ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2885/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2885/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 06 mai 2010

pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanții B.V. și B.S. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin SC H. SA București și Sucursala

Hidrocentrale Hațeg, pronunțarea unei sentințe prin care:

- să se constate că

reclamanții, în calitate de fii ai defunctului B.S., sunt proprietarii

terenului în suprafața de 4.458,32 mp, ocupat de pârâta SC H. SA din anul 1989

pentru realizarea lucrării de interes național”Amenajarea hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria”, declarată de utilitate publică

prin H.G. nr. 392/2002.

- să fie obligat

pârâtul Statul Român prin SC H. SA să le plătească despăgubiri în sumă de

40.124,88 euro reprezentând prețul real al terenului și suma de 79.200 lei

reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada 1989-2010.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea r. 33/1994,

art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-3 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta SC P.E.E.H.H.

SA București, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, excepția

prematurității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților în cauză - raportat la

prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ce conferă atare calitate

doar expropriatorului în cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare

la propunerea de expropriere ori, dacă această cale de atac a fost respinsă și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G. nr. 392/2002,

prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român, astfel că SC

H. SA are doar calitatea de interpus, fiindu-i conferit doar un drept de

administrare, deci dreptul de a acționa în interesul și spre apărarea

intereselor statului.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P., invocând calitatea

statului de unic beneficiar al investiției, precum și aceea de „singur

organism” îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil

și deci singurul având obligația de a suporta costurile exproprierii pentru

cauză de utilitate publică.

Prin întâmpinarea

depusă, M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 și art. 12

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care prin actul normativ emis

de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea

obiectivului de utilitate publică de interes național, solicitând totodată, pe

fond respingerea cererii de chemare în garanție, raportat la atribuțiile sale,

strict de reprezentare a statului, conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.

În ședința publică

din 15 septembrie 2010, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului, excepția prematurității introducerii acțiunii și a unit cu

fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă nr.

112 din 27 martie 2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București

împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității

procesuale pasive.

A respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru folos de tras pe perioada 1989-2007, ca

fiind tardiv invocată de pârâți, precum și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis, în parte,

acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. SA București,

a constatat că reclamanții au calitatea de persoane expropriate asupra

terenului agricol în suprafață de 4.537 mp, situat pe raza localității

Subcetate, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expropriat

pentru cauză de utilitate publică de interes național declarată prin H.G. nr. 392/2002.

A obligat pârâtul să

plătească reclamanților, cu titlu de despăgubiri, suma de 115.693 lei

reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 41.373 lei, reprezentând

prejudiciul creat reclamanților pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe

perioada 2002-2010 și suma de 3900 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților s-a constatat că

aceștia au calitatea de descendenți ai defunctului B.S., astfel că antecesorul

reclamanților era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți agricole

pe care a fost nevoit să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea în împrejurările

anului 1962.

Prin Titlul de

proprietate din 1997 a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea

antecesorului reclamanților B.S. asupra terenurilor arabile, cu excepția celor

care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele lacului de acumulare

Sîntămărie Orlea.

Tribunalul a

constatat că succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietății,

astfel că a reținut că este evidentă vocația reclamanților de a primi

despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii

titlului de proprietate pe numele antecesorului lor și pentru care a fost

demarată procedura exproprierii, după declararea cauzei de utilitate publică prin

H.G. nr. 392/2002.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras

solicitat de reclamanți pentru perioada 1989-2007, instanța a reținut că

prescripția, ca modalitate de stingere a dreptului material la acțiune și,

implicit, ca sancțiune juridică aplicabilă titularului unui drept care prin

pasivitate nu l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie

o excepție de fond, dirimantă și peremtorie.

Dar, prescripția

extinctivă și consecințele ei este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21 din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, potrivit art. 266

3

din

Legea nr. 71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate și dezmembrămintele

sale.

Ca atare, în

condițiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează

preluarea de proprietăți imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și

prealabile despăgubiri și a faptului expres prevăzut de Legea nr. 33/1994 că

aceste despăgubiri compensează valoarea proprietății imobiliare și valoarea

prejudiciului dovedit, acesta constituind un accesorium variabil ca natură și

ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului care totdeauna se

stabilește pe baza valorii de piață instanță a conchis că această componentă a

despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium sequitur

principale.

