ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2212/97 din 06 mai 2010, reclamantul L.V., a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin SC P.E.E.H.H. SA București - și Sucursala H. Hațeg, solicitând: - să se constate că are calitate de persoană expropriată, asupra terenului în suprafață de 7.017 mp., înscris în C.F. Subcetate, ocupat, încă din anul 1989, de către pârâta SC H. SA și expropriat pentru cauza de utilitate publică, declarată prin H.G.

nr. 392/2002, pentru care nu a primit despăgubiri; - să fie obligat pârâtul să-i achite cu titlu de despăgubiri, suma de 178.933 lei, reprezentând valoarea terenului și suma de 143.038 lei, contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia, pentru perioada 1989-2010, iar în subsidiar, să-i achite suma de 64.368 lei, reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010; - să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a acestor sume; - să se dispună ca plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al B.N.R., de la data plății. - să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii astfel formulate, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de moștenitor al defunctului B.I., decedat la data de 18 aprilie 1978. Acesta, împreună cu fratele său, B.V., de asemenea decedat, fără posteritate, figurează înscriși în C.F.

- urile menționate, ca proprietari ai terenurilor agricole intravilane situate în locul denumit „L.” Terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii. În anul 1991, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut defunctului B.I., în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 23 februarie 1996, pentru suprafața terenului de 18.442 mp, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, se restituie prin procedura reglementată de Legii nr. 33/1994.

Deși actul de declarare a utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și deși a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr. 969/2002 - nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul juridic al reclamantului. În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 1 și 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC H. SA, a depus întâmpinare, invocând, pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, a prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată în condițiile în care reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, apreciind că valoarea pretențiilor pecuniare sunt cu totul nereale față de situația pieței imobiliare, în prezent. Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei - la un termen ulterior -, pârâta, a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, M.F.P.

să fie obligat să o despăgubească, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și, respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - ca unic beneficiar al investiției și singur organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil. În drept s-au invocat dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ. M.F.P. - reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara - a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 114/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 1989-2007, - ambele invocate de pârâtă.

A fost admisă excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul agricol nerealizat, - invocată de reclamant. S-a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg,, față de care a fost respinsă acțiunea. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost admis în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamantul L.V., împotriva pârâtului Statul Roman prin SC P.E.E.H.H. SA București, prin administrator judiciar Euro Insol Sprl și în consecință s-a constatat că pârâta SC P.E.E.H.

SA București, a preluat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, terenul arabil, având ca proprietar tabulari pe B.I. lui I., - decedat la 18 aprilie 1978 -, situat pe raza localității Subcetate, identificat prin raportul de evaluare executat în cauză de către comisia de evaluare - formată din experții judiciari V.I., N.M. și F.C. - parte integrantă a hotărârii. A fost respinsă în rest acțiunea civilă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900 lei. În primul rând, instanța a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, unită cu fondul conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010 - în considerarea principiului prevăzut de art. 137 C. proc.

civ. Ca atare, s-a apreciat că în calitate de moștenitor al proprietarului tabular, B.I., decedat la 18 aprilie 1978, reclamantul are interes în cauză, respectiv interes în legătură cu imobilele ce au aparținut, în proprietate, acestuia. Cum, în cauză, realizarea obiectivului de interes public național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, a început în urmă cu cca. două decenii, fiind la acest moment finalizat, expropriatorul sistând, nemotivat, procedura de expropriere, s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, ca pretendent la despăgubirile reglementate de Legea nr. 33/1994, după proprietățile imobiliare ce au aparținut testatorului său.

Pe cale de consecință, această excepție a fost respinsă. În cauză, pârâta SC H. SA, a ridicat - prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 09 ianuarie 2013, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocând în susținerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958, - potrivit căruia dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum și art. 3 din același act normativ, care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, susținând că acesta este aplicabil în cauză. Or, prescripția ca modalitate de stingere a dreptului material la acțiune și, implicit, ca sancțiune juridică aplicabilă titularului unui drept care, prin pasivitate nu l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie o excepție de fond, dirimantă, peremptorie.

Dar, prescripția extinctivă și consecințele ei, este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21 din Decretul nr. 167/1958 - aplicabil în cauză, potrivit art. 2663 din Legea nr. 71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate și desmembrămintele sale (uz, uzufruct, abitație, servitute și superficie).

Ca atare, - în ce privește excepția prescripției invocată de pârât -, în condițiile în care, exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri și a faptului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietății imobiliare și, în plus, valoarea prejudiciului dovedit, - acesta constituind un accesorium variabil ca natură și ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului - care, totdeauna, se stabilește pe baza valorii de piață - instanța a conchis, că această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium sequitur principale.

Deci, apreciind că despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 -, formând împreună o unitate complexă, inseparabilă, ope legis, - având o componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și o componentă a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Reclamantul a invocat tardivitatea invocării excepției în condițiile codului civil în vigoare care impun un termen limită până la care să se invoce excepția, prima zi de înfățișare. Sub acest aspect, tribunalul având în vedere prevederile art. 136 C. proc.

civ. - modificat prin Legea nr. 202/2010 -, prin care este instituită cu rang imperativ, prohibiția invocării excepțiilor de procedură care nu au fost invocate în termenul prevăzut de art. 115 și de art. 132 din același cod, - respectiv, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișarea a concluzionat ca excepția este tardiv invocată, consecința fiind decăderea din dreptul de a o invoca. Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citată în calitate de pârâtă și Sucursala „H. Hațeg, instanța a apreciat că raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pe același argument juridic a fost admisă, de altfel și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., conform Încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010. Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R. În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit, la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.

Prin intermediul acestei comisii - înființată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 - expropriatorul, a notificat, persoanele proprietare tabulare, expropriate pentru a le acorda despăgubiri pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, - între care și terenurile ce au aparținut defuncților B.I. și B.V., notificându-i și pe acești. (filele 56-60; 91; 96) Articolul 44 alin. (4) din Constituția României, consacră imperativul - și totodată garanția constituțională a proprietății particulare - potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari V.I., N.M. și F.C., au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 7.017 mp., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha/an. Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, s-a făcut prin H.G.

nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean - după cum obiectivul este de interes național sau local, constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

Însă, reclamantul, deși are interes în cauză (legitimatio ad cauzam), nu are vocație de a primi despăgubirile pentru terenurile agricole ce au aparținut defunctului B.I., pe care l-a moștenit în calitate de legatar, - în baza unui testament autentificat la 08 martie 1972 de către fostul Notariat de Stat Petroșani -, în condițiile în care succesiunea după acesta a fost deschisă la 08 aprilie 1979, când opera prohibiția transmiterii terenurilor de orice fel, prin acte între vii, cu excepția transmiterii acestora prin succesiune legală. Or, în această fază a procesului civil, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de succesibil legal. Pe cale de consecință, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamant.

Văzând și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și că se justifică, în cauză, cheltuieli de judecată în sumă de 3.900 lei, din care: 1.500 lei onorariu avocat și 2.400 lei onorariu expertiză, au fost acordate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamantul a solicitat, în principal admiterea apelului în sensul anulării sentinței civile nr. 114 din 27 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara cu reținerea cauzei spre rejudecare în fond, iar în subsidiar admiterea apelului așa cum a fost formulat în sensul modificării în totalitate a sentinței civile nr. 114/2013 și pe fondul cauzei admiterea acțiunii în constatarea calității de persoană expropriată și a stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat prin H.G.

nr. 392/2002, cu obligarea pârâtului Statul Român prin SC H. SA București la plata cheltuielilor de judecată în apel. În motivarea apelului reclamantul a susținut că în mod greșit prima instanță a analizat și s–a pronunțat doar asupra excepțiilor invocate, fără a soluționa fondul cauzei și a depășit limitele investirii, în sensul că deși a solicitat să se constate calitatea de persoană expropriată a reclamantului, prin dispozitiv s-a pronunțat asupra altor chestiuni care nu au făcut obiectul acțiunii. Apelantul a susținut că există o evidentă neconcordanță între cele reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii și dispozitiv. Astfel, deși în pag.

2 a considerentelor hotărârii s-a reținut că reclamantul are interes sub aspectul folosului practic și calitate procesuală activă, la pagina 4 se reține că reclamantul nu are vocație de a primi despăgubiri, deși nu se face nici o precizare dacă lipsa vocației echivalează cu una din condițiile cerute de lege pentru a fi parte în proces. Interesul reclamantului este recunoscut și de instanță sub forma folosului practic de a pretinde și primi despăgubiri, fiind un interes legitim, personal și actual. Condiția C.A.P.acității procesuale a reclamantului a fost dovedită atât sub aspectul C.A.P.acității de folosință cât și de exercițiu, și recunoscută de instanța de fond. Există identitate între persoana reclamantului și persoana titulară a dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecății.

Deși instanța de fond a considerat că reclamantul nu are vocație de a primi despăgubirile prevăzute de Legea nr. 33/1994 pentru terenurile defunctului B.I., prin aceasta înțelegând inexistența dreptului ca o condiție pentru a fi parte în proces, nu a arătat în mod explicit acest fapt. Reclamantul și-a dovedit dreptul în exercitarea acțiunii civile promovate, iar instanța de fond a făcut o apreciere eronată asupra existenței acestuia. Dreptul reclamantului este prevăzut și ocrotit de lege, fiind un drept dobândit prin succesiune testamentară și legat. Art. 44 și 46 din Constituția României și art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevăd atât dreptul de proprietate cât și dreptul de a primi despăgubiri și dreptul la moștenire.

Dreptul de proprietate al reclamantului dobândit prin moștenire testamentară și având la bază legatul cu titlu universal (testamentul autentic din 8 martie 1972) din partea testatorului său B.I., a fost recunoscut prin emiterea Titlului de proprietate din 23 februarie 1996 în condițiile Legii nr. 18/1991. Reclamantul este în situația prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în sensul că a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate și pe baza actelor și a dovezilor prezentate i s–a eliberat titlul de proprietate pentru terenurile care au aparținut testatorului B.I. Legiuitorul nu face distincție între succesiunea legală și testamentară ca moduri de dobândire a proprietății, iar reclamantul a dobândit bunurile prin legat universal astfel încât rezultă că obiect al acestui legat l-au constituit toate bunurile prezente și viitoare existente în patrimoniul testatorului la acel moment, deci și terenurile înscrise în C.F.

Subcetate, o parte fiind expropriate prin H.G. nr. 392/2002. Împrejurarea că la data deschiderii succesiunii după defunctul B.I. (8 aprilie 1979) exista interdicția transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între vii, nu prezintă relevanță câtă vreme reclamantul a dobândit aceste bunuri prin legat universal. Dreptul de proprietate tabulară a testatorului nu a suferit nicio modificare sau alterare fiind înscris în evidențele de carte funciară, și a fost consolidat prin efectul Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlului de proprietate în favoarea reclamantului. Mai mult, legatul autentic prin care s-a transmis universalitatea bunurilor testatorului către testatorul său a fost anterior anului 1974 când a intrat în vigoarea Legea nr. 58/1974 și Legea nr. 59/1974.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 274, 282, 284, 287, art. 292 alin. (1), 295, 296, 297 alin. (1) C. proc. civ. Prin apelul declarat pârâta a solicitat desființarea în parte a sentinței nr. 114/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea apelului, pârâta a invocat mai multe excepții, respinse de instanța de fond. Referitor la lipsa calității procesual active a reclamantului, a susținut că dreptul de proprietate a presupușilor antecesori ai acestuia s-a stins odată cu cooperativizarea terenurilor și în contextul în care nu a putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri.

Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, neavând un titlu valabil asupra acestora, mai ales că le-a fost schimbată destinația anterior anului 1989. Prin H.G. nr. 392/2002 Statul Român a declarat investiția „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” lucrare de utilitate publică și interes național. Deși expropriatorul a notificat persoanele îndreptățite la despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de stat nr. 40/1989, reclamantul nu a făcut întâmpinare la propunerea de preț și nici nu a depus acte pentru dovedirea calității sale de proprietar al acestor terenuri, sau de proprietar al antecesorilor săi, astfel că nu s-au putut acorda despăgubiri.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, a arătat că terenul a fost ocupat anterior și reclamantul nu poate formula acțiune în despăgubiri în temeiul unei legi apărute ulterior. Reclamantul nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, fiind cooperativizate. Cu toate că avea posibilitatea, reclamantul nu a făcut demersuri pentru a obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000 și nici în baza Legii nr. 18/1991. În ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, s-a solicitat a se constata că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în materie, în sensul că nu a răspuns ofertei de despăgubiri pe care a făcut-o pârâta.

