ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4581/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3954/97 din 21 iulie 2010, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin SC H. București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că, în calitate de persoană expropriată, a consimțit la preluarea proprietății sale imobiliare de către pârât, prin expropriere, în vederea realizării obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, obiectiv declarat de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002. De asemenea, reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumelor de 470.000 lei, reprezentând contravaloarea terenurilor (8,3 euro/mp.) și 450.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestora pe ultimii 18 de ani, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, fiind desemnat, ca expropriator, Statul Roman prin SC H. București. A arătat că anterior acestei hotărâri de guvern, expropriatorul desemnat, a preluat terenurile în litigiu, executând în perioada 1990-1991 amenajările necesare, acoperindu-le cu apele lacului de acumulare. Terenurile proprietatea sa, dobândite prin moștenire legală, au fost preluate fără plata de despăgubiri, cu eludarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

A mai arătat reclamanta că, deși expropriatorul avea obligația să sesizeze tribunalul pentru a se pronunța asupra exproprierii, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, acesta a preluat terenurile și a efectuat amenajarea hidroenergetică dar refuză să sesizeze instanța de judecată și să achite despăgubirile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, privând-o de folosința terenurilor respective de aproximativ 18 de ani. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și următoarele din Legea nr. 33/1994.

Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale „H.” SA București, a depus întâmpinare, prin care a invocat: 1) excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, 2) excepția prematurității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, 3) excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care conferă calitate procesuală doar expropriatorului (în cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare la propunerea de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă) și 4) excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G. nr. 392/2002 prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A susținut SC „H.” SA București că acordarea de despăgubiri pentru o perioadă anterioară H.G. nr. 392/2002 este nelegală, ca și obligarea sa la plata de despăgubiri pentru perioada anterioară înființării sale ca subiect de drept conform H.G. nr. 627/2000; sub aspectul valorii despăgubirilor pretinse, s-a arătat că, în lipsa menționării criteriilor pe care se întemeiază stabilirea cuantumului, acestea au caracter arbitrar. La același termen de judecată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiției, precum și aceea de „singur organism” îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil și, deci, singurul având obligația de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 și, respectiv, ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care, prin actul normativ emis de guvern, pârâta a fost desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes național; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, susținând că are atribuțiile de reprezentare conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009. În ședința publică din 15 iunie 2010, prima instanță a unit cu fondul, în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins celelalte excepții invocate de pârât în apărare; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție. Prin sentința civilă nr. 404 din 14 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H. SA” București din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N.S., împotriva pârâtului Statul Roman, prin SC H. SA București, și, în consecință, s-a constatat că reclamanta, în calitate de persoană expropriată, a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 391/2002, a suprafeței de 12.971 mp. teren echivalat integral ca arabil, situat pe raza localității Sântămărie Orlea, astfel cum a fost identificată prin raportul de evaluare întocmit de comisia de evaluare formată din experții judiciari C.I., S.M. și O.E. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 330.760 lei, reprezentând valoarea terenurilor expropriate, și suma de 118.619 lei, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru lipsa folosului agricol de pe terenuri, pe perioada 2002-2010, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, în subordinea M.I.R. În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit, la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.

Prin intermediul acestei comisii, înființate în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate în vederea despăgubirii lor pentru terenurile care au fost preluate încă din anul 1990, între care și terenurile care au aparținut antecesorilor reclamantei, conform notificărilor transmise prin B.E.J. O.O. din Hațeg. Reclamanta, deși a fost de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat, stabilită la prețul de piață, plus valoarea prejudiciului creat, care, în cauză, reprezintă folosul agricol pierdut. Art. 44 alin. (4) din Constituția României, consacră imperativul și totodată garanția constituțională a proprietății particulare potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Principiul constituțional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică care, reglementând cadrul general și procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă și prealabilă, iar în ipoteza în care părțile nu ajung la un acord de voință, preluarea proprietății să se realizeze prin instanță, pe baza unei hotărâri judecătorești. În cauză este cert că mecanismul exproprierii amiabile nu a funcționat între părți, astfel că instanța a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994. Prin lucrarea de evaluare întocmită de comisia formată din experții judiciari C.I., S.M. și O.E., au fost identificate terenurile expropriate reclamantei, ca descendentă a proprietarului tabular, J.I.

, stabilindu-se, prin echivalarea întregii suprafețe de teren ca arabilă (estimată la 25,5 lei/mp), o suprafață de 12.971 mp., în valoare de 330.760 lei, În ce privește despăgubirile reprezentând folosul agricol de tras, reținând concluziile experților judiciari, care au arătat că, având în vedere categoria de folosință a terenului (arabil) și faptul că în zonă nu se practică culturi de legume și zarzavaturi pe arii extinse, culturile de bază sunt porumbul și cartoful, prima instanță a apreciat că suma de 10.217 lei/an/ha., este rezonabilă și poate compensa, în mod echitabil, prejudiciul ce a fost creat reclamantei. Tribunalul a apreciat că despăgubirile se justifică doar de la momentul declarării utilității publice a lucrării de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, respectiv de la data publicării H.G.

nr. 392/2002, act ce constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-qua-non a demarării procedurilor de expropriere și legitimează preluarea imobilelor în acest mod, pentru scopul realizării investiției de interes public național.

În consecință, având în vedere dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994, inclusiv ale art. 26 - 27 alin. (2), precum și situația concretă a terenurilor, categoria de folosință a acestora, zona în care se află acestea și culturile de bază care sunt porumbul și cartoful, situația pieței imobiliare caracterizată prin scăderea tranzacțiilor și a valorii imobilelor, ceea ce justifică prețul mai mic stabilit de comisia de evaluare, față de alte determinări valorice ale terenurilor expropriate în zonă, fluctuația cursului valutar, și, în fine, metodele abordate de experții evaluatori desemnați în cauză, tribunalul a constatat că reclamanta, având calitatea de expropriată, pentru cauza de utilitate publică, declarată de Guvernul României prin H.G.

nr. 392/2002, a consimțit să-i fie preluate, prin expropriere, terenul arabil în suprafață de 12.971 mp. situat pe raza comunei Sîntămărie Orlea, astfel cum a fost identificat și estimat valoric de comisia de evaluare compusă din experții judiciari C.I., S.M. și O.E. Totodată, a fost obligată Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H. SA” București, în calitate de reprezentant al Statului Român, ca, în calitate de expropriator, să achite reclamanților suma de 330.760 lei reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 118.619 lei reprezentând folosul de tras pe perioada 2002-2010. Excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, a fost respinsă, în considerarea principiului instituit de 44 din Constituția României, preluat și de art. 1 din Legea nr. 33/1994.

A reținut tribunalul că în art. 3, 4 și respectiv 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, au fost prevăzute, în mod expres, dreptul, dar și obligația expropriatorului de a sesiza instanța de judecată ori de câte ori nu există consimțământul sau acordul persoanelor expropriate, în ceea ce privește modalitatea de transfer a dreptului de proprietate ori asupra cuantumului sau naturii despăgubirilor. Însă, în cauza de față, văzând că preluarea terenurilor reclamantei s-a făcut efectiv chiar înainte de declararea oficială a utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, conform H.G.

nr. 392/2002, acestea fiind încorporate lacului de acumulare și utilizate potrivit scopului exproprierii, fără ca proprietarul să fie despăgubit în natură sau în echivalent cu toate insistențele acestuia, pârâta tergiversând nejustificat atât sesizarea instanței cât și o propunere de despăgubiri corectă și adecvată, instanța a respins excepția invocată de pârât, în considerarea respectării dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum este garantat de Constituția României și de Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și al dreptului de acces la justiție. S-a avut în vedere dispoziția expresă prevăzută de art. 30 din Legea nr. 33/1994, astfel că instanța a stabilit un termen de plată pentru achitarea despăgubirilor, de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Văzând și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei, reprezentând onorariu avocat (3000 lei) și onorariu expertiză (2.000 lei). Împotriva acestei sentințe a declarat apel Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței apelate iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea apelului, pârâta a susținut că din actele depuse la dosar, nu rezultă că antecesorii reclamantei ar fi sesizat Primăria Comunei Sântămărie Orlea, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în ceea ce privește terenul în litigiu.

Nu s-a făcut dovada nici a demersurilor întreprinse în temeiul Legii nr. 10/2001 sau a afectării terenurilor care fac obiectul prezentului dosar de obiectivul „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”. De altfel, reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002, când a aflat de expropriere, deși a fost notificată în vederea despăgubirii. Față de susținerile reclamantei, cum că terenurile au fost preluate în anii 1991 – 1992, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994 dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991, se impunea a analiza, dacă, în ce modalitate și când a avut loc pretinsa deposedare, pentru a se dovedi inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 33/1994, și în consecință inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.

Măsurile pentru realizarea acestui tip de investiție au fost aprobate prin Anexa nr. 2 la D. 40/1989 al Consiliului de Stat al R. S. România, beneficiarul investiției fiind fosta întreprindere Electrocentrale Hațeg, din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În acest context se impunea admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994. În ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, a solicitat a se constata că dacă acțiunea este întemeiată pe Legea nr. 33/1994, nu a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie în această materie. Tot față de această excepție, a invocat nedovedirea existenței și nefinalizării procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

Reclamanta trebuia sancționată cu respingerea acțiunii, ca prematur introdusă, câtă vreme nu a făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei pârâte, sub aspectul plății despăgubirilor cerute, apelanta a invocat H.G. nr. 392/2002, care a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA, însă expropriatorul este Statul Român, obiectivul fiind declarat de interes național. SC H. SA este un interpus, însă nu are decât un drept de administrare, acționând pentru Statul Român, de aceea Statul Român, ca unic beneficiar al investiției, trebuie să suporte despăgubirile datorate proprietarilor.

A precizat că societatea nu primește bani de la bugetul public ci se autogestionează. Mai mult, apelanta a invocat faptul că a încheiat cu Ministerul Economiei și Comerțului, un contract de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, nr. 171 din 27 decembrie 2004, prin care această societate preia în concesiune, bunurile proprietate publică a statului în domeniul producerii energiei electrice în centrale, hidroelectrice și terenurile pe care acestea sunt exploatate, în scopul exploatării reabilitării, retehnologizării și construirii de noi amenajări hidro – energetice, conform programelor de investiție. Față de aceste argumente, apelanta a arătat că sarcina achitării acestor despăgubiri către reclamantă revine Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, trebuia analizată prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă în acțiune, respectiv Legea nr. 33/1994, și a lipsei actelor de stare civilă care să facă dovada calității sale de moștenitor a pretinșilor proprietari de terenuri care fac obiectul prezentului dosar. Față de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, calitate procesuală activă în cadrul proceselor de expropriere o are doar expropriatorul, astfel încât trebuia respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, invocând, în primul rând, faptul că intimata reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil asupra terenului.

Din actele depuse rezultă că nu este deschisă succesiunea decât pentru bunurile mobile care au aparținut antecesorilor reclamantei, iar în certificatul de moștenitor nu se face referire la nici un bun imobil. Apelanta a afirmat că a întreprins demersurile care se impuneau față de declararea de utilitate publică a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria” și a demarat procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri, însă reclamanta nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț, ceea ce înseamnă o acceptare tacită a ofertei. A arătat că în mod greșit instanța de fond a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, câtă vreme pârâta l-a criticat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă, intimata D.G.F.P. Hunedoara pentru Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de SC H. SA, susținând, în esență, că prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002 s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, astfel că nu Ministerul Finanțelor Publice este cel care trebuie să-i despăgubească pe foștii proprietari ai terenurilor. În acest context, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză și reprezintă statul atunci când acesta nu este reprezentat de un alt organ. Reclamanta intimată N.S.

a depus concluzii scrise, solicitând respingerea apelului și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. Referitor la excepția inadmisibilității a susținut că a făcut dovada că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, având în vedere că aceste terenuri au fost cuprinse în perimetrul CAP. Din adeverințele eliberate de Comisia Locală a rezultat că pentru terenurile aflate sub apă și care fac obiectul prezentului dosar, cererea a fost respinsă, cu indicația de a urma căile prevăzute de Legea nr. 33/1994. Dovada afectării terenurilor care fac obiectul litigiului, de către lacul de acumulare, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Nu se poate invoca pasivitatea reclamantei, în condițiile în care a depus la sediul pârâtei toate actele necesare în vederea efectuării plăților. A considerat nereală susținerea potrivit căreia terenurile ar fi fost expropriate prin D. 40/1989, 278/1976 și 66/1984. Astfel, D. nr. 66/1984 se referă la lucrările de extindere a balastierei Strei, de realizare a unei construcții și consolidări la podul rutier din zona Sântămărie Orlea, însă pe alte terenuri decât cele în litigiu. Prin D. 40/1989 s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, iar ocuparea terenurilor s-a menționat că se va face eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al jud. Hunedoara, sau prin Ordinul Ministerului Agriculturii.

Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă urmau a se ocupa cu acordul deținătorilor. D. 278/1976 se referă la Balastiera Strei și nu la lacul de acumulare. Intimata susține că doar D. 40/1989 s-a referit la terenurile din litigiu, însă procedura de transfer a dreptului de proprietate nu a mai avut loc, datorită Revoluției din 1989. De aceea, exproprierea s-a întemeiat pe Legea nr. 33/1994 și pe baza acestei legi a fost emisă H.G. nr. 392/2002. Excepția prematurității formulării acțiunii în mod legal a fost respinsă de instanța de fond și nu există o dispoziție legală care să prevadă necesitatea unei proceduri prealabile în această materie. Nu există nicio dovadă că apelanta ar fi notificat-o în vreun fel reclamanta, astfel că nu avea obligația de a formula întâmpinare.

În mod legal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, este adevărat că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, această calitate o are expropriatorul, însă acțiunea de față are ca obiect constatarea existenței faptice a exproprierii și stabilirea de despăgubiri conform art. 24 din Legea nr. 33/1994. Cât privește titlul de proprietate: din extrasele CF depuse la dosar, rezultă că antecesorii reclamantei au fost proprietarii terenurilor în litigiu, iar vechimea înscrierii dreptului de proprietate nu are relevanță juridică, cât timp extrasele sunt eliberate în preajma introducerii acțiunii și nu există înscrieri pe numele altor persoane (CAP sau Statul Român).

Fiind regim de carte funciară, dreptul de proprietate aparține proprietarului tabular și este un drept imprescriptibil. Potrivit art. 27 din Legea nr. 7/1996 dreptul de proprietate este opozabil față de părți, fără înscrierea în cartea funciară, atunci când provine din succesiuni. Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor și nu este necesar să fie inserate toate bunurile defunctului. Lucrările de amenajare hidroelectrică au început în anul 1990, după desființarea CAP-ului, și au fost finalizate în anul 2005, astfel că la data desființării CAP-ului nu erau începute aceste lucrări de amenajare și nu a avut loc transferul dreptului de proprietate către Statul Român. În ceea ce privește raportul de expertiză, experții au stabilit mai multe variante iar instanța a ales-o pe cea mai puțin costisitoare pentru pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 56 din 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I civilă a admis apelul declarat de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA București, pentru pârâtul Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 404 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 3954/97/2010 și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta N.S. împotriva pârâtului Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA București. Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție formulată de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice SC H. SA București împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice București.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele: Sub aspectul calității procesuale active reclamanta a arătat că nu are alte înscrisuri decât cele depuse la dosar. În dosarul de fond se găsește certificatul de moștenitor din 04 februarie 2011 din care rezultă că N.S. este moștenitoare în calitate de fiică cu o cotă de 1/1 parte, după def. J.R. și J.N., decedați la data de 30 octombrie 1983, respectiv la 04 martie 1989, însă acest certificat de moștenitor nu face nicio dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu. Mențiunile referitoare la succesiuni sunt confirmate și de actele de stare civilă depuse la dosar.

Conform extraselor de carte funciară de la filele 5 și următoarele, din același dosar, imobilele asupra cărora reclamanta pretinde că are un drept de proprietate sunt înscrise în CF 857, 233, 1004, 97, 711, 734 Subcetate, 947 Subcetate, însă în toate aceste cărți funciare, înscrierile din partea a II-a privitoare la proprietate sunt făcute în perioada anilor 1908- 1941, unele dintre imobile fiind în coproprietatea părinților reclamantei cu alte persoane care nu sunt părți în proces. Reclamanta se pretinde moștenitoare a proprietarilor de carte funciară, ceea ce pârâta nu a contestat, însă problema care se pune este aceea a masei succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncți la data decesului.

Astfel, este necontestat că întreaga zonă a fost zonă cooperativizată, așa cum susține chiar reclamanta și aceasta a formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel că pentru terenurile neocupate de lucrarea CHE Subcetate, a fost eliberat titlu de proprietate, iar pentru cele ocupate de lucrare nu au fost emise asemenea acte. Aceste împrejurări sunt confirmate și prin adresa nr. 2127 din 06 iulie 2010 emisă de Primăria comunei Sântămăria Orlea. Prin urmare, terenurile care au aparținut antecesorilor reclamantei au fost cooperativizate, fiind preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor Cooperative Agricole de Producție, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991.

Dreptul de proprietate al acestor antecesori s-a stins prin cooperativizare și a renăscut în baza legilor fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate și asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamanta nu poate justifica nici un drept întrucât ele nu se găseau în patrimoniul antecesorilor lor la data decesului. Nici reclamanta și nici antecesorii acesteia după anul 1990 nu au avut niciodată posesia asupra terenurilor în litigiu și nici proprietatea, terenurilor respective fiindu-le schimbată destinația încă înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente întrucât erau ocupate de lacuri de acumulare.

Ținând seama de faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, și nu poate invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu l-a avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupă un teren, care la momentul începerii lucrărilor, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, și nu proprietatea persoanelor fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamantei. Chiar dacă antecesorii reclamantei erau proprietari, acest aspect nu are relevanță față de faptul că s-a schimbat regimul juridic al proprietății. Dacă cooperativizarea este lipsită de relevanță juridică sub aspectul dreptului de proprietate, legile de reconstituire a dreptului de proprietate, în speță, Legea nr. 18/1991 este lipsită de obiect.

Altfel spus, înscrierea în cartea funciară are efect pentru stabilirea vechiului amplasament al terenului, dar nu face dovada proprietății în zonele cooperativizate, după 1990. Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. În același sens sunt și prevederile art. 44 din Constituția României care garantează dreptul de proprietate privată, alin. (3) prevăzând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Toate aceste dispoziții legale pleacă de la situația premisă, aceea a existenței și dovedirii dreptului de proprietate, numai că, în speță reclamantei nu i se poate recunoaște existența unui drept de proprietate, în patrimoniul său sau al antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă.

Mai mult, nu se poate recunoaște un drept de proprietate nici prin prisma principiului stabilit de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât protecția oferită de acesta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și nu garantează dreptul de a le dobândi, nu acordă dreptul de a accede la proprietate. Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care de mult timp este imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Aceste dispoziții ale Legii nr. 33/1994, nu sunt aplicabile în cauză pentru că ocuparea terenurilor a început înainte de anul 1990, iar legea civilă nu retroactivează.

În caz contrar s-ar ajunge la situația de a aplica o normă de drept unei situații născute înainte de intrarea sa în vigoare. Nu trebuie ignorat faptul că reclamanta cunoaște situația terenurilor, știe că acestea au fost cooperativizate, motiv pentru care a și efectuat demersuri în baza Legii speciale nr. 18/1991, în sensul de a obține titluri de proprietate cu privire la terenurile neocupate de lacul de acumulare.

Cu privire însă la terenul ocupat de lac este de precizat că în speță este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, pe care se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere de dezvoltare-explorare sau exploatare, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În situația în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii. Așadar, reclamanta avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, și de a obține suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziția comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obține despăgubiri în baza acestor legi speciale de reparație. Faptul că terenurile sunt ocupate de lacul de acumulare Strei este probat în cauză prin raportul de expertiză efectuat, astfel că apărarea principală în acest sens a pârâtei apelante a fost înlăturată.

În subsidiar, această ocupare a avut loc începând cu anul 1989, terenurile fiind expropriate în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, de atunci Statul Român făcând demersuri legale necesare, care s-au materializat în emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care a fost declarată de utilitate publică de interes național lucrarea "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria". Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producția agricolă și ocuparea a 685 ha, și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție.

Acest act este cel prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție, terenul intrând în proprietatea statului. Din acest moment nu s-au mai operat transformări în ceea ce privește deținătorul proprietății. Prin urmare, instanța de apel a apreciat fondat apelul pârâtei, sentința fiind schimbată, în parte, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. A reținut instanța de apel că, deși apelanta a apreciat că lipsa calității de proprietar a reclamantei este o apărare de fond, de fapt, aceasta reprezintă o apărare pe excepție, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, astfel cum rezultă și din motivarea acestui motiv de apel.

În mod corect a reținut instanța de fond că, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, în toate cazurile de expropriere pentru cauză de utilitate publică de interes național, calitatea de expropriator o are Statul Român prin organismele desemnate de Guvern, or în speță calitatea de expropriator este desemnată chiar prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002, ca aparținând Statului Român prin SC H. SA. Excepția de prematuritate a acțiunii, față de art. 21 invocat de pârât, nu a fost reținută de instanța de apel care a arătat că, așa cum corect a motivat tribunalul, acest articol se referă la cazurile în care tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, or în cazul de față instanța a fost sesizată de reclamantă în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru terenurile asupra cărora se pretinde a fi proprietară, neputându-i-se impune acesteia să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de apelanta pârâtă SC H. SA, curtea de apel a reținut că a fost în mod corect respinsă, față de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 în care se stabilește expres că expropriator este Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta N.S., pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor de recurs a arătat că în mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, motivat de faptul că ocuparea terenurilor a avut loc anterior publicării acestui act normativ. La data preluării terenurilor de către C.A.P. erau în vigoare dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, în cartea funciară nu s-a intabulat niciodată dreptul de proprietate al C.A.P.-ului sau al Statului Român iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorilor săi cu certificatul de moștenitor. Prin chiar motivele de apel, pârâta a arătat că, urmare a H.G. nr. 392/2002, a notificat proprietarii de carte funciară în vederea acordării de despăgubiri dar reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002. Or, raportat la această susținere a pârâtei, excepția inadmisibilității acțiunii fondate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, nu este întemeiată.

Decretul nr. 40/1989 nu reprezintă actul de expropriere ci actul prin care s-a aprobat o investiție viitoare și nu conține „anexe” privind preluarea efectivă a terenurilor, identificarea lor, măsurarea, acordul proprietarilor, etc. Notificarea, de către pârâtă, a proprietarilor de carte funciară, în temeiul H.G. nr. 392/2002, reprezintă o recunoaștere a calității lor de persoane îndreptățite la despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994. Nu are relevanță că reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, atâta timp cât este incidentă procedura legii speciale reglementată de Legea nr. 33/1994, declanșată de către pârâtă prin notificarea reclamantei și propunerea de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește reținerea inexistenței calității procesuale active a reclamantei s-a arătat că prin admiterea acestei excepții instanța i-a creat reclamantei o situație mai grea decât cea în care nu ar fi promovat acțiunea care face obiectul prezentei judecăți, întrucât anterior, pârâta a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri. Pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, prematuritatea și lipsa calității procesuale pasive. S-a susținut că în raport de momentul preluării terenurilor, care este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, acțiunea fondată pe dispozițiile acestei legi este inadmisibilă, având în vedere și principiul constituțional al neretroactivității legii.

Terenul care a aparținut autorilor reclamantei a fost cooperativizat și a fost preluat de la C.A.P. în baza Decretului nr. 40/1989, în anexa 2 fiind evidențiată preluarea suprafeței de 685 ha, astfel că la data preluării reclamanta nu era proprietara terenului, condiție esențială impusă și de Legea nr. 33/1994. Mai mult, în cauză, raportat la destinația terenului, erau incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamanta fiind îndreptățită a obține teren în compensare sau despăgubiri în temeiul acestei legi, demers judiciar pe care nu l-a promovat. Instanța de apel, deși a reținut criticile aduse în susținerea inadmisibilității acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994, nu s-a pronunțat pe această excepție, deși a reținut că dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză, pentru că ocuparea terenurilor a început înainte de 1990 iar legea civilă nu retroactivează.

S-a susținut că în mod nelegal instanța a respins excepția prematurității acțiunii, în condițiile în care s-a făcut dovada că nu a fost finalizată procedura prealabilă, impusă de legea specială nr. 33/1994, și că totodată nu a fost finalizată nici procedura Legii nr. 18/1991. În contextul în care instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994 și că reclamanta avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale în materia fondului funciar este evident că excepția prematurității este fondată. În susținerea excepție lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că nu este proprietara investiției, iar în această calitate nu poate fi obligată la plata despăgubirilor, investiția aparținând domeniului public al Statului Român, o eventuală obligație de plată revenind Ministerului Finanțelor Publice, care a și fost chemat în garanție.

Deși această critică privind lipsa calității procesuale pasive a fost invocată prin motivele de apel, instanța nu s-a pronunțat motivat. Reclamanta N.S. a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că în mod nelegal instanța a reținut că nu a făcut dovada calității procesuale active, din perspectiva dreptului de a sesiza instanța cu o acțiune fondată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, și dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate, raportat la data exproprierii. A susținut reclamanta că în raport de data preluării faptice a terenului, de data actului de expropriere, precum și de existența ofertei de despăgubiri, acțiunea este admisibilă, justificând calitatea procesuală activă.

Dreptul de acces la justiție este garantat de Constituția României iar pârâta, deși a preluat bunul și a executat lucrarea de utilitate publică și chiar a inițiat procedura Legii nr. 33/1994, prin notificarea în vederea acordării de despăgubiri, a refuzat plata acestora, astfel că justifică drept și interes în promovarea acțiunii. Dreptul său de proprietate asupra terenurilor rezultă din evidențele de carte funciară ale autorilor săi, iar Statul Român nu a avut înscris un asemenea drept; faptul că autorii săi au avut doar o cotă-parte nu are relevanță, întrucât a cerut despăgubiri doar pentru cota-parte aparținând autorilor săi. Terenurile au fost preluate în fapt în anii 1990-1991 iar reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, nu a fost posibilă tocmai din cauza acestei preluări, înseși comisia de fond funciar îndrumând-o să acționeze conform Legii nr. 33/1994.

Existența Legii nr. 18/1991 i-a conferit o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, ceea ce constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 întrucât aceste terenuri nu au trecut în proprietatea statului anterior anului 1989. Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, urmând ca terenurile să se ocupe cu acordul deținătorilor acestor terenuri, acte administrative care nu s-au mai realizat. Faptul că înainte de 1989 nu a avut loc exproprierea acestor terenuri rezultă din emiterea H.G.

nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a acestei lucrări și s-a dispus exproprierea, astfel că devin incidente pe deplin dispozițiile Legii nr. 33/1994. Prin H.G. nr. 958/2004 s-a constituit comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere iar pârâta a procedat la notificarea proprietarilor tabulari, oferind și o sumă pentru terenul expropriat. Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente comune, ce impun casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Acțiunea prezentă a fost formulată de reclamantă ca o acțiune de stabilire a despăgubirilor, în cadrul unei proceduri de expropriere declarată de Statul Român, reprezentat de pârâta din prezenta cauză.

Existența procedurii de expropriere este dovedită cu H.G. nr. 392/2002 și H.G. nr. 958 din 15 iunie 2004, precum și cu notificările adresate de către expropriator către proprietarii tabulari ai suprafețelor de teren printre care și autorii reclamantei și prin care li s-au propus diverse sume drept despăgubire pentru suprafețele de teren expropriate. În raport de data declarării de utilitate publică a lucrării și dispoziția de expropriere din anul 2002, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994. Decretul nr. 40/1989, prin natura sa și prin măsurile dispuse și cuprinse și în anexe nu constituie un act de expropriere, în actul normativ prevăzându-se în mod expres că reglementarea situației juridice a terenurilor ocupate se va face odată cu prezentarea la aprobare a proiectului de execuție, fapt care nu s-a mai realizat.

Potrivit prevederilor Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct: a) stabilirea utilității publice și declararea ei; b) măsuri pregătitoare exproprierii (faza administrativă) și c) exproprierea și stabilirea despăgubirilor. Legea nr. 33/1994, în art. 21 alin. (2) precizează că tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere. Este o prevedere legală de strictă interpretare, restrictivă, și care nu este susceptibilă de vreun alt înțeles. Aceasta nu înseamnă însă, că prin această dispoziție legală, s-ar limita liberul acces al expropriatului la justiție, deoarece în etapa a doua a procedurii, principul constituțional al liberului acces la justiție are deplină aplicabilitate.

În această fază hotărârea comisiei de propunere de acordare de despăgubiri sau refuzul comisiei de a emite hotărâre pentru despăgubiri după ce a notificat persoana expropriată, sunt supuse căii de atac în justiție, care poate fi promovată de partea interesată (deci inclusiv de proprietarul expropriat) iar în etapa finală a procedurii – verificarea condițiilor cerute de lege pentru expropriere privind utilitatea publică și stabilirea despăgubirilor – accesul la justiție este asigurat pentru toți cei interesați. În raport de obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum și de existența unei oferte de despăgubiri, pârâta nu mai putea pune în discuție îndreptățirea reclamantei de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii exproprierii, reținerea instanței de apel privind inexistența dreptului de proprietate al reclamantei la momentul exproprierii fiind greșită.

Deși instanța de apel a reținut că litigiul are ca obiect stabilirea despăgubirilor, a procedat cu depășirea limitelor judecății la analizarea titlului de proprietate al reclamantei fără a avea în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din această lege specială, care fac distincție între situația în care părțile se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia act de această învoială, și situația în care părțile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenția instanței numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.

Instanța a fost învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirii (cerere care nu poate fi considerată prematură sau inadmisibilă, întrucât, așa cum corect a reținut și instanța de apel, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică), în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acțiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea documentației de expropriere de către expropriator, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care și reclamanta din prezenta cauză).

În limitele sesizării, instanța nu avea a se pronunța decât cu privire la cuantumul despăgubirii, nefiind învestită cu nicio cerere din partea expropriatorului care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care reclamanta din prezenta cauză a fost recunoscută ca fiind persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acestora. Respingerea acțiunii formulate de reclamantă cu motivarea că nu are calitatea de proprietar deci nu pot obține despăgubiri în procedura de expropriere declanșată, îi creează acesteia o situație mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată.

Altfel spus, dacă reclamanta nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi obținut de la expropriator despăgubirile pe care acesta le-a oferit, recunoscându-i calitatea de persoană îndreptățită. Or, în cadrul propriului demers judiciar, inițiat de reclamantă în vederea majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obține exonerarea de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenței unei oferte de despăgubire. Oferta de despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilității reclamantei de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea că aceasta a formulat și cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibila față de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuție problema unei duble reparații, Față de argumentul anterior, referitor la limitele învestirii primei instanțe, Înalta Curte nu va examina critica referitoare la incidența principiului efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară și nici pe cea privind incidența dispozițiilor din Legea nr. 18/1990, acestea fiind aspecte care vizează problema dreptului de proprietate și calitatea reclamantei de moștenitoare a proprietarilor tabulari, recunoscute și tranșate de expropriator în fazele prealabile ale procedurii de expropriere.

Având în vedere că hotărârea instanței de apel cu privire la apelul pârâtei SC H. SA a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale, acțiunea reclamantei fiind respinsă în mod greșit pentru lipsa calității de proprietară a terenului fără a se examina criticile apelantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., se va casa, în parte, decizia recurată, cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, aceasta arată că nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri societății, în vederea realizării unei activități de interes național.

Se mai susține că instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de societate în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce ar atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la aceste critici, Înalta Curte reține că lipsa unor considerente ale instanței de apel cu privire la această excepț