ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

După deliberare, asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la

data de 23 iulie 2010 sub nr. 4172/97/2010, precizată la 23 ianuarie 2013,

reclamantul F.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

SC P.E.E.H.H. SA și Sucursala SC H. SA Hațeg: să se constate calitatea sa de

proprietar asupra terenului în suprafață de 4.235 mp, ocupat de pârâta SC H. SA

încă din anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002,

fără despăgubire; obligarea pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA Ia

plata unei despăgubiri în cuantum de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând

prețul real al terenului ocupat și expropriat; obligarea aceluiași pârât la

achitarea contravalorii prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a

terenului ocupat în perioada 1989-2010; stabilirea celui mai scurt termen de

plată aî despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de

schimb al B.N.R, de la data efectivă a plății; să fie obligați pârâții la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivare, reclamantul a arătat că

este fiul defuncților F.I. și F.I. și că are calitatea de proprietar asupra

terenului agricol intravilan în suprafață de 4.235 mp, situat în localitatea

Subcetate, în locurile denumite „L.", „H.", „S.", având destinația

de holdă și grădini, înscris în C.F. și intabulat pe numele bunicilor și al

unchiului său, C.l., actualmente decedați.

Încă din anul 1989, terenul a fost

ocupat de construcții hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona

Bucium-Subcetate, iară acordarea prealabilă a despăgubirilor aferente.

După apariția Legii nr. 33/1994 și

urmare a numeroaselor demersuri pe care reclamantul le-a întreprins, a fost

emisă H.G. nr. 392/2002, însă nici după aceste moment acestuia nu i-au fost

plătite despăgubiri și nici nu a fost invitat la negociere pentru stabilirea

valorii lor.

În anul 1991, în temeiul Legii nr.

18/1991 reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor ce au aparținut autorilor săi F.I. și F.I., fiindu-i emis titlul de

proprietate din 2000, pentru suprafața de 3 ha și 2.803 mp, în care nu a fost

inclus și terenul în litigiu, întrucât acesta a fost declarat de utilitate

publică și expropriat în baza Legii nr. 33/1994 și a H.G. nr. 392/2002.

Reclamantul a mai arătat că nu a

dezbătut succesiunea de pe urma părinților săi, deoarece notarul s-a aflat în

imposibilitatea eliberării certificatului de moștenitor în lipsa unui titlu de

proprietate asupra terenului.

În drept, cererea de chemare în

judecată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1-4, art. 21, art. 25-26, art.

30, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 82, art. 111-112 și art. 274 C. proc.

civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 44 alin. (1)-(3)

din Constituția României și art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză,

pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA a invocat, pe cale de excepție,

inadmisibilitatea acțiunii și a prematurității acesteia, lipsa calității

procesuale active și lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de

cadrai legal al exproprierii, reglementat prin Legea nr. 33/1994.

Prin cererea de chemare în garanție,

același pârât a solicitat ca, în situația în care va cădea în pretenții, M.F.P.

să fie obligat la plata despăgubirilor, în calitatea sa de gestionar al

fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată să efectueze plăți în

numele acestuia, unicul beneficiar al investiției și singurul organism

îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra imobilului.

M.F.P., prin D.G.F.P. Hunedoara, a

depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive.

Prin sentința nr. 47 din 30 ianuarie

2013, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a respins cererea de chemare în

garanție formulată în contradictoriu cu M.F.P. Publice, prin D.G.F.P., pe excepția

lipsei calității procesuale pasive; a admis excepția tardivității invocării excepției

prescripției dreptului materia! la acțiune, pentru folosul de tras; a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și prescripției dreptului

material la acțiune pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, invocate

de pârât; a admis excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA

Hațeg, față de care a respins acțiunea; a admis, în parte, acțiunea civilă,

precizată împotriva pârâtului Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator

judiciar SC E.I. SPRL București, a constatat că reclamantul are calitatea de

proprietar al terenului agricol în suprafață de 4.235 mp, arabil, situat în

localitatea Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes

național, prin H.G. nr. 392/2002, identificat prin raportul de evaluare

judiciară efectuat de experții judiciari C.Ș., J.D. și S.M.; a obligat pârâtul

să plătească reclamantului, în termen de 10 zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 91.385 iei (22.191

euro), reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 38.620,26

lei, constând în prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol, netras, în

perioada 2002-2010 inclusiv, și suma de 4.400 lei, cheltuieli de judecată.

În motivare, instanța de fond a

constatat că reclamantul este descendentul părinților săi F.l. și F.I.,

decedați. Conform evidențelor menționate în Registrul agricol din anii

1959-1964, antecesorii reclamantului erau îndreptățiți Ia reconstituirea

întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost

nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Prin titlul de proprietate din

22 februarie 2000, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenurilor arabile ce au aparținut autorilor săi, cu excepția celor

afectate de lucrările hidroenergetice și de apele lacului de acumulare

Sîntămărie Oriea.

Cum succesiunea legală constituie un

mod de dobândire a proprietății, instanța de fond a reținut că este evidentă

vocația reclamantului de a primi despăgubiri pentru proprietățile imobiliare ce

au fost ocupate Ia momentul emiterii titlului de proprietate pe numele

antecesorilor săi F.l. și F.I. și pentru care, de altfel, a și fost demarată

procedura exproprierii după emiterea H.G, nr. 392/2002, ce reprezintă actul

normativ de declarare a utilității publice a obiectivului de interes național.

Astfel, s-a stabilit că reclamantul,

în calitate de fiu al defuncților F.l. și F.I., are vocație la moștenirea

acestora și calitate procesuală activă în cauză, fiind determinată de interesul

și dreptul său de a solicita despăgubiri pentru terenurile care au aparținut

părinților săi.

Instanța a mai reținut că, prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat de utilitate publică de interes

național lucrarea „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria", desemnând în art. 2 al acestui act normativ, ca

expropriator, pe Statul Roman, prin SP E.E.H.H. SA.

Prin H.G. nr. 968 din 15 Iunie 2004,

s-a înființat Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse

pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național,

declarat prin H.G. nr. 392/2002.

Instanța de fond a apreciat că,

potrivit art. 44 din Constituția României, nîcio persoană nu poate fi lipsită

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire, iar, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceasta

trebuie să acopere valoarea reală a bunului și prejudiciul suferit de

proprietar ori de titularul altui drept real.

Având tn vedere că, în cauză,

expropriatorul și expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la

cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, în condițiile în care

procedura exproprierii nu a fost continuată după preluarea efectivă a

terenurilor și nici nu a fost găsit un mod de soluționare amiabilă pentru

stingerea litigiului pe tot parcursul procesului civil, instanța de fond a

desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o comisie de evaluare

formată din experții judiciari C.Ș., I.D. și S.M.

Prin raportul de evaluare întocmit,

experții au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de

interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002, cu date de carte

funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind că suprafața acestora

este de 4.235 mp, din care 115 mp teren extravilan și 4.120 mp intravilan și au

fixat valoarea la 5,24 euro/mp, la cursul. B.N.R. de 4,109 lei/euro la data

efectuării expertizei, potrivit variantei III lit. a) din raport; despăgubirile

pentru prejudiciul rezultat din lipsa folosului agricol anual au fost stabilite

la suma de 10.217 lei/ha.

În considerarea concluziilor

raportului de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a sentinței, s-a

constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 91.185

lei (22.191 euro), pentru suprafața de 4.235 mp teren arabil, inundat, sumă

stabilită, de experți pe baza standardelor internaționale de evaluare, potrivit

variantei III lît.a din raportul de expertiză, reprezentând valoarea terenului,

și la suma de 38.620,26 lei pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada

2002-2010 inclusiv, avându-se în vedere zona agricolă, categoria terenurilor și

culturile tradiționale practicate pe acestea.

Instanța de fond a apreciat că

acordarea despăgubirilor pentru pierderea potențialului agricol se justifică

doar pe o perioadă de 9 ani, începând cu anul publicării H.G. nr. 392/2002,

întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994 actul de declarare a utilității publice

constituie o condiție sine qua non pentru demararea procedurilor de expropriere

Tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție de către SP E.E.H.H.

SA, prin încheierea din 15 decembrie 2010, în considerarea actului de utilitate

publică.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Sucursala „Hidrocentrale" Hațeg, instanța

de fond a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002,

se impune respingerea acțiunii formulate împotriva acesteia.

Cu referire la excepția prescripției

dreptului material la acțiune, tribunalul a arătat că, în condițiile în care

exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți

imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri și a

aspectului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, cum că aceste despăgubiri

compensează valoarea proprietății imobiliare și valoarea prejudiciului dovedit,

această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept

accesorium seguitur principale.

Prin urmare, instanța de fond a

apreciat că despăgubirile rezultate din expropriere, astfel cum sunt

reglementate de Legea nr. 33/1994, formând o unitate complexă, inseparabilă ope

legis și având o componentă pentru valoarea de piață a proprietății expropriate

și una aferentă despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului suferit de persoana

expropriată, exced regulilor prescripției extractive, în condițiile art. 21 din

Decretul nr. 167/1958.

Excepției prescripției dreptului

material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat pentru perioada 1989-2007

i-a fost opusă, de către reclamant, excepția tardivității, în condițiile în

care s-a arătat că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de

înfățișare. Or, în cauză, a apreciat tribunalul, excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru folosul de tras a fost invocată după

epuizarea probatoriului.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul F.V. și pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA.

În calea de atac astfel promovată,

reclamantul a solicitat obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri în sumă

de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând prețul terenului agricol, și de

85.822 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului

în perioada 1990-2010, conform variantei nr. l din raportul de expertiză aflat

la filele 121-124 dosar fond, cu cheltuieli de judecată.