Pentru susținerea excepției lipsei calității procesual pasive, a arătat că exproprierea a făcut-o Statul Român prin SC H. SA, ca unic beneficiar și care trebuie să suporte costurile acestei investiții, prin plata despăgubirilor către cei expropriați. Apelanta este o societate care nu primește bani de la bugetul public, ci se întreține exclusiv din fonduri proprii. De aceea, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune din 2004 prin care SC H. SA preia în concesiune bunurile proprietate publică a statului și terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul întreținerii, amenajării, modernizării și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții. Din anexa la acest contract a rezultat că SC H. SA nu este proprietarul obiectivelor hidroenergetice care au făcut obiectul H.G.

nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care sunt amplasate este Statul Român, care le-a concesionat în favoarea SC H. SA. Ca urmare, se impunea admiterea acestei excepții de către instanța de fond, dar și a cererii de chemare în garanție în sensul introducerii în cauză a Ministerului finanțelor publice pentru Statul Român, în sarcina căruia să revină plata eventualelor despăgubiri. A apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras pe perioada 1989-2007, a fost greșit soluționată de instanța de fond, întrucât reclamantul a solicitat plata unei sume de bani și fiind o acțiune cu caracter patrimonial îi sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că poate fi supusă analizei perioada ultimilor trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, a susținut lipsa calității de proprietar al reclamantului asupra terenurilor și a vocației la despăgubiri în baza legii exproprierii. Probatoriul administrat în cauză nu a făcut dovada masei succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncți la data decesului, ținând cont de înscrierile în C.F., de cooperativizare, de vocația succesorală. Cu toate că pârâta a făcut oferta de despăgubiri reclamantului, prin executor judecătoresc, acesta nu a făcut întâmpinare la ofertă și nici dovada calității de moștenitor după proprietarul tabular. A arătat că în situația în care instanța apreciază legală sentința instanței de fond și îndreptățirea reclamantelor la primirea de despăgubiri conform legii aplicabile, trebuie să se aibă în vedere prețul propus de pârâtă prin notificarea transmisă sau efectuarea unei contraexpertize, având în vedere valoarea terenului expropriat și repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenului.

Valoarea reținută de instanța de fond este nelegală, pentru că experții nu au ținut cont de realitățile pieței imobiliare și nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor sau a pronunțării sentinței, înlăturând dispozițiile Legii nr. 33/1994. Greșit au fost respinse și criticile referitoare la lipsa folosului agricol, acordat de instanță, răspunsurile experților nefiind fundamentate. Prin întâmpinarea depusă, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului reclamantului, susținând în esență că instanța de fond a analizat și legalitatea și temeinicia pretențiilor respingând cererea de acordare a despăgubirilor pe motiv că reclamantul nu și-a demonstrat calitatea de persoană îndreptățită.

Instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, neexistând diferențe între considerentele hotărârii și dispozitiv. Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate neavând un titlu valabil asupra terenului și nici nu a făcut dovada îndreptățirii la despăgubiri. Aceste terenuri au fost preluate din posesia C.A.P.-ului și nu a pretinșilor antecesori ai reclamantului la momentul preluării, astfel că reclamantul nu justifică un drept asupra acestora. În mod legal instanța de fond a reținut că la momentul deschiderii succesiunii după defunct opera prohibiția transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între vii, cu excepția transmiterii acestora prin succesiune legală. Prin întâmpinarea depusă de Statul Român prin M.F.P.

prin D.G.R.F.P. Timișoara prin A.J.F.P. Hunedoara s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție pentru lipsa calității procesual pasive susținându-se că reclamantul nu a adus nicio critică sentinței Tribunalului Hunedoara referitoare la constatarea lipsei calității procesual pasive a Statului Român reprezentat de M.F.P. Prin Decizia nr. 79 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul L.V. și de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, împotriva sentinței civile nr. 114/2003, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă.

A schimbat în parte sentința atacată în ce privește soluționarea cererii de acordarea a despăgubirilor și a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de folosință și, rejudecând în aceste limite: A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 178.933 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat și suma de 21.456 lei reprezentând lipsa de folosință pe perioada 2007-2010. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de folosință pentru perioada 1990-2006, invocată de pârât, și în consecință a respins cererea de acordare a folosului nerealizat pe această perioadă. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. Curtea de Apel a constatat următoarele: Imobilele în litigiu, înscrise în C.F.

Subcetate, întabulate și în prezent pe defuncții B.I. și fratele acestuia B.V., au fost colectivizate (aspect necontestat). Aceste imobile, identificate prin lucrarea de expertiză efectuată la instanța de fond, au fost ocupate de lucrările de amenajare a lacului Strei, și expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Expropriator s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă. Reclamantul, alături de alte persoane, au adresat pârâtei o notificare-somație la 14 martie 2010, solicitându-le despăgubiri pentru terenul ocupat cu amenajarea de interes public, lacul Strei. Potrivit adeverinței din 18 ianuarie 2010 eliberată de Primăria comunei Sântămărie Orlea, reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar terenurile ocupate de „Amenajarea SC H. SA a râului Strei”, lucrare declarată de utilitatea publică, fac obiectul Legii nr. 33/1994.

Din aceste probe a rezultat că reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după antecesorul său B.I., în baza testamentului autentic antemenționat, iar Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 i-a recunoscut calitatea de succesor testamentar reconstituind dreptul de proprietate asupra imobilului cerut și care era liber. Întregul teren al defunctului B.I., are un singur regim juridic și nu este posibil ca pentru o parte din teren să fie recunoscută calitatea reclamantului de moștenitor și pentru o altă parte să nu fie recunoscută această calitate. Împrejurarea că nu s-a putut reconstitui dreptul de proprietate asupra unei părți din teren, din motive obiective (terenul fiind ocupat), nu impietează asupra recunoașterii calității reclamantului de succesor testamentar a lui B.I.

și înlătură efectele Legii nr. 58/1974. Motivarea tribunalului este contradictorie în sensul că, deși a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, a respins pretențiile sale, reținându-se că nu a făcut dovada calității sale de moștenitor. Dreptul de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 pentru terenul expropriat a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prin notificarea cu privire la oferta de despăgubire. Față de aceste aspecte, reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului român, astfel că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. În mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, soluție care se menține, însă cu argumentele expuse anterior. În ce privește excepția inadmisibilității: prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P.

și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, din această perspectivă fiind lipsită de relevanță ocuparea terenurilor anterior declarării utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, se constată nefondate argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii. Referitor la prematuritatea acțiunii, susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de lucrările hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost învestită cu cererea de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator. Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu.

Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit, iar cererea de chemare în garanței a fost corect respinsă. Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit soluționată de tribunal. Potrivit art. 22 din Legea nr. 202/2010 dispozițiile art. 136 C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin legea de accelerare a soluționării proceselor se aplică proceselor începute după intrarea în vigoare a legii. Ori, Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar acțiunea de față a fost introdusă la data de 06 mai 2010, deci anterior, fiind aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă, nemodificat.

Așadar, a fost greșit reținută excepția tardivității invocării prescripției dreptului material la acțiune. Excepția fiind invocată în termen legal, se va analiza incidența ei în cauză. Astfel, reclamantul a cerut prejudiciul creat prin lipsa de folosință a terenului în anii 1989-2010. Aceste pretenții reprezintă drepturi de creanță, pretenții materiale, care sunt supuse prescripției, potrivit art. 1 și 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, termenul de prescripției fiind de trei ani. Așadar, se vor acorda despăgubiri pentru lipsa folosinței terenului expropriat doar pentru perioada 2007-2010, pentru restul perioadei dreptul la acțiune fiind prescris. Notificările au fost emise de pârâtă pe numele antecesorilor reclamantului, care figurau ca proprietari tabulari, deși la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

La instanța de fond a fost efectuat un raport de expertiză tehnică de evaluare, în care experții au arătat că terenul în litigiu nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu (filele 125 - 142 dosar fond). În aceste condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor. Experții au propus ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față.

Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 178.933 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 7.017,2 mp arabil. Prețul propus de experți pentru terenul expropriat de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/mp pentru curți - clădiri este unul corect și rezonabil, (similar prețului reținut pentru terenuri în alte cauze vizând terenuri în zonă), și urmează a obliga pârâta să despăgubească reclamantul cu această sumă. În ceea ce privește folosul de tras constând în lipsa de folosință a terenului agricol, având în vedere lucrarea de expertiză efectuată la instanța de fond, va obliga pârâta să despăgubească reclamantul cu suma de 21.456 lei, pentru perioada 2007-2010.

