ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2885/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 06 mai 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanții B.V. și B.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin SC H. SA București și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, pronunțarea unei sentințe prin care: - să se constate că reclamanții, în calitate de fii ai defunctului B.S., sunt proprietarii terenului în suprafața de 4.458,32 mp, ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989 pentru realizarea lucrării de interes național”Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria”, declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002. - să fie obligat pârâtul Statul Român prin SC H. SA să le plătească despăgubiri în sumă de 40.124,88 euro reprezentând prețul real al terenului și suma de 79.200 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada 1989-2010.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea r. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-3 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâta SC P.E.E.H.H. SA București, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, excepția prematurității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în cauză - raportat la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ce conferă atare calitate doar expropriatorului în cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare la propunerea de expropriere ori, dacă această cale de atac a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G.

nr. 392/2002, prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român, astfel că SC H. SA are doar calitatea de interpus, fiindu-i conferit doar un drept de administrare, deci dreptul de a acționa în interesul și spre apărarea intereselor statului. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P., invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiției, precum și aceea de „singur organism” îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil și deci singurul având obligația de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Prin întâmpinarea depusă, M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la prevederile H.G.

nr. 392/2002 și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes național, solicitând totodată, pe fond respingerea cererii de chemare în garanție, raportat la atribuțiile sale, strict de reprezentare a statului, conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009. În ședința publică din 15 septembrie 2010, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, excepția prematurității introducerii acțiunii și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Prin sentința civilă nr. 112 din 27 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folos de tras pe perioada 1989-2007, ca fiind tardiv invocată de pârâți, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu această pârâtă. A admis, în parte, acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA București, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane expropriate asupra terenului agricol în suprafață de 4.537 mp, situat pe raza localității Subcetate, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes național declarată prin H.G.

nr. 392/2002. A obligat pârâtul să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubiri, suma de 115.693 lei reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 41.373 lei, reprezentând prejudiciul creat reclamanților pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002-2010 și suma de 3900 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților s-a constatat că aceștia au calitatea de descendenți ai defunctului B.S., astfel că antecesorul reclamanților era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care a fost nevoit să o înscrie în C.A.P.

Sîntămărie Orlea în împrejurările anului 1962. Prin Titlul de proprietate din 1997 a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea antecesorului reclamanților B.S. asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea. Tribunalul a constatat că succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că a reținut că este evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorului lor și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, după declararea cauzei de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamanți pentru perioada 1989-2007, instanța a reținut că prescripția, ca modalitate de stingere a dreptului material la acțiune și, implicit, ca sancțiune juridică aplicabilă titularului unui drept care prin pasivitate nu l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie o excepție de fond, dirimantă și peremtorie. Dar, prescripția extinctivă și consecințele ei este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, potrivit art. 266 3 din Legea nr. 71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale.

Ca atare, în condițiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri și a faptului expres prevăzut de Legea nr. 33/1994 că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietății imobiliare și valoarea prejudiciului dovedit, acesta constituind un accesorium variabil ca natură și ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului care totdeauna se stabilește pe baza valorii de piață instanță a conchis că această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium sequitur principale.

Deci, apreciind că despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 - formând împreună o unitate complexă, inseparabilă ope legis - având o componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și componentă despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, considerente care au condus instanța de fond la soluția de respingere a excepției respective. În considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pentru același argument juridic a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010. Pe fondul cauzei, constatându-se că expropriatorul și expropriații nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite, în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, comisia de evaluare alcătuită din trei experți. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G.

nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 4.537 mp, precum și valoarea acestuia la 25,5 lei/mp, potrivit variantei I din raportul de expertiză, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha. Având în vedere concluziile raportului de evaluare efectuat în cauză, instanța a stabilit despăgubiri în suma de 115.693 lei, reprezentând valoarea terenului și în suma de 41.373 lei, pentru folosul agricol nerealizat, pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria ternului și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri, în special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc.

