ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2110/2016

Decizia nr. 2110/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 20 mai 2010, reclamantul A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin SC B. București și C. Hațeg să se constate că are calitatea de persoană expropriată, asupra terenului agricol în suprafață de 2489 m.p., ocupat de pârâta SC B. SA, încă din anul 1989, - expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002 - să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 22.401 euro, reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 43.200 RON contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1989-2010, iar, în subsidiar, contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002-2014, inclusiv; să se stabilească cel mai scurt și „posibil” termen de plată a despăgubirilor.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că fiind descendent după tatăl său - D. - și, respectiv, bunicul său - E. - ambii decedați, are calitatea de proprietar al terenului agricol intravilan, situat pe raza localității Subcetate, la locul denumit popular „Bălanu”, „Iazu Morii” și „Săliște”, înscris în CF nr. X Subcetate.

S-a mai învederat faptul că terenul respectiv a fost ocupat integrat și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare Subcetate - F., fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.

Că, în anul 1991, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut antecesorilor săi, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate nr. x/1998, pentru terenul agricol colectivizat, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Că, deși actul de declarare a utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 și deși a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor prin H.G. nr. 969/2002 - nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.

Reclamantul a mai susținut că a adresat pârâtei o notificare - din 11 mai 2010 - solicitându-i despăgubiri pentru terenul expropriat, dar aceasta nu i-a răspuns nici printr-o ofertă de despăgubiri și nici printr-o acțiune în expropriere la instanța competentă.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 1 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta SC B. SA, a formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea acesteia, lipsa calității procesuale active și lipsa calității sale procesuale pasive - raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată în condițiile în care reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, apreciind și, că, valoarea pretențiilor pecuniare este nereală față de situația actuală a pieței imobiliare.

Prin cererea de chemare în garanție, înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat a o despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și, respectiv de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia, unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ. de la 1865.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, prin sentința nr. 100 din 30 aprilie 2014, a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SA București împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras în perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.

A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea, pe această excepție.

A admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român prin SC B. SA București, prin administrator judiciar G. și în consecință:

A constatat că reclamantul, are calitate de proprietar - ca descendent al defuncților D. și E., asupra terenului agricol în suprafață de 3.572 m,p., arabil, situat pe raza localității Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes național, - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară efectuat în cauză - de către comisia formată din experții judiciari H., I. și J., parte integrantă a sentinței.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii - cu titlu de despăgubiri: suma de 91,086 RON - echivalent a 21.111 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 42.911 RON, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2014, inclusiv.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.100 RON.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut în esență că, în calitate de descendent de gradul 1 și 2 al defuncților D. și E., foștii proprietari ai terenului supus exproprierii, reclamantul are vocația de a primi despăgubiri pentru suprafețele în discuție, ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi, și pentru care a fost demarată procedura exproprierii doar după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune - invocată de pârâtă, s-a constatat că, exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri, în condițiile prevăzute de Legea nr. 33/1994. Că, aceste despăgubiri compensează valoarea proprietății imobiliare și, în plus, valoarea prejudiciului dovedit, - care constituie un „accesorium” variabil ca natură și ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului supus exproprierii, care totdeauna se stabilește pe baza valorii de piață. În aceste condiții, s-a apreciat că această componentă a despăgubirilor - valoarea prejudiciului creat proprietarului imobilului expropriat - este supusă regulei accesorium sequitur principale și, ca urmare, trebuie să urmeze principiile de drept civil consacrate.

În concluzie, sub acest aspect, s-a apreciat că despăgubirile pentru expropriere, - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994, formează împreună o unitate complexă, inseparabilă ope legis, - cu o componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și o altă componentă pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, excedând regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, întrucât aceste despăgubiri, împreună, reprezintă echivalentul proprietății imobiliare expropriate, respectiv valoarea de înlocuire a acesteia, considerente care, în mod evident, conduc la soluția de respingere a acestei excepții.

De altfel, acestei excepții - de prescripție a dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamant în perioada 1989-2007, i-a fost opusă, de către reclamant, excepția de tardivitate a invocării ei, în condițiile în care, C. proc. civ. în vigoare, impune un termen limită în acest sens, respectiv prima zi de înfățișare, sub acest aspect instanța pronunțându-se, conform încheierii de ședință din 28 noiembrie 2012, în sensul admiterii ei.

Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citată în calitate de pârâtă și C. Hațeg, instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii, față de această pârâtă, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

În considerarea aceluiași argument juridic, a fost admisă, de altfel și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, conform încheierii de ședință din 27 octombrie 2010.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea trebuie să acopere valoarea reaiă a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul - respectiv, reclamantul ca persoana cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate, nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, Tribunalul a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind experții judiciari.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 3572 m.p., precum și valoarea acestuia la 25,5 RON/m.p. - potrivit variantei I din raportul de expertiză efectuat de comisia de evaluare, - valoare pe care prima instanță și-a însușit-o, având în vedere metoda de abordare folosită de experți, precum și precedentele judiciare cu obiect similar, din cauze soluționate de acest tribunal - iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 RON/ha.

Tot astfel, cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Smieria”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local, - constituie o condiție sine-qua-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

Apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, care, prin decizia nr. 3 din 26 mai 2016 a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ce privește folosul de tras pentru anii 1989-2007, invocată de pârât, prin reprezentantul legal.

A obligat pârâtul să-i plătească reclamantului, contravaloarea în RON, la data plății, a sumei de 6.994,09 euro, cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea terenului agricol expropriat, precum și suma de 17.801,07 RON reprezentând folosul agricol nerealizat, în perioada 2007-2014 inclusiv.

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice (H.G. nr. 392/2002) s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate. Societatea a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român, și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților, fiind corect stabilit.

Tot astfel, se arată, Legea nr. 1/2000 nu este aplicabilă, în condițiile în care transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu către Statul Român nu avusese loc. Nu s-au acordat drepturi proprietarilor terenurilor aflate sub lacul de acumulare, în temeiul Legii nr. 18/1991, deși s-au formulat cereri în baza acestei legi.

Față de aceste aspecte, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesual, activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român astfel că, acesta are „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană ale Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

S-a făcut trimitere la cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, prin care CEDO a stabilit că petenții aveau „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâri judecătorești s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că despăgubirile bănești au caracter patrimonial or, potrivit art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune având obiect patrimonial se stinge în 3 ani de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciul. în speță, reclamantul a cunoscut paguba din anul 1989, iar făptuitorul din anul 2002 odată cu apariția H.G. nr. 392/2002. Acțiunea a fost introdusă în anul 2010, astfel că instanța a constatat prescris dreptul la acțiune în despăgubiri pentru perioada 2002-2007.

Instanța de fond, se mai arată, a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale; astfel, acțiunea a fost introdusă la data de 20 mai 2010, când C. proc. civ. vechi nu fusese modificat prin Legea nr. 202/2010, aceste dispoziții legale neputând retroactiva.

La momentul introducerii acțiunii, nu era reglementat un termen de decădere a dreptului de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție de ordine publică, astfel că în mod nelegal tribunalul a constatat tardivitatea acestei excepții.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel a avut în vedere raportul de expertiză tehnică de evaluare întocmit în cauză, care a comparat terenul (categorie de folosință și suprafață) cu alte suprafețe care au fost vândute în zona, similare cu cel în litigiu. S-a stabilit o valoare medie de vânzare a terenului de 2,81 euro/m.p., valoare care s-a aplicat suprafeței deținută de reclamant, de 2.489 m.p., pârâta urmând a-l despăgubi pe acesta cu contravaloarea în RON a sumei de 6408,8 euro pentru imobilul expropriat.

Referitor la valoarea „folosului de tras”, pentru această suprafață de teren de 2.489 m.p., s-a avut în vedere producția reținută de instanța de fond (care nu a fost criticată ca și cuantum anual, ci doar pentru că nu s-a stabilit pentru fiecare an în parte) pentru o perioadă de 7 ani consecutivi, respectiv din anul. 2007 (cu trei ani anterior introducerii acțiunii) până în anul 2014, rezultând o despăgubire de 17801,07 RON.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul A. cât și pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, B. SA, în reprezentarea Statului Român.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, recurentul-reclamant, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- instanța de control judiciar nu a soluționat excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale active în exercitarea căii de atac, a apelantei Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, B. SA, excepție „dirirnanta și absolută”, invocată și motivată, prin „notele de ședință”.

Prin nepronunțarea asupra acestei excepții, instanța de apel a încălcat formele de procedură, făcând posibilă analiza apelului și administrarea de probe, în condițiile în care trebuia să constate că apelul a fost promovat și susținut de o persoană ce nu avea calitate procesuală în susținerea acestei căi de atac.

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii, legat de soluția de „reducere” a suprafeței de teren expropriate (de la 3.572 m.p., la 2.489 m.p.), în condițiile în care cele două comisii de experți au determinat o suprafață „reală” de 3.572 m.p.

Astfel, se arată, intimatul-reclamant, nu avea niciun interes să-și precizeze acțiunea, câtă vreme suprafața reală de teren expropriat a fost stabilită de experți la 3.572 m.p., aceasta fiind și o chestiune de fapt, ce intră sub „autoritatea de lucru judecat”.

- hotărârea este lipsită de temei legal, câtă vreme ajunge la concluzia, nesusținută de nicio probă, că suprafața de teren expropriată este de 2.489 m.p., concluzie evident eronată, fără a fi avute în vedere probele administrate în cauză.

Instanța de apel, nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, mărginindu-se la concluzii întemeiate pe simple supoziții iar pe de altă parte, respingând nemotivat cererile vizând lămuririle pe care comisia de experți urma să le prezinte instanței, în privința valorii terenului, expropriat, nu au fost luate în considerare valorile suprafețelor expropriate, care rezultau din alte cauze similare, aflate pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, ce vizau terenuri identice ca amplasament și categorie de folosință.

A fost înlăturată astfel, fără niciun temei, concluzia comisiei de experți din apel, potrivit căreia valoarea terenului expropriat în suprafață de 3.572 m.p. este de 20.271 euro, conform metodei „rentei funciare”, metodă recunoscută în standardele internaționale de evaluare.

S-a încălcat totodată, principiul european de drept al judecății în echitate, raportat la practica instanțelor de control judiciar, în cauze similare de expropriere, ignorându-se și principiul dreptului suveran al judecătorului de a aprecia asupra cuantumului despăgubirilor, instanța având o marjă substanțială de apreciere între prețul oferit de expropriator și cel pretins de expropriat.

În recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii, invocându-se prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, se susțin următoarele:

- instanța de apel a răspuns deficitar criticilor aduse soluției tribunalului, în ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă, interpretând greșit atât dreptul material cât și actele deduse judecății.

Astfel, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii s-au ignorat criticile care vizau caracterul exclusiv al căii procedurale prevăzute de Legea nr. 18/1991, cu nesocotirea normelor speciale care, avea prioritate.

Reclamanții aveau astfel la dispoziție exclusiv acțiunile din cadrul procedurii declanșate potrivit legii fondului funciar, potrivit principiului electa una via non datur recursus al alteram.

- se impunea a fi probată existența dreptului de proprietate asupra terenului, la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, aspect pe care instanțele l-au ignorat.

Astfel, se arată, chiar dacă succesiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, transferul de drepturi și obligații de la defunct către moștenitori operează numai în limita patrimoniului succesoral.

Prin urmare, moștenitorii nu pot dobândi, urmare deschiderii succesiunii, mai multe bunuri decât aveau chiar autorii lor, în baza principiului nemo dat quod non habet. Or, în patrimoniul succesoral al autorilor reclamantului nu exista bunul imobil în legătură cu care se cer despăgubiri.

- pe fondul cauzei, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 26 al Legii nr. 33/1994, atât în ceea ce privește stabilirea contravalorii terenului expropriat cât și a determinării contravalorii prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii.

Or, se arată, printr-o practică constantă s-a stabilit că valoarea reală a terenului se determină prin stabilirea valorii de circulație a acestuia, acesta fiind singurul criteriu legal de evaluare.

În speță, a fost omologat un raport de expertiză întocmit fără respectarea unor criterii elementare, ce rezultă, de altfel, din lege: prețurile cu care se vând în mod obișnuit terenurile de tipul celui expropriat, luarea în considerare a unor imobile de același fel cu cei expropriați, raportarea prețului la data efectuării raportului de expertiză.

Deși încuviințată în anul 2014, expertiza a fost depusă la dosarul cauzei la 11 februarie 2016, completarea raportului urmare încuviințării obiecțiunilor formulate, raportându-se la tranzacții efectiv încheiate în anul 2016, deși nu există prevederi legale care să permită „actualizarea” momentului efectuării expertizei, în funcție de data când s-a răspuns de către experți obiecțiunilor la lucrarea inițial depusă.

Ca atare, se conchide, este nejustificată raportarea de către instanță, prin decizia atacată, la valori ale terenului determinate pe baza unor tranzacții încheiate la nivelul anului 2016, considerat ca „moment” al efectuării expertizei,

- nu a fost respectată, nici cerința prevăzută de alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994, de a se ține cont de prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobilele de tipul celui expropriat.

Astfel, chiar experții au arătat că „nu există o piață imobiliară bine conturată, în baza contractelor din 2015”.

Or, comparabilele folosite sunt „atipice”, experții apreciind că sunt tranzacții speciale, terenurile avute în vedere neavând o situație juridică clară.

Tot astfel, s-au folosit ca și comparabile, terenuri intravilane destinate construcției de imobile, deși terenul expertizat avea destinație agricolă.

