ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3197/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 30 aprilie 2010, reclamanta M.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statui Român, prin SC H. București și Sucursala H. Hațeg, să se constate că este moștenitoare în calitate de fiică a defunctului B.G., asupra terenului agricol în suprafață de 11.126 mp, ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989 - expropriat fără despăgubiri pentru cauză de utilitate publică prin H.G.

nr. 392/2002, să fie obligata pârâta să-i plătească despăgubiri în sumă de 283,713 lei - echivalentul a 66.549 euro, reprezentând valoarea terenului și, în principal, suma de 226.800 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1990 - 2010, iar în subsidiar, suma de 102.060 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat pe perioada 2002 - 2010 inclusiv și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor, plata urmând să fie tăcută în lei la cursul oficial ai B.N.R. de la data plății efective.

Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei, pârâta a solicitat ca, în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant, Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat a o despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil. Prin Sentința civilă nr. 297/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC "H. SA" București - din subordinea Ministerului Industriei și Resurselor, împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a lipsei calității procesuale pasive.

A admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras, invocată de reclamant A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989 - 2007, ambele invocate de pârâtă. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins acțiunea față de aceasta pe această excepție. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.A. - decedată pe parcursul procesului și continuată de M.I.A. în calitate de moștenitor - împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA București și, în consecință: A constatat că reclamantul are calitatea de proprietar - ca descendent al antecesorului său B.G.

asupra terenului agricol în suprafață de 3318 mp, situat pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes național - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de comisia formată din experții judiciari M.N., C.Ș. și R.I. și respectiv, de comisia L.G.T., I.D. și P.I. - parte integrantă a prezentei hotărâri. A obligat pârâtul să plătească reclamantului M.I.A. într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, cu titlu de despăgubiri suma de 84.609 lei, echivalent a 19.034 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 30.344 lei, echivalent a 6,826 euro., reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2002 - 2010 inclusiv.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.400 lei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de descendentă a defunctului B.G., iar reclamantul M.I.A. este descendentul reclamantei pe linie paternă - conform actelor de stare civilă și respectiv, a registrului agricol din 1959 - 1964. Ca atare, pe baza acestor evidențe, antecesorul reclamantei era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care în împrejurările anului 1962 au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sântămărie Orlea. Prin titlul de proprietate emis, comisia locală abilitată a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile înscrise în C.A.P, de către antecesorii reclamantei, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele Lacului de acumulare Sântămărie Orlea.

Așadar, reclamantul are vocație la moștenirea antecesorilor săi și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și. dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea acestora. Pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă. Instanța de fond a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind invocată tardiv, cu depășirea termenului prevăzut de art. 115 și art. 132 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării "Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Român, prin SC H. SA, în subordinea M.I.R., iar prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002, fără însă ca procedura exproprierii să fie finalizată în mod concret, efectiv. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu afectate de obiectivul de interes național declarat potrivit H.G.

nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 11,126 mp, precum și valoarea acestuia la 25,5 lei/mp și respectiv, la 5,1 euro/mp și 24,81 lei/mp, funcție de metoda de evaluare folosită, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.237 lei/ha/an - în fiecare dintre lucrările de evaluare. Or, având în vedere precedentele judiciare, respectiv hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare, intrate în puterea lucrului judecat prin cenzurarea lor în căile de control judiciar, instanța a apreciat că valoarea de 25,5 lei/mp este rezonabilă și poate compensa valoarea terenului în litigiu, astfel că au fost acordate despăgubiri raportat la această valoare.

În ceea ce privește suprafața de teren la care este îndreptățită reclamanta, instanța a avut în vedere raportul de expertiză topografică, din care rezultă ca după defunctul B.G. se cuvine reclamantei suprafața de 3318 mp teren arabil. Prin Decizia nr. 68 din 3 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Sentinței nr. 297/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și în consecință: A schimbat în parte sentința atacată numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului M.I.A. - moștenitor al reclamantei decedate M.A., cu titlu de foios agricol nerealizat și rejudecând în aceste limite: A redus cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu și a obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri în sumă 10.114 lei, reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2007 - 2010. A menținut în rest sentința atacată.