În expunerea motivelor de apel,

reclamantul a arătat că instanța de fond nu a apreciat corespunzător proba cu

expertiza și cea testimonială și nu le-a coroborat cu întreg materialul

probator. Astfel, nu a avut în vedere că terenul avea categoria de folosință

arabil, fiind deosebit de fertil, și nici varianta de evaluare pe bază de

profit, deși experții au adus argumente că aceasta este cea mai adecvată și

recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Metoda de evaluare

aleasă de instanța de fond are un grad sporit de relativitate, nefîind

suficient argumentată cu date și informații concludente.

În ceea ce privește prejudiciul

rezultat din lipsa de folosință, a apreciat că acesta trebuie raportat la

perioada 1990 - 2010, întrucât instanța de fond a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune privind folosul de tras. Despăgubirile privind

folosul de tras au fost determinate printr-o dovadă științifică admisă

(raportul de expertiză) și chiar instanța de fond apelează la această probă

atunci când stabilește valoarea de 38.620,26 lei raportându-se la venitul mediu

de 10.217 lei/an.

Pârâtul Statul Român prin SP E.E.H.H.

SA a reiterat excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii civile,

precum și excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive, lipsei calității

procesuale active a reclamantului, formulând critici și împotriva modului de

soluționare a cererii de chemare în garanție, care a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut

că reclamantul nu a făcut niciodată dovada dreptului de proprietate. A mai

precizat că valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este

criticabilă, întrucât este nefundamentată de experți și rtu ține cont de

realitățile prețurilor imobiliare și de dispozițiile Legii nr. 33/1994;

valoarea terenurilor este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se

vând efectiv terenurile în zonă și de prețul propus prin notificarea trimisă.

De asemenea, cu privire la

contravaloarea lipsei de folosință agricolă, a arătat că, în raport de

caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate șt de prevederile Decretului

nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă, acordarea despăgubirilor impunându-se

doar pentru ultimii trei ani, anteriori formulării cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, M.F.P. a solicitat

menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate în ceea ce privește

respingerea cererii de chemare în garanție formulată în privința sa, ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia nr. 39 din 27 mai 2014,

Curtea de Apel Alba tulia, secția I civilă, a admis apelurile declarate de

reclamantul F.V. și de pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA împotriva

sentinței nr. 47 din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția

I civilă, a schimbat, în parte, hotărârea atacată în limita cuantumului

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, pe care l-a stabilit la 107.992

lei și a celui rezultat din prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat

în perioada 2007-2010, pe care l-a stabilit la 12.873 lei, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivare, instanța de apel a

reținut că reclamantul a moștenit suprafețele tabulare înscrise în C.F.,

Subcetate, împrejurare evidențiată de actele de stare civilă, de extrasele de

carte funciară și de raportul de expertiză topografică întocmit în cauză.

Suprafețele menționate au fost incluse

în C.A.P., iar o parte din acestea a făcut obiectul reconstituirii dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului fiindu-i eliberat titlul

de proprietate din 1996.

Obiect al litigiului de față îl

formează suprafața ocupată de lucrările amenajării hidroelectrice a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria. Comisia de experți care a întocmit

raportul de expertiză topografică a stabilit că suprafața ocupată de pârât este

de 4.235 mp.

În cauză, terenurile în litigiu nu au

fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest act normativ

s-a aprobat scoaterea din producția agricolă a unor suprafețe de teren, în

limita a 685 ha, situate în județul Hunedoara, în vederea realizării

obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria". Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a

avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 65,06 ba teren, întocmindu-se

un proces-verbal de predare al terenurilor, în care au fost identificate

topografic terenurile expropriate, constatându-se că cele care au aparținut

autorilor reclamantului nu figurează printre acestea.

Astfel, instanța de apel a arătat că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a

declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului mai sus

menționat, și în care s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român, prin SP

E.E.H.H. SA.

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004,

Guvernul României a înființat Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor

formulate de proprietarii terenurilor propuse pentru expropriere, în scopul

realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea

mai sus menționată. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și de

acordare a despăgubirilor, notificându-i pe proprietarii tabulari, inclusiv pe

antecesorii reclamantului, decedați la acel moment, conform datelor rezultate

din actele de stare civilă.

În raport de această situație de fapt,

instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond

au fost soluționate în mod corect.

Cu privire la excepția

inadmisibilității, a reținut că imobilele în litigiu au fost expropriate în

anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Actul normativ în vigoare la data emiterii

hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest

aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut ioc înainte de

declararea utilității publice. Câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002,

terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la

acțiunea în despăgubiri nu era născut, astfel că s-a apreciat că nu se puteau

obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Instanța de apel a apreciat că, în

cauză, prezintă relevanță și atitudinea pârâtului, care, deși a afirmat că

Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuși a demarat, cu aproape 10 ani

înainte, procedura prevăzută de acest act normativ și i-a notificat pe

antecesorii reclamantului, considerând, la acel moment, că aceștia sunt

proprietarii terenurilor și că sunt îndreptățiți la despăgubiri în conformitate

cu legislația privind exproprierea. Pentru aceste argumente, s-a reținut că

reclamantul nu putea beneficia de prevederile art. 6 din Legea nr. 1/2000,

întrucât această dispoziție era anterioară exproprierii și nu uitraactiva.

Referitor la prematuritaiea acțiunii,

instanța de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile pârâtului, întrucât,

pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă

stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru

terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele

lacului de acumulare.

În speță, tribunalul a fost învestit

eu soluționarea cererii reclamantului privind stabilirea despăgubirilor pentru

terenurile expropriate și, contrar susținerilor pârâtului, se impunea a se

reține că persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să

aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care

terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor

proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității

procesual pasive a SC H. SA nu a fost primita, deoarece prin actul normativ de

declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român,

este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată în

calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare,

s-a reținut că societatea justifică legitimare procesuală, cadrul procesual

fiind corect stabilit.

Referitor la excepția lipsei calității

procesual active a reclamantului, s-a constatat că acesta a soiicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la

antecesorii acestuia, inclusiv asupra celor din litigiu. Dar, recunoașterea

dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri

în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de stat prin demararea de către

pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, în sensul emiterii

notificărilor către antecesorii reclamantului cu privire ia oferta de

despăgubire. Această procedură însă nu a fost finalizată pentru că, la data

notificării, antecesorii reclamantului erau decedați, iar reclamantul nu a avut

cunoștință de acestea.

Astfel, instanța de apel a reținut că

reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul de proprietate al

acestuia asupra imobilului în litigiu fiind confirmat prin deciziile emise de

instituțiile administrative ale statului, motiv pentru care a apreciat că

reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța de apel a avut

în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, și

anume deciziile pronunțate în cauzele Gratzinger și Gratzingerova contra

Republicii Cehe, cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra

României, Athanasiu Marshasi împotriva României, Aldea împotriva României,

Dragnea și alții împotriva României, în care s-a apreciat ca noțiunea de bun

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție poate să acopere atât

bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora o

persoană poate pretinde că are cel puțin speranța legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Instanța de apei, în raport și de

aspectele statuate în cauza Măria Atanasiu ș.a. contra României, a apreciat că

reclamantul se poate prevala și de protecția acordată de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, având un „bun" actual în sensul acestui

articol. Prin oferta de despăgubiri emisă de pârât, Statul, prin instituțiile

sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea

dreptului de proprietate pentru terenurile neafectaîe de lacul de acumulare și

dreptul ia despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În ceea ce privește susținerea

pârâtului referitoare la excepția lipsei calității procesual active a

reclamantului, rezultată din împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada

vocației succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu au iacut

parte din masa succesorală a antecesorii or, proprietari tabulari, curiea de

apei a apreciat că dreptul de proprietate ai autorilor reclamantului asupra

terenului în litigiu a fost recunoscut, societatea pârâtă notificându-i în

vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform

actelor de stare civilă, reclamantul este moștenitorul proprietarilor tabulari

ai imobilelor în litigiu, aspect care nu a fost contestat de pârât.

Mai mult decât atât, potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938; reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul ce provine din succesiune este opozabil față de

terți, Iară ca acesta să fie înscris în cartea funciară.

În ceea ce privește soluția primei

instanțe care a respins cererea de chemare în garanție, instanța de apel a

reținut că, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca

subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P.,

cu excepția cazurilor în care legea stabilește alte organe în acest scop. însă SC

H. SA nu stă în acest proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant ai

statului, ce a fost confirmată prin ait2 din H.G. nr. 392/2002.

Cu referire la fondul cauzei, curtea

de apel a arătat că nu se poate susține că reclamantul a acceptat prețul propus

de expropriator, prin faptul că nu a formulat întâmpinare la notificări,

deoarece acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, care figurau ca

proprietari tabulari, iar Ia acea. dată aceștia erau decedați. Totodată,

instanța a apreciat că, în situația în care expropriatorul ar fî considerat că

prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă până în prezent plata

despăgubirilor.

Cu privire la raportul de expertiză,

instanța a menționat că experții au arătat că terenul nu are corespondent pe

raza unității administrativ-teritoriale și au luat în calcul oferte de

vânzare-cumpărare a terenurilor situate pe teritoriul județului Hunedoara, însă

nîciuna dintre acestea nu a vizat terenuri similare celui în litigiu. în aceste

condiții, este evident că nu au putut fi luate în considerare prețuri

estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă din cauza

lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus mai multe metode de

evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile pentru

imobilele în litigiu să fie calculate după varianta a III-a, în care s-a

folosit metoda de evaluare a terenurilor pe baza ofertelor de valoare de pe

piața imobiliară, corespondentă valorii reale a terenului, aspect ce corespunde

ceî mai bine situației de față. Prin această metodă s-a propus o valoare de circulație

de 22.191 euro (91.185 lei).

