ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3268/2014

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 23 iulie 2010 sub nr. 4172/97/2010, precizată la 23 ianuarie 2013, reclamantul F.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA și Sucursala SC H. SA Hațeg: să se constate calitatea sa de proprietar asupra terenului în suprafață de 4.235 mp, ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubire; obligarea pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H.H.

SA Ia plata unei despăgubiri în cuantum de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat; obligarea aceluiași pârât la achitarea contravalorii prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat în perioada 1989-2010; stabilirea celui mai scurt termen de plată aî despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al B.N.R, de la data efectivă a plății; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivare, reclamantul a arătat că este fiul defuncților F.I. și F.I. și că are calitatea de proprietar asupra terenului agricol intravilan în suprafață de 4.235 mp, situat în localitatea Subcetate, în locurile denumite „L.", „H.", „S.", având destinația de holdă și grădini, înscris în C.F.

și intabulat pe numele bunicilor și al unchiului său, C.l., actualmente decedați. Încă din anul 1989, terenul a fost ocupat de construcții hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium-Subcetate, iară acordarea prealabilă a despăgubirilor aferente. După apariția Legii nr. 33/1994 și urmare a numeroaselor demersuri pe care reclamantul le-a întreprins, a fost emisă H.G. nr. 392/2002, însă nici după aceste moment acestuia nu i-au fost plătite despăgubiri și nici nu a fost invitat la negociere pentru stabilirea valorii lor. În anul 1991, în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut autorilor săi F.I.

și F.I., fiindu-i emis titlul de proprietate din 2000, pentru suprafața de 3 ha și 2.803 mp, în care nu a fost inclus și terenul în litigiu, întrucât acesta a fost declarat de utilitate publică și expropriat în baza Legii nr. 33/1994 și a H.G. nr. 392/2002. Reclamantul a mai arătat că nu a dezbătut succesiunea de pe urma părinților săi, deoarece notarul s-a aflat în imposibilitatea eliberării certificatului de moștenitor în lipsa unui titlu de proprietate asupra terenului. În drept, cererea de chemare în judecată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1-4, art. 21, art. 25-26, art. 30, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 82, art. 111-112 și art. 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii și a prematurității acesteia, lipsa calității procesuale active și lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de cadrai legal al exproprierii, reglementat prin Legea nr. 33/1994. Prin cererea de chemare în garanție, același pârât a solicitat ca, în situația în care va cădea în pretenții, M.F.P. să fie obligat la plata despăgubirilor, în calitatea sa de gestionar al fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată să efectueze plăți în numele acestuia, unicul beneficiar al investiției și singurul organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra imobilului.

M.F.P., prin D.G.F.P. Hunedoara, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința nr. 47 din 30 ianuarie 2013, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu M.F.P. Publice, prin D.G.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive; a admis excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului materia! la acțiune, pentru folosul de tras; a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, invocate de pârât; a admis excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea; a admis, în parte, acțiunea civilă, precizată împotriva pârâtului Statul Român, prin SP E.E.H.H.

SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL București, a constatat că reclamantul are calitatea de proprietar al terenului agricol în suprafață de 4.235 mp, arabil, situat în localitatea Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes național, prin H.G. nr. 392/2002, identificat prin raportul de evaluare judiciară efectuat de experții judiciari C.Ș., J.D. și S.M.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri, suma de 91.385 iei (22.191 euro), reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 38.620,26 lei, constând în prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv, și suma de 4.400 lei, cheltuieli de judecată.

În motivare, instanța de fond a constatat că reclamantul este descendentul părinților săi F.l. și F.I., decedați. Conform evidențelor menționate în Registrul agricol din anii 1959-1964, antecesorii reclamantului erau îndreptățiți Ia reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Prin titlul de proprietate din 22 februarie 2000, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile ce au aparținut autorilor săi, cu excepția celor afectate de lucrările hidroenergetice și de apele lacului de acumulare Sîntămărie Oriea. Cum succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietății, instanța de fond a reținut că este evidentă vocația reclamantului de a primi despăgubiri pentru proprietățile imobiliare ce au fost ocupate Ia momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi F.l.

și F.I. și pentru care, de altfel, a și fost demarată procedura exproprierii după emiterea H.G, nr. 392/2002, ce reprezintă actul normativ de declarare a utilității publice a obiectivului de interes național. Astfel, s-a stabilit că reclamantul, în calitate de fiu al defuncților F.l. și F.I., are vocație la moștenirea acestora și calitate procesuală activă în cauză, fiind determinată de interesul și dreptul său de a solicita despăgubiri pentru terenurile care au aparținut părinților săi. Instanța a mai reținut că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat de utilitate publică de interes național lucrarea „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", desemnând în art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, pe Statul Roman, prin SP E.E.H.H.

SA. Prin H.G. nr. 968 din 15 Iunie 2004, s-a înființat Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național, declarat prin H.G. nr. 392/2002. Instanța de fond a apreciat că, potrivit art. 44 din Constituția României, nîcio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceasta trebuie să acopere valoarea reală a bunului și prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real.

Având tn vedere că, în cauză, expropriatorul și expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, în condițiile în care procedura exproprierii nu a fost continuată după preluarea efectivă a terenurilor și nici nu a fost găsit un mod de soluționare amiabilă pentru stingerea litigiului pe tot parcursul procesului civil, instanța de fond a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, o comisie de evaluare formată din experții judiciari C.Ș., I.D. și S.M. Prin raportul de evaluare întocmit, experții au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind că suprafața acestora este de 4.235 mp, din care 115 mp teren extravilan și 4.120 mp intravilan și au fixat valoarea la 5,24 euro/mp, la cursul.

B.N.R. de 4,109 lei/euro la data efectuării expertizei, potrivit variantei III lit. a) din raport; despăgubirile pentru prejudiciul rezultat din lipsa folosului agricol anual au fost stabilite la suma de 10.217 lei/ha. În considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză, parte integrantă a sentinței, s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 91.185 lei (22.191 euro), pentru suprafața de 4.235 mp teren arabil, inundat, sumă stabilită, de experți pe baza standardelor internaționale de evaluare, potrivit variantei III lît.a din raportul de expertiză, reprezentând valoarea terenului, și la suma de 38.620,26 lei pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 2002-2010 inclusiv, avându-se în vedere zona agricolă, categoria terenurilor și culturile tradiționale practicate pe acestea.

Instanța de fond a apreciat că acordarea despăgubirilor pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar pe o perioadă de 9 ani, începând cu anul publicării H.G. nr. 392/2002, întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994 actul de declarare a utilității publice constituie o condiție sine qua non pentru demararea procedurilor de expropriere Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție de către SP E.E.H.H. SA, prin încheierea din 15 decembrie 2010, în considerarea actului de utilitate publică. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Sucursala „Hidrocentrale" Hațeg, instanța de fond a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 2 din H.G.

nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii formulate împotriva acesteia. Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a arătat că, în condițiile în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăți imobiliare sub condiția imperativă a unei drepte și prealabile despăgubiri și a aspectului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, cum că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietății imobiliare și valoarea prejudiciului dovedit, această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium seguitur principale.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că despăgubirile rezultate din expropriere, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994, formând o unitate complexă, inseparabilă ope legis și având o componentă pentru valoarea de piață a proprietății expropriate și una aferentă despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripției extractive, în condițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958. Excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras solicitat pentru perioada 1989-2007 i-a fost opusă, de către reclamant, excepția tardivității, în condițiile în care s-a arătat că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Or, în cauză, a apreciat tribunalul, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru folosul de tras a fost invocată după epuizarea probatoriului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul F.V. și pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA. În calea de atac astfel promovată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri în sumă de 107.992 lei (25.376 euro), reprezentând prețul terenului agricol, și de 85.822 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului în perioada 1990-2010, conform variantei nr. l din raportul de expertiză aflat la filele 121-124 dosar fond, cu cheltuieli de judecată. În expunerea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a apreciat corespunzător proba cu expertiza și cea testimonială și nu le-a coroborat cu întreg materialul probator.

Astfel, nu a avut în vedere că terenul avea categoria de folosință arabil, fiind deosebit de fertil, și nici varianta de evaluare pe bază de profit, deși experții au adus argumente că aceasta este cea mai adecvată și recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Metoda de evaluare aleasă de instanța de fond are un grad sporit de relativitate, nefîind suficient argumentată cu date și informații concludente. În ceea ce privește prejudiciul rezultat din lipsa de folosință, a apreciat că acesta trebuie raportat la perioada 1990 - 2010, întrucât instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind folosul de tras. Despăgubirile privind folosul de tras au fost determinate printr-o dovadă științifică admisă (raportul de expertiză) și chiar instanța de fond apelează la această probă atunci când stabilește valoarea de 38.620,26 lei raportându-se la venitul mediu de 10.217 lei/an.

Pârâtul Statul Român prin SP E.E.H.H. SA a reiterat excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii civile, precum și excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive, lipsei calității procesuale active a reclamantului, formulând critici și împotriva modului de soluționare a cererii de chemare în garanție, care a fost respinsă. Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut că reclamantul nu a făcut niciodată dovada dreptului de proprietate. A mai precizat că valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este criticabilă, întrucât este nefundamentată de experți și rtu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare și de dispozițiile Legii nr. 33/1994; valoarea terenurilor este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă și de prețul propus prin notificarea trimisă.

De asemenea, cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricolă, a arătat că, în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate șt de prevederile Decretului nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă, acordarea despăgubirilor impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori formulării cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinare, M.F.P. a solicitat menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție formulată în privința sa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin Decizia nr. 39 din 27 mai 2014, Curtea de Apel Alba tulia, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul F.V.

și de pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA împotriva sentinței nr. 47 din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a schimbat, în parte, hotărârea atacată în limita cuantumului despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, pe care l-a stabilit la 107.992 lei și a celui rezultat din prejudiciul creat pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2007-2010, pe care l-a stabilit la 12.873 lei, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În motivare, instanța de apel a reținut că reclamantul a moștenit suprafețele tabulare înscrise în C.F., Subcetate, împrejurare evidențiată de actele de stare civilă, de extrasele de carte funciară și de raportul de expertiză topografică întocmit în cauză.

Suprafețele menționate au fost incluse în C.A.P., iar o parte din acestea a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamantului fiindu-i eliberat titlul de proprietate din 1996. Obiect al litigiului de față îl formează suprafața ocupată de lucrările amenajării hidroelectrice a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria. Comisia de experți care a întocmit raportul de expertiză topografică a stabilit că suprafața ocupată de pârât este de 4.235 mp. În cauză, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest act normativ s-a aprobat scoaterea din producția agricolă a unor suprafețe de teren, în limita a 685 ha, situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria". Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P.

a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 65,06 ba teren, întocmindu-se un proces-verbal de predare al terenurilor, în care au fost identificate topografic terenurile expropriate, constatându-se că cele care au aparținut autorilor reclamantului nu figurează printre acestea. Astfel, instanța de apel a arătat că terenurile în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului mai sus menționat, și în care s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA. Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004, Guvernul României a înființat Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor formulate de proprietarii terenurilor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea mai sus menționată.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și de acordare a despăgubirilor, notificându-i pe proprietarii tabulari, inclusiv pe antecesorii reclamantului, decedați la acel moment, conform datelor rezultate din actele de stare civilă. În raport de această situație de fapt, instanța de apel a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate în mod corect. Cu privire la excepția inadmisibilității, a reținut că imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Actul normativ în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut ioc înainte de declararea utilității publice.

Câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu era născut, astfel că s-a apreciat că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994. Instanța de apel a apreciat că, în cauză, prezintă relevanță și atitudinea pârâtului, care, deși a afirmat că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de acest act normativ și i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând, la acel moment, că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că sunt îndreptățiți la despăgubiri în conformitate cu legislația privind exproprierea. Pentru aceste argumente, s-a reținut că reclamantul nu putea beneficia de prevederile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție era anterioară exproprierii și nu uitraactiva.

Referitor la prematuritaiea acțiunii, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile pârâtului, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. În speță, tribunalul a fost învestit eu soluționarea cererii reclamantului privind stabilirea despăgubirilor pentru terenurile expropriate și, contrar susținerilor pârâtului, se impunea a se reține că persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primita, deoarece prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, s-a reținut că societatea justifică legitimare procesuală, cadrul procesual fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a constatat că acesta a soiicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv asupra celor din litigiu.

Dar, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de stat prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de legea de expropriere, în sensul emiterii notificărilor către antecesorii reclamantului cu privire ia oferta de despăgubire. Această procedură însă nu a fost finalizată pentru că, la data notificării, antecesorii reclamantului erau decedați, iar reclamantul nu a avut cunoștință de acestea. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul de proprietate al acestuia asupra imobilului în litigiu fiind confirmat prin deciziile emise de instituțiile administrative ale statului, motiv pentru care a apreciat că reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume deciziile pronunțate în cauzele Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe, cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshasi împotriva României, Aldea împotriva României, Dragnea și alții împotriva României, în care s-a apreciat ca noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție poate să acopere atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora o persoană poate pretinde că are cel puțin speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Instanța de apei, în raport și de aspectele statuate în cauza Măria Atanasiu ș.a.

contra României, a apreciat că reclamantul se poate prevala și de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un „bun" actual în sensul acestui articol. Prin oferta de despăgubiri emisă de pârât, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectaîe de lacul de acumulare și dreptul ia despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În ceea ce privește susținerea pârâtului referitoare la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, rezultată din împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada vocației succesorale pentru terenurile în litigiu, întrucât acestea nu au iacut parte din masa succesorală a antecesorii or, proprietari tabulari, curiea de apei a apreciat că dreptul de proprietate ai autorilor reclamantului asupra terenului în litigiu a fost recunoscut, societatea pârâtă notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă, reclamantul este moștenitorul proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu, aspect care nu a fost contestat de pârât.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938; reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul ce provine din succesiune este opozabil față de terți, Iară ca acesta să fie înscris în cartea funciară. În ceea ce privește soluția primei instanțe care a respins cererea de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., cu excepția cazurilor în care legea stabilește alte organe în acest scop. însă SC H. SA nu stă în acest proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant ai statului, ce a fost confirmată prin ait2 din H.G.

nr. 392/2002. Cu referire la fondul cauzei, curtea de apel a arătat că nu se poate susține că reclamantul a acceptat prețul propus de expropriator, prin faptul că nu a formulat întâmpinare la notificări, deoarece acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, care figurau ca proprietari tabulari, iar Ia acea. dată aceștia erau decedați. Totodată, instanța a apreciat că, în situația în care expropriatorul ar fî considerat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă până în prezent plata despăgubirilor. Cu privire la raportul de expertiză, instanța a menționat că experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ-teritoriale și au luat în calcul oferte de vânzare-cumpărare a terenurilor situate pe teritoriul județului Hunedoara, însă nîciuna dintre acestea nu a vizat terenuri similare celui în litigiu.

în aceste condiții, este evident că nu au putut fi luate în considerare prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă din cauza lipsei tranzacțiilor. Experții au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după varianta a III-a, în care s-a folosit metoda de evaluare a terenurilor pe baza ofertelor de valoare de pe piața imobiliară, corespondentă valorii reale a terenului, aspect ce corespunde ceî mai bine situației de față. Prin această metodă s-a propus o valoare de circulație de 22.191 euro (91.185 lei). Instanța de apel a înlăturat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârât cu terțe persoane în anul 2006, care au avut ca obiect imobile situate în extravilanul com.

Bretea Română, întrucât a apreciat că acestea au fost încheiate cu mult înainte de data stabilirii valorii terenurilor în litigiu și că au ca obiect imobile situate în alte zone. Pe baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în perioada octombrie-noiembrie 2012, depuse de pârât, instanța de apel a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, prin care s-a stabilit câ nu se poate face o comparație a terenului în litigiu cu cele menționate în contracte, deoarece acestea se află în altă unitate administrativ teritorială. Experții au arătat că terenul în eauză este teren de luncă, aflat în prima terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape.

Întrucât terenul în litigiu nu are corespondent pe raza comunei și neftmd identificate terenuri comparabile de vânzare sau alte informații cu privire la prețuri efectiv achitate pentru vânzarea unor terenuri similare celui în cauză, curtea de apel a constatat că nu poate fi folosită metoda comparației prin raportare la valoarea de piață a imobilului. În ceea ce privește variantele propuse de comisia de experți, instanța de apel a reținut că cea care corespunde cei mai bine situației din cauza de față este metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, cuprinsă în varianta I a expertizei, recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România, atunci când nu există suficiente date pentru stabilirea valorii de circulație.

Pentru determinarea acesteia, experții au avut în vedere, ca bază de calcul, o medie a culturilor care se practică în zona respectivă și faptul că terenul avea categoria de folosință arabil. Valoarea terenului în litigiu în această variantă a fost stabilită la suma de 107.992 lei. Instanța de apel a apreciat că nu pot fi luate în considerare celelalte două variante prezentate de experți, varianta a II-a fiind calculată în funcție de vânzări efectuate în zonă însă cu câțiva ani înainte (2003, 2008), iar nu la data efectuării expertizei. în ceea ce privește varianta a III-a, aceasta nu respectă cerințele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, având în vedere ofertele de vânzări, iar nu prețuri efectiv achitate.

Cu referire la despăgubirea pentru lipsa de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri prin raportare la suprafața totală de 4.235 mp, avându-se în vedere că terenurile sunt terenuri de luncă, în prima terasă a râului Strei, și sunt cele mai fertile. De asemenea, s-a avut în vedere că, în perioada C.A.P.-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor, cultivate în cea mai mare parte cu legume, porumb boabe și cartofi. Experții s-au raportat la productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind pentru suprafața în litigiu o valoare de 4.291 lei/an. Prin urmare, instanța de apei a constatat că metoda de calcul folosită în raportul de expertiză întocmit la fond a fost corect aleasă de prima instanță, aceasta fiind de 10.217 lei/ha/an.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune ce vizează acoperirea prejudiciului rezultat din lipsa de folosință a terenului pe ultimii 20 de ani, s-a reținut că cererea este patrimonială și că se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Întrucât temeiul în virtutea căruia s-a născut dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator lără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate, s-a constatat că despăgubirile izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia. Prin urmare, s-a apreciat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință este admisibilă doar pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Instanța de apel a considerat că aceste despăgubiri nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, iar dreptul la acțiune nu se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator. conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Astfel, despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință dîn teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, înainte de expropriere și de acordarea despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputând fi primită ipoteza potrivit căreia legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, s-a apreciat că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri, ce vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, fiind ulterioare exproprierii.

Instanța de apel a mai reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului, că aceste despăgubiri ar putea li circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a solicita acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

în cazul despăgubirilor ce reprezintă valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul Sa acțiune curge de la data notificării, în condițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 33/1994 sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri, în cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea iară drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul Ia acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

În consecință, instanța de apel a constatat fondate criticile formulate de pârât cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 12.873 (4291 lei/an x 4 ani). Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL București, solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate potrivit ari 304 pct. 5, 7-9 C. proc.

civ. În motivare, recurentul a arătat ca, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, deși la termenul de judecată din 20 decembrie 2013 a dispus completarea raportului de expertiză, ulterior, deși experții au refuzat să întocmească un supliment de expertiză (motivând că între terenuri nu există similitudini), a respins obiecțiunile formulate de pârât la completarea de expertiză, întitulată „răspuns la obiective. Ori încheierea prin care s-a admis completarea raportului de expertiză este o încheiere interlocutorie și, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu mai putea reveni asupra măsurilor pe care le-a dispus.

În condițiile în care experții nu au completat raportul de expertiză și nu au dovedit, din punct de vedere științific, lipsa de similitudine între terenuri, instanța, respingând obiecțiunile formulate de pârât, a pronunțat o hotărâre care nu corespunde adevărului, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Pentru aceste motive, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, sub aspectul încălcării formelor procedurale și a principiilor fundamentale ale procesului civil. 2. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a susținut, cu privire la cererea de chemare în garanție, că există contrarietate între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia, întrucât instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că SC H. SA a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu.

Astfel, curtea de apei a ignorat scopul pentru care a fost formulată cererea de chemare în garanție și a reținut, eronat, că aceasta a fost făcută în considerarea motivelor pe care se întemeiază excepția lipsei calității procesual pasive, În speță, instanța de apel retine că SC H. SA, a fost acționată în procesul ce face obiectul prezentului dosar nu în nume propriu, ei în calitate de reprezentant al Statului, însă în dispozitiv menține soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a Statului prin M.F.P.. Ca atare, respingând cererea de chemare în garanție a Statului prin M.F.P., instanța de judecată admite implicit calitatea SC H. SA de titular ai bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, fiind astfel în contradicție cu ceea ce a reținut în cuprinsul motivării hotărârii.

Or, în cauza de față este vorba despre două raporturi juridice distincte, unul de expropriere în cadrul căruia SC H. SA are calitatea de reprezentant al statului și raportul de reprezentare dintre acesta și SC H. SA, în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în garanție, temeiul juridic fiind dat de H.G. nr. 392/2002; cererea de chemare în garanție a vizat raportul de reprezentare, raport în care statul participă prin M.F.P., în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Scopul pentru care a fost formulată cererea de chemare în garanție a fost acela ca, în cazul în care SC H. SA va cădea în pretenții, în virtutea dreptului de regres, despăgubirile să fie suportate de stat, ea titular al dreptului de proprietate asupra terenul expropriat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a invocat și dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora proprietatea publică aparține doar statului și unităților administrativ-teritoriale. A arătat că, prin respingerea cererii de chemare în garanție, instanța admite implicit calitatea de proprietar al SC H. SA asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispozițiile legale imperative ale regimului proprietății publice prevăzute de Legea nr. 213/1998, ce dispun în sensul că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ teritoriale. În speța de față, întrucât terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost declarate ca fiind de interes național, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii este Statul Român.

SC H. SA este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietății publice, prin dispozițiile H.G. nr. 392/2002 fiind instituit astfel doar un caz de reprezentare legală a Statului Roman de către SC H. SA în aceasta procedură. SC H. SA se poate îndrepta împotriva chematului în garanție pe temeiul reprezentării. în calitatea sa de reprezentant în considerarea faptului că efectele juridice ale procedurii exproprierii trebuie să se producă doar în patrimoniul Statului Român, în temeiul art. 354 6 " C. civ. Prin urmare, atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ei este ce!

ce trebuie să suporte și costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a Statului în detrimentul SC H. SA, cu atât mai mult cu cat aceasta plătește și redevența pentru folosirea acestor terenuri, SC H. SA are doar un drept de concesiune asupra terenurilor ce fac obiectul exproprierii, pentru care plătește redevența. În concluzie, atât prima instanță, cât și instanța de apel în mod greșit au dispus respingerea cererii de chemare în garanție pe temeiul excepției lipsei calității procesual pasive a M. F.P., întrucât acesta nu a fost chemat în procedura de expropriere, ci a fost chemat ca reprezentant al statului în raportul dintre SC H. SA și Statul Român. Ca atare, hotărârea este nelegală atât sub aspectul contradicției între dispozitiv și considerente, cât și sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 213/1998.

3. Făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a precizat că înțelege să critice modalitatea în care instanța de apel a procedat Ia soluționarea excepțiilor și fondului dedus judecății prin aplicarea greșită a normelor de drept material și prin interpretarea eronată a actelor deduse judecății de către intimatul F.V. în dovedirea susținerilor sale. 3.1. Cu privire la excepția inadmisibititățîi acțiunii, acesta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legilor nr. 18/1991 și nr. 1/2000, întrucât notificarea adresată de pârât reclamantului a fost făcută sub condiția dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului și a dobândirii prin moștenire, în condițiile legii.

Reclamantul, în urma refuzului autorităților locale de reconstituire a întregii suprafețe de teren solicitate, avea la dispoziție, exclusiv, acțiunile reglementate de legea fondului funciar. în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul avea, de asemenea, deschisă calea legală în vederea obținerii despăgubirilor, conferită de art. 4 al acestui act normativ. Prin urmare, odată aleasă de către reclamant procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, nu mai putea fi declanșată o altă procedură, în respectarea principiului eiecta una via.

Recurentul a mai susținut că un alt aspect de drept privitor la inadmisibil itatea acțiunii, ce se impune a fi supun analizei, constă în probarea existenței dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit legii exproprierii, argument pe care prima instanță în mod eronat nu I-a luat în considerare, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea dispozițiile imperative ale legii exproprierii. în aceste condiții, în patrimoniul succesoral nu exista bunul pentru care se solicită despăgubiri, întrucât nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, ci a fost transmis numai dreptul potestativ de a solicita reconstituirea, potrivit legiilor fondului funciar, cu toate acțiunile ce derivă din aceste acte normative, ceea ce contravine art. 2 din Legea nr. 33/1994.

3.2. Cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, recurentul a menționat că, în cauza de față, atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au pronunțat asupra unor chestiuni legate de moștenirea dreptului de proprietate asupra, terenurilor care au aparținut antecesorilor reclamantului și care nu puteau face obiectul judecății într-un proces de expropriere. Actele de stare civilă exhibate de către reclamant nu fac decât dovada unei vocații succesorale a acestuia la moștenirea predecesorilor săi, în cauză nefiind făcută proba acceptării moștenirii în termenul prevăzut legal.

Prin urmare, se impune cu necesitate a nu se face confuzia între vocația la moștenire și calitatea propriu-zisă de moștenitor, întrucât vocația la moștenire reprezintă o simplă aptitudine de a moșteni defunctul în considerarea calității de rudă și care se probează prin acte de stare civilă, aceasta vocație fiind astfel o parte componentă a calității de moștenitor (fără o vocație la succesiune, în mod evident nu se poate moșteni). Pentru ca o persoana să aibă calitatea de moștenitor, aceasta trebuie să întrunească mai multe condiții legale cumulative, și anume: să aibă capacitatea de a moșteni, să aibă vocație succesorală la moștenirea defunctului, să nu fie nedemnă de a moșteni și să accepte moștenirea în termenul de prescripție de 6 luni, în speța de față, reclamantul trebuia să facă dovada că este titular al dreptului de proprietate dedus judecații prin probarea calității de moștenitor, care se face în condițiile legale mai sus expuse.

3.3. Recurentul a mai arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală și sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 213/1998. în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive în privința SC H. SA, în cauză, SC H. SA nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică, motiv pentru care nu poate fi nici subiect al unei proceduri prin care se urmărește dobândirea unui drept de proprietate publică. Întrucât exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, toate costurile aferente revin titularului dreptului și, prin urmare, despăgubirile ce reprezintă prețul dobândirii dreptului de proprietate cad în sarcina titularului dreptului, care este statul.

Așadar, SC H. SA are calitatea de reprezentant legal al statului și nu de expropriator, întrucât în patrimoniul său nu s-a produs niciun efect ca urmare a exproprierii, calitatea sa fiind de concesionar, în baza contractului de concesiune din 2004. Cată vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără echivoc faptul că nu poate fi cea obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedește lipsa calității sale procesual pasive în raport cu obiectul prezentului litigiu. Soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesual pasive trebuie analizată și din perspectiva respingerii cererii de chemare în garanție, întrucât prin oprirea regresului împotriva titularului dreptului, Statul Român, se admite calitatea SC H. SA de proprietar asupra terenurilor, obiect al litigiului.

3.4. Pe fondul cauzei, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii rezultate din încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, la stabilirea despăgubirilor, aceasta trebuia să aibă în vedere contractele de vânzare-cumpărare puse la dispoziția experților de către pârât, deoarece terenurile care fac obiectul acestora sunt situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (județul Hunedoara) și sunt de aceeași categorie cu cel în litigiu. De asemenea, recurentul a arătat că determinarea valorii reale a terenului expropriat trebuie să se facă prin raportare la extrasele de carte funciară actualizate la zis întrucât doar acestea pot releva situația juridică reală actuală a terenurilor.

A mai susținut că, referitor la valoarea terenului, instanța de apel a luat în considerare o metodă de determinare ce nu este prevăzută de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv metoda stabilirii valorii prin bonitare, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor imperative anterior menționate. Cu privire la folosului agricol nereaiizat acordat de instanța de apel, recurentul a precizat că trebuie, mai întâi, să se facă dovada acestui prejudiciu, așa după cum stipulează și dispozițiile art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994. Ca atare, pentru acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosință a terenului este absolut necesar să se facă dovada acestora, întrucât prejudiciile nu se stabilesc și nu se acordă apriorii prin prevederile Legii nr. 33/1994, aiminteri s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

În cauză, din pasivitatea pe care reclamantul a manifestat-o de îa momentul reconstituirii dreptului de proprietate și până la cel al introducerii acțiunii reiese faptul că acesta nu a intenționat să cultive terenul. Or, lipsa de folosință a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este calificat conform prevederilor legii și doctrinei civile ca fiind fructe industriale, adică produsele obținute ca rezultat al activității omului. Astfel, potențialitatea obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosință efectivă, întrucât nu există certitudinea ca reclamantul ar fi procedat la cultivarea acelui teren și, în orice caz, nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că despăgubirile ce reprezintă lipsa folosului agricol nu pot fi acordate la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei, ci trebuie să se ia în calcul prețul aferent fiecărui an agricol, deoarece acesta reprezintă prejudiciul pretins pentru fiecare an în parte și nu doar pentru anul curent. Intimatul F.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză de Statui Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. SPRL București, ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând recursul promovat în cauză de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H.H.

SA, prin prisma dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Prin cererea de recurs, recurentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu nerespectarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceasta, Ia termenul de judecată din 13 mai 2014, a revenit asupra măsurilor dispuse prin încheierea de ședință din 20 decembrie 2013, (încheiere mterlocutorie, prin care a încuviințat completarea raportului de expertiză) și a încălcat, astfel, formele procedurale și principiile procesului civil referitoare la garantarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Critica nu este fondată în raport de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. În cauză, prin încheierea din 20 decembrie 2013 curtea de apel a încuviințat cererea formulată de pârât privind efectuarea completării raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, urmând ca experții să țină cont, la evaluarea despăgubirilor, și de cele două contracte de vânzare-curnpărare depuse de această parte la termenul de judecată mai sus menționat. Prin încheierea din 13 mai 2014, care face parte integrantă din Decizia nr. 39 din 27 mai 2014, obiect al recursului, instanța de apel a respins obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză, completat, întrucât a constatat că experții au răspuns obiecțiunilor invocate în cauză; instanța de apel a apreciat că actele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2006, pe care pârâtul a solicitat să le depună în susținerea obiecțiunilor, sunt lipsite de relevanță pentru stabilirea prețului terenului în litigiu.

În raport de această situație, contrar susținerilor recurentului, se constată că instanța de apel nu a revenit asupra celor dispuse prin încheierea din 20 decembrie 2013, prin care a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care a fost depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 01 aprilie 2013, ci a respins noile obiecțiuni formulate de către pârât cu privire la concluziile reținute în cuprinsul suplimentului de expertiză. Prin urmare, încheierile în cauză nu cuprind dispoziții contradictorii, ci reflectă convingerea instanței, pentru care a fost înlăturată cererea pârâtului privind examinarea unor noi obiecțiuni. Procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat dreptul pârâtului la apărare și la un proces echitabil, sens în care nu sunt incidente dispozițiile ar