ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Reclamanții R.G., R.A. și R.E. au chemat în judecată pârâții Statul Român - prin SC H. București - și Sucursala Hidrocentrale H., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate că au calitatea de persoane expropriate asupra terenului în suprafață de 6441 m.p., ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat fără plata de despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002; să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol și, în principal, suma de 130.760 RON contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1990-2010, iar, în subsidiar, suma de 58.842 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv, potrivit variantei I din raportul de expertiză întocmit de către experții V.I., R M. și S.M., cu obligarea stabilirii unui termen cât mai scurt pentru plata despăgubirilor. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc.

civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 1 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de proprietari al terenurilor agricole înscrise în CF aa, bb, cc, dd Subcetate, întabulat pe antecesorii lor: M.I., M.T., M.L. și M.R. - căsătorită R., iar terenul în cauză a fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.

În anul 1991, urmare a solicitării pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut antecesorilor lor, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost emis Titlul de proprietate nr. 5939/97/2002, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. Actul de declarare a utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și, deși, a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr. 969/2002 - pârâtul expropriator nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Lege nr. 33/1994, în sensul că nu le-a făcut vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate.

Pârâta SC Hidrocentrale H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calității procesuale active și lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit afectarea terenurilor de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, apreciind și, că, valoarea pretențiilor pecuniare sunt nereale față de situația pieței imobiliare, în prezent.

Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamantă, Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale Statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.

La un termen ulterior, prin note de ședință, pârâta SC Hidrocentrale H. SA, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamanții pentru perioada 1989-2007, invocând în susținerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958, - potrivit căruia dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum și art. 3 din același act normativ, care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, susținând că acesta este aplicabil în cauză. La excepția respectivă, reclamații au invocat excepția de tardivitate a invocării ei, în condițiile prevăzute expres de C. civ.

Ambele excepții au fost soluționate prin încheierea de ședință din data de 28 noiembrie 2012. În drept au fost invocate dispozițiile art. 60 și urm. din C. proc. civ. Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara - a depus întâmpinare, invocând excepția de tardivitate a cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive - raportat la dispozițiile art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora o atare cerere trebuie depusă odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare și, respectiv, raportat la art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care pârâtei SC H. București, îi este conferită calitatea de expropriator în scopul realizării obiectivului de interes public național declarat prin acest act normativ.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată, în condițiile în care între Ministerul Finanțelor Publice și SC H. București, nu există vreo obligație de garanție - legală sau convențională - în înțelesul prevederilor art. 60 - 63 C. proc. civ., iar față de acțiunea principală, a arătat că achiesează apărărilor făcute de către pârâtă, prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 252/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC H. SA pe excepția lipsei calității procesuale pasive. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea pe această excepție. A admis în parte, acțiunea civilă introdusă de reclamanții R.G., R.A.

și R.E. împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA București și în consecință: A constatat că reclamanții au calitatea de persoane expropriate - ca descendenți ai defunctei M.R., căsătorită R., asupra terenului agricol în suprafață de 6441 m.p., arabil, situat în perimetrul funciar al comunei Sântămărie Orlera, pe raza localității Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes național, - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză - de către comisia formată din experții judiciari R.M., V.I. și S.M. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 164.245 RON, echivalent a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 58.842 RON reprezentând prejudiciul creat acestora pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010, inclusiv.

A obligat pârâtul să plătească reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4400 RON. Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut următoarele: În primul rând s-a avut în vedere că în cauză, instanța este ținută a soluționa excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - unită cu fondul, conform încheierii de ședință din data de 15 decembrie 2010, potrivit art. 137 C. proc. civ. Sub acest aspect s-a constatat că reclamanții au calitatea de descendenți gradul I și gradul II ai defuncților M.I., M.T., M.L. și M.R. - căsătorită R., conform actelor de stare civilă și a registrului agricol din 1959-1964. Ca atare, pe baza acestei evidențe din registru agricol respectiv, antecesorii reclamanților erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, a fost nevoiți să o înscrie în CAP Sîntămărie Orlea.

Prin titlul de proprietate nr. XX/2002, antecesoarei lor, R.R., i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele Lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, așa cum reiese și din înscrisuri. Cum, succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, sub acest aspect, este evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor lor și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, doar după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002. Așadar, reclamanții în calitate de descendenți gradul I și gradul II al defuncților R.G.

și R.R., născută M., au vocație la moștenirea acestora și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor lor. Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât și Sucursala Hidrocentrale H., instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii, față de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia. Pe același argument juridic, a fost admisă, de altfel și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, conform încheierii de ședință din 15 decembrie 2010. Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, în subordinea Ministerul Industriei și Resurselor. Prin hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002. Art. 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii. Așadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul - respectiv, reclamanții ca persoane cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate, prin succesiune legală, nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, deși s-au formulat notificări prin Sucursala H., procedura exproprierii, nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind ca experți judiciari pe: R.M., V.I. și S.M., iar, ulterior, - în condițiile în care pârâta a dezavuat raportul de evaluare întocmit de aceștia, precum și metodele de abordare folosite pentru stabilirea despăgubirilor, insistând, totodată, pentru o nouă expertiză - i-a numit ca experți pe F.C., Z.V.

și O.E. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 6441 m.p., având profil arător, grădină intravilan și extravilan, în perimetrul funciar Subcetate, aparținător comunei Sântămărie Orlea, precum și valoarea acestora la 25,5 RON/m.p. - potrivit variantei I din raportul de expertiză inițial, pe care instanța de fond o apreciază ca fiind elocventă sub aspectul metodei folosite de experți, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 RON/ha/an.

Ca atare, în considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat, inițial, în cauză, de către comisia de experți formată din R.M., V.I.

și S.M., s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți, pentru suprafața de 6.441 m.p., teren arabil, afectat de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, la despăgubiri în suma de 164.245 RON - echivalent a 37.701 euro, la cursul Băncii Naționale a României de 4,3565 RON/euro, de la data efectuării expertizei, reprezentând valoarea terenului și la suma de 58.842 RON - sau echivalentul în euro la același curs valutar, pentru folosul agricol nerealizat pe suprafața de teren agricol respectivă, în perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri, (în special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 6.441 m.p.

x 25,5 RON/m.p. = 164.245 RON, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 0,64 ha x 10217 RON/an/ha x 9 ani = 58.842 RON. Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local, - constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

S-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanța, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamanta a fost privată de beneficiul proprietății sale. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În expunerea criticilor, pârâta a arătat următoarele: Excepțiile invocate au fost respinse netemeinic și nelegal de către instanța de fond. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât tocmai reclamanții au motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991.

Or, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind aprobată prin anexa 2 a acestui decret. Reclamanții nu au probat proprietatea particulară a terenurilor în litigiu în momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că respectivele terenuri au fost cooperativizate și avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care aceștia nu au înțeles să-l întreprindă. Acțiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deși H. a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamantul a stat în pasivitate și nu a formulat întâmpinări.

Sub aspectul plății despăgubirilor cerute greșit s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, expropriator este Statul Român, iar obiectivul de interes național conform H.G. nr. 392/2002. A susținut că nu are calitate procesuală pasivă, fiind o societate care nu primește bani de la bugetul public, fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public, în acest sens fiind și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului care, indiferent de obiect, sunt îndreptate împotriva Statului Român, el fiind obligat la plata despăgubirilor datorate cu titlu de reparare a prejudiciului.

În ce privește lipsa calității procesual active a reclamanților, a arătat că se impunea admiterea excepției întrucât în cauză nu a fost făcută dovada vocației concrete acestora cu privire la terenurile aflate în litigiu, nefiind determinată masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabular la data decesului, ținând cont de înscrierile din CF și colectivizarea terenurilor agricole. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri. În concluzie, apelanta a susținut că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunerea de preț făcută pe numele antecesorilor săi, înseamnă că a acceptat în mod tacit oferta de preț.

A criticat hotărârea apelată și din perspectiva netemeiniciei soluției de respingere a cererii de chemare în garanție. Pe fondul cauzei, apelanta a arătat că reclamanții nu au făcut niciodată dovada dreptului de proprietate. Valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este criticabilă întrucât este nefundamentată de experți și nu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare și dispozițiile Legii nr. 33/1994. Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă și de prețul propus prin notificarea trimisă.

Aceleași critici sunt și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricolă, iar în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate și prevederile Decretului nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată, apreciind că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere atitudinea pasivă a reclamanților, inclusiv a antecesorului acestora, deoarece prin poziția lor au arătat că nu au fost interesați să cultive terenul și să mențină valoarea acestuia conform categoriei atribuite, astfel că ar fi fost în posesia unui teren necultivabil, acesta fiind categoria de teren ce trebuie analizată de experți.

Prin decizia civilă nr. 66 din 30 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat la suma de 154.530 RON și cel al folosului de tras la suma de 24.520 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanții sunt moștenitori ai proprietarilor tabulari M.D. și M.R., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond. O parte din terenuri au făcut obiectul restituirii în natură antecesoarei reclamanților eliberându-i-se titlul de proprietate nr. XX/2002, conform înscrisului aflat la dosar fond.

În ceea ce privește susținerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, aceasta nu poate fi primită întrucât în temeiul acestui decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (...), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol a mai dispus ca ocuparea terenurilor să se facă eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri.

Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate iar imobilele aparținând antecesorilor reclamanților (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza topografică) nu figurează printre aceste terenuri. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri).

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamanților, ambii decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect. În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Prin urmare a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv. Referitor la prematuritatea acțiunii, susținerile apelantei sunt nefondate întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamanților procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele ale căror terenuri sunt supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator. Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost admisă, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societatea pârâtă. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu.

Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că aceștia au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu. Recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamanților cu privire la oferta de despăgubire, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosar fond.

Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări. Față de aceste aspecte, instanța de apel a reținut că reclamanții justifică legitimare procesual activă, dreptul acestora de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului Român, astfel că, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

În speță, reclamanții se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. Oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul Român, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspect legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestora o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, sub acest aspect, reclamanții justifică legitimare procesuală activă. Pârâta a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari.

Din probele administrate în cauză, Curtea a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, iar conform actelor de stare civilă, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, instanța de apel a apreciat ca nefondate susținerile în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Privitor la critica soluției primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, Curtea de apel a apreciat-o ca nefondată întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele: Sunt nefondate susținerile pârâtei potrivit cărora reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanților, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, au luat în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor de pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu.

În aceste condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor. Experții au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 164.245 RON, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv pentru suprafața reală. În fața instanței de fond și apel au fost depuse contracte de vânzare - cumpărare încheiate de pârâtă cu terțe persoane, perfectate în anul 2006 și având ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fâneț de 1,47 euro.

Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Contractele de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2012 și depuse de către apelantă, în copie nu au fost apreciat de către instanță ca relevante în cauză deoarece se refereau la terenuri din altă unitate administrativ-teritorială decât terenul în litigiu.

În aceste condiții, nefiind găsite terenuri comparabile de vânzare sau alte informații cu privire la prețuri efectiv achitate pentru vânzarea unor terenuri similare celor în cauză, Curtea a constatat că este imposibilă folosirea metodei comparației prin raportare la valoarea de piață a imobilului, apreciind a fi incidentă metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pentru stabilirea acesteia experții au avut în vedere ca bază de calcul o medie a culturilor care se practică în zona respectivă și faptul că terenul avea categoria de folosință arabil.

De asemenea, a apreciat că nu pot fi luate în considerare celelalte variante prezentate de experți, una din ele fiind calculată în funcție de vânzări efectuate în zonă însă cu mai mulți ani înainte iar nu la data efectuării expertizei iar cealaltă nu respecta cerințele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece avea în vedere oferta de vânzări iar nu prețuri efectiv achitate. Drept urmare, a reținut că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 RON/mp pentru terenul arabil este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei sub acest aspect fiind neîntemeiate, fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 6441 m.p., având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 6538 RON/an. Curtea a constatat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi și un an cu porumb), a fost una corect aleasă de prima instanță, de 10.217 RON/an agricol. Curtea a constatat că deși în dosarul de față reclamanții au solicitat despăgubiri pentru terenurile deținute de antecesorii lor M.D.

și M.R., experții atunci când au identificat imobilele și suprafața acestora, au inclus în suprafața totală pentru care reclamanții solicită despăgubiri și cota de 1/24 înscrisă în CF nr. aa Subcetate la B22 cu proprietar tabular M.I. Această cotă, față de obiectul acțiunii pendinte, nu trebuia cuprinsă în cota totală la care sunt îndreptățiți reclamanții în această cauză. Sub acest aspect se impune admiterea apelului pârâtei în sensul diminuării suprafeței pentru care se vor acorda despăgubiri, cu echivalentul acestei cote (totalul suprafeței din CF nr. aa este 9153 m.p. iar cota de 1/24 este 381 m.p.). În consecință, suma totală acordată de prima instanță se va diminua cu contravaloarea suprafeței de 381 m.p., cuantumul final al contravalorii terenului fiind de 154.530 RON.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d reptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit susținerile reclamanților intimați în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei de aplicare a Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu a putut fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Curtea a mai reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Prin urmare, Curtea de apel a reținut drept fondate criticile formulate de pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a fost r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 24520 RON (6130,2 RON/an x 4 ani). Din susținerile reclamanților coroborate cu constatările experților a rezultat că terenurile în litigiu au fost ocupate încă din anul 1989 de construcții hidroenergetice și de apele lacului de acumulare, împrejurare care, evident făcea imposibilă cultivarea acestor terenuri.

Pe de altă parte, obiectul cauzei îl formează și terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate antecesoarei reclamanților. Față de aceste împrejurări s-a constatat a fi nefondată susținerea apelantei referitoare la atitudinea pasivă a reclamanților, care nu ar fi fost interesați să cultive terenul și să mențină valoarea acestuia conform categoriei agricole atribuite și că experții ar fi trebuit să ia în considerare ca și categorie aceea de teren necultivabil. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut, în esență, că instanța a făcut o greșită aplicare a legii în soluționarea excepțiilor invocate iar pe fondul cauzei, în ce privește valoarea despăgubirilor, acestea au fost determinate prin încălcarea criteriilor legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susține că există contradicție între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție întrucât respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, are drept consecință admiterea calității recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu care este proprietate publică urmare a procedurii exproprierii, fiind astfel în contradicție cu ceea ce a fost reținut în considerentele deciziei.

Susține că există două raporturi juridice distincte, respectiv raportul de expropriere în cadrul căruia recurenta are calitatea de reprezentant al Statului Român și raportul de reprezentare dintre Statul Român și H. în temeiul căruia a formulat cererea de chemare în garanție, cererea care a fost întemeiată pe dreptul de regres al recurentei de a fi dezdăunată de către chematul în garanție în situația în care ar cădea în pretenții, raport născut în temeiul dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor al persoanele fizice și persoanele juridice.

Prin urmare apreciază ca nelegală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului de Finanțe și din perspectiva în care admiterea calității recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu încalcă și dispozițiile Legii nr. 213/1998 care prevăd că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt Statul Român și unitățile administrativ teritoriale. Apreciază că respingerea cererii de chemare în garanție are drept consecință o diminuare fără just temei a patrimoniului prin plata despăgubirilor către reclamanți. Prin urmare, atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, este cel ce trebuie să suporte și costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a Statului Român în detrimentul recurentei, cu atât mai mult cu cât plătește redevență pentru folosirea acestor terenuri.

În mod greșit prima instanță cât și instanța de apel au dispus respingerea cererii de chemare în garanție pe temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor având în vedere că nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat în calitate de reprezentant al Statului Român în raportul dintre recurentă și Statul Român. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, pârâta a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legilor funciare, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 potrivit cu care reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea unor suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la nivelul comisiilor locale sau la acordarea de despăgubiri, procedură pe care reclamanții au urmat-o și au părăsit-o, încălcând principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, astfel că prezenta acțiune este inadmisibilă.

Acțiunea reclamanților este inadmisibilă și din perspectiva nedovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii Legii nr. 33/1994, temei pe care în mod eronat instanța de apel l-a aplicat, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu eludarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 33/1994. Astfel, la momentul exproprierii în patrimoniul expropriaților nu se afla decât un drept potestativ de a cere reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar asupra terenului în litigiu, motiv pentru care apreciază că în patrimoniul reclamanților nu se putea transmite mai mult decât autorii acestora dețineau la momentul decesului lor, conform principiului nemo dat quod habet.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor s-a susținut că potrivit contractului de concesiune nu este proprietara obiectivelor energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, proprietar fiind Statul Român, care are și obligația de plată a despăgubirilor, prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei susține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării dispozițiilor Legii nr. 213/1998 potrivit cărora dreptul de proprietate publică nu poate aparține decât Statului sau Unităților Administrativ Teritoriale, nici un alt subiect drept neputând avea în patrimoniul bunuri proprietate publică, și deci nici recurenta.

Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titulară a bunurilor ce devin proprietatea publică prin procedura exproprierii, nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri. Greșit a fost reținută și calitatea procesuală activă a reclamanților prin eludarea dispozițiilor legale în materie succesorală. Din această perspectivă susține că notificarea privind exproprierea a vizat proprietarii tabulari iar nu posibilii succesori ai acestuia, astfel că prin notificare nu a fost recunoscut acestora dreptul de proprietate asupra terenului, aceștia fiind obligați să facă dovada calității de succesori prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Din actele de stare civilă ce au fost depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că reclamanții au calitatea cerută de lege pentru a sta în judecată în prezenta cauză, ci doar dovedesc existența unei vocații succesorale la moștenirea defuncților expropriați.

Prin urmare, reclamanții trebuiau să facă dovada că sunt titulari ai dreptului dedus judecății prin probarea calității de moștenitori. Pe fondul cauzei, s-a susținut că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea criteriilor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, criticând valoarea despăgubirilor acordate din perspectiva în care nu au fost luate în calcul contractele de vânzare-cumpărare depuse de recurentă în apel. Cu privire la despăgubirile acordate pentru lipsa de folosință a terenului expropriat, este nelegală soluția instanței de apel care, ignorând pasivitatea reclamanților între momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și momentul introducerii prezentei acțiuni, nu au intenționat cultivarea terenului, a acordat aceste despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a terenului în condițiile în care reclamanții nu au probat prejudiciul suferit.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile de nelegalitate ale recurentei referitoare la pretinsa contradicție între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia din perspectiva respingerii cererii de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a avut drept consecință recunoașterea calității recurentei ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, sunt nefondate pentru argumentele care succed: Înalta Curte constată că prima instanță a dispus obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat legal prin SC H. SA, să achite reclamanților suma de 164.245 RON, echivalentul a 37.701 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 58.842 RON pentru acoperirea prejudiciului creat acestora ca u