La stabilirea acestei sume s-a avut în avut în vedere specificul agricol în zonă, respectiv culturile tradiționale în zonă (legume, cartofi, porumb) și raportat la lucrările care trebuie realizate, profitul care s-ar fi obținut anual de reclamant (fila 128-142). Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele: Este întemeiată excepției inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994 și dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul neretroactivității acesteia, întrucât potrivit probatoriului administrat în cauză, terenul antecesorilor reclamantului a fost preluat anterior momentului 1990, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994 și chiar anterior apariției Legii nr. 18/1991.

Recurentul a arătat în continuare că în cazul în care instanța va înlătura critica privind încălcarea de către reclamant, prin această conduită a principiului neretroactivității legii civile, invocă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricolei/celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii. Articolul vizează exact situația existentă în speță. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Așadar legiuitorul a creat un cadru legislativ expres pentru situația dedusă judecații de care reclamantul nu a înțeles să uzeze. În mod nelegal a fost respinsă și excepția prematurității acțiunii, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă administrativă impusă de legea nr. 33/1994, după declararea utilității publice, respectiv nu a formulat întâmpinare la notificare. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H SA, sub aspectul plății despăgubirilor s-a susținut că potrivit contractului de concesiune, aceasta nu este proprietara obiectivelor energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, proprietar fiind Statul Român, care are și obligația de plată a despăgubirilor, prin M.F.P.

Cu privire la calitatea procesuală a reclamantului s-a susținut că în caută nu s-a făcut dovada că la data decesului autorilor acestuia, în patrimoniul acestora se aflau și terenurile care fac obiectul acestui litigiu și nici faptul că după anul 1990 au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legilor fondului funciar. Că, deși reclamantul a fost notificat și s-a făcut o ofertă de despăgubire, nu a avut loc plata pentru că nu s-a făcut dovada proprietății. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă în mod nelegal în condițiile în care a făcut dovada că este o societate comercială de drept privat și nu este beneficiar al investiției, astfel că Statul Român trebuie să suporte costurile exproprierii.

Pe fondul cauzei, în ce privește despăgubirile, în condițiile în care reclamantul nu a formulat întâmpinare la propunerea de preț, aceasta presupune o acceptare tacită a ofertei de preț și nu mai poate fi contestată. În determinarea cuantumului despăgubirilor, rapoartele de expertiză au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 respectiv, nu s-a avut în vedere prețurile reale de tranzacție la data efectuării raportului de expertiză și respectiv, nu cuprinde elemente suficiente de calcul în ce privește contravaloarea lipsei folosului agricol, obiecțiunile la raport fiind respinse nemotivat.

Recursul este fondat în parte și în limitele ce se vor arăta, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține excepția inadmisibilității acțiunii întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, este nefondat, având în vedere că prezenta acțiune a fost formulată după ce prin H.G.

nr. 392/2002 s-a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria" care a presupus și exproprierea mai multor terenuri printre care și cel în cauză, autorii reclamantului figurând printre persoanele a le căror terenuri au fost propuse spre expropriere, chiar dacă în fapt terenul a fost preluat în fapt în anii 1990. Ca atare, speței îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, fiind nerelevante pentru aceleași motive și susținerile recurentei în sensul că reclamantul ar fi trebuit să urmeze prevederile Legii nr. 1/2000. Actul normativ care a consfințit legal exproprierea este H.G. nr. 392/2002 și prin care expropriator s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H.

SA. Prin Hotărârea nr. 958/2004 s-a dispus și constituirea Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere. Fiind inițiată procedura de expropriere pentru utilitate publică pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, în acest sens fiind preluate și terenurile aparținând autorilor reclamanților, este evident că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, fiind fără relevanță faptul că terenurile au fost preluate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, prin acest act normativ fiind aprobată doar efectuarea de lucrări și investiții.

În raport de obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare in judecată, precum și de existența unei oferte de despăgubiri pe numele antecesorilor reclamantului, pârâtul nu mai poate pune în discuție îndreptățirea reclamantului, în calitate de moștenitor de a încasa despăgubirea în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu există titlu de proprietate emis în baza legilor privind fondul funciar. De altfel, un astfel de titlu era și imposibil de obținut, atâta vreme cât terenul a fost inundat, deci exproprierea s-a realizat în fapt, astfel încât nu se mai putea reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament iar în procedura legii fondului funciar reclamanții au fost îndrumați să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Reclamantul, a făcut dovada calității de moștenitor a proprietarilor tabulari ai terenurilor, calitate recunoscută și în procedura Legii nr. 18/1991. Dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincție între situația în care părțile se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia act de această învoială și situația în care părțile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra despăgubirii.

Instanța a fost investită cu o cerere de chemare în judecată prin care să se constate că reclamantul în calitate de succesor după persoanele expropriate, au consimțit la preluarea proprietății imobiliare, prin expropriere iar pe de altă parte, obligarea la plata de despăgubiri, în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind epuizate anterior formulării prezentei acțiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv formularea ofertelor de despăgubiri către persoanele recunoscute ca fiind proprietari. Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesorii reclamantului au fost recunoscuți ca fiind îndreptățiți să primească despăgubiri, sunt premisa în lipsa cărei nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire, expropriatorul nemaiputând contesta în fața instanței împrejurări pe care el însuși le-a stabilit în procedura administrativă prealabilă.

Respingerea acțiunii formulată de reclamant cu motivarea că nu are calitate de proprietar, îi creează acestuia situația mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată, chiar pârâta solicitând prin motivele de recurs să se mențină ca și cuantum despăgubirea propusă prin notificare, sub condiția dovedirii calității de moștenitor. Oferta de despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate, este un act juridic valabil, ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilităților reclamanților de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea că aceștia au formulat și cereri în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi, pentru a se pune în discuție problema unei duble reparații. În raport de aceste considerente, excepțiile inadmisibilității, prematurității și calității procesuale active au fost corect soluționate. Și excepția calității procesuale pasive a fost legal soluționată raportat la dispozițiile H.G.

nr. 392/2002, societatea comercială fiind chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu, iar în această calitate justifică legitimare procesuală. În ce privește critica referitoare la despăgubiri prin raportare la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceasta este fondată. Instanțele au aplicat și interpretat nelegal textul de lege menționat, acordând reclamanților contravaloarea terenurilor preluate, determinată prin metode bazate pe profit. Raportul de expertiză efectuat în primă instanță și avut în vedere de instanța de apel la acordarea despăgubirii reprezentând contravaloarea terenului, a avut ca metodă de calcul evaluarea pe baza de profit, apreciindu-se că aceasta corespunde cel mai bine situației de față și că prețul propus de experți, pe categorii de folosință, este unul corect și rezonabil.

Metoda evaluării bazată pe profit nu este prevăzută de lege, singura modalitate admisă de lege pentru determinarea cuantumului despăgubirilor fiind aceea de raportare la prețurile cu care se vând în mod obișnuit, imobile de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Respectarea criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impune ca părțile să fie în măsură să depună la dosar comparabile de preț la nivelul perioadei la care se realizează expertiza pentru imobile din aceeași unitate administrativ teritorială iar, în măsura în care nu se pot produce cu astfel de comparabile, să se aibă în vedere alte comparabile adecvate și în concordanță cu exigențele normei legale menționate.

În cauză, nu s-au produs dovezi depline că în unitatea administrativ teritorială nu au avut loc tranzacții imobiliare și care să fie avute în vedere ca și comparabile, instanța sau experții având posibilitatea să solicite relații la O.C.P.I. precum și C.N.P. Numai în lipsa unor dovezi directe din care să reiasă prețul de tranzacționare pe piața liberă a unor imobile similare, echipa de experți poate proceda la stabilirea valorii despăgubirilor pe baza unor altor metode de evaluare și având în vedere comparabile adecvate și în concordanță cu principiul asigurării unei despăgubiri juste și echitabile. Critica privind greșita determinare a cuantumului despăgubirilor privind lipsa de folosință a terenului este nefondată.

Prin raportul de expertiză, experții au determinat cuantumul prejudiciului prin raportare la regimul juridic al terenului și având în vedere specificul zonal al culturilor ce se practică, recurentul neargumentând care dispoziții legale au fost interpretate și aplicate greșit în soluționarea acestui capăt de cerere. Prin urmare, în vederea refacerii raportului de expertiză, cu respectarea textului de lege indicat, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. se va admis recursul, se va casa decizia și e va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 79 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014.