Apelul declarat de pârâta SC P.E.E.H. SA a fost admis prin Decizia nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă . În consecință, a fost schimbată, în parte, sentința atacată, sub aspectul despăgubirilor acordate reclamanților B.V. și B.S. cu titlu de contravaloare a terenului expropriat și cu titlu de folos agricol nerealizat și, rejudecând în aceste limite, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților despăgubiri în sumă totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei reprezintă valoarea terenului expropriat și suma de 13.791 lei reprezintă folos agricol nerealizat, pe perioada 2007-2010. A fost menținută în rest sentința atacată.

În considerentele deciziei, instanța a reținut următoarele: Referitor la fondul cauzei, curtea de apel a constatat că pârâta formulează critici vizând valoarea terenului expropriat, precum și valoarea folosului de tras acordat de instanța de fond, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus, prin raportul de expertiză, ca variantă de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilirea prețului terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 25,5 lei/mp. Instanța de apel a apreciat însă că nici această metodă nu se justifică a fi luată în considerare deoarece ea are în vedere potențialul agricol al terenului în litigiu, criteriu teoretic și nerealist întrucât nu se poate vorbi de potențialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani. Experții au arătat că nu se poate spune cu certitudine ce și cât anume din fiecare cultură s-ar fi cultivat în ultimii 20 de ani dacă terenul ar fi fost folosit în scop agricol, toate devizele întocmite fiind ipotetice.

Experții au propus și alte variante de stabilire a prețului terenului în litigiu, instanța de apel apreciind că stabilirea unei valori minime de 6,16 euro/mp este echitabilă, având în vedere că terenurile nu au corespondență pe raza comunei și deci nu se poate vorbi de o valoare de circulație, neputându-se stabili o astfel de valoare.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a admis apelul pârâtei sub aspectul valorii imobilului expropriat și a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamanților la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de experți în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 4 aprilie 2012. În ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța a constatat că sunt nefondate criticile formulate de pârâtă, apelanta fiind în eroare cu privire la culturile avute în vedere de experți, aceștia arătând că terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile și pretabile cultivării legumelor diverse, cartofilor și porumbului.

Experții au determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafață de 4.537 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi și cu porumb, fiind deci avute în vedere exact culturile arătate de apelantă, și nicidecum culturi de grâu. Prin această metodă, experții au determinat un profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 4.597 lei/an pentru suprafața în litigiu, de 4.537 mp. Față de cele ce preced, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei nu sunt întemeiate.

În ce privește prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamanții solicită lipsa de folosință pe ultimii 21 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamanților pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Curtea a reținut că nu poate primi argumentele instanței de fond în sensul că aceste pretenții ar reprezenta o componentă a despăgubirilor și că ar urma regimul juridic al drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Este de observat, arată instanța de apel, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut și faptul că, și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile instanței de fond că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosință este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, curtea a constatat fondate criticile formulate de apelantă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește momentul invocării acestei prescripții, hotărârea tribunalului este dată cu încălcarea legii, instanța reținând în mod greșit că noul C. civ. impune un termen limită până la care excepția trebuie invocată, termen care ar fi fost încălcat de pârâtă. În speță, vorbim de o prescripție începută înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., astfel că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, dispozițiile art. 2512-2513 din noul C. civ., referitoare la persoana care poate invoca excepția prescripției și momentul până la care poate fi invocată, nu sunt aplicabile în speță, întrucât prescripția a început să curgă la momentul la care era în vigoare vechiul C. civ. și decretul 167/1958, acte normative care au reglementat excepția prescripției ca o excepție de fond, absolută, ce trebuia invocată și de instanță din oficiu, inclusiv în căile de atac (art. 18, Decretul nr. 167/1958). În consecință, întrucât excepția a fost invocată în termeni procedurali și este întemeiată, instanța de apel a constatat că trebuie admisă, iar cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras urmează a fi redus la suma de 13.791 lei, pe perioada 2007-2010 (4.597 lei/an x 3 ani).

Întrucât acțiunea a fost promovată de reclamanți în anul 2010, despăgubirile se cuvin începând cu trei ani anteriori introducerii acțiunii, adică din anul 2007, pretențiile formulate pentru perioada anterioară fiind prescrise. Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie 2014, reclamanții B.V. și B.S. au solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei civile nr. 94 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor ce se cuvin pentru terenul expropriat, în suprafață de 4.537 mp. În subsidiar, dacă cererea formulată nu va fi considerată o cerere de îndreptare a erorii materiale, petenții au solicitat lămurirea dispozitivului și punerea de acord a acestuia cu cele reținute în considerentele Deciziei nr. 94/2013.

În motivarea cererii, petenții au arătat că în Decizia nr. 94/2013 instanța de apel a reținut ca metodă de evaluare a terenului, metoda evaluării pe bază de profit, prin care s-a stabilit un preț de 25,5 lei/mp, conform variantei 1 din raportul de expertiză, astfel că nu se justifică valoarea minimă de 6,16 euro conform variantei 3 propuse de experți în suplimentul de expertiză. Petenții au considerat că instanța de apel a comis o eroare materială prin reținerea sumei de 85.664 lei ca reprezentând valoarea terenului expropriat, întrucât prin raportul dintre mărimea terenului și prețul acestuia rezultă o valoare mai mare, respectiv suma de 27.947 euro (6,16 euro x 4537 mp). Această sumă transformată în lei reprezintă o valoare de 119.147 lei, la care se adaugă folosul de tras de 13.691 lei, rezultând o valoare totală de 133.038 lei și nu cea de 99.455 lei, reținută de instanță ca valoare totală a despăgubirilor.

În subsidiar, petenții au apreciat că există o contradicție între valorile stabilite prin raportul de expertiză și cele din considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 94/2013, astfel că se impune lămurirea acestui dispozitiv și punerea de acord cu sumele și valorile reale. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei civile nr. 94 din 19 decembrie 2013. În motivarea soluției s-au reținut următoarele: În ceea ce privește metoda de evaluare a terenului, instanța de apel a arătat în pagina 12 a motivării (pagina 69 verso, dosar apel) că metoda evaluării pe bază de profit nu se justifică și a apreciat că valoarea echitabilă este cea stabilită conform variantei 3 propuse de experți în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 04 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond).

De asemenea, instanța de apel a preluat din această lucrare atât suma de 6,16 euro/mp, cât și valoarea stabilită de experți în lei, respectiv suma de 85.664 lei. Verificând lucrarea de la fila 182 dosar fond, s-a constatat că nu există nicio eroare materială, respectiv suma de 85.664 lei este indicată de experți ca preț global al terenului și astfel a fost preluată de instanța de apel, care a arătat că se impune stabilirea unei valori minime, având în vedere că terenurile nu au corespondență pe raza comunei și deci nu se poate vorbi de o valoare de circulație. La suma de 85. 664 lei, cât reprezintă valoarea terenului, instanța de apel a adăugat valoarea folosului de tras, respectiv suma de 13.971 lei, ajungând astfel la o valoare totală a despăgubirilor de 99.455 lei, calculul matematic al sumei care reprezintă despăgubirile fiind corect, neexistând prin urmare nicio eroare materială.

Este adevărat însă că înmulțind suprafața de 4.537 mp cu prețul indicat de expert de 6,16 euro/mp rezultă o valoare mai mare decât cea reținută în final de experți și de instanță - 85.664 lei, dar nu aceasta a fost intenția instanței de apel, de a mări despăgubirile acordate reclamanților, deoarece instanța a fost sesizată doar cu apelul pârâtei SC H. SA, astfel că nu putea ca în apelul acesteia să majoreze despăgubirile acordate reclamanților, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria cale de atac. În ceea ce privește cererea de lămurire a considerentelor aceleiași decizii, curtea de apel a constatat că nici această cerere nu poate fi admisă, instanța arătând în considerente că „admite apelul pârâtei sub aspectul valorii imobilului expropriat”, valoare pe care a stabilit-o la suma de 85.664 lei, fără să existe neclarități sau contradicții între aceste considerente și dispozitivul deciziei.

În ceea ce privește cererea de lămurire a dispozitivului, nu rezultă care sunt neclaritățile Deciziei 94/2013, prin decizia atacată instanța de apel admițând apelul pârâtei și reducând despăgubirile acordate reclamanților de instanța de fond. Aceste despăgubiri au fost reduse de la suma de 115.693 lei (reprezentând valoarea terenului expropriat) și suma de 41.373 lei (reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010) la suma totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei reprezintă valoarea terenului expropriat și suma de 13.791 lei reprezintă folos agricol nerealizat, pe perioada 2007 - 2010. Celelalte aspecte privitoare la reținerea greșită a variantei 3 propuse de experți sau criticile care vizează soluția la care a ajuns instanța de fond sunt aspecte care nu pot fi soluționate în cadrul acestei proceduri, ci vor putea fi eventual invocate ca motive de recurs.

Reclamanții B.V. și B.S. au declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, cât și împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiași instanțe. Prin cererea de recurs îndreptată împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 și întemeiată pe dispoziție art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții solicită modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței Tribunalului Hunedoara. O primă critică vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ce se regăsesc atât în considerentele referitoare la excepțiile procesuale și de fond, cât și în cele referitoare la fondul cauzei.

Astfel, reclamanții amintesc și citează mai multe pagini și paragrafe din hotărârea instanței de apel care ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. O altă critică vizează aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, reclamanții susțin că, în stabilirea valorii despăgubirilor privind terenul expropriat, instanța de apel a interpretat greșit probele existente la dosarul cauzei, ajungând, în mod vădit eronat, la o concluzie greșită în privința valorii imobilului în litigiu. Totodată, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește cererea de recurs îndreptată împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu de la 13 februarie 2014, reclamanții solicită modificarea în totalitate a încheierii, în sensul admiterii, în principal, a cererii de îndreptare a erorii materiale, iar în subsidiar, a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei instanței de apel. În esență, recurenții arată că instanța de apel a reținut o stare de fapt ce nu corespunde realității, care a determinat-o să concluzioneze că nu poate fi vorba de o eroare materială.

De asemenea, instanța de apel a făcut, în mod eronat și în sens material, o apreciere greșită a probelor din dosar, respectiv a probei constând din noua lucrare de expertiză și depusă la dosar la termenul din 04 aprilie 2012, în sensul că această probă științifică a apreciat-o ca fiind cea în măsură să stabilească care este valoarea echitabilă ce urmează a fi primită de reclamanți drept despăgubire, indicând și raportându-se la o metodă și o variantă de stabilire a acestei valori, când de fapt aceasta nu reprezintă a metodă de evaluare stabilită de noua comisie de experți, ci este una dintre variantele propuse de prima comisie de experți și care a avut la bază ofertele de vânzare a terenurilor din zona Hațeg, la nivelul anului 2011. Mai mult decât atât, arată recurenții, în interpretarea și aprecierea acestor probe, constând în cele două rapoarte de expertiză, instanța de apel nu a manifestat rol activ, în sensul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv nu a solicitat lămuriri și explicații nici primei comisii de experți, nici cele de-a doua comisii și nici nu a pus în discuția părților, din oficiu, starea de fapt și concluziile rezultate din cele două rapoarte de expertiză. Împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs și pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA, cale de atac întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și prin care se solicită constatarea nelegalității hotărârii pronunțate și, pe cale de consecință, admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate.

Recurentul-pârât apreciază că instanța de judecată a soluționat excepțiile invocate cu aplicarea greșită a legii de drept material si interpretarea eronată a înscrisurilor supuse judecații de către părți, din considerarea următoarele argumente: Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, arată că soluția pronunțată de instanța de apel nu răspunde motivelor invocate cu privire la această excepție, nefiind luate în considerare criticile care vizează caracterul exclusiv al căii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, soluția pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația de fapt dedusă judecății, precum și cu nesocotirea existenței normelor speciale, instanța aplicând norma generală, deși motivele de fapt și de drept au arătat incidența și prioritatea normei speciale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul solicită ca, în cazul în care instanța va înlătura critica cu privire la nesocotirea caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, să se aibă în vedere aspectele care conduc la soluția inadmisibilității prin prisma caracterului special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu exercitarea dreptului la acțiune al reclamanților.

Invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, recurentul-pârât apreciază că articolul vizează exact situația existentă în speță. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plății despăgubirilor cerute și respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P., recurentul invocă următoarele critici: - instanța de judecată a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică și a efectelor generate de actul prin care a fost declarată utilitatea publică - H.G. 392/2002 - față de calitatea de reprezentant a SC H. SA, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; - în mod eronat și cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 213/1998, instanța a schimbat natura relațiilor contractuale dintre SC H. SA și Statul roman, dând o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. și făcând o aplicare greșită a legii materiale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; - decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant a SC H. SA, care nu acționează în nume propriu, și consecința din dispozitiv constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului și nu al titularului dreptului de proprietate publică, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurentul-pârât arată că instanța a interpretat eronat actele pe care se sprijină dovada calității de moștenitor a reclamanților, astfel cum au fost depuse la data formulării cererii introductive, fiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, în opinia recurentului, reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitor propriu-zis, ci doar dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunile defuncților autori. Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorala aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în C.F. și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. În raport de susținerile din cuprinsul întâmpinării depuse la fond pe acest aspect, recurentul apreciază ca neprobată, în speță, existența și dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților (direct sau prin antecesori) asupra terenului în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către pârâtă.

Pe fondul cauzei, recurentul arată că înțelege să critice modul în care instanța de judecata a soluționat cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, aplicând în mod greșit legea de drept material privind exproprierea. Astfel, cât privește aspectele reținute de curtea de apel cu privire la despăgubiri, recurentul consideră că, în mod netemeinic și nelegal, instanța s-a aplecat asupra concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, valorile reținute de experți nefiind stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, susține că instanța de judecata a aplicat în mod greșit dispozițiile legii exproprierii, în ceea ce privește acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosința a terenului, fiind absolut necesar să se facă dovada acestora, întrucât prejudiciile nu se stabilesc și nu se acordă a priori prin prisma prevederilor Legii nr. 33/1994, ci trebuie dovedite întrucât acordarea lor arbitrară ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză de către reclamanți. Astfel, instanța de judecată nu a procedat la acordarea unei juste și echitabile despăgubiri, astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosință a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potențialității folosului agricol, dincolo de criteriile legale și care este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului și interesul general al procedurii exproprierii.

Analizând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții B.V. și B.S. împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, se rețin următoarele: Criticile formulate de reclamanți, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În cauză, niciuna din ipotezele la care se referă textul menționat nu se regăsește, considerentele hotărârii atacate fiind clare și neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate, fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantă, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului.

Critica vizând aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamanții susțin că, în stabilirea valorii despăgubirilor privind terenul expropriat, instanța de apel a interpretat greșit probele existente la dosarul cauzei, ajungând la o concluzie eronată în privința valorii imobilului în litigiu, încălcând astfel dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se constată a fi nefondată. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

La evaluarea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de acestea”. Textul enunțat stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și momentul (data de referință în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii, care este „data întocmirii raportului de expertiză” întocmit în conformitate cu prescripțiile art. 25 din Lege, aceasta fiind proba și modalitatea sa de administrare admisă de textul ce o reglementează).

Instanța de apel a aplicat și interpretat în mod corect textul de lege amintit, acordând reclamanților contravaloarea prejudiciului suferit ca urma a exproprierii și stabilind despăgubirile ce se cuvin acestora la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de experți în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 4 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond). Critica reclamanților vizând greșita interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, respectiv expertiza tehnică judiciară, proba testimonială etc., vizează netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia, De altfel, acest aspect ține de modul de apreciere a probelor și vizează un motiv de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța de apel a constatat, în mod legal, că acestea se cuvin reclamanților începând cu anul 2007. Acțiunea fiind promovată de reclamanți în anul 2010, aceștia au dreptul la despăgubiri doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii adică din anul 2007, pretențiile formulate pentru perioada anterioară fiind prescrise. Cererea prin care reclamanții solicită lipsa de folosință pe ultimii 21 de ani este o acțiune patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiași instanțe, Curtea constată următoarele: În mod temeinic și legal, curtea de apel a respins cererea formulată de reclamanți și întemeiată pe dispozițiile art. 281-281 1 C. proc. civ. În esență, prin cererea respectivă, ca de altfel și prin recursul declarat împotriva încheierii de ședință amintite, reclamanții critică netemeinicia stării de fapt reținută de instanța de apel, greșita interpretare de către instanță a probatoriului administrat în cauză și lipsa rolului activ al instanței, critici ce sunt străine de dispozițiile art. 281-281 1 C. proc. civ., invocate în cererea adresată Curții de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie 2014. Din analiza acestei cereri se poate constata că cele solicitate de recurenți nu se înscriu în categoria erorilor materiale pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 281C.

proc. civ. sau a dispozițiilor privind lămurirea dispozitivului, prevăzute de art. 281 1 C. proc. civ. Erorile invocate nu sunt erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților, sau erori de calcul, precum și orice alte erori materiale, pentru a putea fi îndreptate pe această cale. Susținerile recurenților, făcute în cererea respectivă, se referă la aspecte de judecată ce au fost analizate de către instanța de apel prin hotărârea pronunțată. De altfel, corect a reținut instanța de apel că aceste critici vizează soluția pronunțată și singura cale pe care pot fi valorificate asemenea critici este calea recursului, iar nu calea îndreptării de eroare materială sau lămurire a dispozitivului.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, se rețin următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului, astfel cum s-a precizat și anterior, în analiza aceluiași motiv de nelegalitate invocat și de reclamanți. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci ,,când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din punct de vedere legal al actului dedus judecății. Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.. Pe fondul cauzei, criticile formulate de pârât vizează, în general, greșita aplicare și interpretare a prevederilor din materia exproprierii, încadrându-se, astfel, în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate prin raportare la susținerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de către recurent. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, recurentul-pârât susține, în argumentarea acestei excepții, faptul că terenul a fost preluat și ocupat anterior apariției Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

Susținerea pârâtului, în sensul că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, este nefondată. Se reține că prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamanților nu figurează între aceste terenuri. Imobilul în litigiu a fost expropriat prin H.G.

nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, întreaga procedură de expropriere fiind demarată de expropriator în temeiul Legii nr. 33/1994. În acest sens, expropriatorul a notificat proprietarii, respectiv pârâta a emis notificări pe numele antecesorilor reclamanților, însă o parte din aceștia erau decedați la momentul emiterii notificărilor. Prin urmare, însuși expropriatorul a considerat, la acel moment, că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației în materia exproprierii.

Recurentul solicită ca, în cazul în care instanța va înlătura critica cu privire la nesocotirea caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, să se aibă în vedere aspectele care conduc la soluția inadmisibilității prin prisma caracterului special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu exercitarea dreptului la acțiune al reclamanților. Invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, recurentul-pârât apreciază că articolul vizează exact situația existentă în speță.

În mod legal, instanța de apel, reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, a constatat că nu pot fi primite argumentele pârâtului, în sensul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv. Actul juridic de declarare a utilității publice a intrat în vigoare după data apariției Legii nr. 1/2000, iar procedurile de restituire a dreptului de proprietate erau deja finalizate prin punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plății despăgubirilor cerute și respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P.

, se constată că această critică este neîntemeiată. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, în vigoare la momentul promovării acțiunii: ”Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. În același sens sunt și prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., potrivit cărora acest minister ”reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”.

În materie de expropriere, prin art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a prevăzut că statul, atunci când are calitatea de expropriator, este reprezentat prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național (cum este cazul obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”), iar prin H.G. nr. 392/2002, a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA, nefiind astfel aplicabilă regula potrivit căreia Statul Român este reprezentat în fața instanțelor judecătorești prin M.F.P. Așa cum corect a reținut instanța de apel, pârâta SC H. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, din H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002, act normativ prin care s-a declarat utilitatea publică, rezultând calitatea de expropriator a Statului Român, prin SC H. SA.

Prin urmare, susținerea recurentului-pârât, în sensul că M.F.P. avea calitate procesuală pasivă în cauză, este neîntemeiată, acesta având calitatea de reprezentant al statului doar atunci când nu există un act normativ special care să stabilească un alt reprezentant. O altă critică a recurentului-pârât vizează soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, acesta susținând că instanța a interpretat eronat actele pe care se sprijină dovada calității de moștenitor a reclamanților. Critica este nefondată. Reclamanții au învestit instanța cu o cerere de constatare a calității de persoane expropriate, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari și, totodată, cu o cerere de stabilire a despăgubirilor în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de către expropriator, după apariția H.G.

nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii ta