ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul

Hunedoara sub nr. 2212/97 din 06 mai 2010, reclamantul L.V., a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român - prin SC P.E.E.H.H. SA București - și

Sucursala H. Hațeg, solicitând:

- să se constate că

are calitate de persoană expropriată, asupra terenului în suprafață de 7.017

mp., înscris în C.F. Subcetate, ocupat, încă din anul 1989, de către pârâta SC

H. SA și expropriat pentru cauza de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002,

pentru care nu a primit despăgubiri;

- să fie obligat

pârâtul să-i achite cu titlu de despăgubiri, suma de 178.933 lei, reprezentând

valoarea terenului și suma de 143.038 lei, contravaloarea prejudiciului cauzat

prin lipsa de folosință a acestuia, pentru perioada 1989-2010, iar în

subsidiar, să-i achite suma de 64.368 lei, reprezentând folos de tras pe

perioada 2002-2010;

- să se stabilească

cel mai scurt și posibil termen de plată a acestor sume;

- să se dispună ca

plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al B.N.R., de la data

plății.

- să fie obligați

pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii

astfel formulate, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de moștenitor

al defunctului B.I., decedat la data de 18 aprilie 1978. Acesta, împreună cu

fratele său, B.V., de asemenea decedat, fără posteritate, figurează înscriși în

C.F. - urile menționate, ca proprietari ai terenurilor agricole intravilane

situate în locul denumit „L.”

Terenul respectiv a

fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor

hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea,

fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.

În anul 1991, a

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a

aparținut defunctului B.I., în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost

emis Titlul de proprietate din 23 februarie 1996, pentru suprafața terenului de

18.442 mp, cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea

hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea

fiind expropriate, se restituie prin procedura reglementată de Legii nr. 33/1994.

Deși actul de

declarare a utilității publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - și deși a fost

desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr.

969/2002 - nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile

agricole expropriate, ceea ce justifică demersul juridic al reclamantului.

În drept s-au invocat

dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 și 274 C. proc. civ., art. 16 alin.

(2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României

și art. 1 și 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC H. SA, a

depus întâmpinare, invocând, pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, a

prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii,

astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a

solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată în condițiile în care

reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes

național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria”, apreciind că valoarea pretențiilor pecuniare sunt cu totul

nereale față de situația pieței imobiliare, în prezent.

Prin cererea de

chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei - la un termen ulterior -,

pârâta, a solicitat, ca în situația în care ar cădea în pretenții față de

reclamant, M.F.P. să fie obligat să o despăgubească, în calitate de gestionar

al fondurilor bănești ale statului și, respectiv, de entitate abilitată la

efectuarea de plăți în numele acestuia - ca unic beneficiar al investiției și

singur organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui

atare imobil.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ.

M.F.P. - reprezentat

prin D.G.F.P. Hunedoara - a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de

chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 114/2013

pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul agricol nerealizat

pentru perioada 1989-2007, - ambele invocate de pârâtă.

A fost admisă

excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la

acțiune, pentru folosul agricol nerealizat, - invocată de reclamant.

S-a constatat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg,, față de care a fost

respinsă acțiunea.

A fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București - din

subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva chematului în

garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive.

A fost admis în

parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamantul L.V., împotriva pârâtului

Statul Roman prin SC P.E.E.H.H. SA București, prin administrator judiciar Euro

Insol Sprl și în consecință s-a constatat că pârâta SC P.E.E.H. SA București, a

preluat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică, de interes

național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, terenul arabil, având ca proprietar

tabulari pe B.I. lui I., - decedat la 18 aprilie 1978 -, situat pe raza

localității Subcetate, identificat prin raportul de evaluare executat în cauză

de către comisia de evaluare - formată din experții judiciari V.I., N.M. și

F.C. - parte integrantă a hotărârii.

A fost respinsă în

rest acțiunea civilă.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de

3.900 lei.

În primul rând,

instanța a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, unită cu fondul conform încheierii de ședință din 17 noiembrie 2010

- în considerarea principiului prevăzut de art. 137 C. proc. civ. Ca atare, s-a

apreciat că în calitate de moștenitor al proprietarului tabular, B.I., decedat

la 18 aprilie 1978, reclamantul are interes în cauză, respectiv interes în

legătură cu imobilele ce au aparținut, în proprietate, acestuia.

Cum, în cauză,

realizarea obiectivului de interes public național „Amenajarea Hidroenergetică

a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, a început în urmă cu cca. două

decenii, fiind la acest moment finalizat, expropriatorul sistând, nemotivat,

procedura de expropriere, s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală

activă, ca pretendent la despăgubirile reglementate de Legea nr. 33/1994, după

proprietățile imobiliare ce au aparținut testatorului său.

