ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3197/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3197/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând,
în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată
următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 30 aprilie
2010, reclamanta M.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statui Român,
prin SC H. București și Sucursala H. Hațeg, să se constate că este moștenitoare
în calitate de fiică a defunctului B.G., asupra terenului agricol în suprafață
de 11.126 mp, ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989 - expropriat fără
despăgubiri pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, să fie
obligata pârâta să-i plătească despăgubiri în sumă de 283,713 lei -
echivalentul a 66.549 euro, reprezentând valoarea terenului și, în principal,
suma de 226.800 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință
a acestuia în perioada 1990 - 2010, iar în subsidiar, suma de 102.060 lei,
reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol
nerealizat pe perioada 2002 - 2010 inclusiv și să se stabilească cel mai scurt
și posibil termen de plată a despăgubirilor, plata urmând să fie tăcută în lei
la cursul oficial ai B.N.R. de la data plății efective.
Prin
cererea de chemare în garanție înregistrată la dosarul cauzei, pârâta a
solicitat ca, în situația în care ar cădea în pretenții față de reclamant,
Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat a o despăgubi, în calitate de
gestionar al fondurilor bănești ale statului și respectiv, de entitate
abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia - unicul beneficiar al
investiției și singurul organism îndrituit a deține dreptul de proprietate
publică asupra unui atare imobil.
Prin
Sentința civilă nr. 297/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare
în garanție formulată de SC "H. SA" București - din subordinea
Ministerului Industriei și Resurselor, împotriva chematului în garanție
Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a lipsei calității procesuale pasive.
A
admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material
la acțiune, pentru folosul de tras, invocată de reclamant
A
respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția
prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru
perioada 1989 - 2007, ambele invocate de pârâtă.
A
constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a
respins acțiunea față de aceasta pe această excepție.
A
admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.A. - decedată pe
parcursul procesului și continuată de M.I.A. în calitate de moștenitor -
împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA București și, în consecință:
A
constatat că reclamantul are calitatea de proprietar - ca descendent al
antecesorului său B.G. asupra terenului agricol în suprafață de 3318 mp, situat
pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de
interes național - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost
identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de comisia
formată din experții judiciari M.N., C.Ș. și R.I. și respectiv, de comisia
L.G.T., I.D. și P.I. - parte integrantă a prezentei hotărâri.
A
obligat pârâtul să plătească reclamantului M.I.A. într-un termen de 10 zile de
la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, cu titlu de despăgubiri suma de
84.609 lei, echivalent a 19.034 euro, reprezentând valoarea terenului agricol
expropriat și suma de 30.344 lei, echivalent a 6,826 euro., reprezentând
prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2002 -
2010 inclusiv.
A
fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de
judecată suma de 2.400 lei.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de
descendentă a defunctului B.G., iar reclamantul M.I.A. este descendentul
reclamantei pe linie paternă - conform actelor de stare civilă și respectiv, a
registrului agricol din 1959 - 1964. Ca atare, pe baza acestor evidențe,
antecesorul reclamantei era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți
agricole pe care în împrejurările anului 1962 au fost nevoiți să o înscrie în
C.A.P. Sântămărie Orlea. Prin titlul de proprietate emis, comisia locală
abilitată a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile
înscrise în C.A.P, de către antecesorii reclamantei, cu excepția celor care
sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele Lacului de acumulare
Sântămărie Orlea.
Așadar,
reclamantul are vocație la moștenirea antecesorilor săi și, deci, calitate
procesuală activă în cauză, determinată de interesul și. dreptul de a solicita
despăgubiri pentru terenurile proprietatea acestora.
Pe
cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale active a fost
respinsă.
Instanța
de fond a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca
fiind invocată tardiv, cu depășirea termenului prevăzut de art. 115 și art. 132
C. proc. civ.
Pe
fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a
declarat utilitatea publică de interes național a lucrării "Amenajarea
Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", desemnând,
la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Român, prin SC H.
SA, în subordinea M.I.R., iar prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004,
Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor
persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului
obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002,
fără însă ca procedura exproprierii să fie finalizată în mod concret, efectiv.
Prin
raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat
terenurile în litigiu afectate de obiectivul de interes național declarat
potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară,
vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 11,126
mp, precum și valoarea acestuia la 25,5 lei/mp și respectiv, la 5,1 euro/mp și
24,81 lei/mp, funcție de metoda de evaluare folosită, iar valoarea
despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.237
lei/ha/an - în fiecare dintre lucrările de evaluare.
Or,
având în vedere precedentele judiciare, respectiv hotărârile judecătorești
pronunțate în cauze similare, intrate în puterea lucrului judecat prin
cenzurarea lor în căile de control judiciar, instanța a apreciat că valoarea de
25,5 lei/mp este rezonabilă și poate compensa valoarea terenului în litigiu,
astfel că au fost acordate despăgubiri raportat la această valoare.
În
ceea ce privește suprafața de teren la care este îndreptățită reclamanta,
instanța a avut în vedere raportul de expertiză topografică, din care rezultă
ca după defunctul B.G. se cuvine reclamantei suprafața de 3318 mp teren arabil.
Prin
Decizia nr. 68 din 3 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a
admis apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Sentinței nr. 297/2013
pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și în consecință:
A
schimbat în parte sentința atacată numai sub aspectul despăgubirilor acordate
reclamantului M.I.A. - moștenitor al reclamantei decedate M.A., cu titlu de
foios agricol nerealizat și rejudecând în aceste limite:
A
redus cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu și a obligat pârâta să
plătească reclamantului despăgubiri în sumă 10.114 lei, reprezentând folos
agricol nerealizat pe perioada 2007 - 2010.
A
menținut în rest sentința atacată.
A
respins apelul declarat de reclamantul M.I.A. împotriva aceleiași sentințe.
Asupra
apelului declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că reclamanta M.A. a
sesizat instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat acordarea de
despăgubiri pentru terenul expropriat precum și pentru lipsa de folosință a
terenului, perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile fiind 1989 -
2010,
În
ceea ce privește terenul pentru care au fost solicitate despăgubirile,
reclamanta a indicat suprafața de 9.077,49 mp, arătând că aceste terenuri au
aparținut defunctului său tată B.G.
Calitatea
reclamantei de moștenitoare după defunctul B.G. nu poate fi contestată,
reclamanta decedând în cursul procesului, iar acțiunea fiind continuată de
nepotul său, care a devenit astfel reclamantul M.I.A.
La
dosar fond a fost depus certificatul de moștenitor suplimentar nr. 101 din 20
septembrie 2011, prin care s-a constatat că reclamantul M.I.A. are calitatea de
strănepot de fiu în cotă de 1/1 parte după defunctul B.G. decedat la data de 17
ianuarie 1965.
Cererea
de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamanta
M.A., în calitate de fiică a lui B.G. doar pentru terenurile aparținând acestui
proprietar.
Atâta
timp cât cea care a promovat acțiunea a invocat calitatea de moștenitor doar
după B.G., M.I.A., cel care a continuat acțiunea reclamantei decedate pe
parcursul litigiului, nu poate solicita constatarea calității de moștenitor și
după alte persoane, respectiv după B.M., B.R., B.I., B.I.Z. și B.T.
Conform
arborelui genealogic de la dosar apel, aceste persoane sunt rude în linie
colaterală, respectiv sunt mătuși ale reclamantei inițiale M.A., legătura de
rudenie dintre acestea și reclamantul M.I.A. depășind gradul IV din clasa a II
moștenitori, acesta fiind stră-strănepot de frate.
Cererea
reclamantului de a-i fi acordate despăgubiri pentru întreaga suprafață de
11,126 mp nu poate fi primită, întrucât acesta nu a făcut dovada calității de
moștenitor după rudele colaterale ale reclamantei inițiale.
Pentru
aceste motive, curtea de apel a apreciat că suprafața de teren la care
reclamantul este îndreptățit a fost corect stabilită de instanța de fond, fiind
calculată de experții L.G.T., P.I. și I.D.I. în lucrarea aflată la dosar
Tribunalul Hunedoara, suprafața totală fiind de 3318 mp.
În
ceea ce privește solicitarea apelantului reclamant de a-i fi acordate
despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și pentru
perioada anterioară anului 2002, acest motiv de apei a fost analizat odată cu
analiza motivului de apel invocat de pârâtă referitor la prescripția dreptului
la acțiune pentru perioada anterioară anului 2007, instanța de apel stabilind
că despăgubirile cu acest titlu se cuvin pentru perioada 2007 - 2010.
Cererea
formulată de apelant în subsidiar, în sensul de a-i fi acordate despăgubirile
și pentru perioada 2010 - 2014 nu a fost primită, întrucât este o cerere nouă,
inadmisibilă în fața instanței de apel, în conformitate cu art. 294 alin. (1)
teza I C. proc. civ.
Cererea
apelantului nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc.
civ., deoarece pretențiile aferente acestei perioade nu pot fi considerate
dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau alte despăgubiri ivite după darea
hotărârii primei instanțe.
În
speță, obiectul pretențiilor reclamantului este limitat la perioada 1989 -
2010, astfel că perioada 2010 - 2014 nu este un accesoriu al obiectului
principal stabilit de reclamant în fața primei instanțe, ci este o cerere nouă,
care nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., ci
în prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind în consecință,
inadmisibilă.
Motivul
de apel referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei
reprezentând onorariu de avocat nu a fost primit, la dosar neexistând o
chitanță prin care să se facă o astfel de dovadă.
Suma
de 2400 lei acordata de instanța de fond reprezintă onorariul experților, la
filele indicate de instanța de fond fiind găsite doar chitanțe privind plata
acestui onorariu.
În
ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reținut că
reclamantul M.I.A. este unic moștenitor al numitului B.G., decedat la data de
17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică, calitate ce i-a fost
recunoscută prin certificatul de moștenitor nr. 101/2011.
Așa
cum s-a arătat în motivarea respingerii apelului reclamantului, acesta nu a
dovedit calitatea de moștenitor după mătușile bunicii sale, B.M., B.R. și B.I.,
astfel că instanța de apel nu a reținut în final decât calitatea de moștenitor
după B.G. și îndreptățirea la despăgubiri pentru o suprafață de 3318 mp.
Prin
urmare, au fost apreciate ca nefondate criticile pârâtei cu privire la
calitatea de succesibil a reclamantului după B.G., în calitate de strănepot de
fiică, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată în
fața instanței de fond și reiterată în apel, fiind nefondată și corectă
respinsă de Tribunalul Hunedoara.
Referitor
la criticile care privesc calitatea procesuală activă a reclamantului raportat
la faptul că terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul antecesorilor
reclamantului la data decesului, astfel că nu puteau fi moștenite de reclamant,
chiar dacă a dovedit calitatea de succesibil, întrucât nimeni nu poate
transmite mai mult decât are.
Sub
acest aspect prezintă relevanță majoră atitudinea pârâtei SC H. SA, în calitate
de reprezentant al expropriatorului care, deși susține în prezent că Legea nr.
33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte,
procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului,
considerând la acel moment ca aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se
cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea,
Cu
alte cuvinte, în procedura prealabilă expropriatorul a recunoscut calitatea de
proprietari în favoarea antecesorilor reclamantului, fiind emise notificări în
temeiul Legii nr. 33/1994, prin care expropriatorul a făcut ofertă de
despăgubire pentru terenurile înscrise în CF 63, 120, 212, 837, invitând
proprietarii să se pronunțe asupra ofertelor și să le comunice pretențiile lor,
însă la acea dată proprietarii notificați erau deja decedați, B.G., B.M. și
B.D.
Prin
urmare, îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul
Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către
pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția
H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii
reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această
procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării persoanele
notificate erau decedate, iar reclamantul nu a avut cunoștință de aceste
notificări,
Este
de reținut, sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar
determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de
moștenitor al persoanelor expropriate.
Expropriatorul
nu a formulat vreo cerere prin care sa pună în discuție nulitatea actelor
administrative emise În procedura prealabilă prin care s-a recunoscut
antecesorilor reclamantului calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri,
Ca
urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de pârâta apelantă, că reclamantul
nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de
față, reclamantului sa i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o
avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar
fi fost îndreptățit să primească despăgubirile stabilite de expropriator,
astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi. În
acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (Decizia nr. 5045/2012 a Secției I
civile).
Față
de aceste circumstanțe, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare
procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu
fiind recunoscut atât de pârâtă, prin emiterea notificărilor, cât și de
autoritățile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un
bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Instanța
de apel a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a
Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1
poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde sa aibă cel puțin o speranță
legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger
și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În
hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a
exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept
de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente
potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile
pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Potrivit
principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative
sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect
dreptul de proprietate.
În
speță, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut
antecesorilor reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate
pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri
pentru terenul expropriat.
Mai
mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și
recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului.
Ca
urmare, reclamantul are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată
de Protocolul î adițional la Convenție.
În
temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri
pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce se impune este ca această lipsire de
proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă,
atât sub aspectul cuantumului, cât și al termenului în care trebuie să
intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).
În
speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în
anii 1991 - 1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002.
Reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit
nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă
disproporționata și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului
statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca
urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai
imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada
calității de moștenitor după aceștia, curtea de apel a respins argumentele
apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a
antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale
pentru acestea.
Imobilele
în litigiu înscrise în CF 334, 63, 120, 212 și 837 Subcetate au fost
identificate de experții C.Ș., M.N., R.I. și S.M. care au concluzionat ca
suprafața totală de teren cuvenită reclamantului după proprietarul tabular B.G.
este de 3318 mp, pe care l-au evaluat la 25,5 lei/mp.
În
urma obiecțiunilor pârâtei, a fost efectuat un supliment al raportului de
expertiză prin care a fost stabilită aproximativ aceeași valoare și anume 24,81
lei/mp.
Imobilele
în litigiu fiind expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, la acel moment Legea
nr. 33/1994 era în vigoare și pe deplin aplicabila, neavând relevanță
împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea
utilității publice.
De
altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu
erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era
născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994,
în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr.
3383/2011).
Reținând
că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002,
curtea de apel a respins argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamantul
putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această
dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte
ultraactiv.
Pentru
cele expuse, s-a constatat că instanța de fond în mod corect a respins excepția
inadmisibilității acțiunii.
În
ce privește excepția prematurității, instanța de apel a constatat că
susținerile apelantei sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată
reclamantului nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr.
33/1994, la care face referire apelanta și nici lipsa unei despăgubiri
echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile
hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium-Subcetate.
Contrar
susținerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost
finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de
iac, iar pentru cele m litigiu, persoanele îndreptățite fiind îndrumate să
urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (conform adeverinței de la
dosar fond).
Nici
excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă
vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că
expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr.
392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al
statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta
justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind
corect stabilit.
Pârâta,
prin reprezentantul său, SC H. SA critică și soluția primei instanțe de
respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Potrivit
art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi și
obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de
cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Așa
cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de
reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă
specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr.
392/2002.
Ca
urmare, s-a constatat că prima instanță în mod corect a respins cererea de
chemare în garanție.
Referitor
la fondul cauzei, instanța de apei a reținut că pârâta aduce critici vizând
valoarea terenului expropriat, precum și valoarea folosului de tras acordat de
instanța de fond, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din
Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că valoarea
terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv
terenuri în zonă.
Experții
care au efectuat primul raport de expertiză au propus mai multe metode de
determinare a valorii terenului, instanța de fond stabilind valoarea prin
metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul
evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au
stabilit un preț de 25,5 lei/mp.
Prin
contraexpertiza efectuată ca urmare a încuviințării obiecțiunilor pârâtei,
experții au propus și alte variante de stabilire a prețului terenului în
litigiu, suma propusă fiind sensibil apropiată de suma stabilită inițial,
respectiv 24,81 mp.
În
apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a
despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susținând că nu s-au
respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond
nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul
la care se vând efectiv terenuri în zonă.
În
cauză, experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același
fel cu cel în litigiu, curtea de apel constatând ca varianta care corespunde
cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a
terenului pe bază de profit, iar suma de 25 lei/mp este o valoare reală.
Pentru
aceste considerente, instanța a constatat că despăgubirile acordate de instanța
de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat în
suprafață de 3318 mp au fost corect stabilite, motivele de apel care vizează
acest aspect fiind nefondate.
În
ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, curtea a
constatat că apelanta critică raportul de expertiză pentru faptul că
despăgubirile au fost acordate la nivelul prețurilor produselor agricole de la
momentul efectuării expertizei și nu luând în calcul prețul aferent fiecărui an
agricol așa cum trebuia să se procedeze.
Criticile
astfel formulate sunt nefondate, experții stabilind despăgubirile în funcție de
categoria terenului în litigiu, fiind vorba de un teren în zonă de lunca,
terenurile fiind fertile și pretabile cultivării legumelor diverse și
cartofilor, despăgubirile fiind stabilite la o valoare medie.
Experții
au determinat profitul mediu pe an, luând în caicul venitul mediu ce s-ar fi
putut realiza dacă întreaga suprafață de 3318 mp ar fi fost cultivată cu
legume, cu cartofi și cu porumb. Prin această metodă, experții au determinat un
profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de
3371 lei/an pentru suprafața în litigiu, de 3318 mp.
Față
de cele reținute, instanța de apel a constatat că valoarea despăgubirilor
stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată.
În
ce privește prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamantul
solicită lipsa de folosință pe ultimii 21 de ani, s-a arătat că această cerere
este una patrimonială.
Potrivit
art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,
aplicabil în speță, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge
prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani,
Terenul
în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor
1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin
H.G. nr. 392/2002.
Temeiul
în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de
folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept,
înainte de transferul dreptului de proprietate.
Așadar,
aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din
Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de
ea.
Ca
urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar al terenului în
litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a
ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani
anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind
prescrisă.
În
cazul pretențiilor vizând lipsa de folosința, temeiul cererii îl reprezintă
ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul
la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data
când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care 1-a
ocupat.
Respingerea
excepției ca fiind tardiv invocată este nelegală, excepția prescripției fiind
de ordine publică în interpretarea art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, sub
imperiul căruia prescripția a început să curgă, motiv pentru care poate fi
invocată oricând și chiar de instanță din oficiu.
Această
interpretare a fost dată disp. art. 5, 201, 223 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6,
art. 2512, 2513 din Legea nr. 287/2009, prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Pentru
aceste considerente, curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de
apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri
reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin.
(1) din Decretul nr. 167/1958.
În
consecință, instanța a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de
tras pe perioada 2007 - 2010 la suma de 10.114 iei (3371 lei/an x 3 ani).
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin SC "H."
SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
În
baza primului motiv de recurs, pârâta a arătat că există contradicție între
considerente și dispozitiv în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.
Formularea
cererii de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor nu a vizat
atragerea acestuia ca pârât în procesul de expropriere, ci a fost făcută în
considerarea dreptului de regres al pârâtei de a fi dezdăunată de către Statul
Român pe temeiul raportului de reprezentare, participând în acest raport prin
Ministerul Finanțelor.
Astfel,
cererea de chemare în garanție a vizat raportul de reprezentare între H. și
Statul Român instituit prin prevederile H.G. nr. 392/2002, raport în care
Statul Român participă conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994
privitor la persoanele fizice și juridice, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În
baza acestui raport de reprezentare, pârâta are dreptul de a se îndrepta cu o
cerere în despăgubiri împotriva celui pe care l-a reprezentat în procedura de
expropriere, în vederea recuperării sumelor pe care este obligată să le
plătească pentru dobândirea de către reprezentat a dreptului de proprietate.
Ca
atare, Ministerul Finanțelor în raportul de reprezentare dintre stat și H.
participă în numele statului, motiv pentru care este nelegală respingerea
cererii pe temeiul lipsei calității procesual pasive a Ministerului.
Prin
respingerea cererii de chemare în garanție, instanța admite implicit calitatea
de proprietar al H. asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică,
ceea ce încalcă dispozițiile legale imperative ale regimului proprietății
publice prevăzute de Legea nr. 213/1998, ce dispun că singurii titulari ai
dreptului de proprietate publică sunt statul și unități le-administrativ
teritoriale.
În
speță, având în vedere că terenurile au fost declarate ca fiind de interes
național, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor
bunuri prin procedura exproprierii, este Statul Român.
H.
este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietății publice,
prin dispozițiile H.G. nr. 392/2002 se instituite astfel, doar un caz de
reprezentare legală a Statului român de către H. SA în această procedură.
Atâta
timp cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra
terenurilor în litigiu, el este cel ce trebuie să suporte și costul acestei
dobândiri. Altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a statului în
detrimentul H., cu atât mai mult cu cât aceasta plătește și redevența pentru
folosirea acestor terenuri.
H.
are calitatea de concedent asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului și are
doar un drept de concesiune, singurul pe care de altfel îl poate avea, plătind
totodată redevența pentru terenurile din litigiu.
Deși
instanța retine că prin dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 există o
derogare de la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu are în vedere
ca în cererea de chemare în judecată și în cererea de chemare în garanție
există două raporturi juridice de natură diferită: în raportul de expropriere
se aplica într-adevăr dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 însă în
raportul de reprezentare, temei al cererii de chemare în garanție, se aplică
prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
În
susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
pârâta a criticat modul în care instanța de judecată a procedat la judecarea
excepțiilor și fondului în considerarea aplicării greșite a legii de drept
material și totodată, cu interpretarea greșita, a actelor deduse judecații de
către reclamanți în dovedirea susținerilor lor.
Cu
privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, instanța a
aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 18/199 și ale Legii nr. 1/2000.
Notificarea
a fost realizată sub condiția dovedirii dreptului de proprietate reconstituit
asupra terenului și a dobândirii prin moștenire în condițiile legii.
Având
în vedere că o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit
Legii fondului funciar nr. 18/1991 a fost depusă de către reclamanta M.A. în
vederea retrocedării suprafeței de teren consemnată în registrul agricol al
C.A.P., aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de reclamantă în
vederea întregirii suprafeței de teren la care se considera îndreptățită.
Mai
mult decât atât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000,
reclamanta avea la dispoziție și dreptul în despăgubiri conferit de această
lege potrivit prevederilor art. 4.
Având
în vedere că o procedură în temeiul unei legi a fost pornită de reclamantă, nu
este permisă părăsirea acesteia și declanșarea unei alte proceduri (conform
principiului electa una via).
În
concret, procedura prin care reclamantul este îndreptățit ia a obține despăgubiri
este procedura deja declanșată, instituită prin dispozițiile imperative ale
Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă
declanșarea unei acțiuni cu scopul obținerii de despăgubiri potrivit procedurii
exproprierii.
Un
alt aspect de drept privitor la inadmisibilitatea acțiunii îl reprezintă
probarea existentei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul
exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit
procedurii exproprierii, temei pe care prima instanța în mod eronat nu l-a luat
în considerare, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu încălcarea
dispozițiilor imperative ale Legii nr. 33/1994 - art. 2.
În
cauză, la momentul exproprierii, respectiv în momentul de față nu este reconstituit
dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, reclamantul nu are în
patrimoniu proprietatea terenurilor în litigiu.
Având
în vedere faptul că procedura potrivit Legii fondului funciar nu este
finalizată, iar dreptul de proprietate nu este reconstituit asupra terenului
expropriat, reclamantul nu are un drept la acordarea despăgubirilor, întrucât
imobilul nu se află printre bunurile succesorale, el dobândind decât un drept
potestativ de continuare a procedurilor și acțiunilor puse la dispoziție de
Legea fondului funciar nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000.
Cu
privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, instanța a
soluționat excepția cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr.
213/1998.
Prin
soluția pe care prima instanța a pronunțat-o, instituind în sarcina societății
H. despăgubiri aferente procedurii exproprierii, se admite implicit calitatea
acesteia de titular al dreptului de proprietate publică rezultat din
exproprierea terenurilor, ceea ce încalcă prevederile legale imperative privind
regimul dreptului de proprietate publică instituit de Legea nr. 213/1998.
Cu
privire la calitatea procesual activă a reclamantului, atât prima instanță, cât
și instanța de apel nu au avut în vedere normele imperative incidente, aplicând
greșit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale și
totodată, a fost dată o interpretare greșită actelor de stare civilă depuse de
reclamant.
Actele
de stare civilă ce au fost depuse în probarea calității de moștenitori nu reprezintă
înscrisuri prin care se face dovada acestei calități potrivit legii, ci prin
astfel de documente se atesta doar o vocație succesorală la moștenirea
defuncților.
Moștenirea
este un mod de dobândire a proprietății conform legii, iar dreptul la despăgubiri
este o subrogație cu titlu particular a dreptului de proprietate asupra bunului
succesoral, însă îndreptățirea la aceste despăgubiri nu se poate face decât în
condițiile în care în prealabil s-a constatat calitatea de moștenitor a
reclamantului prin îndeplinirea cerințelor legale.
În
ceea ce privește fondul acțiunii, hotărârea este nelegală sub aspectul
aplicării greșite a Legii nr. 33/1994 - art. 26.
Prima
instanța a luat în calcul la stabilirea valorii terenului o metoda de
determinare ce nu corespunde cerințelor legale astfel cum sunt prescrise de
dispozițiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv
determinarea valorii prin bonitare.
Nici
conținutul expertizei efectuat tot în primă instanță de expertul P.I. nu
întrunește cerințele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
întrucât varianta de calcul în raport de anunțurile de vânzare electronice și
de la agențiile imobiliare nu au în vedere un preț la care s-a vândut,
reprezentând în fapt simple oferte.
Nu
este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a
terenului în condițiile în care reclamantul nu a probat prejudiciul suferit,
dispozițiile legii exproprierii neacordând despăgubiri, în afara valorii reale
a terenului, în mod a priori prin simplul fapt al exproprierii.
Astfel,
prima instanță de judecată nu a procedat la acordarea unei juste și echitabile
despăgubiri, astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosința
a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potențialității folosului
agricol dincolo de criteriile legale și care este de natură a distorsiona
justul echilibru între interesul privat al expropriatului și interesul general
al procedurii exproprierii, echilibru pe care Înalta Curte de Casație și
Justiție i-a reținut în Decizia nr. 535/2011.
Mai
mult decât atât, despăgubirile reprezentând lipsă folos agricol au fost
acordate în mod injust la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul
efectuării expertizei și nu luând în calcul prețul aferent fiecărui an agricol
așa cum în mod corect trebuia să se procedeze, întrucât reprezintă un
prejudiciu pretins pentru fiecare an în parte și nu doar pentru anul curent,
Atâta
timp cât se pretinde o lipsă de folosință decurgând din faptul că reclamantul
ar fi procedat la cultivarea terenului și la obținerea de produse agricole în
fiecare an, de pe urma cărora ar fi obținut venituri, acest fapt semnifică în
mod logic că aceste prejudicii trebuie acordate la nivelul prețurilor pe care
le-ar fi obținut în fiecare an, nu prin raportare la anul curent,
Așadar,
prejudiciile constând în lipsa de folos agricol au fost acordate cu încălcarea
dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd că astfel de
prejudicii pot fi acordate cu condiția dovedirii producerii acestora în
patrimoniul celui ce se pretinde îndreptățit.
Recursul
este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin
criticile formulate în baza motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., pârâta invocă de fapt o greșită aplicare a prevederilor legale în
soluționarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,
așa încât acestea vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanțele
fondului au respins în mod corect cererea de chemare în garanție a Ministerului
Finanțelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr.
31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de
raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea
stabilește anume alte organe în acest scop.
Pârâta
nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al
statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la
dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
În
raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2
din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în
sarcina sa față de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate
care se află în subordinea Ministerului Economiei (Ministerul Industriei și
Resurselor la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002).
Ca
urmare, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu este implicat în
niciun fel în ceea ce privește exproprierea terenului în litigiu, se constată
că susținerile recurentei privind respingerea cererii de chemare în garanție
sunt nefondate, raportat ia dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale H.G. nr.
392/2002.
Nici
criticile prin care recurenta susține excepția inadmisibilității nu pot fi
reținute, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin
H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994,
în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanță sub
acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte
de declararea utilității publice,
S-a
apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu
nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acțiune în
despăgubiri nu era născut, ceea ce însemna că nu puteau fi obținute despăgubiri
în temeiul Legii nr. 33/1994.
Totodată,
s-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că
Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat procedura prevăzută
de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantului, în calitatea
acestora de proprietari ai terenurilor.
Este
nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că pentru terenul în litigiu
reclamantul putea beneficia de dispozițiile legilor fondului funciar, aceste
dispoziții fiind anterioare exproprierii și neputând produce efecte ultraactiv.
Prin
urmare, s-a apreciat corect că acțiunea nu poate fi analizată prin prisma
dispozițiilor Legii nr. 18/1990 și ale Legii nr. 1/2000.
Motivul
referitor la faptul că reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de
proprietate asupra terenului la momentul exproprierii nu poate susține excepția
de inadmisibilitate a acțiunii, deoarece problema dovedirii sau nu a dreptului
de proprietate ține de calitatea procesuală activă și, în ultimă instanță,
chiar de fondul acțiunii.
Preluarea
în fapt a terenului anterior apariției Legii nr. 33/1994 nu poate conduce la
inadmisibilitatea acțiunii, pentru motivul deja expus, anume, aceia că
exproprierea, ca procedură, s-a declanșat chiar de către pârâtă, după intrarea
în vigoare a acestei legi.
În
ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive este de reținut că
imobilul în litigiu a fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a
declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajare
hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", Conform
art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român, prin SC "H."
SA.
Așadar,
legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, iar "H." SA
este numai reprezentanta expropriatorului căruia îi revine și obligația de
plată a despăgubirilor.
Ca
atare, Statul Român, ca entitate, va sta în proces prin instituția abilitată și
indicată expres în actul de expropriere.
De
altfel, reclamanta a chemat în judecată această societate în calitatea ei de
reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această
calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală.
Excepția
lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, așa cum corect s-a
apreciat, întrucât reclamantul M.I.A. este unic moștenitor al numitului B.G.,
decedat la data de 17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică,
calitate ce i-a fost recunoscută prin certificatul de moștenitor nr. 101/2011.
Mai
mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor
reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de
Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de
expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire ia
oferta de despăgubire.
Reclamantul
justifică legitimare procesuală activă, dreptul acestuia de proprietate asupra
imobilului în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor
administrative ale statului, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1
din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.
Astfel,
noțiunea de "bunul actual" presupune existența unei decizii
administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct
sau indirect dreptul de proprietate.
În
speță, reclamantul se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.
Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului
îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile
neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenul
expropriat, sugerându-i în acest sens procedura instituită de Legea nr.
33/1994.
Critici
le ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în
privința despăgubirilor solicitate, au fost respectate dispozițiile art. 26
alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamantul, așa cum
s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate
asupra terenului în litigiu.
În
ceea ce privește stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a
constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin
art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma
de 25 lei/mp este o valoare reală.
Așadar,
despăgubirile acordate de instanța de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând
valoarea terenului expropriat în suprafață de 3318 mp, au fost corect
stabilite.
Instanța
de apel a modificat soluția primei instanțe de fond prin restrângerea
intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosință, la
termenul de prescripție de 3 ani.
Astfel,
ambele instanțe de fond au apreciat că reclamantul este îndreptățit să
primească și contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei
ani, anterior introducerii acțiunii.
Noțiunea
de prejudiciu la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994 presupune și
contravaloarea lipsei de folosință a terenului.
Dată
fiind interpretarea textului de lege enunțat, instanța de apel a menținut
soluția de acordare a acestei categorii de despăgubire.
Așadar,
dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului expropriat a fost
recunoscut reclamantului ca o componentă a prejudiciului cauzat proprietarului.
În
speță, lipsa de folosință constă în pierderea suferită de reclamant pentru
imposibilitatea cultivării agricole a terenului expropriat, ca urmare a
pierderii posesiei.
Având
în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte reține că hotărârea
atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și, ca
urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă
va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Societatea de
producere a energiei electrice în H. "H." SA prin administrator
judiciar E.I. S.P.R.L. împotriva Deciziei nr. 68 din data de 3 iulie 2014 a
Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
Procesat
de GGC - GV