- decizia atacată, este „superficial” motivată, instanța neargumentând de ce contractele inițial considerate „tranzacții speciale” pot constitui temei al determinării valorii terenului expertizat.

Concluzia care se impune, susține recurenta, este aceea că valoarea terenului expropriat nu a fost stabilită „cu acuratețe” atâta vreme cât s-a raportat la terenuri având o altă categorie de folosință.

- nici determinarea contravalorii prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii, nu a fost corectă.

Astfel, se arată, lipsa folosului agricol nu se încadrează în categoria despăgubirilor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, eventualul prejudiciu produs prin expropriere, fiind delimitat de practica judiciară la ipoteze cum ar fi: cheltuieli de amenajare a unei căi de acces, imposibilitatea de acces la un teren învecinat ori la calea publică, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat etc.

Tot astfel, nu se cuvine a fi acordată reclamantului, contravaloarea lipsei de folosință a terenului, câtă vreme acesta nu deținea la momentul preluării imobilului calitatea cerută de lege pentru a proba prejudiciul cauzat „în mod direct”, la data exproprierii.

În caz contrar, conchide recurenta, s-ar putea aprecia că, în speță, ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză a rec!amantului.

- există o contradicție evidenta între considerentele hotărârii atacate și dispozitivul acesteia, în condițiile în care deși a admis excepția prescripției, motivând că despăgubirile reprezentând contravaloarea folosului agricol, nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu avută în vedere de legiuitor, prin art. 26 al Legii nr. 33/1994, instanța a acordat prin dispozitiv suma de 60.830 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa folosului agricol, aferent intervalului 2007-2014.

Ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate, în considerarea argumentelor ce succed.

Cu referire la chestiunea lipsei calității procesuale active a Societății de producere a energiei electrice în hidrocentrale B. SA, în exercitarea căilor de atac declarate în cauză, se constată că aceasta a fost invocată de reclamant, atât pe calea excepției cât și ca principal motiv de recurs, încadrându-se în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, urmând a fi analizată în consecință.

Înalta Curte mai constată că prin hotărârea dată de prima instanță, s-a stabilit obligația de plată a despăgubirilor în sarcina pârâtului Statul român, reprezentat prin SC B. SA București.

Acestei societăți comerciale nu i s-a recunoscut calitatea procesuală proprie de pârât în cauză, calitatea de reprezentant legal al Statului român, raportul juridic de reprezentare născându-se în temeiul art. 12 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 (potrivit căruia, expropriator, în înțelesul legii, este Statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național) și al H.G. nr. 392/2002, ce vizează chiar exproprierea imobilului în cauză.

Contrar celor expuse prin motivele de recurs, nici în apel nu s-a recunoscut calitatea procesuală a SC B. SA, instanța de control judiciar reținând într-un mod neechivoc că societatea a fost chemată în judecată, în această calitate, de reprezentant al Statului român, iar nu în nume propriu, ca atare aceasta fiind singura justificare a legitimării sale procesuale.

În contextul acestei statuări (a se vedea pag. 7 alin. (1) din decizia atacată) critica vizând neanalizarea excepției lipsei calității procesuale active a SC B. SA, în exercitarea căilor de atac, apare ca formală, la fel și solicitarea privind casarea hotărârii, pentru acest motiv și trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă, cel mai probabil, datorită unei omisiuni, societatea nu și-a declarat, în mod expres, prin motivele scrise, calitatea de reprezentant al Statului Român.

Or, doar Statul, în cazul exproprierilor pentru lucrări de interes național, poate sta în proces, prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilității publice, căreia îi revin, toate drepturile și obligațiile ce decurg din raportul juridic de reprezentare, inclusiv cele vizând exercitarea căilor de atac.

În speță, declararea utilității publice s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, pentru realizarea obiectivului de interes național, amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Sabcetare-Simeria, reprezentant al expropriatorului fiind desemnată Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice B. SA care a stat în proces nu în nume propriu ci, așa cum a reținut și instanța de apel, ca reprezentant al Statului Român.

Cât privește suprafața de teren în legătură cu care s-a stabilit obligația expropriatorului de a plăti despăgubiri reclamantului, este de observat că prin chiar cererea introductivă, este indicat ca fiind ocupat de SC B. SA - încă din anul 1989 - un teren de 2.489 m.p., obiectul cererii fiind astfel clar arătat de către reclamant, conform cu art. 112 pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, prin actul de investire al instanței.

Sunt anexate cererii de chemare în judecată, extrase CF din anul 2010, care confirmă susținerile reclamantului în legătură cu suprafața de teren pentru care s-a solicitat plata despăgubirilor (a se vedea Dosar nr. x/97/20210 al Tribunalului Hunedoara).

Or, chiar dacă ulterior, experții au identificat o altă suprafață a terenului expropriat, în lipsa unei precizări a acțiunii, instanța nu putea statua decât în limitele determinate prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilității procesuale.

Ca atare, în cadrul procesual determinat de părți, în privința obiectului litigiului, instanța nu se putea pronunța decât asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, orice altă statuare contravenind dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) din același Cod.

În mod corect au fost soluționate și excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, și respectiv a inadmisibilității acțiunii, pe motivul declanșării, procedurilor de restituire a terenului, în baza legilor fondului funciar.

Astfel, reclamantul a făcut dovada faptului că autorii săi au fost proprietarii tabulari ai imobilului, aspect recunoscut chiar de către pârâtul expropriator prin notificările și actele emise ulterior demarării procedurii de expropriere și care nu mai pot fi contestate în fața instanței, atâta vreme cât dreptul de proprietate tabulară al celor în cauză nu a suferit nicio modificare sau alterare.

Cât privește vocația succesorală a reclamantului, aceasta a fost dovedită cu actele depuse la dosarul cauzei (a se vedea actele de stare civilă, extrasele de carte funciară și certificatul de calitate de moștenitor) calitatea procesuală activă a acestuia fiind pe deplin probată, iar dreptul său provenind din succesiune fiind opozabil față de terți, fără înscriere în CF, în acord cu dispozițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996.

Tot astfel împrejurarea că recurentul-reclamant a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile ce au aparținut autorilor săi, nu duce la concluzia inadmisibilității acțiunii fondată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în condițiile în care imobilul în litigiu nu a făcut obiectul legii speciale de reparație iar emiterea adeverinței și respectiv titlului de proprietate (pentru alte terenuri decât cel supus exproprierii) este anterioară declarării utilității publice.

Așa cum corect a reținut instanța de control judiciar, deși proprietarii terenurilor situate sub lacul de acumulare, au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și nr. 1/2000, nu le-au fost acordate drepturi în baza acestor legi, trimiterile făcute de instanță la jurispradența C.E.D.O. sub aspectul noțiunii de „bun actual”, fiind judicioase, în condițiile existenței unor decizii administrative care, direct sau indirect, au recunoscut dreptul de proprietate al celor în cauză.

Pentru aceleași considerente ca cele avute în vedere în analizarea recursului formulat de reclamant, se va reține că instanța de apel a valorificat judicios ultima expertiză efectuată în cauză (Dosar nr. x/97/2010 al Curții de Apel Alba lulia) și în stabilirea valorii terenului expropriat - a respectat exigențele art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, dând o interpretare corectă sintagmelor „valoarea reală a imobilului” și „imobile de același fel” folosite în cuprinsul acestui text, ținând seama de toate asemănările și diferențele cuantificabile din punctul de vedere al tranzacțiilor de pe piața imobiliară, reflectate în indicii de corecție aplicabili fiecărei comparabile folosite pentru determinarea prețului.

Raportarea valorică s-a făcut corect la tranzacții imobiliare cât mai apropiate datei la care a fost definitivat raportul de expertiză iar concluziile experților au fost clare în a stabili că prețul de circulație al terenurilor similare cu cele moștenite de reclamantul A. (studiat prin metoda comparației directe pentru imobile având aceeași categorie de folosință) este la o valoare medie de 2,81 euro/m.p., sumă ce reprezintă valoarea aproximativă a terenului în legătură cu care s-a solicitat plata despăgubirilor.

Cât privește critica recurentei-pârâte vizând greșita acordare a unor despăgubiri reprezentând valoarea lipsei de folosință a terenului expropriat, se constată că această valoare poate fi circumscrisă noțiunii de prejudiciu avută în vedere prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, ce consacră principiul despăgubirii integrale a proprietarului deposedat și luarea în considerare atât a prejudiciului suferit efectiv (damnum emergens) cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cesans).

Așa cum reține și instanța de contencios constituțional, în analizarea conformității textului mai sus citat, cu legea fundamentală, o astfel de interpretare reprezintă o garanție pentru proprietar de a nu fi supus unor măsuri excesive și abuzive din partea autorităților statului, astfel că despăgubirea trebuie să asigure o reparație completă și integrală pentru cel expropriat (Curtea Constituțională Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013).

Prin jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis de asemenea în sensul că, în absența unei indemnizări corespunzătoare, protecția asigurată de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, ar fi una iluzorie și ineficace, (a se vedea cauza Sporrong și Lonnroih contra Suediei).

Așa fiind, față de cele ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale B. SA împotriva deciziei nr. 3 din 26 mai 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.