ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3126/2014

Cu privire la cererea de chemare în garanție, curtea constată că potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. Curtea de apel a arătat și că reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator, deoarece notificările au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care erau decedați la acel moment. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, ceea ce nu s-a întâmplat nici până în prezent. Instanța de apel a constatat cererea de chemare în judecată este o cerere patrimonială, care este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă. Despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Curtea de apel a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 13.076 lei (0,32 ha x 10.207 lei/an/ha x 4 ani), reținând că, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat. Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H.H. SA a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., aducându-i următoarele critici: 1. Completarea raportului de expertiză Pârâtul a susținut că prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2013 instanța a dispus o completare a raportului de expertiză, ce avea ca obiectiv determinarea unei variante de calcul, cu luarea în considerare a prețului contractelor de vânzare cumpărare puse la dispoziție de pârât. Experții însă au refuzat în mod neîntemeiat să efectueze acest supliment, cu motivarea că între terenuri nu există similitudini. Deși încheierea de ședință din 20 decembrie 2013 este o încheiere interlocutorie, totuși instanța de judecată a respins orice obiecțiuni ale pârâtului pe aspectul neefectuării respectivului supliment\completare a expertizei.

Cererea de chemare în garanție. Pârâtul a susținut nelegalitatea respingerii cererii de chemare în garanție, precum și împrejurarea că există contradicție între considerente și dispozitiv. Deși curtea de apel reține că pârâta a acționat nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, totuși a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție. În acest fel, susține pârâtul, instanța oprește regresul pârâtei împotriva statului, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar asupra terenurilor. M.F.P. este cel care reprezintă statul, în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1994, așa încât pârâta are dreptul de a se îndrepta cu cerere în despăgubiri împotriva sa, pentru recuperarea sumelor de bani. H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA. Recurenta este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică. În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit sa dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați. Prin urmare, în cazul în care instanța constată îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, acestea trebuie să fie reținute în sarcina Statului Român, prin entitatea în măsura să facă aceste plați, M.F.P., iar nu în sarcina SC H. SA.

Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului Pârâtul a susținut și că a fost greșit aplicată Legea nr. 18/1991, precum și Legea nr. 1/2000, față de care s-a apreciat admisibilă acțiunea reclamantului. Recurenta a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994. Prin urmare, este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și principiul constituțional al neretroactivității acesteia. Pe de altă pare, recurenta a probat cu înscrisuri faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R. În subsidiar, recurenta arată că art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, vizează exact situația existentă în speță, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate. Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îi întreprindă.

Calitatea procesual activă a reclamantului În speță, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale a reclamantului la succesiunea autorului săi și nicidecum vocația concretă pentru terenurile aflate în litigiu. Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului lui de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.

Lipsa calității procesual pasive a pârâtului Prin contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, recurenta a dovedit că SC H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002. Proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri recurentei, în vederea realizării unei activități de interes național. În plus, obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. De aceea, pârâta a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.