Pe cale de

consecință, această excepție a fost respinsă.

În cauză, pârâta SC

H. SA, a ridicat - prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 09

ianuarie 2013, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru

folosul de tras solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocând în

susținerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958, - potrivit căruia dreptul

la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a

fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum și art. 3 din același act

normativ, care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani,

susținând că acesta este aplicabil în cauză.

Or, prescripția ca

modalitate de stingere a dreptului material la acțiune și, implicit, ca

sancțiune juridică aplicabilă titularului unui drept care, prin pasivitate nu

l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie o excepție de

fond, dirimantă, peremptorie.

Dar, prescripția

extinctivă și consecințele ei, este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21

din Decretul nr. 167/1958 - aplicabil în cauză, potrivit art. 2663 din Legea nr.

71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate și desmembrămintele sale (uz,

uzufruct, abitație, servitute și superficie).

Ca atare, - în ce

privește excepția prescripției invocată de pârât -, în condițiile în care,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți

imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri și a

faptului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, că aceste despăgubiri

compensează valoarea proprietății imobiliare și, în plus, valoarea

prejudiciului dovedit, - acesta constituind un accesorium variabil ca natură și

ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului - care, totdeauna, se

stabilește pe baza valorii de piață - instanța a conchis, că această componentă

a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium

sequitur principale.

Deci, apreciind că despăgubirile

pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 -,

formând împreună o unitate complexă, inseparabilă, ope legis, - având o

componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și o

componentă a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată,

exced regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr.

167/1958, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Reclamantul a invocat

tardivitatea invocării excepției în condițiile codului civil în vigoare care

impun un termen limită până la care să se invoce excepția, prima zi de

înfățișare.

Sub acest aspect,

tribunalul având în vedere prevederile art. 136 C. proc. civ. - modificat prin

Legea nr. 202/2010 -, prin care este instituită cu rang imperativ, prohibiția

invocării excepțiilor de procedură care nu au fost invocate în termenul

prevăzut de art. 115 și de art. 132 din același cod, - respectiv, odată cu

întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișarea a concluzionat ca

excepția este tardiv invocată, consecința fiind decăderea din dreptul de a o

invoca.

Tot în considerarea

prevederilor art. 137 C. proc. civ. și văzând că, în cauză, a fost citată în

calitate de pârâtă și Sucursala „H. Hațeg, instanța a apreciat că raportat la

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii pe

excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Pe același argument

juridic a fost admisă, de altfel și excepția lipsei calității procesuale pasive

a chematului în garanție M.F.P., conform Încheierii de ședință din 17 noiembrie

2010.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea

publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei

pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, expres la art. 2 al acestui act

normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R.

În scopul realizării

obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a

constituit, la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.

Prin intermediul

acestei comisii - înființată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 -

expropriatorul, a notificat, persoanele proprietare tabulare, expropriate

pentru a le acorda despăgubiri pentru terenurile ce le-au fost preluate încă

din anul 1990, - între care și terenurile ce au aparținut defuncților B.I. și B.V.,

notificându-i și pe acești. (filele 56-60; 91; 96)

Articolul 44 alin.

(4) din Constituția României, consacră imperativul - și totodată garanția

constituțională a proprietății particulare - potrivit căruia nimeni nu poate fi

expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate

publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea

caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui

articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de

principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura

exproprierii.

Potrivit art. 26 din

respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală

a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept

real, afectat.

Prin raportul de

evaluare întocmit în cauză, experții judiciari V.I., N.M. și F.C., au

identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național,

declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte

funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la

7.017 mp., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat,

la suma de 10.217 lei/ha/an.

Cum declararea

utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică

a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002,

s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, se

justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o

perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a

utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean -

după cum obiectivul este de interes național sau local, constituie condiție

sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

Însă, reclamantul,

deși are interes în cauză (legitimatio ad cauzam), nu are vocație de a primi

despăgubirile pentru terenurile agricole ce au aparținut defunctului B.I., pe

care l-a moștenit în calitate de legatar, - în baza unui testament autentificat

la 08 martie 1972 de către fostul Notariat de Stat Petroșani -, în condițiile

în care succesiunea după acesta a fost deschisă la 08 aprilie 1979, când opera

prohibiția transmiterii terenurilor de orice fel, prin acte între vii, cu

excepția transmiterii acestora prin succesiune legală.

Or, în această fază a

procesului civil, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de succesibil legal.

Pe cale de

consecință, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de

reclamant.

Văzând și dispozițiile

art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și că se

justifică, în cauză, cheltuieli de judecată în sumă de 3.900 lei, din care:

1.500 lei onorariu avocat și 2.400 lei onorariu expertiză, au fost acordate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Reclamantul a

solicitat, în principal admiterea apelului în sensul anulării sentinței civile nr.

114 din 27 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara cu reținerea cauzei

spre rejudecare în fond, iar în subsidiar admiterea apelului așa cum a fost

formulat în sensul modificării în totalitate a sentinței civile nr. 114/2013 și

pe fondul cauzei admiterea acțiunii în constatarea calității de persoană

expropriată și a stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat prin H.G. nr.

392/2002, cu obligarea pârâtului Statul Român prin SC H. SA București la plata

cheltuielilor de judecată în apel.

În motivarea apelului

reclamantul a susținut că în mod greșit prima instanță a analizat și s–a

pronunțat doar asupra excepțiilor invocate, fără a soluționa fondul cauzei și a

depășit limitele investirii, în sensul că deși a solicitat să se constate

calitatea de persoană expropriată a reclamantului, prin dispozitiv s-a

pronunțat asupra altor chestiuni care nu au făcut obiectul acțiunii.

Apelantul a susținut

că există o evidentă neconcordanță între cele reținute de instanța de fond în

considerentele hotărârii și dispozitiv. Astfel, deși în pag. 2 a

considerentelor hotărârii s-a reținut că reclamantul are interes sub aspectul

folosului practic și calitate procesuală activă, la pagina 4 se reține că

reclamantul nu are vocație de a primi despăgubiri, deși nu se face nici o

precizare dacă lipsa vocației echivalează cu una din condițiile cerute de lege

pentru a fi parte în proces.

Interesul

reclamantului este recunoscut și de instanță sub forma folosului practic de a

pretinde și primi despăgubiri, fiind un interes legitim, personal și actual.

Condiția C.A.P.acității

procesuale a reclamantului a fost dovedită atât sub aspectul C.A.P.acității de

folosință cât și de exercițiu, și recunoscută de instanța de fond. Există

identitate între persoana reclamantului și persoana titulară a dreptului

subiectiv în raportul juridic dedus judecății. Deși instanța de fond a considerat

că reclamantul nu are vocație de a primi despăgubirile prevăzute de Legea nr.

33/1994 pentru terenurile defunctului B.I., prin aceasta înțelegând inexistența

dreptului ca o condiție pentru a fi parte în proces, nu a arătat în mod

explicit acest fapt. Reclamantul și-a dovedit dreptul în exercitarea acțiunii

civile promovate, iar instanța de fond a făcut o apreciere eronată asupra

existenței acestuia. Dreptul reclamantului este prevăzut și ocrotit de lege,

fiind un drept dobândit prin succesiune testamentară și legat. Art. 44 și 46

din Constituția României și art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevăd atât dreptul

de proprietate cât și dreptul de a primi despăgubiri și dreptul la moștenire.

Dreptul de proprietate al reclamantului dobândit prin moștenire testamentară și

având la bază legatul cu titlu universal (testamentul autentic din 8 martie 1972)

din partea testatorului său B.I., a fost recunoscut prin emiterea Titlului de

proprietate din 23 februarie 1996 în condițiile Legii nr. 18/1991. Reclamantul

este în situația prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în sensul

că a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate și pe baza

actelor și a dovezilor prezentate i s–a eliberat titlul de proprietate pentru

terenurile care au aparținut testatorului B.I. Legiuitorul nu face distincție

între succesiunea legală și testamentară ca moduri de dobândire a proprietății,

iar reclamantul a dobândit bunurile prin legat universal astfel încât rezultă

că obiect al acestui legat l-au constituit toate bunurile prezente și viitoare

existente în patrimoniul testatorului la acel moment, deci și terenurile

înscrise în C.F. Subcetate, o parte fiind expropriate prin H.G. nr. 392/2002.

Împrejurarea că la data deschiderii succesiunii după defunctul B.I. (8 aprilie 1979)

exista interdicția transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între vii,

nu prezintă relevanță câtă vreme reclamantul a dobândit aceste bunuri prin

legat universal. Dreptul de proprietate tabulară a testatorului nu a suferit

nicio modificare sau alterare fiind înscris în evidențele de carte funciară, și

a fost consolidat prin efectul Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlului de

proprietate în favoarea reclamantului. Mai mult, legatul autentic prin care s-a

transmis universalitatea bunurilor testatorului către testatorul său a fost

anterior anului 1974 când a intrat în vigoarea Legea nr. 58/1974 și Legea nr.

59/1974.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 274, 282, 284, 287, art. 292 alin. (1), 295, 296, 297 alin.

(1) C. proc. civ.

Prin apelul declarat

pârâta a solicitat desființarea în parte a sentinței nr. 114/2013 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara, și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea

apelului, pârâta a invocat mai multe excepții, respinse de instanța de fond.

Referitor la lipsa

calității procesual active a reclamantului, a susținut că dreptul de

proprietate a presupușilor antecesori ai acestuia s-a stins odată cu

cooperativizarea terenurilor și în contextul în care nu a putut face obiectul

reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991,

reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri. Reclamantul nu

a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, neavând

un titlu valabil asupra acestora, mai ales că le-a fost schimbată destinația

anterior anului 1989. Prin H.G. nr. 392/2002 Statul Român a declarat investiția

„Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”

lucrare de utilitate publică și interes național. Deși expropriatorul a

notificat persoanele îndreptățite la despăgubiri ca urmare a exproprierilor

survenite în baza Decretului Consiliului de stat nr. 40/1989, reclamantul nu a

făcut întâmpinare la propunerea de preț și nici nu a depus acte pentru

dovedirea calității sale de proprietar al acestor terenuri, sau de proprietar

al antecesorilor săi, astfel că nu s-au putut acorda despăgubiri.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, a arătat că terenul a

fost ocupat anterior și reclamantul nu poate formula acțiune în despăgubiri în

temeiul unei legi apărute ulterior. Reclamantul nu a probat proprietatea

particulară asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, fiind

cooperativizate. Cu toate că avea posibilitatea, reclamantul nu a făcut

demersuri pentru a obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000 și nici în

baza Legii nr. 18/1991.

În ce privește

excepția prematurității introducerii acțiunii, s-a solicitat a se constata că

reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în materie, în

sensul că nu a răspuns ofertei de despăgubiri pe care a făcut-o pârâta.

Pentru susținerea

excepției lipsei calității procesual pasive, a arătat că exproprierea a făcut-o

Statul Român prin SC H. SA, ca unic beneficiar și care trebuie să suporte

costurile acestei investiții, prin plata despăgubirilor către cei expropriați.

Apelanta este o societate care nu primește bani de la bugetul public, ci se

întreține exclusiv din fonduri proprii. De aceea, s-a făcut trimitere la

contractul de concesiune din 2004 prin care SC H. SA preia în concesiune

bunurile proprietate publică a statului și terenurile pe care acestea sunt

amplasate, în scopul întreținerii, amenajării, modernizării și construirii de

noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții. Din anexa la

acest contract a rezultat că SC H. SA nu este proprietarul obiectivelor

hidroenergetice care au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al

acestor obiective și al terenurilor pe care sunt amplasate este Statul Român,

care le-a concesionat în favoarea SC H. SA. Ca urmare, se impunea admiterea

acestei excepții de către instanța de fond, dar și a cererii de chemare în

garanție în sensul introducerii în cauză a Ministerului finanțelor publice

pentru Statul Român, în sarcina căruia să revină plata eventualelor despăgubiri.

A apreciat că

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras pe

perioada 1989-2007, a fost greșit soluționată de instanța de fond, întrucât

reclamantul a solicitat plata unei sume de bani și fiind o acțiune cu caracter

patrimonial îi sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr.

167/1958, în sensul că poate fi supusă analizei perioada ultimilor trei ani

anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, a

susținut lipsa calității de proprietar al reclamantului asupra terenurilor și a

vocației la despăgubiri în baza legii exproprierii. Probatoriul administrat în

cauză nu a făcut dovada masei succesorale aflate în patrimoniul acestor

defuncți la data decesului, ținând cont de înscrierile în C.F., de

cooperativizare, de vocația succesorală. Cu toate că pârâta a făcut oferta de

despăgubiri reclamantului, prin executor judecătoresc, acesta nu a făcut

întâmpinare la ofertă și nici dovada calității de moștenitor după proprietarul

tabular.

A arătat că în

situația în care instanța apreciază legală sentința instanței de fond și

îndreptățirea reclamantelor la primirea de despăgubiri conform legii

aplicabile, trebuie să se aibă în vedere prețul propus de pârâtă prin

notificarea transmisă sau efectuarea unei contraexpertize, având în vedere

valoarea terenului expropriat și repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de

folosință a terenului. Valoarea reținută de instanța de fond este nelegală,

pentru că experții nu au ținut cont de realitățile pieței imobiliare și nici de

cele existente la momentul efectuării expertizelor sau a pronunțării sentinței,

înlăturând dispozițiile Legii nr. 33/1994. Greșit au fost respinse și criticile

referitoare la lipsa folosului agricol, acordat de instanță, răspunsurile

experților nefiind fundamentate.

Prin întâmpinarea

depusă, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului reclamantului,

susținând în esență că instanța de fond a analizat și legalitatea și temeinicia

pretențiilor respingând cererea de acordare a despăgubirilor pe motiv că

reclamantul nu și-a demonstrat calitatea de persoană îndreptățită. Instanța de

fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, neexistând diferențe între

considerentele hotărârii și dispozitiv. Reclamantul nu a făcut dovada dreptului

de proprietate neavând un titlu valabil asupra terenului și nici nu a făcut

dovada îndreptățirii la despăgubiri. Aceste terenuri au fost preluate din

posesia C.A.P.-ului și nu a pretinșilor antecesori ai reclamantului la momentul

preluării, astfel că reclamantul nu justifică un drept asupra acestora. În mod

legal instanța de fond a reținut că la momentul deschiderii succesiunii după

defunct opera prohibiția transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între

vii, cu excepția transmiterii acestora prin succesiune legală.

Prin întâmpinarea

depusă de Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. Timișoara prin A.J.F.P.

Hunedoara s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție pentru lipsa

calității procesual pasive susținându-se că reclamantul nu a adus nicio critică

sentinței Tribunalului Hunedoara referitoare la constatarea lipsei calității

procesual pasive a Statului Român reprezentat de M.F.P.

Prin Decizia nr. 79

din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamantul L.V. și de pârâtul Statul Român, prin SC H.

SA, împotriva sentinței civile nr. 114/2003, pronunțată de Tribunalul

Hunedoara, secția I civilă.

A schimbat în parte

sentința atacată în ce privește soluționarea cererii de acordarea a

despăgubirilor și a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru

lipsa de folosință și, rejudecând în aceste limite:

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 178.933 lei, reprezentând contravaloarea

terenului expropriat și suma de 21.456 lei reprezentând lipsa de folosință pe

perioada 2007-2010.

A admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de folosință pentru

perioada 1990-2006, invocată de pârât, și în consecință a respins cererea de

acordare a folosului nerealizat pe această perioadă.

A menținut în rest

dispozițiile sentinței atacate.

Curtea de Apel a

constatat următoarele:

Imobilele în litigiu,

înscrise în C.F. Subcetate, întabulate și în prezent pe defuncții B.I. și

fratele acestuia B.V., au fost colectivizate (aspect necontestat). Aceste

imobile, identificate prin lucrarea de expertiză efectuată la instanța de fond,

au fost ocupate de lucrările de amenajare a lacului Strei, și expropriate prin H.G.

nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a

obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -

Simeria”. Expropriator s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA

(conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004

Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de

interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a

notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), decedați la acel

moment, conform actelor de stare civilă.

Reclamantul, alături

de alte persoane, au adresat pârâtei o notificare-somație la 14 martie 2010,

solicitându-le despăgubiri pentru terenul ocupat cu amenajarea de interes public,

lacul Strei.

Potrivit adeverinței

din 18 ianuarie 2010 eliberată de Primăria comunei Sântămărie Orlea,

reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile

neocupate, iar terenurile ocupate de „Amenajarea SC H. SA a râului Strei”,

lucrare declarată de utilitatea publică, fac obiectul Legii nr. 33/1994.

Din aceste probe a rezultat

că reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate

după antecesorul său B.I., în baza testamentului autentic antemenționat, iar

Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 i-a recunoscut calitatea de succesor

testamentar reconstituind dreptul de proprietate asupra imobilului cerut și

care era liber. Întregul teren al defunctului B.I., are un singur regim juridic

și nu este posibil ca pentru o parte din teren să fie recunoscută calitatea

reclamantului de moștenitor și pentru o altă parte să nu fie recunoscută

această calitate. Împrejurarea că nu s-a putut reconstitui dreptul de

proprietate asupra unei părți din teren, din motive obiective (terenul fiind

ocupat), nu impietează asupra recunoașterii calității reclamantului de succesor

testamentar a lui B.I. și înlătură efectele Legii nr. 58/1974.

Motivarea tribunalului

este contradictorie în sensul că, deși a respins excepția lipsei calității

procesual active a reclamantului, a respins pretențiile sale, reținându-se că

nu a făcut dovada calității sale de moștenitor.

Dreptul de

proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în

temeiul Legii nr. 33/1994 pentru terenul expropriat a fost recunoscută de

Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de

expropriere, prin notificarea cu privire la oferta de despăgubire.

Față de aceste

aspecte, reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul său de

proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale

instituțiilor administrative ale Statului român, astfel că are un bun în sensul

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor

Omului. Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție: „Orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional”.

În mod corect a fost

respinsă excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, soluție

care se menține, însă cu argumentele expuse anterior.

În ce privește

excepția inadmisibilității: prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de

lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări

care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în

procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. și-a dat

avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G.

nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii

hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, din această perspectivă fiind

lipsită de relevanță ocuparea terenurilor anterior declarării utilității

publice.

De altfel, câtă vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de

utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că

nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este

și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă

relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994

nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura

prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului,

considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se

cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea.

Pentru toate acestea, se constată nefondate argumentele apelantei pârâte în

sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000,

întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate,

întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă

stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru

terenurile expropriate și ocupate de lucrările hidroenergetice și apele lacului

de acumulare.

Instanța a fost

învestită cu cererea de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile

expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii

de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de

utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive a SC H. SA nu poate fi primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societate. Acesta a fost

dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu

în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare

procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit, iar

cererea de chemare în garanței a fost corect respinsă.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune a fost greșit soluționată de tribunal. Potrivit art.

22 din Legea nr. 202/2010 dispozițiile art. 136 C. proc. civ., așa cum au fost

modificate prin legea de accelerare a soluționării proceselor se aplică

proceselor începute după intrarea în vigoare a legii. Ori, Legea nr. 202/2010 a

intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar acțiunea de față a fost

introdusă la data de 06 mai 2010, deci anterior, fiind aplicabile dispozițiile

codului de procedură civilă, nemodificat. Așadar, a fost greșit reținută

excepția tardivității invocării prescripției dreptului material la acțiune.

Excepția fiind

invocată în termen legal, se va analiza incidența ei în cauză. Astfel,

reclamantul a cerut prejudiciul creat prin lipsa de folosință a terenului în anii

1989-2010. Aceste pretenții reprezintă drepturi de creanță, pretenții

materiale, care sunt supuse prescripției, potrivit art. 1 și 3 din Decretul Lege

nr. 167/1958, termenul de prescripției fiind de trei ani. Așadar, se vor acorda

despăgubiri pentru lipsa folosinței terenului expropriat doar pentru perioada

2007-2010, pentru restul perioadei dreptul la acțiune fiind prescris.

Notificările au fost

emise de pârâtă pe numele antecesorilor reclamantului, care figurau ca

proprietari tabulari, deși la data emiterii lor, aceștia erau decedați și

astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai

mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost

acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat,

această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani

de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

La instanța de fond a

fost efectuat un raport de expertiză tehnică de evaluare, în care experții au

arătat că terenul în litigiu nu are corespondent pe raza unității administrativ

- teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor

pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează

terenuri similare celor din litigiu (filele 125 - 142 dosar fond). În aceste

condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri

estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită

lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus ca

valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a

terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine

situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de

178.933 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 7.017,2

mp arabil.

Prețul propus de

experți pentru terenul expropriat de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț

și 8,16 euro/mp pentru curți - clădiri este unul corect și rezonabil, (similar

prețului reținut pentru terenuri în alte cauze vizând terenuri în zonă), și

urmează a obliga pârâta să despăgubească reclamantul cu această sumă.

În ceea ce privește

folosul de tras constând în lipsa de folosință a terenului agricol, având în

vedere lucrarea de expertiză efectuată la instanța de fond, va obliga pârâta să

despăgubească reclamantul cu suma de 21.456 lei, pentru perioada 2007-2010. La

stabilirea acestei sume s-a avut în avut în vedere specificul agricol în zonă,

respectiv culturile tradiționale în zonă (legume, cartofi, porumb) și raportat

la lucrările care trebuie realizate, profitul care s-ar fi obținut anual de

reclamant (fila 128-142).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român, prin

SC P.E.E.H.H. SA,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele:

Este întemeiată

excepției inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994

și dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și

consacră principiul neretroactivității acesteia, întrucât potrivit

probatoriului administrat în cauză, terenul antecesorilor reclamantului a fost

preluat anterior momentului 1990, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994 și

chiar anterior apariției Legii nr. 18/1991.

Recurentul a arătat

în continuare că în cazul în care instanța va înlătura critica privind încălcarea

de către reclamant, prin această conduită a principiului neretroactivității

legii civile, invocă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricolei/celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei

legi reparatorii. Articolul vizează exact situația existentă în speță.

Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această

convingere, prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera

obiectivelor existente pe terenurile preluate. Așadar legiuitorul a creat un

cadru legislativ expres pentru situația dedusă judecații de care reclamantul nu

a înțeles să uzeze.

În mod nelegal a fost

respinsă și excepția prematurității acțiunii, în condițiile în care reclamantul

nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă administrativă impusă de

legea nr. 33/1994, după declararea utilității publice, respectiv nu a formulat

întâmpinare la notificare.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H SA, sub aspectul plății

despăgubirilor s-a susținut că potrivit contractului de concesiune, aceasta nu

este proprietara obiectivelor energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002,

proprietar fiind Statul Român, care are și obligația de plată a despăgubirilor,

prin M.F.P.

Cu privire la

calitatea procesuală a reclamantului s-a susținut că în caută nu s-a făcut

dovada că la data decesului autorilor acestuia, în patrimoniul acestora se

aflau și terenurile care fac obiectul acestui litigiu și nici faptul că după

anul 1990 au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în

condițiile legilor fondului funciar.

Că, deși reclamantul

a fost notificat și s-a făcut o ofertă de despăgubire, nu a avut loc plata

pentru că nu s-a făcut dovada proprietății.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă în mod nelegal în condițiile în care a făcut dovada că

este o societate comercială de drept privat și nu este beneficiar al

investiției, astfel că Statul Român trebuie să suporte costurile exproprierii.

Pe fondul cauzei, în

ce privește despăgubirile, în condițiile în care reclamantul nu a formulat

întâmpinare la propunerea de preț, aceasta presupune o acceptare tacită a

ofertei de preț și nu mai poate fi contestată.

În determinarea

cuantumului despăgubirilor, rapoartele de expertiză au fost efectuate cu

nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994

respectiv, nu s-a avut în vedere prețurile reale de tranzacție la data

efectuării raportului de expertiză și respectiv, nu cuprinde elemente

suficiente de calcul în ce privește contravaloarea lipsei folosului agricol,

obiecțiunile la raport fiind respinse nemotivat.

Recursul este fondat

în parte și în limitele ce se vor arăta, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

motivul de recurs prin care se susține excepția inadmisibilității acțiunii

întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu

ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, este nefondat, având în vedere

că prezenta acțiune a fost formulată după ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a

declarat utilitatea publică de interes național a lucrării "Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria" care a

presupus și exproprierea mai multor terenuri printre care și cel în cauză, autorii

reclamantului figurând printre persoanele a le căror terenuri au fost propuse

spre expropriere, chiar dacă în fapt terenul a fost preluat în fapt în anii

pentru aceleași motive și susținerile recurentei în sensul că reclamantul ar fi

trebuit să urmeze prevederile Legii nr. 1/2000.

Actul normativ care a

consfințit legal exproprierea este H.G. nr. 392/2002 și prin care expropriator

s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea nr. 958/2004

s-a dispus și constituirea Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere.

Fiind inițiată

procedura de expropriere pentru utilitate publică pentru amenajarea

hidroenergetică a râului Strei, în acest sens fiind preluate și terenurile

aparținând autorilor reclamanților, este evident că sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 33/1994, fiind fără relevanță faptul că terenurile au

fost preluate anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Terenurile în litigiu

nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, prin acest act normativ fiind

aprobată doar efectuarea de lucrări și investiții.

În raport de obiectul

și temeiul de drept al cererii de chemare in judecată, precum și de existența

unei oferte de despăgubiri pe numele antecesorilor reclamantului, pârâtul nu

mai poate pune în discuție îndreptățirea reclamantului, în calitate de moștenitor

de a încasa despăgubirea în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu

există titlu de proprietate emis în baza legilor privind fondul funciar.

De altfel, un astfel

de titlu era și imposibil de obținut, atâta vreme cât terenul a fost inundat,

deci exproprierea s-a realizat în fapt, astfel încât nu se mai putea

reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament iar în procedura

legii fondului funciar reclamanții au fost îndrumați să urmeze procedura

prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Reclamantul, a făcut

dovada calității de moștenitor a proprietarilor tabulari ai terenurilor,

calitate recunoscută și în procedura Legii nr. 18/1991.

Dispozițiile art. 20 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincție între situația în care părțile

se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia

act de această învoială și situația în care părțile se învoiesc numai asupra

exproprierii, nu și asupra despăgubirii.

Instanța a fost

investită cu o cerere de chemare în judecată prin care să se constate că

reclamantul în calitate de succesor după persoanele expropriate, au consimțit

la preluarea proprietății imobiliare, prin expropriere iar pe de altă parte,

obligarea la plata de despăgubiri, în cadrul unei proceduri de expropriere deja

declanșată de expropriator, fiind epuizate anterior formulării prezentei

acțiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv

formularea ofertelor de despăgubiri către persoanele recunoscute ca fiind

proprietari.

Aceste acte emise în

procedura de expropriere, prin care antecesorii reclamantului au fost

recunoscuți ca fiind îndreptățiți să primească despăgubiri, sunt premisa în

lipsa cărei nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire, expropriatorul

nemaiputând contesta în fața instanței împrejurări pe care el însuși le-a

stabilit în procedura administrativă prealabilă.

Respingerea acțiunii

formulată de reclamant cu motivarea că nu are calitate de proprietar, îi

creează acestuia situația mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu

ar fi formulat cererea de chemare în judecată, chiar pârâta solicitând prin

motivele de recurs să se mențină ca și cuantum despăgubirea propusă prin

notificare, sub condiția dovedirii calității de moștenitor.

Oferta de

despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate, este un

act juridic valabil, ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român,

prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul

aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza

posibilităților reclamanților de a obține eventuale despăgubiri în temeiul

Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar

împrejurarea că aceștia au formulat și cereri în temeiul legilor fondului

funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că au beneficiat

de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi, pentru a se pune în

discuție problema unei duble reparații.

În raport de aceste

considerente, excepțiile inadmisibilității, prematurității și calității

procesuale active au fost corect soluționate.

Și excepția calității

procesuale pasive a fost legal soluționată raportat la dispozițiile H.G. nr. 392/2002,

societatea comercială fiind chemată în judecată în calitate de reprezentant al

Statului Român și nu în nume propriu, iar în această calitate justifică

legitimare procesuală.

În ce privește

critica referitoare la despăgubiri prin raportare la dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 33/1994, aceasta este fondată.

Instanțele au aplicat

și interpretat nelegal textul de lege menționat, acordând reclamanților

contravaloarea terenurilor preluate, determinată prin metode bazate pe profit.

Raportul de expertiză

efectuat în primă instanță și avut în vedere de instanța de apel la acordarea

despăgubirii reprezentând contravaloarea terenului, a avut ca metodă de calcul

evaluarea pe baza de profit, apreciindu-se că aceasta corespunde cel mai bine

situației de față și că prețul propus de experți, pe categorii de folosință,

este unul corect și rezonabil.

Metoda evaluării

bazată pe profit nu este prevăzută de lege, singura modalitate admisă de lege

pentru determinarea cuantumului despăgubirilor fiind aceea de raportare la

prețurile cu care se vând în mod obișnuit, imobile de același fel, în unitatea

administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Respectarea

criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994

impune ca părțile să fie în măsură să depună la dosar comparabile de preț la nivelul

perioadei la care se realizează expertiza pentru imobile din aceeași unitate

administrativ teritorială iar, în măsura în care nu se pot produce cu astfel de

comparabile, să se aibă în vedere alte comparabile adecvate și în concordanță

cu exigențele normei legale menționate.

În cauză, nu s-au

produs dovezi depline că în unitatea administrativ teritorială nu au avut loc

tranzacții imobiliare și care să fie avute în vedere ca și comparabile,

instanța sau experții având posibilitatea să solicite relații la O.C.P.I.

precum și C.N.P.

Numai în lipsa unor

dovezi directe din care să reiasă prețul de tranzacționare pe piața liberă a

unor imobile similare, echipa de experți poate proceda la stabilirea valorii

despăgubirilor pe baza unor altor metode de evaluare și având în vedere

comparabile adecvate și în concordanță cu principiul asigurării unei despăgubiri

juste și echitabile.

Critica privind

greșita determinare a cuantumului despăgubirilor privind lipsa de folosință a

terenului este nefondată.

Prin raportul de

expertiză, experții au determinat cuantumul prejudiciului prin raportare la

regimul juridic al terenului și având în vedere specificul zonal al culturilor

ce se practică, recurentul neargumentând care dispoziții legale au fost

interpretate și aplicate greșit în soluționarea acestui capăt de cerere.

Prin urmare, în

vederea refacerii raportului de expertiză, cu respectarea textului de lege

indicat, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. se va admis recursul,

se va casa decizia și e va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, în

limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 79

din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2014.