ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4581/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4581/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3954/97 din 21 iulie 2010,

reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin SC H.

București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

constate că, în calitate de persoană expropriată, a consimțit la preluarea

proprietății sale imobiliare de către pârât, prin expropriere, în vederea

realizării obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, obiectiv declarat de utilitate

publică prin H.G. nr. 392/2002.

De asemenea,

reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumelor de 470.000 lei,

reprezentând contravaloarea terenurilor (8,3 euro/mp.) și 450.000 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestora pe ultimii 18 de

ani, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că prin H.G. nr. 392/2002,

Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes național, a

lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simera”, fiind desemnat, ca expropriator, Statul Roman prin SC H.

București. A arătat că anterior acestei hotărâri de guvern, expropriatorul

desemnat, a preluat terenurile în litigiu, executând în perioada 1990-1991

amenajările necesare, acoperindu-le cu apele lacului de acumulare. Terenurile

proprietatea sa, dobândite prin moștenire legală, au fost preluate fără plata

de despăgubiri, cu eludarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României,

conform cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o

cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

A mai arătat

reclamanta că, deși expropriatorul avea obligația să sesizeze tribunalul pentru

a se pronunța asupra exproprierii, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994,

acesta a preluat terenurile și a efectuat amenajarea hidroenergetică dar refuză

să sesizeze instanța de judecată și să achite despăgubirile prevăzute de art. 26

din Legea nr. 33/1994, privând-o de folosința terenurilor respective de

aproximativ 18 de ani.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și următoarele

din Legea nr. 33/1994.

Societatea Comercială

de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale „H.” SA București, a depus

întâmpinare, prin care a invocat: 1) excepția inadmisibilității acțiunii

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, 2) excepția prematurității

acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, 3) excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 care conferă calitate procesuală doar expropriatorului (în

cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare la propunerea de

expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă) și 4) excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G. nr. 392/2002 prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român. Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca

neîntemeiată.

A susținut SC „H.” SA

București că acordarea de despăgubiri pentru o perioadă anterioară H.G. nr. 392/2002

este nelegală, ca și obligarea sa la plata de despăgubiri pentru perioada

anterioară înființării sale ca subiect de drept conform H.G. nr. 627/2000; sub

aspectul valorii despăgubirilor pretinse, s-a arătat că, în lipsa menționării

criteriilor pe care se întemeiază stabilirea cuantumului, acestea au caracter

arbitrar.

La același termen de

judecată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând calitatea statului de

unic beneficiar al investiției, precum și aceea de „singur organism” îndrituit

să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil și, deci, singurul

având obligația de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate

publică.

Prin întâmpinarea

depusă, Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 și, respectiv, ale art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care, prin actul normativ emis de

guvern, pârâta a fost desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea

obiectivului de utilitate publică de interes național; pe fond, a solicitat respingerea

cererii de chemare în garanție, susținând că are atribuțiile de reprezentare

conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.

În ședința publică

din 15 iunie 2010, prima instanță a unit cu fondul, în condițiile art. 137 alin.

(2) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și

a respins celelalte excepții invocate de pârât în apărare; a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție.

Prin sentința civilă nr.

404 din 14 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât. A fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de Societatea Comercială de Producere

a Energiei Electrice „H. SA” București din subordinea Ministerul Industriei și

Resurselor, împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice

pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost admisă, în parte, cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta N.S., împotriva pârâtului Statul

Roman, prin SC H. SA București, și, în consecință, s-a constatat că reclamanta,

în calitate de persoană expropriată, a consimțit la exproprierea pentru cauză

de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 391/2002, a

suprafeței de 12.971 mp. teren echivalat integral ca arabil, situat pe raza

localității Sântămărie Orlea, astfel cum a fost identificată prin raportul de

evaluare întocmit de comisia de evaluare formată din experții judiciari C.I., S.M.

și O.E. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlu de

despăgubiri, suma de 330.760 lei, reprezentând valoarea terenurilor expropriate,

și suma de 118.619 lei, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru lipsa

folosului agricol de pe terenuri, pe perioada 2002-2010, în termen de 10 zile

de la rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul

României a declarat utilitatea publică, de interes național, a lucrării

„Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”,

desemnând, expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul

Roman prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, în

subordinea M.I.R.

În scopul realizării

obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit,

la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.

Prin intermediul

acestei comisii, înființate în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994,

expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate în vederea

despăgubirii lor pentru terenurile care au fost preluate încă din anul 1990,

între care și terenurile care au aparținut antecesorilor reclamantei, conform

notificărilor transmise prin B.E.J. O.O. din Hațeg.

Reclamanta, deși a

fost de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care conform art.

26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat,

stabilită la prețul de piață, plus valoarea prejudiciului creat, care, în

cauză, reprezintă folosul agricol pierdut.

Art. 44 alin. (4) din

Constituția României, consacră imperativul și totodată garanția constituțională

a proprietății particulare potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau

lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o

dreaptă și prealabilă despăgubire.

Principiul

constituțional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică care, reglementând cadrul

general și procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie

echitabilă și prealabilă, iar în ipoteza în care părțile nu ajung la un acord

de voință, preluarea proprietății să se realizeze prin instanță, pe baza unei

hotărâri judecătorești.

În cauză este cert că

mecanismul exproprierii amiabile nu a funcționat între părți, astfel că

instanța a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condițiile art. 25

din Legea nr. 33/1994.

Prin lucrarea de

evaluare întocmită de comisia formată din experții judiciari C.I., S.M. și O.E.,

au fost identificate terenurile expropriate reclamantei, ca descendentă a

proprietarului tabular, J.I.

,

stabilindu-se, prin

echivalarea întregii suprafețe de teren ca arabilă (estimată la 25,5 lei/mp), o

suprafață de 12.971 mp., în valoare de 330.760 lei,

În ce privește

despăgubirile reprezentând folosul agricol de tras, reținând concluziile

experților judiciari, care au arătat că, având în vedere categoria de folosință

a terenului (arabil) și faptul că în zonă nu se practică culturi de legume și

zarzavaturi pe arii extinse, culturile de bază sunt porumbul și cartoful, prima

instanță a apreciat că suma de 10.217 lei/an/ha., este rezonabilă și poate

compensa, în mod echitabil, prejudiciul ce a fost creat reclamantei.

Tribunalul a apreciat

că despăgubirile se justifică doar de la momentul declarării utilității publice

a lucrării de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002,

act ce constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-qua-non

a demarării procedurilor de expropriere și legitimează preluarea imobilelor în

acest mod, pentru scopul realizării investiției de interes public național.

În consecință, având

în vedere dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994, inclusiv ale art. 26 -

27 alin. (2), precum și situația concretă a terenurilor, categoria de folosință

a acestora, zona în care se află acestea și culturile de bază care sunt

porumbul și cartoful, situația pieței imobiliare caracterizată prin scăderea

tranzacțiilor și a valorii imobilelor, ceea ce justifică prețul mai mic

stabilit de comisia de evaluare, față de alte determinări valorice ale

terenurilor expropriate în zonă, fluctuația cursului valutar, și, în fine,

metodele abordate de experții evaluatori desemnați în cauză, tribunalul a

constatat că reclamanta, având calitatea de expropriată, pentru cauza de

utilitate publică, declarată de Guvernul României prin H.G. nr. 392/2002, a

consimțit să-i fie preluate, prin expropriere, terenul arabil în suprafață de

12.971 mp. situat pe raza comunei Sîntămărie Orlea, astfel cum a fost

identificat și estimat valoric de comisia de evaluare compusă din experții

judiciari C.I., S.M. și O.E.

Totodată, a fost

obligată Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H. SA”

București, în calitate de reprezentant al Statului Român, ca, în calitate de

expropriator, să achite reclamanților suma de 330.760 lei reprezentând valoarea

terenului expropriat și suma de 118.619 lei reprezentând folosul de tras pe

perioada 2002-2010.

Excepția lipsei

calității procesuale active, invocată de pârât, a fost respinsă, în

considerarea principiului instituit de 44 din Constituția României, preluat și de

art. 1 din Legea nr. 33/1994.

A reținut tribunalul

că în art. 3, 4 și respectiv 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, au fost

prevăzute, în mod expres, dreptul, dar și obligația expropriatorului de a

sesiza instanța de judecată ori de câte ori nu există consimțământul sau

acordul persoanelor expropriate, în ceea ce privește modalitatea de transfer a

dreptului de proprietate ori asupra cuantumului sau naturii despăgubirilor.

Însă, în cauza de

față, văzând că preluarea terenurilor reclamantei s-a făcut efectiv chiar

înainte de declararea oficială a utilității publice a obiectivului de interes

național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”,

conform H.G. nr. 392/2002, acestea fiind încorporate lacului de acumulare și

utilizate potrivit scopului exproprierii, fără ca proprietarul să fie despăgubit

în natură sau în echivalent cu toate insistențele acestuia, pârâta tergiversând

nejustificat atât sesizarea instanței cât și o propunere de despăgubiri corectă

și adecvată, instanța a respins excepția invocată de pârât, în considerarea

respectării dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum este garantat

de Constituția României și de Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și al dreptului de acces la justiție.

S-a avut în vedere

dispoziția expresă prevăzută de art. 30 din Legea nr. 33/1994, astfel că

instanța a stabilit un termen de plată pentru achitarea despăgubirilor, de 10

zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Văzând și

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei, reprezentând

onorariu avocat (3000 lei) și onorariu expertiză (2.000 lei).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Societatea Comercială de Producere a Energiei

Electrice H. SA, solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței

apelate iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea

apelului, pârâta a susținut că din actele depuse la dosar, nu rezultă că

antecesorii reclamantei ar fi sesizat Primăria Comunei Sântămărie Orlea, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în ceea ce privește terenul în

litigiu. Nu s-a făcut dovada nici a demersurilor întreprinse în temeiul Legii nr.

10/2001 sau a afectării terenurilor care fac obiectul prezentului dosar de

obiectivul „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate –

Simeria”. De altfel, reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002,

când a aflat de expropriere, deși a fost notificată în vederea despăgubirii.

Față de susținerile

reclamantei, cum că terenurile au fost preluate în anii 1991 – 1992, deci

anterior apariției Legii nr. 33/1994 dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991,

se impunea a analiza, dacă, în ce modalitate și când a avut loc pretinsa

deposedare, pentru a se dovedi inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 33/1994,

și în consecință inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile acestui

act normativ. Măsurile pentru realizarea acestui tip de investiție au fost

aprobate prin Anexa nr. 2 la D. 40/1989 al Consiliului de Stat al R. S.

România, beneficiarul investiției fiind fosta întreprindere Electrocentrale

Hațeg, din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În acest context se impunea

admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994.

În ce privește

excepția prematurității introducerii acțiunii, a solicitat a se constata că

dacă acțiunea este întemeiată pe Legea nr. 33/1994, nu a fost îndeplinită

procedura prealabilă obligatorie în această materie. Tot față de această

excepție, a invocat nedovedirea existenței și nefinalizării procedurii

declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991. Reclamanta trebuia

sancționată cu respingerea acțiunii, ca prematur introdusă, câtă vreme nu a

făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a apelantei pârâte, sub aspectul plății

despăgubirilor cerute, apelanta a invocat H.G. nr. 392/2002, care a stabilit că

exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA, însă expropriatorul

este Statul Român, obiectivul fiind declarat de interes național. SC H. SA este

un interpus, însă nu are decât un drept de administrare, acționând pentru Statul

Român, de aceea Statul Român, ca unic beneficiar al investiției, trebuie să

suporte despăgubirile datorate proprietarilor. A precizat că societatea nu

primește bani de la bugetul public ci se autogestionează. Mai mult, apelanta a

invocat faptul că a încheiat cu Ministerul Economiei și Comerțului, un contract

de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care

acestea sunt amplasate, nr. 171 din 27 decembrie 2004, prin care această

societate preia în concesiune, bunurile proprietate publică a statului în

domeniul producerii energiei electrice în centrale, hidroelectrice și

terenurile pe care acestea sunt exploatate, în scopul exploatării reabilitării,

retehnologizării și construirii de noi amenajări hidro – energetice, conform

programelor de investiție. Față de aceste argumente, apelanta a arătat că sarcina

achitării acestor despăgubiri către reclamantă revine Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, astfel că în mod greșit a fost respinsă cererea

de chemare în garanție.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, trebuia analizată prin prisma

temeiului de drept invocat de reclamantă în acțiune, respectiv Legea nr. 33/1994,

și a lipsei actelor de stare civilă care să facă dovada calității sale de

moștenitor a pretinșilor proprietari de terenuri care fac obiectul prezentului

dosar.

Față de dispozițiile art.

21 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, calitate procesuală activă în cadrul

proceselor de expropriere o are doar expropriatorul, astfel încât trebuia

respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii, invocând, în primul rând, faptul că intimata reclamantă

nu a făcut dovada dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil asupra

terenului. Din actele depuse rezultă că nu este deschisă succesiunea decât pentru

bunurile mobile care au aparținut antecesorilor reclamantei, iar în

certificatul de moștenitor nu se face referire la nici un bun imobil.

Apelanta a afirmat că

a întreprins demersurile care se impuneau față de declararea de utilitate

publică a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul

Subcetate – Simeria” și a demarat procedura privind notificarea persoanelor

îndreptățite la despăgubiri, însă reclamanta nu a formulat în termen legal

întâmpinare la propunerea de preț, ceea ce înseamnă o acceptare tacită a

ofertei. A arătat că în mod greșit instanța de fond a omologat raportul de

expertiză efectuat în cauză, câtă vreme pârâta l-a criticat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă,

intimata D.G.F.P. Hunedoara pentru Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de SC H. SA, susținând, în

esență, că prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002 s-a stabilit că expropriatorul

este Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H.

SA, astfel că nu Ministerul Finanțelor Publice este cel care trebuie să-i

despăgubească pe foștii proprietari ai terenurilor. În acest context, Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză și reprezintă statul

atunci când acesta nu este reprezentat de un alt organ.

Reclamanta intimată N.S.

a depus concluzii scrise, solicitând respingerea apelului și obligarea pârâtei

la cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția

inadmisibilității a susținut că a făcut dovada că a formulat cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, având

în vedere că aceste terenuri au fost cuprinse în perimetrul CAP. Din

adeverințele eliberate de Comisia Locală a rezultat că pentru terenurile aflate

sub apă și care fac obiectul prezentului dosar, cererea a fost respinsă, cu

indicația de a urma căile prevăzute de Legea nr. 33/1994. Dovada afectării

terenurilor care fac obiectul litigiului, de către lacul de acumulare, rezultă

din raportul de expertiză efectuat în cauză. Nu se poate invoca pasivitatea

reclamantei, în condițiile în care a depus la sediul pârâtei toate actele

necesare în vederea efectuării plăților. A considerat nereală susținerea

potrivit căreia terenurile ar fi fost expropriate prin D. 40/1989, 278/1976 și

66/1984. Astfel, D. nr. 66/1984 se referă la lucrările de extindere a

balastierei Strei, de realizare a unei construcții și consolidări la podul

rutier din zona Sântămărie Orlea, însă pe alte terenuri decât cele în litigiu.

Prin D. 40/1989 s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, iar

ocuparea terenurilor s-a menționat că se va face eșalonat, pe baza planurilor

întocmite de titularul investiției, prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al jud. Hunedoara, sau prin Ordinul Ministerului Agriculturii.

Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă urmau a se ocupa cu acordul

deținătorilor. D. 278/1976 se referă la Balastiera Strei și nu la lacul de acumulare. Intimata susține că doar D. 40/1989 s-a referit

la terenurile din litigiu, însă procedura de transfer a dreptului de

proprietate nu a mai avut loc, datorită Revoluției din 1989. De aceea, exproprierea

s-a întemeiat pe Legea nr. 33/1994 și pe baza acestei legi a fost emisă H.G.

nr. 392/2002.

Excepția

prematurității formulării acțiunii în mod legal a fost respinsă de instanța de

fond și nu există o dispoziție legală care să prevadă necesitatea unei

proceduri prealabile în această materie. Nu există nicio dovadă că apelanta ar

fi notificat-o în vreun fel reclamanta, astfel că nu avea obligația de a

formula întâmpinare.

În mod legal a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei, față de

prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, este adevărat că potrivit art.

21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, această calitate o are expropriatorul, însă

acțiunea de față are ca obiect constatarea existenței faptice a exproprierii și

stabilirea de despăgubiri conform art. 24 din Legea nr. 33/1994. Cât privește

titlul de proprietate: din extrasele CF depuse la dosar, rezultă că antecesorii

reclamantei au fost proprietarii terenurilor în litigiu, iar vechimea

înscrierii dreptului de proprietate nu are relevanță juridică, cât timp

extrasele sunt eliberate în preajma introducerii acțiunii și nu există

înscrieri pe numele altor persoane (CAP sau Statul Român). Fiind regim de carte

funciară, dreptul de proprietate aparține proprietarului tabular și este un

drept imprescriptibil. Potrivit art. 27 din Legea nr. 7/1996 dreptul de

proprietate este opozabil față de părți, fără înscrierea în cartea funciară,

atunci când provine din succesiuni. Certificatul de moștenitor face dovada

calității de moștenitor și nu este necesar să fie inserate toate bunurile

defunctului.

Lucrările de

amenajare hidroelectrică au început în anul 1990, după desființarea CAP-ului,

și au fost finalizate în anul 2005, astfel că la data desființării CAP-ului nu

erau începute aceste lucrări de amenajare și nu a avut loc transferul dreptului

de proprietate către Statul Român. În ceea ce privește raportul de expertiză,

experții au stabilit mai multe variante iar instanța a ales-o pe cea mai puțin

costisitoare pentru pârâtă.

Prin decizia civilă nr.

56 din 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I civilă a admis

apelul declarat de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H.

SA București, pentru pârâtul Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 404 din

14 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 3954/97/2010

și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamanta N.S. împotriva pârâtului Statul Român prin

Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA București. Au

fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii de

chemare în garanție formulată de Societatea Comercială de Producere a Energiei

Electrice SC H. SA București împotriva chematului în garanție Ministerul

Finanțelor Publice București.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul

calității procesuale active reclamanta a arătat că nu are alte înscrisuri decât

cele depuse la dosar. În dosarul de fond se găsește certificatul de moștenitor din

04 februarie 2011 din care rezultă că N.S. este moștenitoare în calitate de

fiică cu o cotă de 1/1 parte, după def. J.R. și J.N., decedați la data de 30

octombrie 1983, respectiv la 04 martie 1989, însă acest certificat de

moștenitor nu face nicio dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei

asupra imobilelor în litigiu. Mențiunile referitoare la succesiuni sunt

confirmate și de actele de stare civilă depuse la dosar.

Conform extraselor de

carte funciară de la filele 5 și următoarele, din același dosar, imobilele

asupra cărora reclamanta pretinde că are un drept de proprietate sunt înscrise

în CF 857, 233, 1004, 97, 711, 734 Subcetate, 947 Subcetate, însă în toate

aceste cărți funciare, înscrierile din partea a II-a privitoare la proprietate

sunt făcute în perioada anilor 1908- 1941, unele dintre imobile fiind în

coproprietatea părinților reclamantei cu alte persoane care nu sunt părți în

proces. Reclamanta se pretinde moștenitoare a proprietarilor de carte funciară,

ceea ce pârâta nu a contestat, însă problema care se pune este aceea a masei

succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncți la data decesului.

Astfel, este

necontestat că întreaga zonă a fost zonă cooperativizată, așa cum susține chiar

reclamanta și aceasta a formulat cereri de reconstituire a dreptului de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel că pentru terenurile neocupate

de lucrarea CHE Subcetate, a fost eliberat titlu de proprietate, iar pentru

cele ocupate de lucrare nu au fost emise asemenea acte. Aceste împrejurări sunt

confirmate și prin adresa nr. 2127 din 06 iulie 2010 emisă de Primăria comunei

Sântămăria Orlea.

Prin urmare,

terenurile care au aparținut antecesorilor reclamantei au fost cooperativizate,

fiind preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor Cooperative

Agricole de Producție, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora

fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Dreptul de proprietate al acestor

antecesori s-a stins prin cooperativizare și a renăscut în baza legilor

fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au

eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate și

asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamanta nu poate

justifica nici un drept întrucât ele nu se găseau în patrimoniul antecesorilor

lor la data decesului. Nici reclamanta și nici antecesorii acesteia după anul

1990 nu au avut niciodată posesia asupra terenurilor în litigiu și nici

proprietatea, terenurilor respective fiindu-le schimbată destinația încă

înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile

amplasamente întrucât erau ocupate de lacuri de acumulare.

Ținând seama de

faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor

terenuri, și nu poate invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu

l-a avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupă un teren, care la momentul începerii

lucrărilor, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, și nu

proprietatea persoanelor fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai

reclamantei. Chiar dacă antecesorii reclamantei erau proprietari, acest aspect

nu are relevanță față de faptul că s-a schimbat regimul juridic al

proprietății. Dacă cooperativizarea este lipsită de relevanță juridică sub

aspectul dreptului de proprietate, legile de reconstituire a dreptului de

proprietate, în speță, Legea nr. 18/1991 este lipsită de obiect. Altfel spus,

înscrierea în cartea funciară are efect pentru stabilirea vechiului amplasament

al terenului, dar nu face dovada proprietății în zonele cooperativizate, după

1990.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de

utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre

judecătorească.

În același sens sunt

și prevederile art. 44 din Constituția României care garantează dreptul de

proprietate privată, alin. (3) prevăzând că nimeni nu poate fi expropriat decât

pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și

prealabilă despăgubire.

Toate aceste

dispoziții legale pleacă de la situația premisă, aceea a existenței și

dovedirii dreptului de proprietate, numai că, în speță reclamantei nu i se

poate recunoaște existența unui drept de proprietate, în patrimoniul său sau al

antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă. Mai mult, nu

se poate recunoaște un drept de proprietate nici prin prisma principiului

stabilit de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât protecția oferită de acesta se întinde

doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și nu garantează dreptul de a le

dobândi, nu acordă dreptul de a accede la proprietate. Speranța de a vedea

renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care de mult timp este

imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul 1.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 33/1994, nu sunt aplicabile în cauză pentru că ocuparea terenurilor a

început înainte de anul 1990, iar legea civilă nu retroactivează. În caz

contrar s-ar ajunge la situația de a aplica o normă de drept unei situații

născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Nu trebuie ignorat

faptul că reclamanta cunoaște situația terenurilor, știe că acestea au fost

cooperativizate, motiv pentru care a și efectuat demersuri în baza Legii

speciale nr. 18/1991, în sensul de a obține titluri de proprietate cu privire

la terenurile neocupate de lacul de acumulare. Cu privire însă la terenul

ocupat de lac este de precizat că în speță este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000,

potrivit căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăți ale

persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se

găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, pe care

se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere de

dezvoltare-explorare sau exploatare, se restituie foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă

la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt

insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte

localități, acceptate de foștii proprietari. În situația în care compensarea nu

este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora, în condițiile legii. Așadar, reclamanta avea

posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de

reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, și de a

obține suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziția

comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obține despăgubiri în baza

acestor legi speciale de reparație.

Faptul că terenurile

sunt ocupate de lacul de acumulare Strei este probat în cauză prin raportul de

expertiză efectuat, astfel că apărarea principală în acest sens a pârâtei

apelante a fost înlăturată. În subsidiar, această ocupare a avut loc începând

cu anul 1989, terenurile fiind expropriate în baza Decretului de expropriere nr.

40/1989, de atunci Statul Român făcând demersuri legale necesare, care s-au

materializat în emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care a fost declarată de

utilitate publică

de interes național lucrarea

"Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria".

Prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producția

agricolă și ocuparea a 685 ha, și începerea lucrărilor pentru realizarea

obiectivului de investiții

„Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe

sectorul Subcetate – Simeria”, și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea

proiectului de execuție.

Acest act este cel prin care a fost

preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție, terenul intrând în

proprietatea statului. Din acest moment nu s-au mai operat transformări în ceea

ce privește deținătorul proprietății.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat fondat apelul pârâtei, sentința fiind schimbată, în parte,

în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, pentru lipsa calității procesuale

active a reclamantei.

A reținut instanța de

apel că, deși apelanta a apreciat că lipsa calității de proprietar a

reclamantei este o apărare de fond, de fapt, aceasta reprezintă o apărare pe

excepție, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, astfel cum rezultă

și din motivarea acestui motiv de apel.

În mod corect a

reținut instanța de fond că, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, în toate

cazurile de expropriere pentru cauză de utilitate publică de interes național,

calitatea de expropriator o are Statul Român prin organismele desemnate de

Guvern, or în speță calitatea de expropriator este desemnată chiar prin art. 2

din H.G. nr. 392/2002, ca aparținând Statului Român prin SC H. SA.

Excepția de

prematuritate a acțiunii, față de art. 21 invocat de pârât, nu a fost reținută

de instanța de apel care a arătat că, așa cum corect a motivat tribunalul,

acest articol se referă la cazurile în care tribunalul este sesizat de

expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, or în cazul de

față instanța a fost sesizată de reclamantă în vederea stabilirii cuantumului

despăgubirilor pentru terenurile asupra cărora se pretinde a fi proprietară,

neputându-i-se impune acesteia să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de

apelanta pârâtă SC H. SA, curtea de apel a reținut că a fost în mod corect

respinsă, față de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 în care se

stabilește expres că expropriator este Statul Român prin Societatea Comercială

de Producere a Energiei Electrice H. SA.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta N.S., pârâta Societatea

Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a criticat decizia invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de recurs a arătat că în mod nelegal instanța de apel a reținut că

în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, motivat de faptul

că ocuparea terenurilor a avut loc anterior publicării acestui act normativ.

La data preluării

terenurilor de către C.A.P. erau în vigoare dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938,

în cartea funciară nu s-a intabulat niciodată dreptul de proprietate al

C.A.P.-ului sau al Statului Român iar reclamanta a făcut dovada calității de

moștenitor de pe urma autorilor săi cu certificatul de moștenitor.

Prin chiar motivele

de apel, pârâta a arătat că, urmare a H.G. nr. 392/2002, a notificat

proprietarii de carte funciară în vederea acordării de despăgubiri dar

reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002.

Or, raportat la

această susținere a pârâtei, excepția inadmisibilității acțiunii fondate pe

dispozițiile Legii nr. 33/1994, nu este întemeiată.

Decretul nr. 40/1989

nu reprezintă actul de expropriere ci actul prin care s-a aprobat o investiție

viitoare și nu conține „anexe” privind preluarea efectivă a terenurilor,

identificarea lor, măsurarea, acordul proprietarilor, etc.

Notificarea, de către

pârâtă, a proprietarilor de carte funciară, în temeiul H.G. nr. 392/2002,

reprezintă o recunoaștere a calității lor de persoane îndreptățite la

despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994.

Nu are relevanță că

reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii

nr. 18/1991, atâta timp cât este incidentă procedura legii speciale

reglementată de Legea nr. 33/1994, declanșată de către pârâtă prin notificarea

reclamantei și propunerea de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește

reținerea inexistenței calității procesuale active a reclamantei s-a arătat că

prin admiterea acestei excepții instanța i-a creat reclamantei o situație mai

grea decât cea în care nu ar fi promovat acțiunea care face obiectul prezentei

judecăți, întrucât anterior, pârâta a recunoscut dreptul reclamantei la

despăgubiri.

Pârâta Societatea

Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA a

criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepțiile

privind inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea și lipsa calității

procesuale pasive.

S-a susținut că în

raport de momentul preluării terenurilor, care este anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 33/1994, acțiunea fondată pe dispozițiile acestei legi este

inadmisibilă, având în vedere și principiul constituțional al

neretroactivității legii.

Terenul care a

aparținut autorilor reclamantei a fost cooperativizat și a fost preluat de la C.A.P. în baza Decretului nr. 40/1989, în anexa 2 fiind evidențiată preluarea suprafeței de 685 ha, astfel că la data preluării reclamanta nu era proprietara terenului, condiție esențială

impusă și de Legea nr. 33/1994.

Mai mult, în cauză,

raportat la destinația terenului, erau incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr.

1/2000, reclamanta fiind îndreptățită a obține teren în compensare sau

despăgubiri în temeiul acestei legi, demers judiciar pe care nu l-a promovat.

Instanța de apel,

deși a reținut criticile aduse în susținerea inadmisibilității acțiunii

întemeiate pe Legea nr. 33/1994, nu s-a pronunțat pe această excepție, deși a

reținut că dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză, pentru

că ocuparea terenurilor a început înainte de 1990 iar legea civilă nu

retroactivează.

S-a susținut că în

mod nelegal instanța a respins excepția prematurității acțiunii, în condițiile

în care s-a făcut dovada că nu a fost finalizată procedura prealabilă, impusă de

legea specială nr. 33/1994, și că totodată nu a fost finalizată nici procedura

Legii nr. 18/1991.

În contextul în care

instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994

și că reclamanta avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit

legilor speciale în materia fondului funciar este evident că excepția

prematurității este fondată.

În susținerea

excepție lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că nu este proprietara

investiției, iar în această calitate nu poate fi obligată la plata

despăgubirilor, investiția aparținând domeniului public al Statului Român, o

eventuală obligație de plată revenind Ministerului Finanțelor Publice, care a

și fost chemat în garanție.

Deși această critică

privind lipsa calității procesuale pasive a fost invocată prin motivele de

apel, instanța nu s-a pronunțat motivat.

Reclamanta N.S. a

criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs a arătat că în mod nelegal instanța a reținut că nu a făcut

dovada calității procesuale active, din perspectiva dreptului de a sesiza

instanța cu o acțiune fondată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, și dovada

dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate, raportat la data

exproprierii.

A susținut reclamanta

că în raport de data preluării faptice a terenului, de data actului de expropriere,

precum și de existența ofertei de despăgubiri, acțiunea este admisibilă,

justificând calitatea procesuală activă.

Dreptul de acces la justiție

este garantat de Constituția României iar pârâta, deși a preluat bunul și a

executat lucrarea de utilitate publică și chiar a inițiat procedura Legii nr. 33/1994,

prin notificarea în vederea acordării de despăgubiri, a refuzat plata acestora,

astfel că justifică drept și interes în promovarea acțiunii.

Dreptul său de

proprietate asupra terenurilor rezultă din evidențele de carte funciară ale

autorilor săi, iar Statul Român nu a avut înscris un asemenea drept; faptul că autorii

săi au avut doar o cotă-parte nu are relevanță, întrucât a cerut despăgubiri

doar pentru cota-parte aparținând autorilor săi.

Terenurile au fost

preluate în fapt în anii 1990-1991 iar reconstituirea dreptului de proprietate,

în baza Legii nr. 18/1991, nu a fost posibilă tocmai din cauza acestei

preluări, înseși comisia de fond funciar îndrumând-o să acționeze conform Legii

nr. 33/1994.

Existența Legii nr. 18/1991

i-a conferit o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept

de proprietate, ceea ce constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 întrucât aceste terenuri nu

au trecut în proprietatea statului anterior anului 1989.

Prin Decretul nr. 40/1989

s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, urmând ca terenurile

să se ocupe cu acordul deținătorilor acestor terenuri, acte administrative care

nu s-au mai realizat.

Faptul că înainte de

1989 nu a avut loc exproprierea acestor terenuri rezultă din emiterea H.G. nr. 392/2002

prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a acestei lucrări

și s-a dispus exproprierea, astfel că devin incidente pe deplin dispozițiile

Legii nr. 33/1994.

Prin H.G. nr. 958/2004

s-a constituit comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse

pentru expropriere iar pârâta a procedat la notificarea proprietarilor

tabulari, oferind și o sumă pentru terenul expropriat.

Recursurile sunt

fondate pentru următoarele considerente comune, ce impun casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Acțiunea prezentă a

fost formulată de reclamantă ca o acțiune de stabilire a despăgubirilor, în

cadrul unei proceduri de expropriere declarată de Statul Român, reprezentat de

pârâta din prezenta cauză.

Existența procedurii

de expropriere este dovedită cu H.G. nr. 392/2002 și H.G. nr. 958 din 15 iunie 2004,

precum și cu notificările adresate de către expropriator către proprietarii

tabulari ai suprafețelor de teren printre care și autorii reclamantei și prin

care li s-au propus diverse sume drept despăgubire pentru suprafețele de teren

expropriate.

În raport de data

declarării de utilitate publică a lucrării și dispoziția de expropriere din

anul 2002, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Decretul nr. 40/1989,

prin natura sa și prin măsurile dispuse și cuprinse și în anexe nu constituie

un act de expropriere, în actul normativ prevăzându-se în mod expres că

reglementarea situației juridice a terenurilor ocupate se va face odată cu

prezentarea la aprobare a proiectului de execuție, fapt care nu s-a mai

realizat.