Deci, apreciind că

despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994

- formând împreună o unitate complexă, inseparabilă ope legis - având o

componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și

componentă despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată,

exced regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr.

167/1958, considerente care au condus instanța de fond la soluția de respingere

a excepției respective.

În considerarea

prevederilor art. 137 C. proc. civ., instanța a apreciat că, raportat la

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii

formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Sucursala „Hidrocentrale”

Hațeg, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pentru același

argument juridic a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a

chematului în garanție M.F.P., conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010.

Pe fondul cauzei,

constatându-se că expropriatorul și expropriații nu au ajuns la un consens cu

privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite, în condițiile în care procedura

exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a

găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului

civil, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994,

comisia de evaluare alcătuită din trei experți.

Prin raportul de

evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în

litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr.

392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și

categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 4.537 mp, precum și

valoarea acestuia la 25,5 lei/mp, potrivit variantei I din raportul de

expertiză, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual nerealizat,

la suma de 10.217 lei/ha.

Având în vedere

concluziile raportului de evaluare efectuat în cauză, instanța a stabilit

despăgubiri în suma de 115.693 lei, reprezentând valoarea terenului și în suma

de 41.373 lei, pentru folosul agricol nerealizat, pe perioada 2002-2010, având

în vedere zona agricolă, categoria ternului și culturile tradiționale

practicate pe aceste terenuri, în special cartofi și porumb, la care se adaugă

culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc.

Apelul declarat de

pârâta SC P.E.E.H. SA a fost admis prin Decizia

nr. 94 din 19 decembrie 2013 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția I civilă

. În consecință, a fost schimbată, în parte,

sentința atacată, sub aspectul despăgubirilor acordate reclamanților B.V. și B.S.

cu titlu de contravaloare a terenului expropriat și cu titlu de folos agricol

nerealizat și, rejudecând în aceste limite, a fost obligată pârâta să plătească

reclamanților despăgubiri în sumă totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei

reprezintă valoarea terenului expropriat și suma de 13.791 lei reprezintă folos

agricol nerealizat, pe perioada 2007-2010. A fost menținută în rest sentința

atacată.

În considerentele

deciziei, instanța a reținut următoarele:

Referitor la fondul

cauzei, curtea de apel a constatat că pârâta formulează critici vizând valoarea

terenului expropriat, precum și valoarea folosului de tras acordat de instanța

de fond, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994,

întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat

de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă.

Prin expertiza și

suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat

că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în

litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990,

astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care

se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus, prin

raportul de expertiză, ca variantă de determinare a cuantumului despăgubirilor,

stabilirea prețului terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de

profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe

baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 25,5 lei/mp.

Instanța de apel a apreciat

însă că nici această metodă nu se justifică a fi luată în considerare deoarece

ea are în vedere potențialul agricol al terenului în litigiu, criteriu teoretic

și nerealist întrucât nu se poate vorbi de potențialul productiv al unui teren

aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani. Experții au arătat că

nu se poate spune cu certitudine ce și cât anume din fiecare cultură s-ar fi

cultivat în ultimii 20 de ani dacă terenul ar fi fost folosit în scop agricol,

toate devizele întocmite fiind ipotetice.

Experții au propus și

alte variante de stabilire a prețului terenului în litigiu, instanța de apel

apreciind că stabilirea unei valori minime de 6,16 euro/mp este echitabilă,

având în vedere că terenurile nu au corespondență pe raza comunei și deci nu se

poate vorbi de o valoare de circulație, neputându-se stabili o astfel de

valoare.

Pentru aceste

considerente, curtea de apel a admis apelul pârâtei sub aspectul valorii

imobilului expropriat și a stabilit despăgubirile ce se cuvin reclamanților la

suma de 85.664 lei, respectiv 6,16 euro/mp, conform variantei 3 propuse de

experți în suplimentul la expertiză depus pentru termenul din 4 aprilie 2012.

În ceea ce privește

despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța a constatat

că sunt nefondate criticile formulate de pârâtă, apelanta fiind în eroare cu

privire la culturile avute în vedere de experți, aceștia arătând că terenul în

litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile și pretabile cultivării

legumelor diverse, cartofilor și porumbului.

Experții au

determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut

realiza dacă întreaga suprafață de 4.537 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu

cartofi și cu porumb, fiind deci avute în vedere exact culturile arătate de

apelantă, și nicidecum culturi de grâu. Prin această metodă, experții au determinat

un profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de

4.597 lei/an pentru suprafața în litigiu, de 4.537 mp.

Față de cele ce

preced, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin

expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub

acest aspect, criticile apelantei nu sunt întemeiate.

În ce privește

prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamanții solicită lipsa

de folosință pe ultimii 21 de ani, s-a constatat că această cerere este una

patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de

trei ani.

Terenul în litigiu a

fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr.

392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către

expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8

din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Ca urmare, cererea

reclamanților pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință, ca urmare

a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani

anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind

prescrisă.

Curtea a reținut că nu

poate primi argumentele instanței de fond în sensul că aceste pretenții ar

reprezenta o componentă a despăgubirilor și că ar urma regimul juridic al

drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 21 din Decretul nr. 167/1958. Este

de observat, arată instanța de apel, că despăgubirile la care se referă

dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat

proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința

exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită

persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și

eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de

amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat

ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces

și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a

terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o

faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza

că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și

un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în

care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la

expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele

de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi

expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea

reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere

și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut și

faptul că, și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile instanței de fond că

aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art.

26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând

lipsa de folosință este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării

și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este

prescriptibilă.

Termenul de

prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea

dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la

acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr.

33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili

aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor

vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a

terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul

terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce

preced, curtea a constatat fondate criticile formulate de apelantă cu privire

la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de

folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

În ceea ce privește

momentul invocării acestei prescripții, hotărârea tribunalului este dată cu

încălcarea legii, instanța reținând în mod greșit că noul C. civ. impune un

termen limită până la care excepția trebuie invocată, termen care ar fi fost

încălcat de pârâtă.

În speță, vorbim de o

prescripție începută înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., astfel că

potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în

vigoare a codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au

instituit.

Prin urmare,

dispozițiile art. 2512-2513 din noul C. civ., referitoare la persoana care

poate invoca excepția prescripției și momentul până la care poate fi invocată,

nu sunt aplicabile în speță, întrucât prescripția a început să curgă la

momentul la care era în vigoare vechiul C. civ. și decretul 167/1958, acte

normative care au reglementat excepția prescripției ca o excepție de fond,

absolută, ce trebuia invocată și de instanță din oficiu, inclusiv în căile de

atac (art. 18, Decretul nr. 167/1958).

În consecință,

întrucât excepția a fost invocată în termeni procedurali și este întemeiată, instanța

de apel a constatat că trebuie admisă, iar cuantumul despăgubirilor

reprezentând folosul de tras urmează a fi redus la suma de 13.791 lei, pe

perioada 2007-2010 (4.597 lei/an x 3 ani).

Întrucât acțiunea a

fost promovată de reclamanți în anul 2010, despăgubirile se cuvin începând cu trei

ani anteriori introducerii acțiunii, adică din anul 2007, pretențiile formulate

pentru perioada anterioară fiind prescrise.

Ulterior, prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie

2014, reclamanții B.V. și B.S. au solicitat îndreptarea erorii materiale

strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei civile nr. 94 din 19

decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor ce se cuvin pentru terenul expropriat, în suprafață de

4.537 mp.

În subsidiar, dacă

cererea formulată nu va fi considerată o cerere de îndreptare a erorii

materiale, petenții au solicitat lămurirea dispozitivului și punerea de acord a

acestuia cu cele reținute în considerentele Deciziei nr. 94/2013.

În motivarea cererii,

petenții au arătat că în Decizia nr. 94/2013 instanța de apel a reținut ca

metodă de evaluare a terenului, metoda evaluării pe bază de profit, prin care

s-a stabilit un preț de 25,5 lei/mp, conform variantei 1 din raportul de

expertiză, astfel că nu se justifică valoarea minimă de 6,16 euro conform

variantei 3 propuse de experți în suplimentul de expertiză.

Petenții au considerat

că instanța de apel a comis o eroare materială prin reținerea sumei de 85.664

lei ca reprezentând valoarea terenului expropriat, întrucât prin raportul

dintre mărimea terenului și prețul acestuia rezultă o valoare mai mare,

respectiv suma de 27.947 euro (6,16 euro x 4537 mp). Această sumă transformată

în lei reprezintă o valoare de 119.147 lei, la care se adaugă folosul de tras

de 13.691 lei, rezultând o valoare totală de 133.038 lei și nu cea de 99.455

lei, reținută de instanță ca valoare totală a despăgubirilor.

În subsidiar,

petenții au apreciat că există o contradicție între valorile stabilite prin

raportul de expertiză și cele din considerentele și dispozitivul deciziei

civile nr. 94/2013, astfel că se impune lămurirea acestui dispozitiv și punerea

de acord cu sumele și valorile reale.

Prin încheierea

de ședință din camera

de consiliu de la 13 februarie 2014 a

Curții de Apel Alba Iulia s-a respins cererea

de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei

civile nr. 94 din 19 decembrie 2013.

În motivarea soluției

s-au reținut următoarele:

În ceea ce privește

metoda de evaluare a terenului, instanța de apel a arătat în pagina 12 a

motivării (pagina 69 verso, dosar apel) că metoda evaluării pe bază de profit

nu se justifică și a apreciat că valoarea echitabilă este cea stabilită conform

variantei 3 propuse de experți în suplimentul la expertiză depus pentru

termenul din 04 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond).

De asemenea, instanța

de apel a preluat din această lucrare atât suma de 6,16 euro/mp, cât și

valoarea stabilită de experți în lei, respectiv suma de 85.664 lei. Verificând lucrarea

de la fila 182 dosar fond, s-a constatat că nu există nicio eroare materială,

respectiv suma de 85.664 lei este indicată de experți ca preț global al

terenului și astfel a fost preluată de instanța de apel, care a arătat că se

impune stabilirea unei valori minime, având în vedere că terenurile nu au

corespondență pe raza comunei și deci nu se poate vorbi de o valoare de circulație.

La suma de 85. 664

lei, cât reprezintă valoarea terenului, instanța de apel a adăugat valoarea

folosului de tras, respectiv suma de 13.971 lei, ajungând astfel la o valoare

totală a despăgubirilor de 99.455 lei, calculul matematic al sumei care reprezintă

despăgubirile fiind corect, neexistând prin urmare nicio eroare materială.

Este adevărat însă că

înmulțind suprafața de 4.537 mp cu prețul indicat de expert de 6,16 euro/mp rezultă

o valoare mai mare decât cea reținută în final de experți și de instanță -

85.664 lei, dar nu aceasta a fost intenția instanței de apel, de a mări

despăgubirile acordate reclamanților, deoarece instanța a fost sesizată doar cu

apelul pârâtei SC H. SA, astfel că nu putea ca în apelul acesteia să majoreze

despăgubirile acordate reclamanților, deoarece se opunea principiul neagravării

situației în propria cale de atac.

În ceea ce privește

cererea de lămurire a considerentelor aceleiași decizii, curtea de apel a constatat

că nici această cerere nu poate fi admisă, instanța arătând în considerente că

„admite apelul pârâtei sub aspectul valorii imobilului expropriat”, valoare pe

care a stabilit-o la suma de 85.664 lei, fără să existe neclarități sau

contradicții între aceste considerente și dispozitivul deciziei.

În ceea ce privește cererea

de lămurire a dispozitivului, nu rezultă care sunt neclaritățile Deciziei 94/2013,

prin decizia atacată instanța de apel admițând apelul pârâtei și reducând

despăgubirile acordate reclamanților de instanța de fond.

Aceste despăgubiri au

fost reduse de la suma de 115.693 lei (reprezentând valoarea terenului

expropriat) și suma de 41.373 lei (reprezentând folos de tras pe perioada

2002-2010) la suma totală de 99.455 lei, din care 85.664 lei reprezintă valoarea

terenului expropriat și suma de 13.791 lei reprezintă folos agricol nerealizat,

pe perioada 2007 - 2010.

Celelalte aspecte

privitoare la reținerea greșită a variantei 3 propuse de experți sau criticile

care vizează soluția la care a ajuns instanța de fond sunt aspecte care nu pot

fi soluționate în cadrul acestei proceduri, ci vor putea fi eventual invocate

ca motive de recurs.

Reclamanții B.V. și B.S.

au declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, cât și împotriva încheierii de

ședință din camera de consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiași instanțe.

Prin cererea de

recurs îndreptată împotriva Deciziei nr. 94 din 19 decembrie 2013 și întemeiată

pe dispoziție art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții solicită

modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii apelului declarat

de pârât și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței Tribunalului

Hunedoara.

O primă critică

vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se

referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ce se

regăsesc atât în considerentele referitoare la excepțiile procesuale și de

fond, cât și în cele referitoare la fondul cauzei. Astfel, reclamanții amintesc

și citează mai multe pagini și paragrafe din hotărârea instanței de apel care

ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

O altă critică

vizează aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Astfel, reclamanții susțin că, în stabilirea valorii despăgubirilor

privind terenul expropriat, instanța de apel a interpretat greșit probele

existente la dosarul cauzei, ajungând, în mod vădit eronat, la o concluzie

greșită în privința valorii imobilului în litigiu. Totodată, instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (1), art.

3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și pe cele ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește

cererea de recurs îndreptată împotriva încheierii de ședință din camera de

consiliu de la 13 februarie 2014, reclamanții solicită modificarea în

totalitate a încheierii, în sensul admiterii, în principal, a cererii de

îndreptare a erorii materiale, iar în subsidiar, a cererii de

lămurire a

dispozitivului deciziei instanței de apel.

În esență, recurenții

arată că instanța de apel a reținut o stare de fapt ce nu corespunde

realității, care a determinat-o să concluzioneze că nu poate fi vorba de o

eroare materială.

De asemenea, instanța

de apel a făcut, în mod eronat și în sens material, o apreciere greșită a

probelor din dosar, respectiv a probei constând din noua lucrare de expertiză

și depusă la dosar la termenul din 04 aprilie 2012, în sensul că această probă

științifică a apreciat-o ca fiind cea în măsură să stabilească care este

valoarea echitabilă ce urmează a fi primită de reclamanți drept despăgubire,

indicând și raportându-se la o metodă și o variantă de stabilire a acestei

valori, când de fapt aceasta nu reprezintă a metodă de evaluare stabilită de

noua comisie de experți, ci este una dintre variantele propuse de prima comisie

de experți și care a avut la bază ofertele de vânzare a terenurilor din zona

Hațeg, la nivelul anului 2011.

Mai mult decât atât,

arată recurenții, în interpretarea și aprecierea acestor probe, constând în

cele două rapoarte de expertiză, instanța de apel nu a manifestat rol activ, în

sensul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., respectiv nu a solicitat lămuriri și explicații nici primei

comisii de experți, nici cele de-a doua comisii și nici nu a pus în discuția

părților, din oficiu, starea de fapt și concluziile rezultate din cele două

rapoarte de expertiză.

Împotriva Deciziei

nr. 94 din 19

decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs

și pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA, cale de atac întemeiată pe

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și prin care se solicită constatarea nelegalității hotărârii

pronunțate și, pe cale de consecință, admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate.

Recurentul-pârât apreciază

că instanța de judecată a soluționat excepțiile invocate cu aplicarea greșită a

legii de drept material si interpretarea eronată a înscrisurilor supuse

judecații de către părți, din considerarea următoarele argumente:

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

arată că soluția pronunțată de instanța de apel nu răspunde motivelor invocate

cu privire la această excepție, nefiind luate în considerare criticile care

vizează caracterul exclusiv al căii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991,

motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, soluția

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația de

fapt dedusă judecății, precum și cu nesocotirea existenței normelor speciale,

instanța aplicând norma generală, deși motivele de fapt și de drept au arătat incidența

și prioritatea normei speciale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul solicită

ca, în cazul în care instanța va înlătura critica cu privire la nesocotirea

caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, să se

aibă în vedere aspectele care conduc la soluția inadmisibilității prin prisma

caracterului special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu

exercitarea dreptului la acțiune al reclamanților.

Invocând dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997,

în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, recurentul-pârât

apreciază că articolul vizează exact situația existentă în speță. Modificările

aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin

aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor

existente pe terenurile preluate.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plății

despăgubirilor cerute și respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva

M.F.P., recurentul invocă următoarele critici:

- instanța de judecată

a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale privind regimul juridic al

bunurilor proprietate publică și a efectelor generate de actul prin care a fost

declarată utilitatea publică - H.G. 392/2002 - față de calitatea de reprezentant

a SC H. SA, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- în mod eronat și cu

încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 213/1998, instanța a schimbat

natura relațiilor contractuale dintre SC H. SA și Statul roman, dând o

interpretare greșită raportului juridic dedus judecății, motiv de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și făcând o aplicare greșită a legii

materiale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- decizia instanței

de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de reprezentant

a SC H. SA, care nu acționează în nume propriu, și consecința din dispozitiv

constând în obligarea SC H. SA la plata despăgubirilor aferente exproprierii

care produce efecte directe în patrimoniul reprezentantului și nu al

titularului dreptului de proprietate publică, motiv de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurentul-pârât

arată că instanța a interpretat eronat actele pe care se sprijină dovada

calității de moștenitor a reclamanților, astfel cum au fost depuse la data

formulării cererii introductive, fiind întrunit motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în opinia

recurentului, reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitor propriu-zis,

ci doar dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunile defuncților

autori. Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorala aflată în

patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul

celor relevate de înscrierile în C.F. și ținând cont de aspectul colectivizării

terenurilor agricole.

În raport de

susținerile din cuprinsul întâmpinării depuse la fond pe acest aspect, recurentul

apreciază ca neprobată, în speță, existența și dovedirea dreptului de

proprietate al reclamanților (direct sau prin antecesori) asupra terenului în

litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către pârâtă.

Pe fondul cauzei, recurentul

arată că înțelege să critice modul în care instanța de judecata a soluționat

cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, aplicând în mod

greșit legea de drept material privind exproprierea.

Astfel, cât privește

aspectele reținute de curtea de apel cu privire la despăgubiri, recurentul consideră

că, în mod netemeinic și nelegal, instanța s-a aplecat asupra concluziilor

raportului de expertiză întocmit în cauză, valorile reținute de experți nefiind

stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, susține

că instanța de judecata a aplicat în mod greșit dispozițiile legii

exproprierii, în ceea ce privește acordarea daunelor reprezentând lipsa de

folosința a terenului, fiind absolut necesar să se facă dovada acestora, întrucât

prejudiciile nu se stabilesc și nu se acordă a priori prin prisma prevederilor

Legii nr. 33/1994, ci trebuie dovedite întrucât acordarea lor arbitrară ar

conduce la o îmbogățire fără justă cauză de către reclamanți.

Astfel, instanța de

judecată nu a procedat la acordarea unei juste și echitabile despăgubiri,

astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosință a terenului

fiind acordate pe un simplu fapt al potențialității folosului agricol, dincolo

de criteriile legale și care este de natură a distorsiona justul echilibru între

interesul privat al expropriatului și interesul general al procedurii

exproprierii.

Analizând recursurile

declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate și a motivelor de

nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acestea sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanții B.V. și B.S. împotriva Deciziei nr. 94 din 19

decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, se rețin

următoarele:

Criticile formulate

de reclamanți, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

În cauză, niciuna din

ipotezele la care se referă textul menționat nu se regăsește, considerentele

hotărârii atacate fiind clare și neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției

pronunțate, fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva

acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul

efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia

hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantă,

ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând

tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului.

Critica vizând

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care reclamanții susțin că, în stabilirea valorii despăgubirilor

privind terenul expropriat, instanța de apel a interpretat greșit probele

existente la dosarul cauzei, ajungând la o concluzie eronată în privința

valorii imobilului în litigiu, încălcând astfel dispozițiile art. 26 din Legea nr.

