ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2619/2015

Decizia nr. 2619/2015 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2010 pe ralul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/97/2010, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, să se constate dreptul de proprietate al acesteia asupra suprafețelor de teren individualizate în C.F. Subcetate, C.P. Subcetate, ocupate abuzix și expropriate pentru cauză de utilitate publică, declarată prin H.G.

nr. 392/2002, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri aferente terenului ocupat, compusă din valoarea reală a terenului afectat de lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, în suprafață de aproximativ 17.900 mp, la un preț de 9 euro/mp, echivalent în lei la data plății efective și din prejudiciul suferit prin lipsa de folosință a terenului în perioada 1990-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care să-și fi putut obține pe acest teren, potrivit naturii și destinației acestuia, menționat în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că este succesoarea soțului său defunct C., conform certificatului de moștenitor nr. 192/1998, care, îa rândul său, a fost succesorul tatălui său, D., proprietar tabu las al suprafețelor de teren mai sus menționate.

În cursul anului 1990, pârâtul, prin SC B. SA a ocupat o parcelă de teren în suprafață de 17.900 mp, pe care a efectuat lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, care ulterior a fost acoperită de apele lacului de acumulare. Prin H.G. nr. 392/2002, a fost declarată de utilitate publica de interes național amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate Simeria, caiitatcai de expropriator aparținând Statului Român, prin SC B. SA, iar ulterior, prin H.G. nr. 968/2004 a fost stabilită comisia însărcinată cu demararea procedurii de expropriere și stabilirea despăgubirilor, conform Legii nr. 33/1994. Deși expropriatorul a preluat și folosit terenurile proprietatea reclamantei încă din anul 2004, aceasta nu a primit justa și prealabila despăgubire la care era îndreptățită potrivit legii.

Cererea de chemare în judecată a fost precizata la data de 28 martie 2012, reclamanta susținând că nu înțelege să dezbată în prezentul litigiu aspectele referitoare la succesiunea numitelor E. și F., coproprietare ale terenului înscris în C.F. Subcetate și, respectiv, C.F. Subcetatate, și a cuvenitelor despăgubiri rezultate din exproprierea acestor imobile. Acțiunea civilă a fost întemeiata pe dispozițiile ari.44 alin. (4) din Constituția României și art. 1, 3, 4, 21, 25 și 30 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 517 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului In garanție G. și excepția prescripției dreptuiui material Ia acțiunea promovată de reclamantă cu privire la folosul de tras, solicitat pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2001; au fost respinse excepțiile prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă precizată, constatându-se că reclamanta are calitatea de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafață de 17.321 mp, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, să plătească reclamantei suma ele 322.348,16 lei, cu titlul de despăgubiri, din care 244.377 lei constând în contravaloarea terenului, iar 77.971,16 lei reprezentând foiosul de tras, aferent perioadei cuprinse între anii 2002-2010, precum și suma de 4.000 lei, cheltuieli de judecată; a fost respinsă, în rest, acțiunea, fiind respinsă și cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, în contradictoriu cu G. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a chematului în garanție G. este întemeiată, întrucât,

potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina acestuia față de reprezentanta Statului Român, SC B. SA, care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului. Tribunalul a reținut că excepția prescripției acțiunii civile referitoare la folosul de tras aferent perioadei cuprinse între anii 1990-2007 esîe parțial îmemeîată, pentru intervalul 1990-2001. în raport de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și neîntemeiată pentru perioada situată între 2002-2007, întrucât, odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, regimul juridic a! terenului în litigiu s-a modificat, acesta fiind considerat expropriat, situație în care sunt incidente normele Legii nr. 33/1994, care derogă de ia dreptul comun, în sensul că expropriatului i se recunoaște dreptul la despăgubiri fără a fi detlpl un termen de prescripție.

Excepțiile prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei au fost respinse, ca neîntemeiate, reținându-se, în raport de prevederile Legii nr. 255/2010, că toți proprietarii sau moștenitorii acestora care dovedesc că sunt persoane expropriate dobândesc calitate procesuală activă pentru valorificarea drepturilor care li se cuvin, în justiție, iar din probatoriul administrat în cauză a rezultat că SC B. SA nu a respectat și parcurs procedura prevăzută de lege, deși reclamanta a efectuat diligente pentru obținerea despăgubirilor. Interpretând dispozițiile H.G. nr. 392/2002 și ale Legii nr. 33/1994, instanța de fond a reținut că Statul Român, prin SC B. SA are evaluarea procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Analizând fondul cauzei deduse judecății, Tribunalul a constatat că lucrările de amenajare a râului Sirei au fost demarate în lipsa unui cadru legal și fără acordarea despăgubirilor către proprietarii terenurilor afectați de această măsură, regimul juridic ai acestor imobile nefiind stabilit, întrucât. Legea nr. 18/1991 a fost adoptată ulterior începerii lucrărilor. Nici în noul context legislativ, reglementat de Legea nr. 392/2002, prin care lucrarea de amenajare a râului Strei a fost declarată de utilitate publica, SC B. SA nu a parcurs procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate. În această situație se atlă și reclamanta, a cărei calitate de moștenitoare a defunctului D. a fost reținută, care a fost iipsită de dreptul de a folosi și dispune de terenui său, în suprafață de 17.321 mp, ocupat abuziv de SC B. SA.

Terenul a fost identificai prin raportul de expertiză întocmit de experții H., I. și J., prin care s-a stabilit și beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a lipsei de folosință a acestuia. Rapoilându-se la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului, de 244.377 lei, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol, respectiv 8.663,4 lei, iar în ceea ce privește perioada pentru care a calculat folosul de tras, a reținut că aceasta începe din 2002, întrucât prin apariția H.G. nr. 392/2002 a fost reglementată situația juridică, a terenurilor expropriate, iar beneficiara este SC B. SA. Prin urmare. Tribunalul a stabilit contravaloarea folosului de tras la suma de 77.971,16 lei, iar valoarea totală a despăgubirilor la suma de 322,348 lei.

Prin Decizia nr. 61 din 20 septembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA și de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 517/2012 a Tribunalului Hunedoara; a schimbat, în parte, hotărârea atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul, pe care i-a stabilit Ia suma de 638.181 lei, din care 550.261 lei reprezintă contravaloarea terenului, iar suma de 87.920 iei constă în folosul de iras pe perioada 2007-2010; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În motivare, a reținut că din adeverința din 14 februarie 2012, emisă de Primăria com.

Sîntămăria Orlea, rezultă că antecesorul reclamantei, C., moștenitor al proprietarului tabular D., a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul pentru terenurile neocupate, iar suprafețele ocupate de lucrarea ce a vizai amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria, au fost declarate de utilitate publică și fac obiectul dispozițiilor Legii nr. 33/1994. Critica pârâtei ce a vizat faptul că exproprierea a fost demarată în temeiul Decretului nr. 40/1989 nu a fost primită de instanța de apel, întrucât din procesul-verbal prin care fosta Cooperativă Agricolă de Pproducție a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de teren de 68 ha nu a reieșit că au fost cuprinse și terenurile aparținând antecesorului reclamantei, astfel cum au fost identificate în urma efectuării expertizei topografice dispuse în cauză.

În ceea ce privește excepțiile invocate în fața instanței de fond, Curtea a constatat următoarele: Din perspectiva excepției inadmisibiiității acțiunii invocate de pârât, s-a reținut că, în cauză, este relevantă atitudinea pârâtei care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă în cauză, a demarat procedura prevăzută de acest act normativ în urmă cu 10 ani, notificându-i pe antecesorii reclamantei în considerarea faptului că i se cuvin despăgubiri potrivit normelor care reglementează exproprierea. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că reclamanta nu putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această prevedere este anterioară exproprierii.

Referitor la prematuritatea acțiunii, instanța de apel a reținui că nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de lucrările hidroenergetice și de apele lacului de acumulare. Curtea a reținut că SC B. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată in această calitate și nu în nume propriu. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate și îndreptățirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de acest act normativ, notifkându-l cu privire la oferta de despăgubire.

În speță, s-a apreciat că preluarea terenului a avui loc între anii 1991-1992, în baza H.G. nr. 392/2002 și că reclamanta nu a primii despăgubiri, creându-i-se acesteia o pagubă excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului, aspect statuat de art. 1 al primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de prima instanță. Curtea a arătat că SC B. SA nu a fost chemată în proces în nume propriu, ci ca reprezentantă a Statului Român, calitate confirmată de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002. De asemenea, instanța de apel a constatat că, în cauză nu se poate presupune eă reclamanta a acceptat oferta de despăgubire propusă de pârât ca urmare a faptului că nu a formulat întâmpinare la notificări, întrucât acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, decedați la acea dată.

De altfel expropriatorul nu a avansat sumele stabilite drept despăgubire, deși au trecut mai bine de 10 ani de la chita preluării imobilelor. Analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța de apel a reținut al experții au utilizat metoda comparației prin bonitare, deoarece imobilul reclamantei nu a avut corespondență pe raza comunei, motiv pentru care nu se poate vorbi despre valoarea de circulație a acestuia. Prețul terenului extravilan a fost stabilit prin metoda de determinare pe bază de profit, rezultând, astfel o valoare de 31,72 lei/mp. Instanța de apei a apreciat că actele de vânzare-cum parare avute în vedere de experți la evaluarea terenului nu pot fi luate în seamă, întrucât au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii imobilelor în litigiu și vizează o zonă extinsa, construibllă, și că nu sunt îndeplinite exigențele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul cuantumului contravalorii folosului de tras pentru un hectar de teren, Curtea a considerai că soluția instanței de fond este justă, fiind fundamentată pe concluziile experților care au avut în vedere contravaloarea medie a culturilor din zonă. Instanța de apel a arătat că cererea reclamantei privind acordarea contravalorii lipsei de folosință pe ultimii 20 de ani este supusă dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Asîfei, s-a reținui ea terenul în litigiu a fost ocupat abuziv de către expropriator în anul 1990, iar exproprierea a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002.

Prin urmare, despăgubiiîle izvorăsc dintr-o faptă ilicită, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În consecință, s-a apreciat că pârâtul poate fi obligat doar la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani, anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, nefiind primită ipoteza conform căreia legiuitorul a înțeles să acopere un astfel de prejudiciu prin dispozițiile Legii nnr. 33/1994. Din probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut că suprafața totală de teren preluată de la reclamantă a fost de 17,321 mp, din care teren intravilan de 954 mp, evaluat la 32,6 iei/mp și teren arabil de 16.367 mp, ct- o valoare de 31,72 lei/mp.

Folosul de tras a fost determinat de experți ca fiind în cuantum de 12.690 lei/ha/an. Din această perspectivă și având în vedere că întreaga suprafață de teren era arabilă, Curtea a constatat că reclamanta este îndreptățită la suma de 87.920 ci, reprezentând folos de tras, pentru intervalul de timp cuprins între anii 2007-2010. Prin Decizia civilă nr. 1221 din 10 apriie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., continuat de recurentul-reclamant L., și recursul declarat de recurentul-pârât Stalul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel A ba Julia, secția I civilă, a casat decizia rec urată și a trimis cauza, spre rejudeare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a dispune astfel, cu privire ia excepțiile reiterate prin cererea de recurs de către reeurenlul-pârât, Înalta Curte a reținut următoarele; Critica privind inadmisibilitaiea acțiunii promovate în cauză este ne fondată. întrucât terenul în litigiu a fost expropriat în baza H.G. nr. 392/2002, formule aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994. în temeiul cărora pârâta a demarat procedura reglementată prin acest act normativ, constând în notificarea autorilor reclamantei în scopul stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului creat acestor.

Excepția prernaturității acțiunii a fost apreciată ca nefîind fondată, întrucât s-a reținut, conform opiniei exprimate de instanța de apel că, în mod corect, nu i se poate imputa recurentei-reclamante nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile instituite de Legea nr. 33/1994 și că aceasta nu era obligată să aștepte sesizarea instanței de judecată de către expropriator în vederea determinării despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de utilitate publică. Cu privire la analiza excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei, din perspectiva motivelor invocate în această etapă procesuală, Înalta Curte a considerat ca nu poate fi reținută incidența, în speță, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Din considerentele deciziei instanței de casare rezultă că, sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte a reținut că SC B. SA arc calitate procesuală pasivă, potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care stipulează că expropriatorul este Statul Român, prin SC K. SA, aflată sub autoritatea N. Înalta Curte nu a primit critica recurentuiui-pârât referitoare Ia respingerea nelustificată a cererii de chemare în garanție a G., întrucât a reținut că, prin H.G. nr. 392/2002, i s-a conferit Statului Român calitatea de expropriator, fiind reprezentat în această procedură de SC K. SA.

Referitor la contradictorialîtatea deciziei instanței de apel în ceea ce privește faptul că, pe de o parte, a arătat că reclamanta nu a avut cunoștință de notificările adresate antecesorilor săi, iar pe de altă parte, că a fost notificată de SC B. SA în scopul acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a constatat că în cuprinsul hotărârii instanței de apei s-a reținut că notificările au fost emise autorilor acesteia și nu reclamantei înseși. Înalta Curte s-a raliat opiniei instanței de apel, conform căreia litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, deoarece imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002 și că terenul care a aparținut autorilor reclamantei nu a figurat printre cele deținute de cooperativa agricolă de producție.

În raport de critica de neiegalitate a recurentului-pârât referitoare la faptul câ recurent a-reci amantă nu justifică legitimare procesuală activă și de aspectele reținute în mod eronat de instanța de apel, în sensul că aceasta este moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilelor, potrivit dreptului ce provine din succesiune, opozabil terților fără înscriere în cartea funciară, în virtutea prevederilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, preluate și de Legea nr. 7/1996, Înalta Curte a apreciat ca.

deși la dosarul cauzei au fost anexate o serie de înscrisuri menite să ateste această împrejurare, reclamanta nu a făcut dovada proprietății asupra terenului de pe urma căruia a solicitat despăgubirile, constatând că decizia apelată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, conform cărora pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. De asemenea, Înalta Curte a reținut că, deși reclamanta a făcut dovada că autorul său, C., s-a adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii nr. 35/1991 la nivelul Primăriei com.

Sîntămăria Orlea, jud. Hunedoara, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceasta mi a atestat împrejurarea că ar fi depus ea însăși o astfel de solicitare sau ca ar fi uzat de dispozițiile Legii nr. 1/2000, pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenului sau a eventualelor despăgubiri. Din acest motiv. în vederea clarificării situației de fapt eu privire la aspectele mai sus menționate și ținând cont de fapt ui că la data emiterii H.G. nr. 392/2002 nu fusese emis un titlu de proprietate asupra imobilelor supuse litigiului sau și despăgubirilor aferente, prevăzute de actele normative speciale, și pentru ca pani le să beneficieze de dublul grad de jurisdicție în privința aspectului referitor ia calitatea procesuală activă, a apreciat că se impune casarea cu trimitere, spre rejudecare, a apelului la instanța de apel.

Față de petitul din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin lipsa de foiosinși a terenului pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2010, constând în contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe acest imobil, potrivit naturii și destinației acestuia, Înalta Curte a constatat că, din considerentele deciziei apelante, a rezultat că despăgubirile aferente folosului de tras nu au fosf acordate de către instanța de apel în funcție de specificul agricol al zonei în care este situat terenul potrivit culturilor agricole care s-ar fi putut realiza, cu atât mai mult cu cât, la data preluării terenului, s-a menționat că acesta era cultivat.

Astfel, a reținut că instanța de apel s-a limitat ia acordarea despăgubirilor ea urmare a ocupării fără drept a terenului, calculată pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii civile, iar în raportul de expertiză s-a menționat că în zona în care este amplasat terenul nu au mai fost făcute vânzări de la coiectiviza-ea agriculturii, oficial încheiată în anul 1962, terenul neavând corespondență pe adresa comunei și neputându-se vorbi, așadar, despre de o valoare de circulație a acestuia. Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că, în această situație, se impunea ca instanțele de fond să solicite experților să dispună anexarea la raportul de expertiză a unei adrese emisă de Uniunea Notarilor Publici, care să confirme susținerile experților sau.

în caz contrar, să comunice date din care să rezulte prețurile la care s-au tranzacțional terenurile în zonă. Raportat ia aspectele arătate, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care stipulează că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor tine seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, ia data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Prin urmare, a apreciat că motivele de recurs formulate de reclamantă și de pârât sunt fondate, motiv pentru care, în vederea refacerii raportului de expertiză.

cu respectarea exigenței textului legal indicat, precum și pentru ca instanța să se pronunțe asupra despăgubirilor în acord cu specificul agricol al zonei în care C.M.C. situat terenul și potrivit culturilor agricole care s-ar fi putut realiza, a dispus casa ca deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Critica de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, constând in greșita aplicare a prevederilor art 8 din Decretul nr. 167/1958, invocată de reclamantă, a fost apreciată ca nefiind fondată, deoarece despăgubirile privind lipsa de folosință pentru terenul expropriat nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu conținută în art. 26 din Legea nr. 33/1994. Aslfei, s-a reținut că terenul expropriat a fost ocupat de lacul de acumulare încă din anul 1990, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin adoptarea de către guvern a Hotărârii nr. 392/2002.

Din această perspectivă, ocuparea fără drept a imobilului și acordarea despăgubirilor pe ultimii 20 de ani, solicitate de recurenta-reclamantă, care izvorăsc dintr-o faptă ilicită, nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Totodată, Înalta Curte a apreciat ca nefiind fondat motivul de recurs invocat de reeurenta-reclamantă, potrivit căruia cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în constatare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, întrucât, obiectul acesteia vizează realizarea dreptului la despăgubirile aferente terenului expropriat și la lipsa de folosință a acestuia, motiv pentru care se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apei Alba lulia, secția I civilă, la data de 26 iunie 2014, sub nr. x/97/2010*. Prin Decizia nr. 31 din 4 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-pârâte SC B. SA, reprezentantă prin administratorul judiciar M. SPRL și în consecință, a respins apelul declarat de aceasta, în nume propriu, împotriva sentinței nr. 517 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., continuat de O., P. și R. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a supus examinării excepția lipsei calității procesual active a apelantei SC B. SA, invocată de apelantele-reclamante, ce a vizat faptul că această societate nu putea declara apel în nume propriu, întrucât nu a fost parte în primul ciclu procesual.

Astfel, instanța de apel a arătat că, deși mandatara pârâtei a susținut în ședință publică că apelul pârâtei a fost declarat în nume propriu de SC B. SA, prin notele scrise depuse la dosar de administratorul judiciar M. SPRL, s-a conturat un alt punct de vedere. Ca atare, acesta a menționat apelul care face obiectul Dosarului nr. x/97/2010* a fost formulat de SC B. SA în numele Statului Român, în calitatea sa de reprezentanta a acestuia, conferită prin dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 și a cadrului procesual stabilit de reclamante prin cererea de chemare în judecată. Instanța de apel. examinând memoriul de apel formulat de SC B. SA la data de 27 martie 2013, a constatat că acesta a fost declarat de această societate în nume propriu, și nu în calitate de reprezentantă a Statului Român.

Prin urmare, a ignorat precizarea făcută de administratorul judiciar, cu atât mai mult cu cât, la data la care a fost depusă cererea de apel de către SC B. SA, nu era declanșată procedura de reorganizare a acesteia, iar actualul administrator nu puica clarifica aspecte care s-au petrecut anterior numirii sale. Pe de altă parte, a apreciat că precizarea făcută de administratorul judiciar este neavenită. întrucât produce schimburi esențiale ale cadrului procesual. Chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Statul Român, prin SC B. SA, aceasta nu înseamnă că declararea apelului s-a făcut în numele acestui pârât și nu în nume propriu. Instanța a reținut și că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetaie-Simeria, expropriator este Statul Român, prin SC K. SA.

Această calitate, de reprezentant, a fost reținută și în considerentele Deciziei de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în care s-a menționat că are legitimare procesual pasivă în cauză Statul Român, iar SC B. SA este reprezentanta expropriatorului, căruia îi revine obligația de plată a despăgubirilor. Referitor la apelul declarat de apelaniele-reclamante, instanța de ape a constatat că singura critică formulată a vizat cuantumul despăgubirilor acordr.te. respectiv valoarea terenului și folosul de tras. În acest sens, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de evahure a valorii de circulație a terenului în litigiu, cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, referitoare la contractele de vânzare-cumparare depuse de parii pentru imobile similare celor supuse evaluării.

Astfel, prin raportul de expertiză tehnică de evaluare efectuat în cauză s-a concluzionat că valoarea terenului, estimată pe baza prețurilor stabilizate pentru vânzarea terenurilor în zona de interes, este de 167.648 lei. Având în vedere că prin sentința civilă nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, au fost acordate despăgubiri pentru terenul în litigiu de 244.377 lei și față de principiul neagravărîi situației părții în propria cale de atac, a respins apelul formulat de apelante le-reci aman te le cu privire la despăgubirile acordate, ca nefondat. Referitor la despăgubirile ce au vizat, folosul de tras, instanța de apel a constatat că prin Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte a deziceai această chestiune, apreciind că acestea nu se cuvin reclamantelor.

Astfel, Înalta Curte a statuat că exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2012, moment la care reclamanta nu poate pretinde că avea posesia terenurilor în litigiu. În aceste condiții, în patrimoniul acesteia nu s-a născut dreptul de a i se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor, motiv pentru care a concluzionat că, în condițiile în care dreptul nu există, nu se pune problema împlinirii termenului până la care acesta putea fi valorificat. Însă, în condițiile în care aceste despăgubiri au fost acordate prin sentința civilă nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă și, prin raportare la principiul neagravării situației în propria cale de atac, instanța de apel a dispus respingerea cererii de majorare a acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recurs, recurentele-reclamante O., P. și R. și recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL. Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante au solicitat admiterea căii de atac și, în principal, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care l-au dec/arat în cauză și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 779.445 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului expropriat, respectiv a sumei de 87.920 lei, constând în lipsa de folosință a terenurilor în perioada 2007-2010, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea completării raportului de expertiză, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reeurenîele-reclamante și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, nu respectă exigențele dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru următoarele argumente: prețul terenurilor a fost stabilit prin raportare la unele contracte, care nu aveau ca obiect imobile situate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, respectiv comuna Sântamăria Oriea, contractele avute în vedere pentru comparație nu au fost încheiate la data întocmirii raportului de expertiză, așa cum stipulează art. 26 din Legea nr. 26/1993, nu s-a făcut dovada directă că terenurile menționate în actele de înstrăinare anterior menționate sunt similare celor preluate de pârât.

Cu toate că au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, prin care au solicitat ca experții să aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor doar prețurile menționate în contractele încheiate la data efectuării acestuia, depunând, în acest sens, la dosar patru contracte de vânzare-cumpărare ce vizau terenuri arabile situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, încheiate în anul 2015, instanța de apel a respins obiecțiumle și a omologat un raport care nu respectă exigențele art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, despăgubirile cuvenite recurentelor-reclamante în cuantum de 167.648 lei, adică 9,62 lei/mp, sunt inferioare valorii de circulație a terenurilor Ia momentul exproprierii.

În opinia recurentelor-reclamante, hotărârea apelată este în contradicție cu Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a stabilit necesitatea acordării despăgubirilor pentru imobilul expropriat la un moment cât mai apropiat de cel al transferului dreptului de proprietate asupra bunului către expropriator. Cum acest transfer a avut loc la momentul rămânerii definitive a deciziei, respectiv în anul 2015, se impun a fi avute în vedere prețurile de la nivelul acestui an și nu cele din anii 2012-2013. Cu privire la despăgubirile aferente lipsei de folosință a terenurilor, recurentele-reclamante au arătat că suma de 87.920 Iei, stabilită cu acest titlul, trebuie să le fie achitată, chiar dacă la data preluării autoarea lor nu intrase în posesia acestora.

În drept, recursul a fost întemeiat, inițial pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă, în ședința publică de la data de 20 noiembrie 2015, reprezentantul convențional al recurentelor-reclam ante a precizat că motivele de recurs se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 din acest act normativ. Criticile formulate de recurențul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, întemeiate pe prevede, de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., au vizat următoarele aspecte de nelegalitate: 1. În rejudecare, instanța de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014. Astfel, prin decizia mai sus menționată Înalta Curte a dezlegat problema de drept referitoare la modalitatea în care trebuie determinată valoarea terenului expropriat, statuând asupra obligativității respectării criteriului reglementat în atest sens de art. 26 din Legea nr. 33/1994, Totodată, a dezlegat și chestiunea ce vizează despăgubirile aferente prejudiciilor care se cuvin persoanei expropriate, stabilind că folosul agricol acordat de instanțele de fond nu se circumscrie prevederilor art 26 din Legea nr. 33/1994, înlăturând, astfel, sumele acordate cu acest titlu.

Urmare a problemelor de drept soluționate prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus efectuarea în cauză a unui raport de expertiză care să respecte criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru întocmirea căriia instanța de apel trebuia să facă demersuri Ia Camera Notarilor Publici în vederea obținerii unor contracte de vânzare-cumpărare care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care se vând terenuri similare în zonă, în raport de care să se stabiiea>eă valoarea bunului expropriat. În opinia recurentului-pârât, instanța de apel nu a administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate în conformitate cu modalitatea stabilită în deei-da de casare, întrucât comisia de experți nu a determinat valoarea terenului expropriat în raport de prețurile din contractele de vânzare-cumpărare comunicate de Camera Notariior Publici, depuse la dosarui cauzei.

De asemenea. în mod nelegai, a dispus efectuarea unui raport de expertiză agricolă, în condițiile în care în decizia de casare s-a stabilit că folosul agricol nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu, prevăzută de art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, respingerea apeluiui formulat de reclamante, prin care acestea au solicitat majorarea folosului agricol, nu este consecința principiului non reformai io în pejus, cum în mod greșit a reținut instanța de apel ci este rezultatul aspectelor dezlegate de instanța de recurs, în decizia de casare, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, înlăturarea acestor sume pe motiv că acestea nu se subsumează prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Recureniul-pârât a susținut, de asemenea, că instanța de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 315 C. proc. civ., care reglementează modalitatea de soluționare a cauzei în rejudecare după casare. încălcând și dispozițiile procedurale ce vizează încheierile interlocutorii, stipulate în art. 268 din aceiași act normativ. Ca atare, a arătat că. deși, în cauză, instanța de apel a dispus întocmirea raportului de expertiză prin raportare la contractele de vânzare-cumpărare comunicate de Camera Notarilor Publici și a încuviințat obiecțiuniie formulate de pârât la termenul de judecată din 23 aprilie 2015, ulterior, prin încheierea din 28 mai 2015 a respins obiecțiuniie acestuia, în condițiile în care lucrarea de specialitate a fost întocmită cu nerespectarea criteriilor stabilite de instanță.

Aceste aspecte atrag nulitatea actelor de procedura, conform prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și încalcă principiile disponibilității, dreptului Ia un proces echitabil și dreptului la apărare, neregularitate care se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Recurentul-pârât a susținut că instanța de apei a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a SC B. SA în declararea apelului. Astfel, stabilind că apelul a fost declarat de SC B. SA în nume propriu, a nesocotit aspectele statuate în Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014 și a încălcat grav principiul disponibilității și al dreptului la apărare.

Soluția greșită dată excepției lipsei calității procesuale active a SC B. SA rezidă din faptul că instanța de apel a nesocotit poziția procesuală a acesteia, precizată în adresa din data de 02 iunie 2015, în care a arătat că a declarat apelul în calitatea sa de mandatar legal al Statului Român, conferită prin H.G. nr. 392/2002. De altfel, calitatea în care SC B. SA și-a exercitat drepturile procesuale a fost dată de cadrui procesual stabilit de către reclamantă, motiv pentru care nu se impunea ca instanța de apel să procedeze la schimbarea calității procesuale în care participă în litigiu! pendinte. În opinia reeurentuiui-pârât, este nelegală modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze excepția lipsei calității procesuale active a SC B. SA, întrucât administratorul judiciar al acesteia, a precizat că apelul a fost declarat în numele Statului Român.

Faptul că la momentul declarării apelului societatea nu era în insolvență, este irelevant, deoarece la data de 27 martie 2015, când a fost declarată calea de atac în Dosarul nr. x/97/2010, SC B. SA era, de fapt, în procedura reglementată de Legea nr. 85/2006. Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că. deși în conținutul cererii de apel nu a fost menționat, în calitate de apelant Statul Român, prin SC B. SA, prin adresa din 02 iunie 2015 s-a precizat, în mod expres, ca a declarat apelul în calitatea conferită de H.G. nr. 392/2002. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată la data de 29 septembrie 2015, în condițiile prevăzute de art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., reeurentele-reclamante au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de SC B. SA, din perspectiva faptului că motivele nu se referă la soluția pronunțată de instanța de apel și excepția lipsei calității procesuale active a acesteia prin prisma faptului că aceasta a declarat apelul în nume propriu și nu în calitate tic reprezentantă a Statului Român. La data de 13 noiembrie 2015, în termenul procedural, a formulat întâmpinare recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentele-reclamante pentru neâncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Excepțiile au fost respinse în ședința publică de la 20 noiembrie 2015 pentru considerentele expuse în praclicaua deciziei.

În recurs nu au fost administrate probe în condițiile art. 305 din actul normativ mai sus menționat. Examinând cu prioritate recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA., prin administrator judiciar M. SPRL, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul recursului îl constituie Decizia nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-pârâte SC B. SA, reprezentată de administratorul judiciar M. SPRL și, în consecință, a fost respins apelul declarat de această pârâta, în nume propriu, împotriva sentinței civile nr. 517 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de apelatiia-reclamantă A., continuat de reclamantele O., P. și R. împotriva aceleiași sentințe.

Cum apelul declarai de SC B. SA a fost respins ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active. Iară a fi cercetat în fond, în recursul pendinte vor fi examinate, exclusiv, criticile care privesc soluția de respingere a apelului declarat de aceasta parte, pentru lipsa calității procesu, de active. Înalta Curte apreciază că celelalte motive de recurs formulate de recureniul-pârât nu se impun a fi analizate, deoarece controlul de legalitate vizează soluția pronunțată prin hotărârea atacată. Cu referire la criteriile prin care recurentul-pârât a susținut că decizia este nelegală sub aspectul respingerii apelului declarat de SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 517 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, Înalta Curte reține că acestea sunt fondate.

Astfel, constată că prin Decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reeurenta-reclamantă A., continuat de recurentul-reclamant L. și recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC M. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză. Din considerentele deciziei instanței de casare rezultă că, sub aspeciul calității procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte a reținut că SC B. SA are calitate procesuala pasivă, potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G.

nr. 392/2002, care stipulează eă expropriatorul este Statul Român, prin SC K. SA, aflata sub autoritatea N. Casarea Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a fost dispusa pentru considerente care țin de respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu privire la stabilirea despăgubirilor. Prin urmare, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului și (2) când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat, Înalta Curte reține că, în rejudecarea apelurilor, instanța de apel a încălcat dezlegările obligatorii stabilite de instanța de casare în ceea ce privește limitele rejudecării.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a adus atingere și principiului non reforma tio in pejus, în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român, întrucât, deși recursul declarat de acesta a fost admis, dispunându-se casarea deciziei atacate în vederea cercetării fondului apelurilor, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat, în rejudecare, o soluție de respingere a apelului declarat de SC B. SA, in considerarea unei excepții peremptorii care, în situația particulară a cauzei, nu putea fi invocată în cel de-al doilea ciclu procesual.

Față de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, pentru examinarea celorlalte critici formulate în apel. Urmare admiterii recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, Înalta Curte urmează să admită, în mod formal, și recursul declarat de recurentele-reclamante O., P. și R. împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, având în vedere că în cererea de apel formulată de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA se repune în discuție modul de stabilire a despăgubirilor.

În acest sens, se reține că, prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat hotărârea mai sus menționată din perspectiva faptului că raportul de expertiză efectuat în apel nu respecta exigentele dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1996, respectiv ca prețul terenurilor a fost stabilit prin raportare la unele contracte care nu vizau imobile situate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, respectiv comuna Sântămăria Oriea, că actele translative de proprietate avute în vedere ca și comparabile nu au fost încheiate ia data întocmirii raportului de expertiză, și că nu s-a făcut dovada directă că terenurile cuprinse în actele de înstrăinare anterior menționate sunt similare celor preluate de pârât.

Recurentele-reclamante au contestat suma de 167.648 lei, stabilită cu titlul de despăgubire pentru terenul expropriat, apreciind că este inferioară valorii de circulație a terenului, la momentul exproprierii. Or, cu prilejul rejudecării apelului declarat de Stalul Român, prin SC K. SA, urmează a fi analizate și criticile referitoare la valoarea despăgubirilor acordate și care nu au fost cereeuue de instanța de apel în rejudecare. Având în vedere necesitatea respectării dublului grad de jurisdicție și a soluționării unitare a cauzei, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) coroborate cu cele art. 315 C. proc.

civ., va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante O., P. și R. și de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reeurentele-reclamante O., P. și R. și de recurentul-pârât Statul Român, prin SC K. SA, prin administrator judiciar M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 31 din 4 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi. 20 noiembrie 2015.