Instanța de apel a înlăturat

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârât cu terțe persoane în anul

2006, care au avut ca obiect imobile situate în extravilanul com. Bretea

Română, întrucât a apreciat că acestea au fost încheiate cu mult înainte de

data stabilirii valorii terenurilor în litigiu și că au ca obiect imobile

situate în alte zone.

Pe baza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în perioada octombrie-noiembrie 2012, depuse de

pârât, instanța de apel a dispus efectuarea unui supliment la raportul de

expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, prin care s-a stabilit câ nu

se poate face o comparație a terenului în litigiu cu cele menționate în

contracte, deoarece acestea se află în altă unitate administrativ teritorială.

Experții au arătat că terenul în eauză este teren de luncă, aflat în prima

terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape.

Întrucât terenul în litigiu nu are

corespondent pe raza comunei și neftmd identificate terenuri comparabile de

vânzare sau alte informații cu privire la prețuri efectiv achitate pentru

vânzarea unor terenuri similare celui în cauză, curtea de apel a constatat că

nu poate fi folosită metoda comparației prin raportare la valoarea de piață a

imobilului.

În ceea ce privește variantele propuse

de comisia de experți, instanța de apel a reținut că cea care corespunde cei

mai bine situației din cauza de față este metoda de evaluare a terenurilor pe

bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, recomandată de Ghidul

evaluatorilor funciari din România, atunci când nu există suficiente date

pentru stabilirea valorii de circulație. Pentru determinarea acesteia, experții

au avut în vedere, ca bază de calcul, o medie a culturilor care se practică în

zona respectivă și faptul că terenul avea categoria de folosință arabil.

Valoarea terenului în litigiu în această variantă a fost stabilită la suma de

107.992 lei.

Instanța de apel a apreciat că nu pot

fi luate în considerare celelalte două variante prezentate de experți, varianta

a II-a fiind calculată în funcție de vânzări efectuate în zonă însă cu câțiva

ani înainte (2003, 2008), iar nu la data efectuării expertizei. în ceea ce

privește varianta a III-a, aceasta nu respectă cerințele art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, având în vedere ofertele de vânzări, iar nu prețuri efectiv

achitate.

Cu referire la despăgubirea pentru

lipsa de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței

de fond s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri prin raportare la suprafața

totală de 4.235 mp, avându-se în vedere că terenurile sunt terenuri de luncă,

în prima terasă a râului Strei, și sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut în vedere că, în

perioada C.A.P.-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare

agricultorilor, cultivate în cea mai mare parte cu legume, porumb boabe și

cartofi. Experții s-au raportat la productivitatea reală ce se poate obține în

zonă, stabilind pentru suprafața în litigiu o valoare de 4.291 lei/an. Prin

urmare, instanța de apei a constatat că metoda de calcul folosită în raportul

de expertiză întocmit la fond a fost corect aleasă de prima instanță, aceasta

fiind de 10.217 lei/ha/an.

În ceea ce privește prescripția

dreptului material la acțiune ce vizează acoperirea prejudiciului rezultat din

lipsa de folosință a terenului pe ultimii 20 de ani, s-a reținut că cererea

este patrimonială și că se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat

cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dreptul la

acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termen de trei ani.

Întrucât temeiul în virtutea căruia

s-a născut dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de

folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator lără drept,

înainte de transferul dreptului de proprietate, s-a constatat că despăgubirile

izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Prin urmare, s-a apreciat că cererea

reclamantului privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa

de folosință este admisibilă doar pentru ultimii trei ani, anteriori

introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Instanța de apel a considerat că

aceste despăgubiri nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art.

26 din Legea nr. 33/1994, iar dreptul la acțiune nu se naște în momentul în

care instanța este sesizată de expropriator. conform art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994.

Astfel, despăgubirile la care se

referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul

creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința

exproprierii și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este

îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului

expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi

cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului

rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință dîn teren

arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a

terenului, înainte de expropriere și de acordarea despăgubirilor, reprezintă o

faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputând fi primită ipoteza

potrivit căreia legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să

acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, s-a apreciat că

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în

care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la

propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri, ce vizează valoarea

imobilelor ce urmează a fi expropriate, fiind ulterioare exproprierii.

Instanța de apel a mai reținut că și

în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului, că aceste

despăgubiri ar putea li circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26

din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a

cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această

situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului

de a solicita acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este

același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât

izvorul acestor cereri este diferit. în cazul despăgubirilor ce reprezintă

valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de

proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul Sa acțiune curge de

la data notificării, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 33/1994

sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste

despăgubiri, în cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii

îl reprezintă ocuparea iară drept a terenului proprietatea reclamantului,

astfel că dreptul Ia acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să

curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe

cel care l-a ocupat.