33/1994, se constată a fi nefondată.

Astfel, potrivit art.

26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

„despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

La evaluarea

cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de acestea”.

Textul enunțat

stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea

reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și momentul (data de

referință în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii, care este

„data întocmirii raportului de expertiză” întocmit în conformitate cu prescripțiile

art. 25 din Lege, aceasta fiind proba și modalitatea sa de administrare admisă

de textul ce o reglementează).

Instanța de apel a

aplicat și interpretat în mod corect textul de lege amintit, acordând

reclamanților contravaloarea prejudiciului suferit ca urma a exproprierii și stabilind

despăgubirile ce se cuvin acestora la suma de 85.664 lei, respectiv 6,16

euro/mp, conform variantei 3 propuse de experți în suplimentul la expertiză depus

pentru termenul din 4 aprilie 2012 (fila 182, dosar fond).

Critica reclamanților

vizând greșita interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, respectiv

expertiza tehnică judiciară, proba testimonială etc., vizează netemeinicia

hotărârii și nu nelegalitatea acesteia, De altfel, acest aspect ține de modul

de apreciere a probelor și vizează un motiv de netemeinicie ce nu mai poate fi

cenzurat în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește

despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța de apel a

constatat, în mod legal, că acestea se cuvin reclamanților începând cu anul 2007.

Acțiunea fiind promovată de reclamanți în anul 2010, aceștia au dreptul la

despăgubiri doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii adică

din anul 2007, pretențiile formulate pentru perioada anterioară fiind

prescrise. Cererea prin care reclamanții solicită lipsa de folosință pe ultimii

21 de ani este o acțiune patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat

cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la

acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termen de trei ani.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din camera de

consiliu de la 13 februarie 2014 a aceleiași instanțe, Curtea constată

următoarele:

În mod temeinic și

legal, curtea de apel a respins cererea formulată de reclamanți și întemeiată

pe dispozițiile art. 281-281

1

C. proc. civ.

În esență, prin cererea

respectivă, ca de altfel și prin recursul declarat împotriva încheierii de

ședință amintite, reclamanții critică netemeinicia stării de fapt reținută de

instanța de apel, greșita interpretare de către instanță a probatoriului

administrat în cauză și lipsa rolului activ al instanței, critici ce sunt

străine de dispozițiile art. 281-281

1

C. proc. civ., invocate în

cererea adresată Curții de Apel Alba Iulia la data de 06 februarie 2014.

Din analiza acestei

cereri se poate constata că cele solicitate de recurenți nu se înscriu în

categoria erorilor materiale pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 281C.

proc. civ. sau a dispozițiilor privind

lămurirea dispozitivului, prevăzute de art.

281

1

C.

proc. civ.

Erorile invocate nu

sunt erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților,

sau erori de calcul, precum și orice alte erori materiale, pentru a putea fi

îndreptate pe această cale.

Susținerile recurenților,

făcute în cererea respectivă, se referă la aspecte de judecată ce au fost

analizate de către instanța de apel prin hotărârea pronunțată.

De altfel, corect a

reținut instanța de apel că aceste critici vizează soluția pronunțată și

singura cale pe care pot fi valorificate asemenea critici este calea

recursului, iar nu calea îndreptării de eroare materială sau lămurire a dispozitivului.

Referitor la recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 94

din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, se rețin

următoarele:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de pârât, se referă la

situația când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt

și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei

hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii,

din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în

judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Din perspectiva

acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul

efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia

hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă,

ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând

tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului,

astfel cum s-a precizat și anterior, în analiza aceluiași motiv de nelegalitate

invocat și de reclamanți.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate

fi invocat atunci ,,când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv nu a fost

argumentat potrivit cerințelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul

pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura

instanței de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni

decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înțeles al

termenilor cuprinși în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greșită din

punct de vedere legal al actului dedus judecății.

Având în vedere că

recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta

Curte nu se poate substitui părții care a invocat acest motiv pentru a

desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele

critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

Pe fondul cauzei, criticile

formulate de pârât vizează, în general, greșita aplicare și interpretare a

prevederilor din materia exproprierii, încadrându-se, astfel, în motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a

fi analizate prin raportare la susținerile subsumate acestui motiv de recurs,

astfel cum au fost formulate de către recurent.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

recurentul-pârât susține, în argumentarea acestei excepții, faptul că terenul a

fost preluat și ocupat anterior apariției Legii nr. 33/1994, astfel că această

lege nu este aplicabilă, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

Susținerea pârâtului,

în sensul că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989,

este nefondată. Se reține că prin acest decret s-a aprobat efectuarea de

lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar pentru executarea acestor lucrări,

fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren,

întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest

din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar

imobilele aparținând antecesorilor reclamanților nu figurează între aceste

terenuri.

Imobilul în litigiu a

fost expropriat prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC

P.E.E.H. SA, întreaga procedură de expropriere fiind demarată de expropriator

în temeiul Legii nr. 33/1994. În acest sens, expropriatorul a notificat

proprietarii, respectiv pârâta a emis notificări pe numele antecesorilor

reclamanților, însă o parte din aceștia erau decedați la momentul emiterii

notificărilor. Prin urmare, însuși expropriatorul a considerat, la acel moment,

că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform

legislației în materia exproprierii.

Recurentul solicită

ca, în cazul în care instanța va înlătura critica cu privire la nesocotirea

caracterului exclusiv al procedurilor instituite de Legea nr. 18/1991, să se

aibă în vedere aspectele care conduc la soluția inadmisibilității prin prisma

caracterului special al normelor prevăzute de Legea nr. 1/2000 în raport cu

exercitarea dreptului la acțiune al reclamanților.

Invocând dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997,

în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii,

recurentul-pârât apreciază că articolul vizează exact situația existentă în

speță.

În mod legal,

instanța de apel, reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc

prin H.G. nr. 392/2002, a constatat că nu pot fi primite argumentele pârâtului,

în sensul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000,

întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce

efecte ultraactiv. Actul juridic de declarare a utilității publice a intrat în

vigoare după data apariției Legii nr. 1/2000, iar procedurile de restituire a

dreptului de proprietate erau deja finalizate prin punerea în posesie și

eliberarea titlului de proprietate.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, sub aspectul plății

despăgubirilor cerute și

respingerea

cererii de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P.

, se constată că

această critică este neîntemeiată.

Potrivit art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,

în vigoare la momentul promovării acțiunii: ”Statul este persoană juridică

în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest

scop”.

În același sens

sunt și prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind

organizarea și funcționarea M.F.P., potrivit cărora acest minister

”reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor,

precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume

propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt

organ”.

În materie de

expropriere, prin art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a prevăzut că

statul, atunci când are calitatea de expropriator, este reprezentat prin

organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național (cum este

cazul obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei

pe sectorul Subcetate - Simeria”), iar prin H.G. nr. 392/2002, a fost desemnat

ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA, nefiind astfel aplicabilă

regula potrivit căreia Statul Român este reprezentat în fața

instanțelor judecătorești prin M.F.P.

Așa cum corect a

reținut instanța de apel, pârâta SC H. SA are calitate procesuală pasivă în

cauză, din H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002, act normativ prin care s-a

declarat utilitatea publică, rezultând calitatea de expropriator a Statului

Român, prin SC H. SA.

Prin urmare, susținerea

recurentului-pârât, în sensul că M.F.P. avea calitate procesuală pasivă în

cauză, este neîntemeiată, acesta având calitatea de reprezentant al statului

doar atunci când nu există un act normativ special care să stabilească un alt

reprezentant.

O altă critică a

recurentului-pârât vizează soluționarea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamanților, acesta susținând că instanța a interpretat eronat

actele pe care se sprijină dovada calității de moștenitor a reclamanților.

Critica este nefondată.

Reclamanții au

învestit instanța cu o cerere de constatare a calității de persoane expropriate,

în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari și, totodată, cu o cerere

de stabilire a despăgubirilor în cadrul unei proceduri de expropriere deja

declanșată de către expropriator, după apariția H.G. nr. 392/2002,

notificându-i pe proprietarii ta