Potrivit prevederilor

Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii se derulează în trei etape,

reglementate distinct: a) stabilirea utilității publice și declararea ei; b)

măsuri pregătitoare exproprierii (faza administrativă) și c) exproprierea și

stabilirea despăgubirilor.

Legea nr. 33/1994, în

art. 21 alin. (2) precizează că tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru

a se pronunța cu privire la expropriere.

Este o prevedere

legală de strictă interpretare, restrictivă, și care nu este susceptibilă de

vreun alt înțeles.

Aceasta nu înseamnă

însă, că prin această dispoziție legală, s-ar limita liberul acces al

expropriatului la justiție, deoarece în etapa a doua a procedurii, principul

constituțional al liberului acces la justiție are deplină aplicabilitate.

În această fază

hotărârea comisiei de propunere de acordare de despăgubiri sau refuzul comisiei

de a emite hotărâre pentru despăgubiri după ce a notificat persoana expropriată,

sunt supuse căii de atac în justiție, care poate fi promovată de partea

interesată (deci inclusiv de proprietarul expropriat) iar în etapa finală a

procedurii – verificarea condițiilor cerute de lege pentru expropriere privind

utilitatea publică și stabilirea despăgubirilor – accesul la justiție este

asigurat pentru toți cei interesați.

În raport de obiectul

și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum și de existența

unei oferte de despăgubiri, pârâta nu mai putea pune în discuție îndreptățirea

reclamantei de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii exproprierii,

reținerea instanței de apel privind inexistența dreptului de proprietate al

reclamantei la momentul exproprierii fiind greșită.

Deși instanța de apel

a reținut că litigiul are ca obiect stabilirea despăgubirilor, a procedat cu

depășirea limitelor judecății la analizarea titlului de proprietate al

reclamantei fără a avea în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din

această lege specială, care fac distincție între situația în care părțile se

învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia

act de această învoială, și situația în care părțile se învoiesc numai asupra

exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenția instanței

numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirii (cerere care nu

poate fi considerată prematură sau inadmisibilă, întrucât, așa cum corect a

reținut și instanța de apel, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot

fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în

condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate

publică), în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de

expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acțiuni, fazele

premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea

documentației de expropriere de către expropriator, formularea ofertelor de

despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care și

reclamanta din prezenta cauză).

În limitele sesizării,

instanța nu avea a se pronunța decât cu privire la cuantumul despăgubirii,

nefiind învestită cu nicio cerere din partea expropriatorului care să pună în

discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin

care reclamanta din prezenta cauză a fost recunoscută ca fiind persoană

îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în

lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care

expropriatorul a făcut-o acestora.

Respingerea acțiunii

formulate de reclamantă cu motivarea că nu are calitatea de proprietar deci nu

pot obține despăgubiri în procedura de expropriere declanșată, îi creează acesteia

o situație mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat

cererea de chemare în judecată. Altfel spus, dacă reclamanta nu ar fi contestat

cuantumul despăgubirilor, ar fi obținut de la expropriator despăgubirile pe

care acesta le-a oferit, recunoscându-i calitatea de persoană îndreptățită. Or,

în cadrul propriului demers judiciar, inițiat de reclamantă în vederea

majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obține exonerarea

de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenței unei oferte de

despăgubire.

Oferta de

despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate al

reclamanților, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică

de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de

despăgubire, protejată de art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul

aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza

posibilității reclamantei de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr.

18/1991 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea

că aceasta a formulat și cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în

temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face

dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi

(restituirea în natură nefiind posibila față de împrejurarea că terenul este

ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuție

problema unei duble reparații,

Față de argumentul

anterior, referitor la limitele învestirii primei instanțe, Înalta Curte nu va

examina critica referitoare la incidența principiului efectului constitutiv al

înscrierii în cartea funciară și nici pe cea privind incidența dispozițiilor

din Legea nr. 18/1990, acestea fiind aspecte care vizează problema dreptului de

proprietate și calitatea reclamantei de moștenitoare a proprietarilor tabulari,

recunoscute și tranșate de expropriator în fazele prealabile ale procedurii de

expropriere.

Având în vedere că

hotărârea instanței de apel cu privire la apelul pârâtei SC H. SA a fost dată

cu aplicarea greșită a prevederilor legale, acțiunea reclamantei fiind respinsă

în mod greșit pentru lipsa calității de proprietară a terenului fără a se

examina criticile apelantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de

prima instanță, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., se va

casa, în parte, decizia recurată, cu trimiterea spre rejudecare la aceeași

instanță.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, aceasta arată că nu

este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002,

ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate

este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri societății,

în vederea realizării unei activități de interes național. Se mai susține că

instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la

motivele invocate de societate în susținerea excepției lipsei calității sale

procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce ar atrage

incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor

la aceste critici, Înalta Curte reține că lipsa unor considerente ale instanței

de apel cu privire la această excepț