ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Reclamanții R.G., R.A. și R.E. au chemat în judecată

pârâții Statul Român - prin SC H. București - și Sucursala Hidrocentrale H., solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate că au calitatea de persoane

expropriate asupra terenului în suprafață de 6441 m.p., ocupat de pârâta SC H. SA,

încă din anul 1989, expropriat fără plata de despăgubiri, pentru cauză de utilitate

publică prin H.G. nr. 392/2002; să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

în sumă de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului

agricol și, în principal, suma de 130.760 RON contravaloarea prejudiciului cauzat

prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma

de 58.842 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului

agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv, potrivit variantei I din

raportul de expertiză întocmit de către experții V.I., R M. și S.M., cu obligarea

stabilirii unui termen cât mai scurt pentru plata despăgubirilor.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ.,

art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția

României și art. 1 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de proprietari al terenurilor

agricole înscrise în CF aa, bb, cc, dd Subcetate, întabulat pe antecesorii lor:

M.I., M.T., M.L. și M.R. - căsătorită R., iar terenul în cauză a fost ocupat integral

și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și Lacului

de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani

sau în natură, conform legii.

În anul 1991, urmare a

solicitării pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a

aparținut antecesorilor lor, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost emis Titlul de

proprietate nr. 5939/97/2002, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepția suprafeței

terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică,

cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea

nr. 33/1994.

Actul de declarare a utilității

publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și, deși, a fost desemnată comisie guvernamentală

pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr. 969/2002 - pârâtul expropriator

nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Lege nr. 33/1994, în sensul că nu le-a

făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate.

Pârâta SC Hidrocentrale

H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii,

prematuritatea acesteia, lipsa calității procesuale active și lipsa calității sale

procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat

de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia ca

neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit afectarea terenurilor

de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simera”, apreciind și, că, valoarea pretențiilor pecuniare sunt

nereale față de situația pieței imobiliare, în prezent.

Prin cererea de chemare

în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat,

ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamantă, Ministerul Finanțelor

Publice, să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești

ale Statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia

- unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul

de proprietate publică asupra unui atare imobil.

La un termen ulterior,

prin note de ședință, pârâta SC Hidrocentrale H. SA, a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamanții pentru

perioada 1989-2007, invocând în susținerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958,

- potrivit căruia dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum și

art. 3 din același act normativ, care reglementează termenul general de prescripție

de 3 ani, susținând că acesta este aplicabil în cauză.

La excepția respectivă,

reclamații au invocat excepția de tardivitate a invocării ei, în condițiile prevăzute

expres de C. civ.

Ambele excepții au fost

soluționate prin încheierea de ședință din data de 28 noiembrie 2012.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 60 și urm. din C. proc. civ.

Ministerul Finanțelor

Publice - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara - a

depus întâmpinare, invocând excepția de tardivitate a cererii de chemare în garanție

și excepția lipsei calității procesuale pasive - raportat la dispozițiile art. 61

alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora o atare cerere trebuie depusă odată

cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare și, respectiv,

raportat la art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care pârâtei SC H. București, îi

este conferită calitatea de expropriator în scopul realizării obiectivului de interes

public național declarat prin acest act normativ. Pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată, în condițiile în care

între Ministerul Finanțelor Publice și SC H. București, nu există vreo obligație

de garanție - legală sau convențională - în înțelesul prevederilor art. 60 - 63

C. proc. civ., iar față de acțiunea principală, a arătat că achiesează apărărilor

făcute de către pârâtă, prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.

252/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată

de SC H. SA pe excepția lipsei calității procesuale pasive.

A constatat lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea pe această

excepție.

A admis în parte, acțiunea

civilă introdusă de reclamanții R.G., R.A. și R.E. împotriva pârâtului Statul Român

prin SC H. SA București și în consecință:

A constatat că reclamanții

au calitatea de persoane expropriate - ca descendenți ai defunctei M.R., căsătorită

R., asupra terenului agricol în suprafață de 6441 m.p., arabil, situat în perimetrul

funciar al comunei Sântămărie Orlera, pe raza localității Subcetate, expropriat,

pentru cauză de utilitate publică, de interes național, - declarată prin H.G.

nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară

executat în cauză - de către comisia formată din experții judiciari R.M., V.I. și

S.M.

A dispus obligarea pârâtului

la plata către reclamanți - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă

a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 164.245 RON, echivalent a 37.701 euro,

reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 58.842 RON reprezentând

prejudiciul creat acestora pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010,

inclusiv.

A obligat pârâtul să plătească

reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4400 RON.

Pentru a pronunța această

soluție Tribunalul a reținut următoarele:

În primul rând s-a avut

în vedere că în cauză, instanța este ținută a soluționa excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților - unită cu fondul, conform încheierii de ședință

din data de 15 decembrie 2010, potrivit art. 137 C. proc. civ.

Sub acest aspect s-a constatat

că reclamanții au calitatea de descendenți gradul I și gradul II ai defuncților

M.I., M.T., M.L. și M.R. - căsătorită R., conform actelor de stare civilă și a registrului

agricol din 1959-1964.

Ca atare, pe baza acestei

evidențe din registru agricol respectiv, antecesorii reclamanților erau îndreptățiți

la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului

1962, a fost nevoiți să o înscrie în CAP Sîntămărie Orlea.

Prin titlul de proprietate

nr. XX/2002, antecesoarei lor, R.R., i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice

și apele Lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, așa cum reiese și din înscrisuri.

Cum, succesiunea legală,

în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, sub acest aspect, este

evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren

ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor

lor și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, doar după declararea

cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Așadar, reclamanții în

calitate de descendenți gradul I și gradul II al defuncților R.G. și R.R., născută

M., au vocație la moștenirea acestora și, deci, calitate procesuală activă în cauză,

determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile

proprietatea antecesorilor lor.

Tot în considerarea prevederilor

art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât

și Sucursala Hidrocentrale H., instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile

art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii, față de această pârâtă,

pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pe același argument juridic,

a fost admisă, de altfel și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului

în garanție Ministerul Finanțelor Publice, conform încheierii de ședință din 15

decembrie 2010.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică

de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator,

Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA,

în subordinea Ministerul Industriei și Resurselor.

Prin hotărârea nr. 968

din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv

de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.

Art. 44 din Constituția

României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau

lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă

și prealabilă despăgubire.

În considerarea caracterului

excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional,

au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii

nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Așadar, nici o persoană

nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică

și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 26 din respectivul

act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil

și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul

și expropriatul - respectiv, reclamanții ca persoane cu vocație la despăgubiri pentru

terenurile dobândite în proprietate, prin succesiune legală, nu au ajuns la un consens

cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, deși s-au formulat

notificări prin Sucursala H., procedura exproprierii, nu s-a mai continuat după

preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului,

pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25

din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind ca experți judiciari pe:

R.M., V.I. și S.M., iar, ulterior, - în condițiile în care pârâta a dezavuat raportul

de evaluare întocmit de aceștia, precum și metodele de abordare folosite pentru

stabilirea despăgubirilor, insistând, totodată, pentru o nouă expertiză - i-a numit

ca experți pe F.C., Z.V. și O.E.

Prin raportul de evaluare

întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate

de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului

României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind

suprafața acestora la 6441 m.p., având profil arător, grădină intravilan și extravilan,

în perimetrul funciar Subcetate, aparținător comunei Sântămărie Orlea, precum și

valoarea acestora la 25,5 RON/m.p. - potrivit variantei I din raportul de expertiză

inițial, pe care instanța de fond o apreciază ca fiind elocventă sub aspectul metodei

folosite de experți, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual,

nerealizat, la suma de 10.217 RON/ha/an.

Ca atare, în considerarea

concluziilor raportului de evaluare efectuat, inițial, în cauză, de către comisia

de experți formată din R.M., V.I. și S.M., s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți,

pentru suprafața de 6.441 m.p., teren arabil, afectat de obiectivul de interes național

„Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri

în suma de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, la cursul Băncii Naționale a

României de 4,3565 RON/euro, de la data efectuării expertizei, reprezentând valoarea

terenului și la suma de 58.842 RON - sau echivalentul în euro la același curs valutar,

pentru folosul agricol nerealizat pe suprafața de teren agricol respectivă, în perioada

2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad

mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri, (în

special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru

uz gospodăresc), după următorul calcul: 6.441 m.p. x 25,5 RON/m.p. = 164.245 RON,

iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 0,64 ha x 10217 RON/an/ha

x 9 ani = 58.842 RON.

Cum declararea utilității

publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat

că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, se justifică doar începând

cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit

Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern

sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național

sau local, - constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

S-a avut în vedere că,

în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel

că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat pârâta să achite despăgubirile

cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei

hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care

reclamanta a fost privată de beneficiul proprietății sale.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel pârâtul Statul Român prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În expunerea criticilor,

pârâta a arătat următoarele:

Excepțiile invocate au

fost respinse netemeinic și nelegal de către instanța de fond. Acțiunea întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât tocmai reclamanții

au motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariției

Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991.

Or, preluarea terenurilor

s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste

România, fiind aprobată prin anexa 2 a acestui decret.

Reclamanții nu au probat

proprietatea particulară a terenurilor în litigiu în momentul ocupării acestora,

ceea ce conduce la concluzia că respectivele terenuri au fost cooperativizate și

avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000,

demers pe care aceștia nu au înțeles să-l întreprindă.

Acțiunea este prematură

întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această

materie, în sensul că, deși H. a transmis notificările proprietarilor tabulari ai

terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate și nu a formulat întâmpinări.

Sub aspectul plății despăgubirilor

cerute greșit s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, expropriator

este Statul Român, iar obiectivul de interes național conform H.G. nr. 392/2002.

A susținut că nu are calitate

procesuală pasivă, fiind o societate care nu primește bani de la bugetul public,

fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public, în acest

sens fiind și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului care, indiferent de

obiect, sunt îndreptate împotriva Statului Român, el fiind obligat la plata despăgubirilor

datorate cu titlu de reparare a prejudiciului.

În ce privește lipsa calității

procesual active a reclamanților, a arătat că se impunea admiterea excepției întrucât

în cauză nu a fost făcută dovada vocației concrete acestora cu privire la terenurile

aflate în litigiu, nefiind determinată masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților

proprietari tabular la data decesului, ținând cont de înscrierile din CF și colectivizarea

terenurilor agricole.

În contextul în care terenurile

nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991, reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri.

În concluzie, apelanta

a susținut că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor

în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunerea

de preț făcută pe numele antecesorilor săi, înseamnă că a acceptat în mod tacit

oferta de preț.

A criticat hotărârea apelată

și din perspectiva netemeiniciei soluției de respingere a cererii de chemare în

garanție.

Pe fondul cauzei, apelanta

a arătat că reclamanții nu au făcut niciodată dovada dreptului de proprietate.

Valoarea despăgubirilor

acordate de instanța de fond este criticabilă întrucât este nefundamentată de experți

și nu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare și dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Instanța de fond nu a

ținut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de

valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă și de prețul propus prin notificarea

trimisă.

Aceleași critici sunt

și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricolă, iar în raport de caracterul

pecuniar al despăgubirilor solicitate și prevederile Decretului nr. 167/1958, acțiunea

este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani,

anteriori cererii de chemare în judecată, apreciind că instanța ar fi trebuit să

aibă în vedere atitudinea pasivă a reclamanților, inclusiv a antecesorului acestora,

deoarece prin poziția lor au arătat că nu au fost interesați să cultive terenul

și să mențină valoarea acestuia conform categoriei atribuite, astfel că ar fi fost

în posesia unui teren necultivabil, acesta fiind categoria de teren ce trebuie analizată

de experți.

Prin decizia civilă

nr. 66 din 30 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin împotriva sentinței tribunalului pe care a

schimbat-o, în parte, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând

valoarea terenului expropriat la suma de 154.530 RON și cel al folosului de tras

la suma de 24.520 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanții sunt moștenitori

ai proprietarilor tabulari M.D. și M.R., astfel cum rezultă din actele de stare

civilă, și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond.

O parte din terenuri au

făcut obiectul restituirii în natură antecesoarei reclamanților eliberându-i-se

titlul de proprietate nr. XX/2002, conform înscrisului aflat la dosar fond.

În ceea ce privește susținerea

pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989,

aceasta nu poate fi primită întrucât în temeiul acestui decret s-a aprobat efectuarea

de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei

pe sectorul Subcetate - Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a

aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar

prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (...), în limita

unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol a mai dispus

ca ocuparea terenurilor să se facă eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul

investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului

Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor

lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren,

întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest

din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate iar imobilele

aparținând antecesorilor reclamanților (astfel cum au fost identificate cu date

de C.F. prin contraexpertiza topografică) nu figurează printre aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au

fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică

de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul Român prin Societatea

Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri).

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia

pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul

realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată

mai sus.

Expropriatorul a demarat

procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând

proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii

reclamanților, ambii decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de

fond au fost soluționate corect.

În ce privește excepția

inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente,

și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că

această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului

nr. 40/1989.

Prin Decretul nr. 40/1989

s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică

a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează

în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat

avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G.

nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii

de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea

că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice.

De altfel, câtă vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate

publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau

obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

În cauză, prezintă relevanță

chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă,

ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege

și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia

sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația

ce reglementează exproprierea.

Prin urmare a constatat

nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii

și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea

acțiunii, susținerile apelantei sunt nefondate întrucât, pe de o parte, nu poate

fi imputată reclamanților procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și

nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate

de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită

cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate,

și, contrar susținerilor apelantei, persoanele ale căror terenuri sunt supuse procedurii

de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate

publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității

procesual pasive a SC H. SA nu a fost admisă, atâta timp cât prin actul normativ

de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român,

este reprezentat prin societatea pârâtă. Acesta a fost dată în judecată în această

calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare,

în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub

aspectul părților fiind corect stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că aceștia au solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la

antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu.

Recunoașterea dreptului

de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamanților la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă

a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii

reclamanților cu privire la oferta de despăgubire, așa cum reiese din înscrisurile

aflate la dosar fond.

Această procedură însă

nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanților erau

decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări.

Față de aceste aspecte,

instanța de apel a reținut că reclamanții justifică legitimare procesual activă,

dreptul acestora de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin

decizii ale instituțiilor administrative ale Statului Român, astfel că, reclamanții

au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”.

În speță, reclamanții

se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.

Oferta de despăgubiri

emisă de pârâtă, Statul Român, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut

reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile

neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul are

dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune

acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu

o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor,

mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii

și despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de necontestat

că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspect legal prin H.G.

nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari,

nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestora

o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului

statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere că reclamanții

au făcut dovada dreptului de proprietate, sub acest aspect, reclamanții justifică

legitimare procesuală activă.

Pârâta a invocat în susținerea

excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamanții nu au

făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând

parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari.

Din probele administrate

în cauză, Curtea a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților

asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, iar conform actelor de stare civilă,

reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat

de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.

Potrivit dispozițiilor

art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996,

dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea

funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari

ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității

de moștenitori după acești proprietari, instanța de apel a apreciat ca nefondate

susținerile în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor

și că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Privitor la critica soluției

primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, Curtea

de apel a apreciat-o ca nefondată întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul

nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de

raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește

anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul

proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată

printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2

din H.G. nr. 392/2002.

Cu referire la criticile

aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

Sunt nefondate susținerile

pârâtei potrivit cărora reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat

întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor

reclamanților, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor,

aceștia erau decedați și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus

de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că

prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum

s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult

de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul raportului

de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent

pe raza unității administrativ - teritoriale, au luat în calcul oferte de vânzare

și de cumpărare a terenurilor de pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una

dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții,

este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu

au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus mai

multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile

pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor

pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului, apreciind că aceasta corespunde

cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație

de 164.245 RON, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv

pentru suprafața reală.

În fața instanței de fond

și apel au fost depuse contracte de vânzare - cumpărare încheiate de pârâtă cu terțe

persoane, perfectate în anul 2006 și având ca obiect imobile situate în extravilanul

comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fâneț de 1,47 euro. Însă, câtă

vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor

în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea

nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate,

față de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Contractele de vânzare

- cumpărare încheiate în anul 2012 și depuse de către apelantă, în copie nu au fost

apreciat de către instanță ca relevante în cauză deoarece se refereau la terenuri

din altă unitate administrativ-teritorială decât terenul în litigiu.

În aceste condiții, nefiind

găsite terenuri comparabile de vânzare sau alte informații cu privire la prețuri

efectiv achitate pentru vânzarea unor terenuri similare celor în cauză, Curtea a

constatat că este imposibilă folosirea metodei comparației prin raportare la valoarea

de piață a imobilului, apreciind a fi incidentă metoda de evaluare a terenurilor

pe bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, metodă recomandată de Ghidul

evaluatorilor funciari din România.

Pentru stabilirea acesteia

experții au avut în vedere ca bază de calcul o medie a culturilor care se practică

în zona respectivă și faptul că terenul avea categoria de folosință arabil.

De asemenea, a apreciat

că nu pot fi luate în considerare celelalte variante prezentate de experți, una

din ele fiind calculată în funcție de vânzări efectuate în zonă însă cu mai mulți

ani înainte iar nu la data efectuării expertizei iar cealaltă nu respecta cerințele

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece avea în vedere oferta de vânzări

iar nu prețuri efectiv achitate.

Drept urmare, a reținut

că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 RON/mp

pentru terenul arabil este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei sub acest

aspect fiind neîntemeiate, fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea

nr. 33/1994.

Cu referire la echivalentul

lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de

fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de

6441 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului

Strei și sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada CAP -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor

membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile

de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au

avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare

de 6538 RON/an.

Curtea

a constatat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu

care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu

legume, un an cu cartofi și un an cu porumb), a fost una corect aleasă de prima

instanță, de 10.217 RON/an agricol.

Curtea a constatat că

deși în dosarul de față reclamanții au solicitat despăgubiri pentru terenurile deținute

de antecesorii lor M.D. și M.R., experții atunci când au identificat imobilele și

suprafața acestora, au inclus în suprafața totală pentru care reclamanții solicită

despăgubiri și cota de 1/24 înscrisă în CF nr. aa Subcetate la B22 cu proprietar

tabular M.I.

Această cotă, față de

obiectul acțiunii pendinte, nu trebuia cuprinsă în cota totală la care sunt îndreptățiți

reclamanții în această cauză. Sub acest aspect se impune admiterea apelului pârâtei

în sensul diminuării suprafeței pentru care se vor acorda despăgubiri, cu echivalentul

acestei cote (totalul suprafeței din CF nr. aa este 9153 m.p. iar cota de 1/24 este

381 m.p.).

În consecință, suma totală

acordată de prima instanță se va diminua cu contravaloarea suprafeței de 381 m.p.,

cuantumul final al contravalorii terenului fiind de 154.530 RON.

În ce

privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de

folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil în speță, d

reptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat

prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără

drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri

izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba

cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca

urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu,

pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără

drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii

acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea

nu a primit susținerile reclamanților intimați în sensul că despăgubirile privind

echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul

art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri

se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este

de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile

art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului,

ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este

anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată

cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs

prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea

valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință

din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă

o faptă ilicită ce excede sferei de aplicare a Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta

ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere

și un astfel de prejudiciu.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează

situația în care instanța este

sesizată de expropriator

pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile

de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea

imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel

că nu a putut fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea reprezentând

lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor,

poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea

nr. 33/1994.

Curtea

a mai reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că

aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul

art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul

ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este

prescriptibilă.

Termenul

de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului

nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât

izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel,

în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul

la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea

nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili

aceste despăgubiri.

În cazul

pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără

drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului

a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Prin

urmare, Curtea de apel a reținut drept fondate criticile formulate de pârâtă cu

privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință,

prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1

alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință,

a fost r

edus

cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma

de 24520 RON (6130,2 RON/an x 4 ani).

Din susținerile reclamanților

coroborate cu constatările experților a rezultat că terenurile în litigiu au fost

ocupate încă din anul 1989 de construcții hidroenergetice și de apele lacului de

acumulare, împrejurare care, evident făcea imposibilă cultivarea acestor terenuri.

Pe de altă parte, obiectul cauzei îl formează și terenurile pentru care s-a reconstituit

dreptul de proprietate antecesoarei reclamanților.

Față de aceste împrejurări

s-a constatat a fi nefondată susținerea apelantei referitoare la atitudinea pasivă

a reclamanților, care nu ar fi fost interesați să cultive terenul și să mențină

valoarea acestuia conform categoriei agricole atribuite și că experții ar fi trebuit

să ia în considerare ca și categorie aceea de teren necultivabil.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta Societatea de Producere

a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a susținut, în esență, că instanța a făcut o greșită aplicare a legii

în soluționarea excepțiilor invocate iar pe fondul cauzei, în ce privește valoarea

despăgubirilor, acestea au fost determinate prin încălcarea criteriilor legale prevăzute

de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește motivul

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susține

că există contradicție între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia

în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție întrucât respingerea

cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

are drept consecință admiterea calității recurentei de titulară a dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu care este proprietate publică urmare a procedurii exproprierii,

fiind astfel în contradicție cu ceea ce a fost reținut în considerentele deciziei.

Susține că există două

raporturi juridice distincte, respectiv raportul de expropriere în cadrul căruia

recurenta are calitatea de reprezentant al Statului Român și raportul de reprezentare

dintre Statul Român și H. în temeiul căruia a formulat cererea de chemare în garanție,

cererea care a fost întemeiată pe dreptul de regres al recurentei de a fi dezdăunată

de către chematul în garanție în situația în care ar cădea în pretenții, raport

născut în temeiul dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor al persoanele

fizice și persoanele juridice.

Prin urmare apreciază

ca nelegală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului de Finanțe și din perspectiva în care admiterea calității recurentei

de titulară a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu încalcă și

dispozițiile Legii nr. 213/1998 care prevăd că singurii titulari ai dreptului de

proprietate publică sunt Statul Român și unitățile administrativ teritoriale.

Apreciază că respingerea

cererii de chemare în garanție are drept consecință o diminuare fără just temei

a patrimoniului prin plata despăgubirilor către reclamanți.

Prin urmare, atâta timp

cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor

în litigiu, este cel ce trebuie să suporte și costul acestei dobândiri, altminteri

se produce o îmbogățire fără justă cauză a Statului Român în detrimentul recurentei,

cu atât mai mult cu cât plătește redevență pentru folosirea acestor terenuri.

În mod greșit prima instanță

cât și instanța de apel au dispus respingerea cererii de chemare în garanție pe

temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor având

în vedere că nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat în calitate

de reprezentant al Statului Român în raportul dintre recurentă și Statul Român.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, pârâta

a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legilor funciare, Legea nr. 18/1991

și Legea nr. 1/2000 potrivit cu care reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

unor suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la nivelul comisiilor

locale sau la acordarea de despăgubiri, procedură pe care reclamanții au urmat-o

și au părăsit-o, încălcând principiul electa una via, non datur recursus ad alteram,

astfel că prezenta acțiune este inadmisibilă.

Acțiunea reclamanților

este inadmisibilă și din perspectiva nedovedirii dreptului de proprietate asupra

terenurilor la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor

potrivit procedurii Legii nr. 33/1994, temei pe care în mod eronat instanța de apel

l-a aplicat, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu eludarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 33/1994.

Astfel, la momentul exproprierii

în patrimoniul expropriaților nu se afla decât un drept potestativ de a cere reconstituirea

dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar asupra terenului în litigiu,

motiv pentru care apreciază că în patrimoniul reclamanților nu se putea transmite

mai mult decât autorii acestora dețineau la momentul decesului lor, conform principiului

nemo dat quod habet.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor

s-a susținut că potrivit contractului de concesiune nu este proprietara obiectivelor

energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, proprietar fiind Statul Român,

care are și obligația de plată a despăgubirilor, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei susține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva

încălcării dispozițiilor Legii nr. 213/1998 potrivit cărora dreptul de proprietate

publică nu poate aparține decât Statului sau Unităților Administrativ Teritoriale,

nici un alt subiect drept neputând avea în patrimoniul bunuri proprietate publică,

și deci nici recurenta.

Prin urmare, câtă vreme

SC H. SA nu poate fi titulară a bunurilor ce devin proprietatea publică prin procedura

exproprierii, nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei

proceduri.

Greșit a fost reținută

și calitatea procesuală activă a reclamanților prin eludarea dispozițiilor legale

în materie succesorală. Din această perspectivă susține că notificarea privind exproprierea

a vizat proprietarii tabulari iar nu posibilii succesori ai acestuia, astfel că

prin notificare nu a fost recunoscut acestora dreptul de proprietate asupra terenului,

aceștia fiind obligați să facă dovada calității de succesori prin îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege.

Din actele de stare civilă

ce au fost depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că reclamanții au calitatea cerută

de lege pentru a sta în judecată în prezenta cauză, ci doar dovedesc existența unei

vocații succesorale la moștenirea defuncților expropriați. Prin urmare, reclamanții

trebuiau să facă dovada că sunt titulari ai dreptului dedus judecății prin probarea

calității de moștenitori.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea criteriilor

impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, criticând valoarea despăgubirilor

acordate din perspectiva în care nu au fost luate în calcul contractele de vânzare-cumpărare

depuse de recurentă în apel.

Cu privire la despăgubirile

acordate pentru lipsa de folosință a terenului expropriat, este nelegală soluția

instanței de apel care, ignorând pasivitatea reclamanților între momentul la care

li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și momentul

introducerii prezentei acțiuni, nu au intenționat cultivarea terenului, a acordat

aceste despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a terenului în condițiile în care

reclamanții nu au probat prejudiciul suferit.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate

ale recurentei referitoare la pretinsa contradicție între considerentele deciziei

recurate și dispozitivul acesteia din perspectiva respingerii cererii de chemare

în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a avut drept

consecință recunoașterea calității recurentei ca titulară a dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, sunt nefondate pentru argumentele care succed:

Înalta Curte constată

că prima instanță a dispus obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat legal prin

SC H. SA, să achite reclamanților suma de 164.245 RON, echivalentul a 37.701 euro,

reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 58.842 RON pentru

acoperirea prejudiciului creat acestora ca u