Fondul cauzei În privința despăgubirilor pe terenul expropriat, valorile indicate de experți și însușite de instanță încalcă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Valoarea stabilită pentru teren nu ține cont de realitățile pieței imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor și, cu atât mai puțin, de cele de la momentul pronunțării hotărârii, înlăturându-se complet dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1. Completarea raportului de expertiză Critica privind revenirea instanței de apel asupra încheierii de ședință din data de 20 decembrie 2013 este nefondată. Astfel, conform art. 167 C. proc. civ. „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii”. În cauză, prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2014 instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză, pentru determinarea unei variante de calcul cu luarea în considerare a contractelor de vânzare cumpărare depuse la dosar de pârât. Ulterior însă, la termenul de judecată din data de 1 aprilie 2014, experții desemnați în cauză au depus la dosar un răspuns la obiective, prin care s-a arătat că între terenuri nu există similitudini. Cum orice probă trebuie să fie utilă, pertinentă și concludentă, în raport de concluziile răspunsului la obiective, instanța de apel a apreciat că datele furnizate de raportul de expertiză si de respectivul răspuns sunt lămuritoare pentru situația de fapt. Încheierea de ședință din 20 decembrie 2013 nu este o încheiere interlocutorie, pentru că instanța poate reveni asupra măsurilor privind administrarea probelor, în funcție de utilitatea acestora, care se apreciază de la caz la caz. 2. Cererea de chemare în garanție Prin motivele de recurs, pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanție a M.F.P. Toate argumentele invocate în susținerea acestei critici, vizând faptul că statul, iar nu pârâtul, care este o persoană juridică de drept privat, este beneficiar al exproprierii și, în calitate de beneficiar, trebuie să suporte plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați, prin singura entitate în măsura să facă aceste plăți - M.F.P. - sunt nefondate. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestor prevederi legale, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în raporturile juridice prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Pârâtul, așa cum rezultă din cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 392/2002, este numai reprezentantul expropriatorului, Statul Român. Or, cât timp pârâtul nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, instanța de apel, în mod corect a respins cererea de chemare în garanție. 3. Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului Pârâtul mai susține și că acțiunea reclamantului, întemeiată pe prevederile Legi nr. 33/1994, este inadmisibilă. Aceasta deoarece, pe de o parte, preluarea terenului în litigiu a fost anterioară acestei legi, astfel încât aplicarea actului normativ menționat ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii, iar, pe de altă parte, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R. În plus, pârâtul susține că reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă. Nici această critică nu este fondată. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurentul nu a probat faptul că exproprierea imobilului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R. Prin acest decret a fost aprobată efectuarea de de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Câtă vreme la data emiterii acestui act normativ, Legea nr. 33/1994 era în vigoare, ea devine aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fără a se putea pune problema încălcării principiului neretroactivității legii civile. De asemenea, în mod corect, reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea solicita despăgubiri pentru terenul expropriat în temeiul unei legi anterioare exproprierii. Totodată, modificările legislative aduse art. 4 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005 nu pot fi incidente în cauză, cât timp raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior respectivelor modificări, astfel încât aplicarea lor în cauză ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii. 4. Calitatea procesual activă a reclamantului Pârâtul susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării de drept dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. În opinia recurentului, în cauză, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la succesiunea autorului său, iar nu a unei vocații concrete pentru terenurile aflate în litigiu, deoarece cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului. În plus, susține recurentul, instanța de apel a reținut greșit că îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Recurentul nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înțelegând să clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa. Deși recurentul încadrează criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susținerile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât acestea vizează legalitatea deciziei recurate în privința dezlegării pe care instanța de apel a dat-o excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Critica nu este întemeiată. În mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu. Așa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat Titlul de proprietate din 2004 pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994. Este corectă, totodată, concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul justifică calitate procesuală activă în cauză și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., a înțelesului pe care această jurisprudență l-a atribuit noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii 18/1991 pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, ca și prin oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, statul, prin instituțiile sale, a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate, ceea ce face ca reclamantul să aibă are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție. Pe de altă parte, este corectă și constatarea făcută de instanța de apel în sensul că îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariția H.G. nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular. Numai în situația în care calitatea de proprietar a autorului reclamantului era acceptată de expropriator, se justifica oferta de acordare a despăgubirilor notificată proprietarului tabular, antecesorul reclamantului. 1. Lipsa calității procesual pasive a pârâtului Recurentul critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute. În acest sens, recurentul susține că instanța de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele pe care pârâta le-a invocat în susținerea acestei excepții, ceea ce ar face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În argumentarea excepției menționate, recurentul arată că proprietar al obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care doar a concesionat recurentei aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național. În plus, obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. De aceea, susține recurentul, M.F.P. este cel care poate fi obligat plata despăgubirilor. Nici aceste susțineri nu sunt fondate. Contrar celor susținute de recurent, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat argumentele formulate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că această excepție nu este întemeiată deoarece, prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Prin urmare, a arătat curtea de apel, pârâtul a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu, astfel încât, în această calitate, pârâtul justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit de reclamant. Înalta Curte apreciză că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul dezlegării date excepției analizate. Modul de redactare a hotărârii permite exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, neputându-se dispune admiterea căii de atac în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, excepția a fost soluționată corect de instanța de apel. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor. Prin urmare, așa cum în mod corect a decis și instanța de apel, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, SC H. SA, fiind numai reprezentanta expropriatorului. De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată Statul Român prin SC P.E.E.H. SA. 2. Fondul cauzei Înalta Curte constată că este întemeiată critica vizând interpretarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile administrate de aceștia.” Întemeindu-și hotărârea pronunțată pe raportul de expertiză efectuat în prima fază procesuală, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale. Astfel, în cuprinsul acestui raport, experții menționează că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același fel cel în litigiu. Afirmația experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă din partea U.N.P. care să confirme susținerea experților sau, în caz contrar, care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare în zonă. Totodată, în respectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel avea îndatorirea de a arăta care sunt motivele pentru care a înlăturat din materialul probator administrat, contractele de vânzare-cumpărare aflate la filele 40-43 din dosarul de apel. În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acelorași prevederi legale, și prin care să poată fi determinat prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu.