță faptul că SC H. SA are folosința concreta a acestui

bun în baza contractului de concesiune încheiat cu Statul roman, întrucât

Statul roman are libertatea de a încheia contracte de concesiune cu privire la

acest bun cu orice altă persoană juridica. Prin urmare nu se poate reține în

sarcina SC H. SA obligația de a achita despăgubiri în raport cu acest aspect.

Se mai arată că,în

mod greșit, s-a menționat în considerentele deciziei recurate faptul ca SC H.

SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statutului și nu

în nume propriu, aspect care este în contradicție cu soluția pronunțată de

instanța, potrivit căreia SC H. SA este obligată la a despăgubi reclamanta în

calitate de expropriator, efectele exproprierii producând-se direct în

patrimoniul sau. Această concluzie este întărită de soluționarea cererii de

chemare în garanție a Statului roman, care a fost respinsa, SC H. SA rămânând

sa răspundă în calitate de expropriator față de reclamanta.

Cu privire la fondul

cauzei, recurenta pârâtă aduce critici referitoare la modul în care instanța de

judecată a soluționat cererea privind despăgubirile aferente procedurii

exproprierii, aplicând în mod greșit legea de drept material privind

exproprierea, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994.

În acest sens, contravaloarea

despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat nu a fost determinată în

raport de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea

administrativ teritorială din care terenul face parte, la data întocmirii

raportului de expertiza, astfel cum imperativ prevede art. 26 din Legea nr.

33/1994.

Astfel, instanța de

apel a modificat cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, urmare

solicitării formulate prin apelul reclamantei, deși acestea au fost determinate

în cadrul raportului de expertiza printr-o metoda care nu determinase valoarea

terenului în conformitate cu cerințele art. 26 anterior amintit.

În mod nelegal

instanța de apel a omologat un raport de expertiză în care experții nu au

motivat imposibilitatea obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în

mod obișnuit imobile de genul celui în cauza, încălcând prin aceasta

dispozițiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Se susține că soluția

de casare a deciziei se impune cu atât mai mult cu cât au fost depuse la dosar

dovezi cu privire la existența unor contracte de vânzare-cumpărare având ca

obiect terenuri din zonă pe care însă instanța le-a înlăturat din analiza însușindu-si

opinia expertului asistent al reclamantei în sensul că pârâtul a nu a făcut

dovada unor asemenea tranzacții în zona între terțe persoane.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta R.Ș. în

calitate de descendentă după părinții și bunicii săi este proprietară a

terenului agricol intravilan, în suprafață de 16.059 mp, situat pe raza

localității Subcetate, la locul denumit popular „Între Ape” și „Simeria” și „În

Luncă”, înscris în C.F.

În calitate de

proprietară a terenului expropriat reclamanta a fost lipsită de dreptul de a

folosi și de a dispune de terenul mai sus menționat, ce a fost ocupat inițial

abuziv, de către reprezentanții pârâtului.

Statul român a

preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost

utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De

abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea

utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea

terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din

patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al

foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze

în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr.

33/1994 prin notificarea formulată pentru acordarea de despăgubiri.

Recurenta susține că

în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din

expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte

din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această

constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un

aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

În prezenta cauză au

fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și

contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1990-2010.

În privința

despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002

sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data

exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în

materia exproprierii.

Astfel, apare ca

nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar

determină ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă

inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamanții ar fi trebuit

să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul

exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr.

1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru

imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol

nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Pe de o parte,

reclamanta a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991 asupra terenului ce a aparținut antecesorilor săi, sens

în care a fost emis Titlul de proprietate din 2002, pentru terenul agricol

colectivizat, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea

hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea

fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte

chiar recurenta i-a notificat pe antecesorii reclamantei pentru acordarea

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 33/1994.

Admisibilitatea acțiunii

întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării

dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere

ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu

este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantei să inițieze o nouă procedură, în

condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de

despăgubiri către autorii acesteia, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se

finalizase.

Prin urmare,

dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire

al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în

susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari

ai autorilor reclamanților asupra imobilului în litigiu la momentul

exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art.

2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii

terenului la momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat,

astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților.

Înalta Curte constată

că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un

veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de

nelegalitate.

Neconstituind un fine

de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a

fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date

asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Criticile vizând

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA,

în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi

primite.

Înalta Curte observă

că prima instanță a obligat pârâtul Statul român, reprezentat legal prin SC H.

SA, să plătească reclamantei suma de 345.777 lei reprezentând contravaloare

teren și 147.123 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010,

soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei

pentru care se cuvine folosul de tras, la anii 2007-2010.

Cuprinsul acestei

dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este

statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume

propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al

H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC

H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în

titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus

judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanțele de fond au

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru unicul

considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr.

392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile

regulă ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul,

ca subiect de drepturi și obligații, participă în procese prin M.F.P., afară de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop) deoarece

există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă

specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu

prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Această motivare nu

atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a

neanalizării argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la

plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest

argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții,

întrucât SC H. SA nu figura în calitate de parte în proces, ci în calitate de

reprezentant al statului român.

Un alt aspect de

nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de

chemare în garanție a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite

de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată

de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse

exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA,

care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Din această

perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în

calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ.,

potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o

cerere în garanție sau în despăgubire”.

Însă SC

H. SA, pe de o parte, nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a

arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în nume propriu în raportul

juridic dedus judecății, iar pe de altă parte între SC H. SA și M.F.P. nu

este un raport obligațional în temeiul căruia aceasta să aibă dreptul la

despăgubiri în contradictoriu cu M.F.P.

Greșita

respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de

recurent prin aceea că reclamanta nu ar fi dovedit “vocație concretă” la

moștenire, întrucât autorii acesteia nu mai erau proprietari ai terenului la

momentul preluării de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior

cooperativizat. Recurenta susține în consecință că, atâta vreme cât foștii

proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor

de reparație, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută

autorilor reclamantei în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaștere

a dreptului de proprietate, ci doar declanșarea procedurii pentru clarificarea

situației juridice a terenurilor.

Înalta

Curte apreciază aceste apărări ca nefondate întrucât din dosar rezultă că

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenului în litigiu

a fost recunoscut.

Recunoașterea

dreptului de proprietate și îndreptățirea reclamantei la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către

pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâtă notificând-o pe

reclamantă prin antecesorii săi cu privire la oferta de despăgubire.Reclamanta

justifică legitimare procesual activă, dreptul acesteia de proprietate asupra

imobilelor în litigiu fiind întabulat în cartea funciară și recunoscut prin

decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român, astfel că,

reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, interesul

patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul

Protocol la Convenție), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin

urmarea procedurilor legilor de reparație și a devenit speranță legitimă prin

verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor

legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul

consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context,

reclamantul dobândește o speranță legitimă, care impune respectarea art. 1 al

Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa.

În ceea

ce privește fondul pretențiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin.

(2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulțumită de modificarea de către instanța de

apel a cuantumului despăgubirilor, motivând că evaluarea nu se bazează pe

comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar pentru

terenuri asemănătoare, pe care instanța le-a înlăturat.

Celelalte

argumente aduse în susținere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare

a aspectelor vizând nedovedirea calității procesuale active de către reclamantă,

astfel că li s-a răspuns anterior.

Ca atare,

singura critică de nelegalitate asupra modului de soluționare a cauzei pe fond,

subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.

Înalta Curte observă

că prin expertiza efectuată în fața primei instanțe, experții au arătat că pe

piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu,

întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că

există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în

mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus

prin raportul întocmit două variante de determinare a cuantumului

despăgubirilor.

Într-o primă

variantă, s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda de evaluare a

terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor

funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de

99.657 euro, echivalentul unui preț de 25,5 lei/mp

În cea de-a doua

variantă, experții, având în vedere Standardele Internaționale de Evaluare,

considerând că terenul are un cumpărător special și o valoare specială, au luat

în calcul terenul ca fiind unul de construcții și au determinat despăgubirile raportându-se

la prețuri cerute pentru terenuri similare în zona Hațegului. Potrivit acestei

variante, prețul mediu al unui metru pătrat este 5,24 euro/mp, rezultând o valoare

a terenului în litigiu de 45.320 euro.

În fața instanței de

apel, pârâta a depus contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului

2012

.

Aceste

contracte au fost înlăturate în mod judicios de către instanța de apel, ca neavând

relevanță deoarece pârâta este unicul cumpărător, ceea ce înseamnă că nu poate

fi considerată reală valoarea de piață obținută în urma negocierii dintre

vânzător și cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă.

Instanța

de apel a concluzionat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același

fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții în

zonă între terțe persoane.

Tocmai

pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după prețuri

estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei

tranzacțiilor în zonă, instanța de apel a omologat varianta I a raportului de

expertiză, prin care s-a stabilit prețul terenului de 16.059 mp prin metoda de

evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul

evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au

stabilit un preț de

99.657

euro,

echivalentul unui preț de 25,5 lei/mp, aceasta fiind considerată ca potrivită

pentru situația de fapt din prezenta cauză.

Așadar,

în ceea ce privește stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a

constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art.

26 din lege este cea

de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de

25,5 lei/mp este o valoare reală, ce a fost stabilită și în alte cauze

privind terenuri situate în acea zonă.

Drept

urmare, despăgubirile acordate de instanța de apel în cuantum de

99.657 euro

reprezentând valoarea

terenului expropriat și

suma de 48993,6 lei reprezentând folosul de tras pentru perioada 2007-2010

corespund exigențelor

art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, în contextul nedovedirii existenței

pieței imobiliare pentru această categorie de teren.

Având în vedere toate

considerentele reținute