În consecință, instanța de apel a

constatat fondate criticile formulate de pârât cu privire la prescripția

dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima

instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, a

redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada

2007-2010 la suma de 12.873 (4291 lei/an x 4 ani).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin

administrator judiciar SC E.I. SPRL București, solicitând admiterea căii de

atac și casarea deciziei atacate potrivit ari 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.

În motivare, recurentul a arătat ca,

în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

instanța de apel, deși la termenul de judecată din 20 decembrie 2013 a dispus

completarea raportului de expertiză, ulterior, deși experții au refuzat să

întocmească un supliment de expertiză (motivând că între terenuri nu există

similitudini), a respins obiecțiunile formulate de pârât la completarea de

expertiză, întitulată „răspuns la obiective. Ori încheierea prin care s-a admis

completarea raportului de expertiză este o încheiere interlocutorie și, conform

art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu mai putea reveni asupra măsurilor

pe care le-a dispus.

În condițiile în care experții nu au

completat raportul de expertiză și nu au dovedit, din punct de vedere

științific, lipsa de similitudine între terenuri, instanța, respingând

obiecțiunile formulate de pârât, a pronunțat o hotărâre care nu corespunde

adevărului, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Pentru aceste motive, recurentul a

susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, sub

aspectul încălcării formelor procedurale și a principiilor fundamentale ale

procesului civil.

7 și 9 C. proc. civ., recurentul a susținut, cu privire la cererea de chemare

în garanție, că există contrarietate între considerentele deciziei recurate și

dispozitivul acesteia, întrucât instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că SC

H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu

în nume propriu. Astfel, curtea de apei a ignorat scopul pentru care a fost

formulată cererea de chemare în garanție și a reținut, eronat, că aceasta a

fost făcută în considerarea motivelor pe care se întemeiază excepția lipsei

calității procesual pasive,

În speță, instanța de apel retine că

SC H. SA, a fost acționată în procesul ce face obiectul prezentului dosar nu în

nume propriu, ei în calitate de reprezentant al Statului, însă în dispozitiv

menține soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție

a Statului prin M.F.P.. Ca atare, respingând cererea de chemare în garanție a

Statului prin M.F.P., instanța de judecată admite implicit calitatea SC H. SA

de titular ai bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura

exproprierii, fiind astfel în contradicție cu ceea ce a reținut în cuprinsul

motivării hotărârii.

Or, în cauza de față este vorba despre

două raporturi juridice distincte, unul de expropriere în cadrul căruia SC H.

SA are calitatea de reprezentant al statului și raportul de reprezentare dintre

acesta și SC H. SA, în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în

garanție, temeiul juridic fiind dat de H.G. nr. 392/2002; cererea de chemare în

garanție a vizat raportul de reprezentare, raport în care statul participă prin

M.F.P., în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Scopul pentru care a fost formulată

cererea de chemare în garanție a fost acela ca, în cazul în care SC H. SA va

cădea în pretenții, în virtutea dreptului de regres, despăgubirile să fie

suportate de stat, ea titular al dreptului de proprietate asupra terenul

expropriat.

În susținerea acestui motiv de recurs,

recurentul a invocat și dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituția României,

potrivit cărora proprietatea publică aparține doar statului și unităților

administrativ-teritoriale. A arătat că, prin respingerea cererii de chemare în

garanție, instanța admite implicit calitatea de proprietar al SC H. SA asupra

terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă

dispozițiile legale imperative ale regimului proprietății publice prevăzute de

Legea nr. 213/1998, ce dispun în sensul că singurii titulari ai dreptului de

proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ teritoriale.

În speța de față, întrucât terenurile

ce fac obiectul prezentului litigiu au fost declarate ca fiind de interes

național, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor

bunuri prin procedura exproprierii este Statul Român. SC H. SA este subiect de

drept privat ce nu poate fi titular al proprietății publice, prin dispozițiile

H.G. nr. 392/2002 fiind instituit astfel doar un caz de reprezentare legală a

Statului Roman de către SC H. SA în aceasta procedură. SC H. SA se poate

îndrepta împotriva chematului în garanție pe temeiul reprezentării. în

calitatea sa de reprezentant în considerarea faptului că efectele juridice ale

procedurii exproprierii trebuie să se producă doar în patrimoniul Statului

Român, în temeiul art. 354

6

" C. civ.

Prin urmare, atâta timp cât Statul

Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în

litigiu, ei este ce! ce trebuie să suporte și costul acestei dobândiri,

altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a Statului în detrimentul SC

H. SA, cu atât mai mult cu cat aceasta plătește și redevența pentru folosirea

acestor terenuri, SC H. SA are doar un drept de concesiune asupra terenurilor

ce fac obiectul exproprierii, pentru care plătește redevența.

În concluzie, atât prima instanță, cât

și instanța de apel în mod greșit au dispus respingerea cererii de chemare în

garanție pe temeiul excepției lipsei calității procesual pasive a M. F.P.,

întrucât acesta nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat

ca reprezentant al statului în raportul dintre SC H. SA și Statul Român.

Ca atare, hotărârea este nelegală atât

sub aspectul contradicției între dispozitiv și considerente, cât și sub

aspectul aplicării greșite a Legii nr. 213/1998.

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a precizat că înțelege să

critice modalitatea în care instanța de apel a procedat Ia soluționarea

excepțiilor și fondului dedus judecății prin aplicarea greșită a normelor de

drept material și prin interpretarea eronată a actelor deduse judecății de

către intimatul F.V. în dovedirea susținerilor sale.

3.1. Cu privire la excepția

inadmisibititățîi acțiunii, acesta a arătat că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile Legilor nr. 18/1991 și nr. 1/2000, întrucât notificarea

adresată de pârât reclamantului a fost făcută sub condiția dovedirii dreptului

de proprietate reconstituit asupra terenului și a dobândirii prin moștenire, în

condițiile legii.

Reclamantul, în urma refuzului

autorităților locale de reconstituire a întregii suprafețe de teren solicitate,

avea la dispoziție, exclusiv, acțiunile reglementate de legea fondului funciar.

în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul avea, de

asemenea, deschisă calea legală în vederea obținerii despăgubirilor, conferită

de art. 4 al acestui act normativ. Prin urmare, odată aleasă de către reclamant

procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, nu mai putea fi declanșată o altă

procedură, în respectarea principiului eiecta una via.

Recurentul a mai susținut că un alt

aspect de drept privitor la inadmisibil itatea acțiunii, ce se impune a fi

supun analizei, constă în probarea existenței dreptului de proprietate asupra

terenului la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor

potrivit legii exproprierii, argument pe care prima instanță în mod eronat nu

I-a luat în considerare, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri cu

încălcarea dispozițiile imperative ale legii exproprierii. în aceste condiții,

în patrimoniul succesoral nu exista bunul pentru care se solicită despăgubiri,

întrucât nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, ci a fost transmis

numai dreptul potestativ de a solicita reconstituirea, potrivit legiilor

fondului funciar, cu toate acțiunile ce derivă din aceste acte normative, ceea

ce contravine art. 2 din Legea nr. 33/1994.

3.2. Cu privire la excepția lipsei

calității procesual active a reclamantului, recurentul a menționat că, în cauza

de față, atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au pronunțat asupra

unor chestiuni legate de moștenirea dreptului de proprietate asupra,

terenurilor care au aparținut antecesorilor reclamantului și care nu puteau

face obiectul judecății într-un proces de expropriere.

Actele de stare civilă exhibate de către

reclamant nu fac decât dovada unei vocații succesorale a acestuia la moștenirea

predecesorilor săi, în cauză nefiind făcută proba acceptării moștenirii în

termenul prevăzut legal.

Prin urmare, se impune cu necesitate a

nu se face confuzia între vocația la moștenire și calitatea propriu-zisă de

moștenitor, întrucât vocația la moștenire reprezintă o simplă aptitudine de a

moșteni defunctul în considerarea calității de rudă și care se probează prin

acte de stare civilă, aceasta vocație fiind astfel o parte componentă a

calității de moștenitor (fără o vocație la succesiune, în mod evident nu se

poate moșteni). Pentru ca o persoana să aibă calitatea de moștenitor, aceasta

trebuie să întrunească mai multe condiții legale cumulative, și anume: să aibă

capacitatea de a moșteni, să aibă vocație succesorală la moștenirea defunctului,

să nu fie nedemnă de a moșteni și să accepte moștenirea în termenul de

prescripție de 6 luni, în speța de față, reclamantul trebuia să facă dovada că

este titular al dreptului de proprietate dedus judecații prin probarea

calității de moștenitor, care se face în condițiile legale mai sus expuse.

3.3. Recurentul a mai arătat că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală și sub aspectul

aplicării greșite a Legii nr. 213/1998. în ceea ce privește modul de

soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive în privința SC H. SA,

în cauză, SC H. SA nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect al

dreptului de proprietate publică, motiv pentru care nu poate fi nici subiect al

unei proceduri prin care se urmărește dobândirea unui drept de proprietate

publică.

Întrucât exproprierea este un mod de

dobândire a dreptului de proprietate publică, toate costurile aferente revin

titularului dreptului și, prin urmare, despăgubirile ce reprezintă prețul

dobândirii dreptului de proprietate cad în sarcina titularului dreptului, care

este statul.

Așadar, SC H. SA are calitatea de

reprezentant legal al statului și nu de expropriator, întrucât în patrimoniul

său nu s-a produs niciun efect ca urmare a exproprierii, calitatea sa fiind de

concesionar, în baza contractului de concesiune din 2004. Cată vreme SC H. SA

nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura

exproprierii, este fără echivoc faptul că nu poate fi cea obligată la

suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedește lipsa

calității sale procesual pasive în raport cu obiectul prezentului litigiu.

Soluționarea greșită a excepției

lipsei calității procesual pasive trebuie analizată și din perspectiva

respingerii cererii de chemare în garanție, întrucât prin oprirea regresului

împotriva titularului dreptului, Statul Român, se admite calitatea SC H. SA de

proprietar asupra terenurilor, obiect al litigiului.

3.4. Pe fondul cauzei, recurentul a

invocat nelegalitatea hotărârii rezultate din încălcarea de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, la stabilirea despăgubirilor,

aceasta trebuia să aibă în vedere contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziția

experților de către pârât, deoarece terenurile care fac obiectul acestora sunt

situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (județul Hunedoara) și

sunt de aceeași categorie cu cel în litigiu.

De asemenea, recurentul a arătat că

determinarea valorii reale a terenului expropriat trebuie să se facă prin

raportare la extrasele de carte funciară actualizate la zis întrucât doar

acestea pot releva situația juridică reală actuală a terenurilor.

A mai susținut că, referitor la

valoarea terenului, instanța de apel a luat în considerare o metodă de

determinare ce nu este prevăzută de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

respectiv metoda stabilirii valorii prin bonitare, pronunțând astfel o hotărâre

cu încălcarea dispozițiilor imperative anterior menționate.

Cu privire la folosului agricol

nereaiizat acordat de instanța de apel, recurentul a precizat că trebuie, mai

întâi, să se facă dovada acestui prejudiciu, așa după cum stipulează și

dispozițiile art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994.

Ca atare, pentru acordarea daunelor

reprezentând lipsa de folosință a terenului este absolut necesar să se facă

dovada acestora, întrucât prejudiciile nu se stabilesc și nu se acordă apriorii

prin prevederile Legii nr. 33/1994, aiminteri s-ar ajunge la o îmbogățire fără

justă cauză.

În cauză, din pasivitatea pe care

reclamantul a manifestat-o de îa momentul reconstituirii dreptului de

proprietate și până la cel al introducerii acțiunii reiese faptul că acesta nu

a intenționat să cultive terenul. Or, lipsa de folosință a terenului este

exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este calificat

conform prevederilor legii și doctrinei civile ca fiind fructe industriale,

adică produsele obținute ca rezultat al activității omului. Astfel, potențialitatea

obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosință

efectivă, întrucât nu există certitudinea ca reclamantul ar fi procedat la

cultivarea acelui teren și, în orice caz, nu la nivelul stabilit prin

expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

Pe de altă parte, recurentul a

susținut că despăgubirile ce reprezintă lipsa folosului agricol nu pot fi

acordate la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării

expertizei, ci trebuie să se ia în calcul prețul aferent fiecărui an agricol,

deoarece acesta reprezintă prejudiciul pretins pentru fiecare an în parte și nu

doar pentru anul curent.

Intimatul F.V. a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză de Statui Român,

prin SC P.E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL București, ca

nefondat.

În faza procesuală a recursului nu

s-au administrat probe noi.

Examinând recursul promovat în cauză

de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, prin prisma dispozițiilor

legale invocate, Înalta Curte reține următoarele:

susține că hotărârea atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu

nerespectarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceasta,

Ia termenul de judecată din 13 mai 2014, a revenit asupra măsurilor dispuse

prin încheierea de ședință din 20 decembrie 2013, (încheiere mterlocutorie,

prin care a încuviințat completarea raportului de expertiză) și a încălcat,

astfel, formele procedurale și principiile procesului civil referitoare la

garantarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Critica nu este fondată în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, prin încheierea din 20

decembrie 2013 curtea de apel a încuviințat cererea formulată de pârât privind

efectuarea completării raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a

fondului, urmând ca experții să țină cont, la evaluarea despăgubirilor, și de

cele două contracte de vânzare-curnpărare depuse de această parte la termenul

de judecată mai sus menționat. Prin încheierea din 13 mai 2014, care face parte

integrantă din Decizia nr. 39 din 27 mai 2014, obiect al recursului, instanța

de apel a respins obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză, completat,

întrucât a constatat că experții au răspuns obiecțiunilor invocate în cauză;

instanța de apel a apreciat că actele de vânzare-cumpărare încheiate în anul

2006, pe care pârâtul a solicitat să le depună în susținerea obiecțiunilor,

sunt lipsite de relevanță pentru stabilirea prețului terenului în litigiu.

În raport de această situație, contrar

susținerilor recurentului, se constată că instanța de apel nu a revenit asupra

celor dispuse prin încheierea din 20 decembrie 2013, prin care a încuviințat

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care a fost depus la dosarul

cauzei la termenul de judecată din 01 aprilie 2013, ci a respins noile

obiecțiuni formulate de către pârât cu privire la concluziile reținute în

cuprinsul suplimentului de expertiză. Prin urmare, încheierile în cauză nu

cuprind dispoziții contradictorii, ci reflectă convingerea instanței, pentru

care a fost înlăturată cererea pârâtului privind examinarea unor noi

obiecțiuni.

Procedând în acest mod, instanța de

apel nu a încălcat dreptul pârâtului la apărare și la un proces echitabil, sens

în care nu sunt incidente dispozițiile ar