ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1221/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1221/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de fața, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată Ia 1 aprilie 2010 pe rolul

Tribunalului Hunedoara, reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta SC H. SA, în calitate de expropriator, să se constate dreptul de

proprietate al acesteia asupra suprafețelor de teren individualizate în C.F.

Subcetate, ocupate abuziv și expropriate pentru cauză de utilitate publică

declarată prin H.G. nr. 392/2002; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri

aferente terenului ocupat, compusă din valoarea reală a terenului afectat de

lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, în suprafață de

aproximativ 17.900 mp, la un preț de 9 euro/mp, echivalent în lei la data

plății efective și din prejudiciul suferit prin lipsa de folosință a terenului

în perioada 1990-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care

s-ar fi putut obține pe acest teren, potrivit naturii și destinației acestuia,

menționat în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că

este succesoarea soțului său defunct B.A., conform certificatului de moștenitor

din 1998, care, la rândul său, a fost succesorul tatălui său, B.I. (J.I.),

proprietar tabular al suprafețelor de teren mai sus menționate.

În cursul anului 1990, Statul Român,

prin SC H. SA a ocupat o parcelă de teren în suprafață de 17.900 mp, pe care a

efectuat lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, care ulterior a

fost acoperită de apele lacului de acumulare.

Prin H.G. nr. 392/2002 a fost

declarată de utilitate publică de interes național amenajarea hidroenergetică a

râului Strei, pe sectorul Subcetate Simeria, calitatea de expropriator

aparținând Statului Român, prin S.C.

S.A., iar, ulterior, prin H.G. nr.

968/2004 a fost stabilită comisia însărcinată cu demararea procedurii de

expropriere și stabilirea despăgubirilor, conform Legii nr. 33/1994.

Deși expropriatorul a preluat și

folosit terenurile proprietatea reclamantei încă din anul 2004, aceasta nu a

primit justa și prealabila despăgubire ta care era îndreptățită potrivit legii.

SC H. SA a chemat în garanție M.F.P.,

persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.

Cererea de chemare în judecată a fost

precizată la data de 28 martie 2012, reclamanta susținând că nu înțelege să

dezbată în prezentul litigiu aspectele referitoare Sa succesiunea numitelor I.G.

și B.C., coproprietare ale terenului înscris în C.F. Subcetate și, respectiv,

și a cuvenitelor despăgubiri rezultate din exproprierea acestor imobile.

Acțiunea civilă a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 44 alin. (4) din Constituția României și art. 1, 3, 4, 21, 25

și 30 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 517 din 12 decembrie

2012 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., invocată de acesta

și excepția prescripției dreptului material la acțiunea promovată de reclamantă

cu privire la folosul de tras, solicitat pentru perioada cuprinsă între anii

1990-2001; a fost respinsă excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei; a fost. admisă, în parte, acțiunea

civilă precizată, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană

expropriată cu privire la terenul agricol în suprafață de 17.321 mp,

identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit în cauză; a

fost obligat pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, să plătească reclamantei suma

de 322.348,16 lei, eu titlul de despăgubiri, din care 244.377 lei reprezentând

contravaloarea terenului, iar 77.971,16 lei constând în folosul de tras, pe

perioada cuprinsă între anii 2002-2010, precum și suma de 4,000 Seî, cheltuieli

de judecată; a fost respinsă, în rest, acțiunea și a fost respinsă cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, în

contradictoriu cu M.F.P.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținui că excepția iipsei calității procesuale active a chematului în garanție

M.F.P. este întemeiată, întrucât, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de

garanție instituită în sarcina acestuia față de reprezentanta Statului Român, SC

H. SA, care se află în subordinea M.E.C.

Tribunalul a reținut că excepția

prescripției acțiunii civile referitoare la folosul de tras aferent perioadei cuprinse

între anii 1990-2007 este parțial întemeiată, pentru intervalul 1990-2001, în

raport de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și neîntemeiata

pentru perioada situată între 2002-2007, întrucât odată cu apariția H.G. nr.

392/2002. regimul juridic al terenului în litigiu s-a modificat, acesta fiind

considerat expropriat, situație în care sunt incidente normele Legii nr.

33/1994, care derogă de la dreptul comun, în sensul că expropriatului i se

recunoaște dreptul la despăgubiri tară a ii defipt un termen de prescripție.

Excepțiile prematurității acțiunii și

lipsei calității procesuale active a reclamantei au fost respinse ca

neîntemeiate, reținându-se, în raport de prevederile Legii nr. 255/2010, că

toți proprietarii sau moștenitorii acestora care dovedesc că sunt persoane

expropriate dobândesc calitate procesuală activă pentru valorificarea

drepturilor care îi se cuvin, în justiție, iar din probatoriu! administrat în

cauză a rezultat că SC H. SA nu a respectat șî parcurs procedura prevăzută de

lege, deși reclamanta a efectuat diligentele necesare pentru obținerea

cuvenitelor despăgubiri.

Interpretând dispozițiile H.G. nr.

392/2002 șî ale Legii nr. 33/1994, instanța de fond a reținut că Statul Român,

prin SC H. SA are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Analizând fondul cauzei deduse

judecății, tribunalul a constatat că lucrările de amenajare a râului Strei au

fost demarate în lipsa unui cadru legal și tară acordarea despăgubirilor către

proprietarii terenurilor afectați de această măsură, regimul juridic al acestor

imobile nefnnd stabilit, întrucât Legea nr. 18/1991 a fost adoptată ulterior

începerii lucrărilor.

Nici în noul context legislativ

reglementat de Legea nr. 392/2002, prin care lucrarea de amenajare a râului

Strei a fost declarată de utilitate publică, SC H. SA nu a parcurs procedura de

acordare a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate.

În această situație se află șî

reclamanta, a cărei calitate de moștenitoare a defunctului B.I. (J.I.) a fost

reținută, care a fost lipsită de dreptul de a folosi și dispune de terenul său,

în suprafață de 17.321 mp, ocupat abuziv de SC H. SA

Terenul a fost identificat ca urmare a

efectuării raportului de expertiză întocmit de experții A.D., L.V. și O.E.,

stabilindu-se și beneficiul nereaiizat de reclamantă prin lipsirea de dreptul

de folosință asupra acestuia.

Prin raportare la dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului, de

244.377 lei, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an

agricol, respectiv 8.663,4 lei, iar, în ceea ce privește perioada pentru care a

calculat folosul de tras, a reținut că aceasta va începe din 2002, întrucât

prin apariția H.G. nr. 392 din acest an a fost reglementată situația juridică a

terenurilor expropriate, beneficiară fiind SC H. SA

Așa fund, tribunalul a determinat

contravaloarea folosului de tras la suma de 77.971,16 lei, valoarea totală a

despăgubirilor fiind în cuantum de 322.348 lei.

Prin Decizia nr. 61 din 20 septembrie

2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția l civilă, a admis apelurile declarate

de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA și de reclamanta B.M. împotriva

sentinței nr. 517/2012 a Tribunalului Hunedoara; a schimbat în parte hotărârea

atacată numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor ia care a fost obligat

pârâtul, pe care l-a stabilit la suma de 638.181 iei, din care 550.261 lei

reprezentând contravaloarea terenului, iar 87.920 lei constând în folosul de

tras pe perioada 2007-2010, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivare, s-a reținut că, din

adeverința din 14 februarie 2012 emisă de Primăria comunei Sîntămăria Orlea,

reiese că antecesorul reclamantei, B.A., moștenitor al proprietarului tabular B.I.

(J.I.) a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza

Legii nr. 3 8/1991, fiindu-i eliberat titlul pentru terenurile neocupate, iar

cele ocupate de lucrarea ce a vizat amenajarea hidroenergetică a râului Strei,

pe sectorul Subcetate-Shneria, au fost declarate de utilitate publică și fac

obiectul dispozițiilor Legii nr. 33/1994.

Susținerea pârâtului Statul Român,

prin SC H. SA, conform căreia exproprierea ar fi fost demarată în temeiul

Decretului nr. 40/1989, nu a fost primită de instanța de apel, întrucât din

procesul-verbal prin care fosta C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei

suprafețe de teren de 68 ha nu rezultă că au fost cuprinse și terenurile

aparținând antecesorului reclamantei, astfel cum au fost identificate în urma

efectuării expertizei topografice dispuse în cauză.

În ceea ce privește excepțiile

invocate în fața instanței de fond. Curtea a constatat următoarele:

Din perspectiva excepției

madmisibilitățn acțiunii invocate de pârât, s-a reținut că, în cauză, este

relevantă atitudinea SC H. SA, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă speței de față, a demarat procedura prevăzută de acest act

normativ în urmă cu 10 ani, notificându-i pe antecesorii reclamantei în

considerarea aspectului că acestora li se cuvin despăgubiri potrivit normelor

care reglementează exproprierea.

Pentru aceste considerente, reclamanta

nu putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 3/2000, întrucât

această prevedere este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte

ultraactîv.

Referitor ia prematuritatea acțiunii,

instanța de apei a reținut că nu poate fi imputată reclamantei neparcurgerea

procedurii prealabile stabilită prin Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor

despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele

hidroenergetice și de apele lacului de acumulare.

Curtea a reținut că SC H. SA are

calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin actul normativ de declarare

a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul este reprezentat de această

societate, care a fost chemată în judecată în această calitate și nu în nume

propriu,

Cu privire la calitatea procesuală

activă a reclamantei, s-a constatat că Statul Român a recunoscut dreptul de

proprietate și îndreptățirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în

temeiul Legii nr. 33/1994, prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute

de acest act normativ. notificându-l cu privire la oferta de despăgubire.

În speță, s-a apreciat că preluarea

terenului a avut loc între anii 1991 - 1992, sub imperiul dispozițiilor H.G.

nr. 392/2002 și că reclamanta nu a primit niciun fe! de despăgubiri, fapt ce

impune în sarcina acesteia o pagubă excesivă și disproporționată, incompatibilă

cu dreptu! ia respectarea bunului statuat de art. l al Primului Protocol al

C.E.D.O.

În ceea ce privește modul în care a

fost soluționată de către prima instanță cererea de chemare în garanție, Curtea

a arătat că SC H. SA nu a fost chemată în proces în nume propriu, ci ca

reprezentantă a Statului Român, calitate confirmată de prevederile art. 2 din

H.G. nr. 392/2002.

Pe fondul caisei, s-a constatat că nu

se poate presupune că reclamanta a acceptat oferta de despăgubire propusă de

pârât prin faptul că nu a formulat întâmpinare ia notificări, întrucât acestea

au fost emise pe numele antecesorilor săi, decedați ia acea dată. De altfel,

expropriatorul nu a avansat sumele stabilite drept despăgubire, deși au trecut

mai bine de 10 ani de la data preluării imobilelor.

Analizând raportul de expertiză

efectuat în cauză, instanța de apei a constatat că experții au utilizat metoda

comparației prin bonitare, întrucât imobilul reclamantei nu a avut

corespondență pe raza comunei, neputându-se vorbi, astfel, de o valoare de

circulație a acestuia.

De asemenea, prețul terenului

extravilan a fost stabilit prin metoda de determinare pe bază de profit,

rezultând o valoare de 31,72 tei/mp.

Instanța de apel a apreciat că actele

de vânzare-cumpărare avute în vedere de experți pentru evaluarea terenului nu

pot fi luate în seamă, întrucât au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea

valorii imobilelor în litigiu și vizează o zonă extinsă, construibilă, nefiind

îndeplinite, în acest sens, exigențele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul cuantumului contravalorii

folosului de tras pentru un hectar de teren, Curtea a apreciat că soluția instanței

de fond este justă, fiind fundamentată pe concluziile experților care au avut

în vedere contravaloarea medie a culturilor care se fac în zonă, respectandu-se

normele mai sus menționate.

Cererea privind acordarea

contravalorii lipsei de folosință pe ultimii 20 de ani, formulată de

reclamantă, a fost constatată ca fiind supusă dispozițiilor art. 1 alin. (1)

coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, s-a reținut că terenul în

litigiu a fost ocupat abuziv de către expropriator în anul 1990, iar

exproprierea a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Prin urmare, despăgubirile

izvorăsc dîntr-o faptă ilicită, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 8

din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului material la acțiunea

în repararea prejudiciului începe să curgă de ta data când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspunde de ea.

În consecință, s-a arătat că pârâtul

poate fi obligat doar la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii

3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, nefiind primită

ipoteza conform căreia legiuitorul a înțeles să acopere un astfel de prejudiciu

și prin dispozițiile Legii nnr. 33/1994.

Din probatoriul administrat în cauză,

instanța de apel a reținut că suprafața totală de teren preluată de la

reclamantă a fost de 17.321 mp, din care teren intravilan de 954 mp, evaluat la

32,6 lei/mp și teren arabil de 16.367 mp, cu o valoare de 31,72 lei/mp. Folosul

de tras a fost determinat de experți ca fiind în cuantum de 12.690 lei/ha/an.

Din această perspectivă și având în

vedere că întreaga suprafață de teren era arabilă, Curtea a constatat că

reclamanta este îndreptățită la suma de 87.920 lei, reprezentând folos de tras,

pentru intervalul de timp cuprins între anii 2007-2010.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta B.M. si Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, prin

administrator judiciar Euro Insol Sprl.

În motivarea căii de atac astfel

exercitate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanta a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât, în mod eronat,

instanța de apel a reținut incidența în speță a dispozițiilor Decretului nr.

167/1958.

Legea nr. 33/1994 recunoaște dreptul

Ia despăgubire, compus din valoarea terenului și din prejudiciul cauzat

proprietarului, Iară ca acesta să constituie un termen de prescripție a

dreptului material la acțiune, care are caracterul unei acțiuni în constatare,

imprescriptibilă din punct de vedere extînctiv întrucât vizează fructificarea

unui drept de proprietate.

Corelativ jurisprudenței C.E.D.O.

(cauza Burghelea contra României), recurenta-reclamantă a susținut că până ia

apariția H.G. nr. 392/2002 a avut loc o expropriere în fapt a bunului său, care

a produs aceleași consecințe cu exproprierea în drept, prin pierderea

prerogativelor dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, nu poate 11

reținută aprecierea instanței de apel conform căreia despăgubirile solicitate

izvorăsc dintr-un fapt ilicit.

În altă ordine de idei, reclamanta a

mai arătat că instanța de apel a iacut o greșită aplicare și interpretare a

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, reținând că despăgubirile pe care

le-a solicitat nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu reglementat prin acest

act normativ, care include și lipsa de folosință a terenului ocupat prin

expropriere,

Urmare acestei măsuri, reclamanta a

considerat că a fost pusă în imposibilitatea de a-șî continua în mod rentabil

activitatea pe suprafața rămasă, pierzând și veniturile obținute din cultivarea

terenului, motiv pentru care se impune acordarea despăgubirilor cuvenite pentru

perioada cuprinsă între anii 2002-2010.

Prin recursul întemeiat pe

dispozițiile arf.304pct. 7-9 C. proc. civ., Sfatul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA,

prin administrator judiciar Euro Insol Sprl a reiterat excepțiile invocate

anterior în cauză, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii civile

formulate de reclamanta B.M.

Cu privire la excepția

inadmisibilitățîi cererii de chemare în judecată, întemeiate pe prevederile

Legii nr. 33/î994, recurentul-părât a arătat că terenul a fost preluat în baza

Decretului nr. 40/î989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România

și se afla, la acea dată, în patrimoniul cooperativei agricole de producție și

nu în posesia reclamantei sau a antecesorilor săi.

Prin prisma acestor considerente,

recurentul-pârât a susținut că reclamanta avea posibilitatea să-și valorifice

dreptul la despăgubiri în baza prevederilor Legii nr. 1/2000 și nu în temeiul

Legii nr. 33/1994, care nu fusese adoptată la acea dată.

În opinia recurentului-pârât, cererea

de chemare în judecată este prematură, întrucât reclamanta nu a îndeplinit

procedura prealabilă obligatorie în materia exproprierii și nu a dovedit

inițierea și finalizarea procedurii prevăzute de dispozițiile Legii nr.

18/1991.

Sub aspectul despăgubirilor solicitate

de reclamantă, pârâtul a susținut că SC H. SA nu are calitate procesual pasivă,

deoarece obiectivul de interes național „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate-Simeria" este realizat din fonduri speciale,

puse la dispoziție din bugetul statului și nu din fondurile societății, motiv

pentru care M.F.P. îi revine obligația efectuării acestor plați.

În acest context, se impune admiterea

cererii de chemare în garanție și introducerea în cauză a acestei instituții,

întrucât în sarcina sa rezidă plata despăgubirilor.

Recurentul-pârât a mai susținut că

instanța de apei a omis să se refere în cuprinsul deciziei atacate la motivele

pe care le-a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive

sub aspectul plății despăgubirilor, aspect ce atrage incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O altă critică adusă deciziei atacate

vizează modul de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, aceasta neulcând dovada vocației

concrete la succesiunea autorilor săi asupra terenurilor aflate în litigiu, care

au fost preluate de Statul Român și trecute în proprietatea cooperativelor

agricole de producție.

De altfel, în opinia pârâtului,

reclamanta nu a probat posesia și dreptul de proprietate al antecesorilor săi

asupra acestor terenuri, ulterior anului 1990.

Recurentul-pârât a mai arătat că

instanța de ape! este contradictorie în motivare, specificând, pe de o parte,

că „reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări", iar, pe de altă

parte, că „pârâta a notificat-o pe aceasta în vederea acordării despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994".

Curtea de Apel a reținut în mod greșit

că Statul Român a recunoscut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în

temeiul Legii nr. 33/1994 prin demararea procedurii prevăzute de acest act

normativ, deoarece pârâtul a înțeles să-i notifice pe antecesorii reclamantei

pentru că aceștia erau înscriși în cartea funciară, C.A.P.-ul nemtabuîându-și

dreptul de proprietate conform procedurii de la acel moment.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a

criticat despăgubirile acordate pentru terenul expropriat, având în vedere că

valorile indicate de experți au fost stabilite în mod arbitrar, iar instanța și

îe-a însușit, aplicând greșit dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994.

Pârâtul a mai arătat că despăgubirile

acordate reclamantei pentru lipsa folosului agricol sunt fundamentate pe

opiniile experților care au ignorat realitățile de ordin tehnic și economie,

motiv pentru care se impune efectuarea în cauză a unui nou raport de expertiză

în care valoarea terenului să fie determinată în mod corect, potrivit

circumstanțelor speței.

Examinând recursurile declarate de

reclamanta B.M., continuat de recurenlul-reclamant M.l. și de pârâtul Statul

Român, prin SC P.E.El.H.H. SA, prin administrator judiciar Euro Insol Sprl,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea suni

fondate, în următoarele limite:

Critica recurentului pârât privind

inadmîsibilîtatea acțiunii promovate în cauza nu poate iî primită, deoarece, în

mod legal, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu a fost expropriat

urmare a adoptării H.G. nr. 392/2002, acestuia fiindu-i aplicabile prevederile

Legii nr. 33/1994.

Astfel, prin Decretul nr. 40/1989 s-a

aprobat efectuarea de lucrări de învestiți! pentru amenajarea hidroenergetică a

râului Strei, lucrări care nu au vizat însă terenurile în litigiu, ci pe cele

care figurează în proeesui-verbal de identificare a imobilelor pentru care

fostul C.A.P. și-a dat avizul favorabil. Imobilul în litigiu a fost expropriat

în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002.

În consecință, legea aplicabilă, în

vigoare Ia data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994,

neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului

a avut loc înainte de declararea utilității publice.

De altfel, câtă vreme până la apariția

H.G. nr. 392/2002, terenul în litigiu nu era declarat de utilitate publica,

dreptul ia acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel ea nu se puteau obține

despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurîsprudența

instanței supreme.

în cauză, prezintă relevanță chiar

atitudinea pârâtului, care, deși a susținut în prezent că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă, el însuși a demarat, înainte, procedura prevăzută de această

lege, și l-a notificat pe antecesorul reclamantei, considerând la acel moment

că acesta este proprietarul terenului și i se cuvin despăgubiri în conformitate

cu legislația ce reglementează exproprierea.

Pentru toate acestea, Înalta Curte

constată nefondate argumentele pârâtului în sensul că reclamanta putea

beneficia de dispozițiile din Legea nr. 1/2000, întrucât această normă este

anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraaetiv.

Tot astfel, excepția prematuriîății

acțiunii este neîntemeiată, instanța de apel constatând, în mod judicios,

conform jurisprudenței constante a instanței supreme, că nu se poate imputa

recurentei-recîamante nerespectarea de către expropriator a procedurii

prealabile instituite de Legea nr. 33/1994, aceasta neputând fi obligată să

aștepte sesizarea instanței de judecată de către expropriator pentru

determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de

utilitate publică.

În egală măsură, nu este întemeiată

nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a SC H. SA, din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Imobilele în litigiu au fost

expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică

de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate -Simeria". Conform art. 2 din acest act normativ,

expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea M.I.R.

Așadar, legitimare procesuală pasivă

în cauză are statul român, iar SC H. SA este numai reprezentanta

expropriatorului căruia îi revine și obligația de plată a despăgubirilor.

De altfel, prin cererea de chemare în

judecată a fost chemat în judecată expropriatorul „prin" SC H. SA

Pe de altă parte, deși se critică

nemotivarea deciziei recurate în raport de motivele pe care pârâtul le-a

invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive sub aspectul

plății despăgubirilor, ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art,304 pct. 7

C. proc. civ., Înalta Curte observă că instanța de apel, făcând trimitere ia

dispozițiile anterior citate, a cenzurat inclusiv argumentele legate de

persoana obligată a suporta prejudiciul cauzat într-o procedură de expropriere.

Înalta Curte constată că în apel s-a

apreciat că reclamanta a tăcut dovada calității sale procesuale active, rezultând

că dreptul de proprietate al antecesorilor acesteia asupra terenurilor în

litigiu a fost recunoscut implicit de pârât prin emiterea notificărilor privind

oferta de despăgubiri prevăzute de dispozițiile Legii nr. 33/1994. De asemenea,

s-a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse, precum și a

certificatelor de moștenitor, reclamanta este moștenitoarea proprietarilor

tabulari ai imobilelor, dreptul provenind din succesiune fiind opozabil față de

terți fără înscriere în cartea funciara.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte observă, contrar celor reținute de instanța de apel, că pe tot

parcursul procesului pârâtul a susținut că reclamanta nu justifică legitimare

procesuală activă, întrucât aceasta nu a dovedit că din masa succesorală a defunctului

proprietar tabular al terenului, B.I. (J.I.), a făcut parte, Ia data

exproprierii, imobilul supus litigiului - terenul a fost preluat de stat și

trecut în proprietatea cooperativelor agricole de producție (reclamanta nu a

tăcut dovada vocației concrete la succesiunea autorilor săi asupra terenurilor

aliate în litigiu).

Deși la dosarul cauzei au fost anexate

o serie de înscrisuri menite să ateste această împrejurare, reclamanta nu a

tăcut dovada proprietății asupra terenului de pe urma căruia a solicitat

despăgubirile aferente, motiv pentru care se constată că decizia instanței de

apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 33/1994,

conform cărora pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor

fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele

aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și

județelor.

Mai mult decât atât, în speța supusă

analizei, deși reclamanta a probat eă autorul său, B.A., s-a adresat Comisiei

speciale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991 la nivelul Primăriei comunei

Sîntămăria Orlea, jud. Hunedoara, în vederea reconstituirii dreptului de

proprietate asupra terenurilor (fila 47 dosar fond vol. II), aceasta nu a

atestat împrejurarea că ar fi depus ea însăși o astfel de solicitare sau ca ar

fi uzat de dispozițiile Legii nr. 1/2000, pentru obținerea titlului de

proprietate asupra terenului sau a eventualelor despăgubiri.

Așadar, nu s-a dovedit în cauză că

autorul reclamantei sau succesori ai acestuia s-au adresat Comisiei speciale

constituite în temeiul Legii nr. 18/199!, respectiv nr. 1/2000, pentru

obținerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, și faptul că,

la data emiterii H.G. nr. 392/2002, demersul lor nu fusese finalizat eu obținerea

titlului sau a despăgubirilor în sistemul acestor legi speciale.

Din acest motiv, în vederea

clarificării situației de fapt cu privire la aspectele mai sus menționate și

ținând cont de făptui că la data emiterii de către G.H. nr. 392/2002 nu fusese

emis un titlu de proprietate asupra imobilelor supuse litigiului sau a

despăgubirilor aferente prevăzute de actele normative speciale, indicate

anterior și pentru ca părțile să beneficieze de dublul grad de jurisdicție în

privința chestiunii calității procesuale active, se impune admiterea recursului

declarat de pârât, casarea cu trimitere spre rejudecare a apelului la instanța

de apel, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Critica pârâtului referitoare la

contradictoria!itatea deciziei instanței de apel în ceea ce privește reținerea

de către aceasta, pe de o parte, a aspectului că reclamanta nu a avut

cunoștință de notificările adresate antecesorilor săi, iar, pe de altă parte.,

a faptului că SC H. SA a notificat-o în vederea acordării despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994 este nefondată, întrucât, în cuprinsul hotărârii

s-a reținut că notificările au fost emise autorilor acesteia și nu reclamantei

înseși.

Un alt motiv de recurs formulat de

recurentul-pârât a vizat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr.

33/1994, deoarece terenul supus exproprierii se afla la momentul ocupării de

către SC H. SA în proprietatea cooperativei agricole de producție și nu a

autorilor recurentei-reclamante.

Înalta Curte constată ca nefondată

această critică, deoarece, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel a reținut

în mod corect că imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G.

nr. 392/2002, motiv pentru care în cauză sunt incidente prevederile Legii nr.

33/1994.

În altă ordine de idei, Înalta Curte

reține că prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat acordarea

despăgubirilor pentru expropriere și pentru prejudiciul suferit, prin lipsa de

folosință a terenului pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2010, constând

în contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe acest

imobil, potrivit naturii și destinației acestuia.

Din considerentele deciziei atacate

rezultă că instanța de apel s-a limitat ia acordarea despăgubirilor pentru

expropriere și ca urmare a ocupării fără drept a terenului, calculată pe

ultimii trei anî anteriori introducerii acțiunii civile.

Mai mult, se constată că în raportul

de expertiză s-a menționat că în zona în care este amplasat terenul nu au mai

fost făcute vânzări de ia coiectivizarea agriculturii, oficial încheiată în

anul 1962, terenul neavând corespondență pe raza comunei și neputându-se vorbi,

așadar, despre o valoare de circulație a acestuia.

Din această perspectivă, se impunea ca

instanțele de fond să solicite experților să anexeze raportului de expertiză o

adresă emisă de Uniunea Notarilor Publici, care să confirme susținerile

experților sau, în caz contrar, să comunice date din care să rezulte prețurile

la care s-au tranzacțional, terenurile în zonă.

Raportat ia aspectele arătate, se

constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, care stipulează că la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor tine seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză, precum șt de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile

prezentate de aceștia.

Acordând despăgubirile în cuantumul

fixat de experți, instanțele de fond au făcut aplicarea greșită a prevederilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care critica formulată de

pârât întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, în vederea relâcerii

raportului de expertiză, cu respectarea exigenței textului legal indicat,

precum și pentru ca instanța să se pronunțe asupra despăgubirilor, în acord cu

specificul agricol al zonei în care sunt situate terenurile, în temeiul

prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa decizia atacată, iar

cauza se va trimite spre rejudecare instanței de apel.

Pentru o soluționare unitară a

pricinii, Înalta Curte va admite și recursul declarat de reclamantă, în

condițiile în care se aduc critici privind modalitatea de stabilire a daunelor

suferite prin expropriere, inclusiv prin lipsa de folosință a terenului pentru

perioada cuprinsă între anii 1990-2010, urmând ca instanța de apel să aibă în

vedere, față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 (instanța va ține

seama .,și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane

îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia"), că

pârâtul a susținut constant faptul că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru că ia data exproprierii

aceasta nu era proprietara terenului, și numai în măsura în care s-ar stabili

că are acest drept, să se constate că a intervenit prescripția dreptului la

acțiune pentru perioada menționată.

Or, în speță, exproprierea pentru

utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici reclamanta

nu pretinde că mai avea posesia terenurilor în litigiu. în aceste condiții, în

patrimoniul acesteia nu s-a născut dreptul de a i se acorda despăgubiri pentru

acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor.

Cum dreptul nu există, nu se mai pune

problema analizării împlinirii perioadei până la care putea fi valorificat.

Prin urmare, urmează a se verifica ce

daune se circumscriu noțiunii de prejudiciu conținute în art. 26 din Legea nr.

33/1994, sens în care se va casa decizia atacată, iar cauza se va trimite spre

rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurenta-reclamantă B.M., continuat de recurenții reclamant M.l. și recursul

declarat de recurentul-pârât Stalul Român prin SC P.E.E.H.H. SA, prin

administrator judiciar Euro Insol Sprl, împotriva Deciziei nr. 63 din 20

septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia recurată șî trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

10 aprilie 2014.