A respins apelul declarat de reclamantul M.I.A. împotriva aceleiași sentințe. Asupra apelului declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că reclamanta M.A. a sesizat instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat precum și pentru lipsa de folosință a terenului, perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile fiind 1989 - 2010, În ceea ce privește terenul pentru care au fost solicitate despăgubirile, reclamanta a indicat suprafața de 9.077,49 mp, arătând că aceste terenuri au aparținut defunctului său tată B.G. Calitatea reclamantei de moștenitoare după defunctul B.G. nu poate fi contestată, reclamanta decedând în cursul procesului, iar acțiunea fiind continuată de nepotul său, care a devenit astfel reclamantul M.I.A.

La dosar fond a fost depus certificatul de moștenitor suplimentar nr. 101 din 20 septembrie 2011, prin care s-a constatat că reclamantul M.I.A. are calitatea de strănepot de fiu în cotă de 1/1 parte după defunctul B.G. decedat la data de 17 ianuarie 1965. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamanta M.A., în calitate de fiică a lui B.G. doar pentru terenurile aparținând acestui proprietar. Atâta timp cât cea care a promovat acțiunea a invocat calitatea de moștenitor doar după B.G., M.I.A., cel care a continuat acțiunea reclamantei decedate pe parcursul litigiului, nu poate solicita constatarea calității de moștenitor și după alte persoane, respectiv după B.M., B.R., B.I., B.I.Z.

și B.T. Conform arborelui genealogic de la dosar apel, aceste persoane sunt rude în linie colaterală, respectiv sunt mătuși ale reclamantei inițiale M.A., legătura de rudenie dintre acestea și reclamantul M.I.A. depășind gradul IV din clasa a II moștenitori, acesta fiind stră-strănepot de frate. Cererea reclamantului de a-i fi acordate despăgubiri pentru întreaga suprafață de 11,126 mp nu poate fi primită, întrucât acesta nu a făcut dovada calității de moștenitor după rudele colaterale ale reclamantei inițiale. Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că suprafața de teren la care reclamantul este îndreptățit a fost corect stabilită de instanța de fond, fiind calculată de experții L.G.T., P.I.

și I.D.I. în lucrarea aflată la dosar Tribunalul Hunedoara, suprafața totală fiind de 3318 mp. În ceea ce privește solicitarea apelantului reclamant de a-i fi acordate despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și pentru perioada anterioară anului 2002, acest motiv de apei a fost analizat odată cu analiza motivului de apel invocat de pârâtă referitor la prescripția dreptului la acțiune pentru perioada anterioară anului 2007, instanța de apel stabilind că despăgubirile cu acest titlu se cuvin pentru perioada 2007 - 2010. Cererea formulată de apelant în subsidiar, în sensul de a-i fi acordate despăgubirile și pentru perioada 2010 - 2014 nu a fost primită, întrucât este o cerere nouă, inadmisibilă în fața instanței de apel, în conformitate cu art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Cererea apelantului nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pretențiile aferente acestei perioade nu pot fi considerate dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. În speță, obiectul pretențiilor reclamantului este limitat la perioada 1989 - 2010, astfel că perioada 2010 - 2014 nu este un accesoriu al obiectului principal stabilit de reclamant în fața primei instanțe, ci este o cerere nouă, care nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., ci în prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind în consecință, inadmisibilă. Motivul de apel referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat nu a fost primit, la dosar neexistând o chitanță prin care să se facă o astfel de dovadă.

Suma de 2400 lei acordata de instanța de fond reprezintă onorariul experților, la filele indicate de instanța de fond fiind găsite doar chitanțe privind plata acestui onorariu. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reținut că reclamantul M.I.A. este unic moștenitor al numitului B.G., decedat la data de 17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică, calitate ce i-a fost recunoscută prin certificatul de moștenitor nr. 101/2011. Așa cum s-a arătat în motivarea respingerii apelului reclamantului, acesta nu a dovedit calitatea de moștenitor după mătușile bunicii sale, B.M., B.R. și B.I., astfel că instanța de apel nu a reținut în final decât calitatea de moștenitor după B.G.

și îndreptățirea la despăgubiri pentru o suprafață de 3318 mp. Prin urmare, au fost apreciate ca nefondate criticile pârâtei cu privire la calitatea de succesibil a reclamantului după B.G., în calitate de strănepot de fiică, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată în fața instanței de fond și reiterată în apel, fiind nefondată și corectă respinsă de Tribunalul Hunedoara. Referitor la criticile care privesc calitatea procesuală activă a reclamantului raportat la faptul că terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul antecesorilor reclamantului la data decesului, astfel că nu puteau fi moștenite de reclamant, chiar dacă a dovedit calitatea de succesibil, întrucât nimeni nu poate transmite mai mult decât are.

Sub acest aspect prezintă relevanță majoră atitudinea pârâtei SC H. SA, în calitate de reprezentant al expropriatorului care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment ca aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea, Cu alte cuvinte, în procedura prealabilă expropriatorul a recunoscut calitatea de proprietari în favoarea antecesorilor reclamantului, fiind emise notificări în temeiul Legii nr. 33/1994, prin care expropriatorul a făcut ofertă de despăgubire pentru terenurile înscrise în CF 63, 120, 212, 837, invitând proprietarii să se pronunțe asupra ofertelor și să le comunice pretențiile lor, însă la acea dată proprietarii notificați erau deja decedați, B.G., B.M.

și B.D. Prin urmare, îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării persoanele notificate erau decedate, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste notificări, Este de reținut, sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de moștenitor al persoanelor expropriate.

Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care sa pună în discuție nulitatea actelor administrative emise În procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantului calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri, Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de pârâta apelantă, că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, reclamantului sa i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi.

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (Decizia nr. 5045/2012 a Secției I civile). Față de aceste circumstanțe, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârâtă, prin emiterea notificărilor, cât și de autoritățile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde sa aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În speță, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut antecesorilor reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat.

Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul î adițional la Convenție. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce se impune este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei). În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991 - 1992, exproprierea formală operând prin H.G.

nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționata și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după aceștia, curtea de apel a respins argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Imobilele în litigiu înscrise în CF 334, 63, 120, 212 și 837 Subcetate au fost identificate de experții C.Ș., M.N., R.I.

și S.M. care au concluzionat ca suprafața totală de teren cuvenită reclamantului după proprietarul tabular B.G. este de 3318 mp, pe care l-au evaluat la 25,5 lei/mp. În urma obiecțiunilor pârâtei, a fost efectuat un supliment al raportului de expertiză prin care a fost stabilită aproximativ aceeași valoare și anume 24,81 lei/mp. Imobilele în litigiu fiind expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, la acel moment Legea nr. 33/1994 era în vigoare și pe deplin aplicabila, neavând relevanță împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3383/2011).

Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel a respins argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv. Pentru cele expuse, s-a constatat că instanța de fond în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii. În ce privește excepția prematurității, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantului nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelanta și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium-Subcetate.

Contrar susținerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de iac, iar pentru cele m litigiu, persoanele îndreptățite fiind îndrumate să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (conform adeverinței de la dosar fond). Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

Pârâta, prin reprezentantul său, SC H. SA critică și soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Așa cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Ca urmare, s-a constatat că prima instanță în mod corect a respins cererea de chemare în garanție.

Referitor la fondul cauzei, instanța de apei a reținut că pârâta aduce critici vizând valoarea terenului expropriat, precum și valoarea folosului de tras acordat de instanța de fond, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Experții care au efectuat primul raport de expertiză au propus mai multe metode de determinare a valorii terenului, instanța de fond stabilind valoarea prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 25,5 lei/mp.

Prin contraexpertiza efectuată ca urmare a încuviințării obiecțiunilor pârâtei, experții au propus și alte variante de stabilire a prețului terenului în litigiu, suma propusă fiind sensibil apropiată de suma stabilită inițial, respectiv 24,81 mp. În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susținând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. În cauză, experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, curtea de apel constatând ca varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25 lei/mp este o valoare reală.

Pentru aceste considerente, instanța a constatat că despăgubirile acordate de instanța de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafață de 3318 mp au fost corect stabilite, motivele de apel care vizează acest aspect fiind nefondate. În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, curtea a constatat că apelanta critică raportul de expertiză pentru faptul că despăgubirile au fost acordate la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei și nu luând în calcul prețul aferent fiecărui an agricol așa cum trebuia să se procedeze. Criticile astfel formulate sunt nefondate, experții stabilind despăgubirile în funcție de categoria terenului în litigiu, fiind vorba de un teren în zonă de lunca, terenurile fiind fertile și pretabile cultivării legumelor diverse și cartofilor, despăgubirile fiind stabilite la o valoare medie.

Experții au determinat profitul mediu pe an, luând în caicul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafață de 3318 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi și cu porumb. Prin această metodă, experții au determinat un profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 3371 lei/an pentru suprafața în litigiu, de 3318 mp. Față de cele reținute, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată. În ce privește prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamantul solicită lipsa de folosință pe ultimii 21 de ani, s-a arătat că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani, Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosința, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care 1-a ocupat. Respingerea excepției ca fiind tardiv invocată este nelegală, excepția prescripției fiind de ordine publică în interpretarea art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, sub imperiul căruia prescripția a început să curgă, motiv pentru care poate fi invocată oricând și chiar de instanță din oficiu.

Această interpretare a fost dată disp. art. 5, 201, 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6, art. 2512, 2513 din Legea nr. 287/2009, prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, instanța a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 - 2010 la suma de 10.114 iei (3371 lei/an x 3 ani).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin SC "H." SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. În baza primului motiv de recurs, pârâta a arătat că există contradicție între considerente și dispozitiv în ceea ce privește cererea de chemare în garanție. Formularea cererii de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor nu a vizat atragerea acestuia ca pârât în procesul de expropriere, ci a fost făcută în considerarea dreptului de regres al pârâtei de a fi dezdăunată de către Statul Român pe temeiul raportului de reprezentare, participând în acest raport prin Ministerul Finanțelor. Astfel, cererea de chemare în garanție a vizat raportul de reprezentare între H. și Statul Român instituit prin prevederile H.G.

nr. 392/2002, raport în care Statul Român participă conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor la persoanele fizice și juridice, prin Ministerul Finanțelor Publice. În baza acestui raport de reprezentare, pârâta are dreptul de a se îndrepta cu o cerere în despăgubiri împotriva celui pe care l-a reprezentat în procedura de expropriere, în vederea recuperării sumelor pe care este obligată să le plătească pentru dobândirea de către reprezentat a dreptului de proprietate. Ca atare, Ministerul Finanțelor în raportul de reprezentare dintre stat și H. participă în numele statului, motiv pentru care este nelegală respingerea cererii pe temeiul lipsei calității procesual pasive a Ministerului.

Prin respingerea cererii de chemare în garanție, instanța admite implicit calitatea de proprietar al H. asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispozițiile legale imperative ale regimului proprietății publice prevăzute de Legea nr. 213/1998, ce dispun că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul și unități le-administrativ teritoriale. În speță, având în vedere că terenurile au fost declarate ca fiind de interes național, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii, este Statul Român. H. este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietății publice, prin dispozițiile H.G.

nr. 392/2002 se instituite astfel, doar un caz de reprezentare legală a Statului român de către H. SA în această procedură. Atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, el este cel ce trebuie să suporte și costul acestei dobândiri. Altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a statului în detrimentul H., cu atât mai mult cu cât aceasta plătește și redevența pentru folosirea acestor terenuri. H. are calitatea de concedent asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului și are doar un drept de concesiune, singurul pe care de altfel îl poate avea, plătind totodată redevența pentru terenurile din litigiu. Deși instanța retine că prin dispozițiile art. 2 din H.G.

nr. 392/2002 există o derogare de la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu are în vedere ca în cererea de chemare în judecată și în cererea de chemare în garanție există două raporturi juridice de natură diferită: în raportul de expropriere se aplica într-adevăr dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 însă în raportul de reprezentare, temei al cererii de chemare în garanție, se aplică prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. În susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâta a criticat modul în care instanța de judecată a procedat la judecarea excepțiilor și fondului în considerarea aplicării greșite a legii de drept material și totodată, cu interpretarea greșita, a actelor deduse judecații de către reclamanți în dovedirea susținerilor lor.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, instanța a aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 18/199 și ale Legii nr. 1/2000. Notificarea a fost realizată sub condiția dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului și a dobândirii prin moștenire în condițiile legii. Având în vedere că o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 a fost depusă de către reclamanta M.A. în vederea retrocedării suprafeței de teren consemnată în registrul agricol al C.A.P., aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de reclamantă în vederea întregirii suprafeței de teren la care se considera îndreptățită.

Mai mult decât atât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanta avea la dispoziție și dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4. Având în vedere că o procedură în temeiul unei legi a fost pornită de reclamantă, nu este permisă părăsirea acesteia și declanșarea unei alte proceduri (conform principiului electa una via). În concret, procedura prin care reclamantul este îndreptățit ia a obține despăgubiri este procedura deja declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanșarea unei acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.

Un alt aspect de drept privitor la inadmisibilitatea acțiunii îl reprezintă probarea existentei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care prima instanța în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 33/1994 - art. 2. În cauză, la momentul exproprierii, respectiv în momentul de față nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, reclamantul nu are în patrimoniu proprietatea terenurilor în litigiu.

Având în vedere faptul că procedura potrivit Legii fondului funciar nu este finalizată, iar dreptul de proprietate nu este reconstituit asupra terenului expropriat, reclamantul nu are un drept la acordarea despăgubirilor, întrucât imobilul nu se află printre bunurile succesorale, el dobândind decât un drept potestativ de continuare a procedurilor și acțiunilor puse la dispoziție de Legea fondului funciar nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000. Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, instanța a soluționat excepția cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 213/1998.

Prin soluția pe care prima instanța a pronunțat-o, instituind în sarcina societății H. despăgubiri aferente procedurii exproprierii, se admite implicit calitatea acesteia de titular al dreptului de proprietate publică rezultat din exproprierea terenurilor, ceea ce încalcă prevederile legale imperative privind regimul dreptului de proprietate publică instituit de Legea nr. 213/1998. Cu privire la calitatea procesual activă a reclamantului, atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au avut în vedere normele imperative incidente, aplicând greșit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale și totodată, a fost dată o interpretare greșită actelor de stare civilă depuse de reclamant.

Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calității de moștenitori nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calități potrivit legii, ci prin astfel de documente se atesta doar o vocație succesorală la moștenirea defuncților. Moștenirea este un mod de dobândire a proprietății conform legii, iar dreptul la despăgubiri este o subrogație cu titlu particular a dreptului de proprietate asupra bunului succesoral, însă îndreptățirea la aceste despăgubiri nu se poate face decât în condițiile în care în prealabil s-a constatat calitatea de moștenitor a reclamantului prin îndeplinirea cerințelor legale.

În ceea ce privește fondul acțiunii, hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 33/1994 - art. 26. Prima instanța a luat în calcul la stabilirea valorii terenului o metoda de determinare ce nu corespunde cerințelor legale astfel cum sunt prescrise de dispozițiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv determinarea valorii prin bonitare. Nici conținutul expertizei efectuat tot în primă instanță de expertul P.I. nu întrunește cerințele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât varianta de calcul în raport de anunțurile de vânzare electronice și de la agențiile imobiliare nu au în vedere un preț la care s-a vândut, reprezentând în fapt simple oferte.

Nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a terenului în condițiile în care reclamantul nu a probat prejudiciul suferit, dispozițiile legii exproprierii neacordând despăgubiri, în afara valorii reale a terenului, în mod a priori prin simplul fapt al exproprierii. Astfel, prima instanță de judecată nu a procedat la acordarea unei juste și echitabile despăgubiri, astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosința a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potențialității folosului agricol dincolo de criteriile legale și care este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului și interesul general al procedurii exproprierii, echilibru pe care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a reținut în Decizia nr. 535/2011.

Mai mult decât atât, despăgubirile reprezentând lipsă folos agricol au fost acordate în mod injust la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei și nu luând în calcul prețul aferent fiecărui an agricol așa cum în mod corect trebuia să se procedeze, întrucât reprezintă un prejudiciu pretins pentru fiecare an în parte și nu doar pentru anul curent, Atâta timp cât se pretinde o lipsă de folosință decurgând din faptul că reclamantul ar fi procedat la cultivarea terenului și la obținerea de produse agricole în fiecare an, de pe urma cărora ar fi obținut venituri, acest fapt semnifică în mod logic că aceste prejudicii trebuie acordate la nivelul prețurilor pe care le-ar fi obținut în fiecare an, nu prin raportare la anul curent, Așadar, prejudiciile constând în lipsa de folos agricol au fost acordate cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd că astfel de prejudicii pot fi acordate cu condiția dovedirii producerii acestora în patrimoniul celui ce se pretinde îndreptățit.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate în baza motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta invocă de fapt o greșită aplicare a prevederilor legale în soluționarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa încât acestea vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanțele fondului au respins în mod corect cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina sa față de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei (Ministerul Industriei și Resurselor la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002). Ca urmare, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu este implicat în niciun fel în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, se constată că susținerile recurentei privind respingerea cererii de chemare în garanție sunt nefondate, raportat ia dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale H.G.

nr. 392/2002. Nici criticile prin care recurenta susține excepția inadmisibilității nu pot fi reținute, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice, S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemna că nu puteau fi obținute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Totodată, s-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantului, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor. Este nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că pentru terenul în litigiu reclamantul putea beneficia de dispozițiile legilor fondului funciar, aceste dispoziții fiind anterioare exproprierii și neputând produce efecte ultraactiv. Prin urmare, s-a apreciat corect că acțiunea nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 18/1990 și ale Legii nr. 1/2000.

Motivul referitor la faptul că reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii nu poate susține excepția de inadmisibilitate a acțiunii, deoarece problema dovedirii sau nu a dreptului de proprietate ține de calitatea procesuală activă și, în ultimă instanță, chiar de fondul acțiunii. Preluarea în fapt a terenului anterior apariției Legii nr. 33/1994 nu poate conduce la inadmisibilitatea acțiunii, pentru motivul deja expus, anume, aceia că exproprierea, ca procedură, s-a declanșat chiar de către pârâtă, după intrarea în vigoare a acestei legi. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive este de reținut că imobilul în litigiu a fost expropriate prin H.G.

nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român, prin SC "H." SA. Așadar, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, iar "H." SA este numai reprezentanta expropriatorului căruia îi revine și obligația de plată a despăgubirilor. Ca atare, Statul Român, ca entitate, va sta în proces prin instituția abilitată și indicată expres în actul de expropriere. De altfel, reclamanta a chemat în judecată această societate în calitatea ei de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală.

Excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, așa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamantul M.I.A. este unic moștenitor al numitului B.G., decedat la data de 17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică, calitate ce i-a fost recunoscută prin certificatul de moștenitor nr. 101/2011. Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire ia oferta de despăgubire. Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, noțiunea de "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În speță, reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenul expropriat, sugerându-i în acest sens procedura instituită de Legea nr. 33/1994.

Critici le ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privința despăgubirilor solicitate, au fost respectate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamantul, așa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. În ceea ce privește stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25 lei/mp este o valoare reală. Așadar, despăgubirile acordate de instanța de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafață de 3318 mp, au fost corect stabilite.

Instanța de apel a modificat soluția primei instanțe de fond prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosință, la termenul de prescripție de 3 ani. Astfel, ambele instanțe de fond au apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească și contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii. Noțiunea de prejudiciu la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994 presupune și contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Dată fiind interpretarea textului de lege enunțat, instanța de apel a menținut soluția de acordare a acestei categorii de despăgubire. Așadar, dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului expropriat a fost recunoscut reclamantului ca o componentă a prejudiciului cauzat proprietarului.

În speță, lipsa de folosință constă în pierderea suferită de reclamant pentru imposibilitatea cultivării agricole a terenului expropriat, ca urmare a pierderii posesiei. Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Societatea de producere a energiei electrice în H. "H." SA prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. împotriva Deciziei nr. 68 din data de 3 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV