ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1764/2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1764/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Hunedoara reclamantul F.S.M. a chemat în judecată, în calitate de

pârâți, Statul Român, prin SC H. SA București și SC H. SA Hațeg, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea sa de proprietar

asupra terenului în suprafață de 13.000 mp ocupat în anul 1987 de stat, pentru

cauză de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002 și să fie obligat

pârâtul, prin SC H. SA, să-i plătească suma de 104.000 euro reprezentând

valoarea reală a suprafeței de teren expropriată, precum și prejudiciul cauzat

pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada 1990-2008.

În motivarea acțiunii

s-a arătat, în esență, că reclamantul are calitatea de proprietar asupra

terenului arabil, intravilan în suprafață de 13.000 mp, situat în localitatea

Bucium-Orlea, zona Gării din Subcetate, teren ce a aparținut bunicii sale

materne A.R. și soțului acesteia F.G., înscris în CF Subcetate, și pe care l-au

transmis părinților săi, F.G. și F.I. prin contractul de întreținere din 11

iulie 1968.

Reclamantul a arătat

că începând cu anul 1987 terenul a fost ocupat abuziv de SC H. SA, iar în anul

1990 acesta a fost acoperit de apele lacului de acumulare construit în zonă,

fără ca antecesorii săi sau reclamantul însuși să fi primit despăgubiri în

bani sau în natură.

În drept s-au invocat

prevederile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea nr. 33/1994, art. 480-482 C.

civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (3) din Constituția

României, art. 6 par. 1 C.E.D.O., art. 2 pct. 1 lit. b), art. 111-112 și art. 274

C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

129 din 06 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și declinată

în favoarea Judecătoriei Hațeg competența de soluționare a acțiunii întemeiată

pe dispozițiile Codului civil și ale Constituției României.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, terenurile ce fac obiectul acțiunii

au fost preluate abuziv de stat încă din anul 1987, fiind ocupate de apele

lacului de acumulare înființat în zonă din anul 1990. Așadar, imobilul a

fost preluat abuziv de Statul Român în perioada regimului comunist, astfel că

situația sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 și nicidecum de

Legea nr. 33/1994, care nu poate retroactiva, în sensul de a soluționa

situațiile exproprierilor petrecute mai înainte de intrarea sa în vigoare.

Raportat la

circumstanțele speciale ale cauzei, în considerarea art. 480-482 C. civ., a

principiilor constituționale ale protejării și garantării dreptului de

proprietate, a practicii C.E.D.O. în materie și a practicii instanței supreme, fiind

în litigiu o proprietate imobiliară revendicată în condițiile dreptului comun

și având în vedere dispozițiile art. 13 coroborate cu art. 158 și art. 159 C.

proc. civ., instanța a declinat competența de soluționare a acțiunii întemeiate

pe dispozițiile art. 480 și art. 482 C. civ. în favoarea Judecătoriei Hațeg.

Apelurile declarate

de reclamantul F.S.M. și pârâta SC H. SA București împotriva acestei sentințe au

fost admise de Curtea de Apel Alba Iulia, care, prin Decizia nr. 184/A/2009, a

desființat sentința Tribunalului Hunedoara și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de fond.

Curtea de Apel a

dispus ca în rejudecare instanța de fond să clarifice temeiul de drept al

acțiunii cu care a fost învestită de reclamant, să facă verificări cu privire

la aplicabilitatea H.G. nr. 392/2002 și a Legii nr. 33/1994 și să se pronunțe

numai în limitele învestirii sale.

În urma rejudecării

cauzei, Tribunalul Hunedoara a pronunțat sentința civilă nr. 196 din 25 iulie 2011,

prin care a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, a

constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a

respins acțiunea față de această pârâtă.

Prin aceeași

sentință, instanța a admis acțiunea reclamantului F.S.M., decedat pe

parcursul procesului, continuată de reclamanta F.S.M., a constatat calitatea de

proprietar a acestuia, care a consimțit la exproprierea pentru cauză de

utilitate publică de interes național, a proprietăților sale imobiliare -

terenuri agricole situate în localitatea Bucium Orlea, în suprafață de 12.064

mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare efectuat în

cauză. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA să plătească

reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 373.413 lei, reprezentând

valoarea terenurilor expropriate și suma de 149.030 lei, reprezentând

prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol, pe perioada 2002-2011, în

termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că, prin Hotărârea nr. 392/2002

Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării

„Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”,

desemnând în art. 2 al respectivului act normativ, ca expropriator, Statul

Român, prin SC P.E.E.H. SA, aflată în subordinea M.I.R.

În scopul realizării

acestui obiectiv, SC H. SA, ca reprezentant al expropriatorului Statul Român, a

preluat încă din anul 1990 mai multe suprafețe de teren pe raza localității

Sîntămărie Orlea, județul Hunedoara, între care și terenul antecesorilor

reclamantului.

Prin H.G. nr. 968/2004

Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de

interes național, declarat prin H.G. nr. 392/2002. Procedura de expropriere s-a

stopat, ceea ce a determinat instanța să desemneze comisia de evaluare a terenurilor

în scopul stabilirii despăgubirilor, potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Valoarea propusă de

experți a fost acceptată de instanța de fond, care a obligat pârâtul la plata

sumei de 373.413 lei, reprezentând valoarea terenului ocupat și a sumei de 149.030

lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului pe perioada 2002-2011.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA,

reprezentată de Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând rejudecarea cauzei și

respingerea acțiunii reclamantului.

În expunerea de

motive, apelantul a invocat următoarele critici:

- preluarea

terenurilor din zona indicată a fost operată în baza Decretului de expropriere nr.

40/1989, ceea ce atrage incidența Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind

preluat abuziv și constituind obiectul acestei legi speciale de reparație,

astfel că acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este

inadmisibilă;

- dacă se reține

incidența Legii nr. 33/1994, se invocă faptul că nu s-a parcurs procedura

obligatorie prevăzută de această lege, datorită lipsei dovezilor cu privire la

încadrarea în rândul celor îndreptățiți la primirea de despăgubiri, ceea ce

atrage caracterul prematur al acțiunii formulate;

- reclamantul nu are

calitate procesuală activă în cauză, întrucât antecesorii săi nu se regăsesc

nominalizați în documentația de expropriere și nici nu face dovada dreptului de

proprietate asupra terenului ocupat, neavând un titlu valabil asupra terenului.

- în ceea ce privește

despăgubirile acordate, apelantul critică cuantumul propus de experți, întrucât

valoarea stabilită nu ține cont de realitățile pieței imobiliare și nici nu au

fost respectate prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel că

valoarea este exagerat de mare, în raport cu prețurile cu care se vând efectiv

imobile de același tip în zona respectivă.

Prin decizia nr. 39

din 24 mai 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, cu majoritate, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA împotriva

sentinței civile nr. 196 din 25 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

A schimbat sentința

atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.S.M.,

continuată de moștenitoarea sa, F.S.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin SC

P.E.E.H. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

Analiza calității

procesuale active a reclamantului se impune în prezenta cauză nu numai sub

aspect procedural, ci și sub aspectul fondului cauzei, determinat de temeiul de

drept pe care reclamantul și-a precizat acțiunea, Legea nr. 33/1994.

Legea exproprierii

reglementează într-o manieră generală și în deplină concordanță cu art. 44 din

Constituția României și cu prevederile Convenției Europene referitoare la

dreptul de proprietate, procedura exproprierii, stabilind ca principiu că

nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,

stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Toate aceste

dispoziții interne și internaționale pleacă de la situația premisă, aceea a

existenței și dovedirii dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că pentru a

putea invoca încălcarea prevederilor legale referitoare la expropriere,

reclamantul trebuie să dovedească existența dreptului de proprietate în patrimoniul

său, sau al antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă.

Astfel, art. 2 din Legea

nr. 33/1994 prevede că pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea

persoanelor fizice sau juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele

aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor, iar art. 13

și 14 din același act normativ se referă la proprietarii și titularii altor

drepturi reale asupra imobilelor cu privire la care s-au făcut propuneri de

expropriere.

De asemenea, art. 1

din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și nu garantează dreptul

de a le dobândi, nu recunoaște dreptul de a accede la proprietate. Speranța de

a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care demult

este imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art.

1 din Protocolul 1.

Sub acest aspect, din

cuprinsul extraselor de carte funciară aflate la dosarul instanței de fond la

filele 22-26, rezultă că proprietara imobilelor în litigiu a fost A.R., bunica

reclamantului, care a dobândit imobilele prin contract de donație încheiat în

anul 1924. O parte din aceste terenuri au fost transmise părinților

reclamantului de către bunicii acestuia, prin contractul de întreținere

încheiat în 1968. În urma dezbaterii moștenirii după defunctul F.G., s-a emis

certificat de moștenitor, astfel că, din cuprinsul acestuia (f. 19-20) și din

actele de stare civilă depuse la instanța de fond (f. 4-8, 11-13), rezultă că

reclamantul F.S.M. este unicul moștenitor al bunicii sale A.R., reclamantul

decedat pe parcursul procesului fiind succedat de soția supraviețuitoare, F.S.M.,

în calitate de moștenitoare legală.

Prin urmare,

reclamantul a făcut dovada calității sale de succesibil al foștilor proprietari

de carte funciară, dar pârâta nu a contestat acest aspect, problema care se

pune în speță nefiind o chestiune care ține de materia dreptului succesoral, ci

calitatea procesuală este contestată din punctul de vedere al calității de

proprietar al terenului la data ocupării acestuia de către pârâtă, respectiv

dacă aceste terenuri se mai aflau în masa succesorală a acestor defuncți, la

data decesului, pentru a putea fi transmise reclamantului și respectiv, soției

sale, actuala apelantă F.S.M.

Astfel, este de

necontestat că întreaga zonă a fost cooperativizată, așa cum rezultă din adresa

Primăriei Comunei Sântămăria-Orlea, care aduce la cunoștința instanței acest

aspect, precum și faptul că reclamantul a formulat cerere de reconstituire a

dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005, pe care reclamantul a

depus-o la data de 15 septembrie 2005 (f. 136, dosar fond). De asemenea, se

arată că F.G. a fost membru cooperator din data de 4 septembrie 1961, fiind

înscris în CAP cu o suprafață de 1,17 ha, fiind trimise copii de pe registrele agricole din anii 1956-1958 și 1959-1963 (f. 225-228 dosar fond).

Prin urmare,

terenurile ce au aparținut antecesorilor reclamantului au fost cooperativizate,

fiind preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor cooperative

agricole de producție, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora

fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Dreptul de proprietate al acestor

antecesori s-a stins prin cooperativizare și a renăscut în baza legilor

fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au

eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate și

asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamantul nu poate

justifica niciun drept, întrucât ele nu se mai găseau în patrimoniul

antecesorilor săi la data decesului.

Ca urmare a

colectivizării terenurilor la nivelul anului 1961, acestea au ieșit din

proprietatea antecesorilor reclamantului și au intrat în patrimoniul fostelor

cooperative agricole de producție, astfel că, de la acea dată, antecesorii

reclamantului au pierdut proprietatea asupra terenurilor și au mai putut

exercita numai posesia asupra terenurilor agricole, prin lucrările pe care

le-au efectuat, terenurile fiind scoase din circuitul civil general, prin Legea

nr. 58/1974. După anul 1990 însă, nici reclamantul și nici antecesorii acestuia

nu au mai avut nici posesia asupra terenurilor în litigiu, terenurilor

respective fiindu-le schimbată destinația încă înainte de anul 1990, fiind

totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente, întrucât erau ocupate

de lacul de acumulare.

Certificatul de moștenitor de la fila

19 dosar fond dovedește faptul că la data decesului tatălui reclamantului, F.G.,

bunurile imobile rămase în patrimoniul acestuia sunt terenul în suprafață de

400 m.p., înscris în CF Subcetate, loc de casă și jumătate din casa construită

pe acest teren. Or, aceste terenuri nu au fost reținute de experți ca fiind terenuri

ocupate de pârâtă și aflate sub lacul de acumulare, ci alte numere top din

acest CF (a se vedea expertiza de la fila 156 dosar fond), precum și terenuri

din alte cărți funciare, care nu se mai aflau în patrimoniul antecesorului

reclamantului, la data decesului, octombrie 1972.

Ținând seama de

faptul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor

terenuri, acesta nu poate invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care

nu l-a avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupând un teren care, la momentul

începerii lucrărilor, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producție

și nu proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori

ai reclamantului.

Chiar dacă antecesorii reclamantului

erau proprietari de carte funciară, acest aspect nu are relevanță față de

faptul că s-a schimbat regimul juridic al proprietății. În cazul în care

imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin efectul unei asemenea preluări,

proprietarul inițial al imobilului a pierdut titlul de proprietate în favoarea

statului, care, în această calitate, este îndreptățit să exercite toate

prerogativele dreptului său asupra bunului. Chiar dacă colectivizarea sau alte

moduri prin care, sub imperiul legilor anterioare, a luat naștere dreptul de

proprietate al statului, nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției,

dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit

reglementărilor anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect

al intrării acesteia în vigoare, independent de modificările aduse regimului

juridic al proprietății.

Altfel spus, titularul inițial al

dreptului de proprietate, nemaiavând calitatea de proprietar la acest moment,

ci doar posibilitatea de a obține reconstituirea acestuia, în baza legilor speciale

de reparație, nu are cum să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care

nu-l mai are, întrucât prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății

potrivit art. 44 din Constituție, se aplică numai după reconstituirea sau

constituirea dreptului de proprietate. În consecință, înscrierea în cartea

funciară în favoarea numitei A.R., la nivelul anului 1924, nu face dovada

proprietății în zonele cooperativizate, după 1990.

Instanța de apel

a mai reținut că reclamantul a cunoscut situația terenurilor, știind că

acestea au fost cooperativizate, motiv pentru care a și efectuat demersuri în

baza Legii speciale nr. 247/2005, prin care a fost prelungit termenul prevăzut

de Legea nr. 18/1991, în sensul de a obține titlu de proprietate cu privire la

terenurile neocupate de lacul de acumulare. Cu privire însă la terenul ocupat

de lac este de precizat că în speță este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit

căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăți ale persoanelor

fizice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații

hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, pe care se desfășoară

activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere de

dezvoltare-explorare sau exploatare, se restituie foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă

la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt

insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din

alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În situația în care

compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii. Așadar, reclamantul avea

posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de

reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 169/1997, așa cum

au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, și de a obține suprafețe de teren

echivalente din rezerva existentă la dispoziția comisiilor locale, iar în

lipsă, posibilitatea de a obține despăgubiri în baza acestor legi speciale de

reparație.

Pârâta SC H. SA nu

contestă faptul că terenurile în litigiu sunt ocupate de lacul de acumulare,

dar arată că această ocupare a avut loc începând cu anul 1989, terenurile fiind

expropriate în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, de atunci Statul

Român făcând demersuri legale necesare, care s-au materializat prin emiterea H.G.

nr. 392/2002, prin care a fost declarată de utilitate publică

de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”.

Prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producția

agricolă și ocuparea a 685 ha și începerea lucrărilor pentru realizarea

obiectivului de investiții

„Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria”, respectiv a lucrărilor conexe, înainte de

aprobarea proiectului de execuție.

Acest act este cel prin

care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție, terenul

intrând în proprietatea statului. Din acest moment nu s-au mai operat

transformări în ce privește deținătorul proprietății.

Totodată,

la baza documentației de expropriere a stat Decretul nr. 298/1976, prin care se

declară teren proprietate publică în administrația C. o suprafață de 77.850 mp

și Decretul nr. 66/1984 prin care se declară teren proprietate publică în

administrația C. o suprafață de 122.700 mp (f. 61-72, dosar apel rejudecare,

vol. I). Prin acest din urmă decret s-a aprobat amplasarea lucrărilor de

extindere a Balastierei Strei și de consolidare la podul rutier în zona

Sântămăria-Orlea din cadrul amenajării hidroenergetice (f. 68 – art. 17), fiind

relevant în speță că și prin acest decret s-au expropriat terenuri în suprafață

de 123.235 mp, situate în județul Hunedoara, proprietarul de la care s-a

expropriat fiind „Cooperativa agricolă de producție Sântămăria-Orlea”,

terenurile expropriate fiind situate în această comună și având o suprafață de

103.314 mp (a se vedea Anexa 13 depusă la fila 70, dosar apel rejudecare, vol.

I).

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că terenurile au fost

colectivizate și trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de

producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate prin decrete

de expropriere emise înainte de anul 1990, li s-a schimbat destinația de

terenuri agricole și pe toată suprafața a fost deversată apă în scopul

amenajării hidroenergetice a râului Strei. În aceste condiții, este discutabilă

incidența Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune

aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte de

intrarea ei în vigoare.

toate acestea, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține

caracterul inadmisibil al demersului reclamantului, de vreme ce chiar

autoritățile implicate în realizarea acestei lucrări au demarat procedura

prevăzută de această lege, prin emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care lucrarea

a fost declarată de utilitate publică de interes național, a fost întocmit studiul

de evaluare a terenurilor, s-au constituit comisiile speciale la care se referă

Legea nr. 33/1994, care au notificat presupușii proprietari ai terenurilor

ocupate, însă procedura nu a fost finalizată tocmai pentru că reclamantul nu a

fost în măsură să probeze existența dreptului său de proprietate, în condițiile

legii pe care el însuși o invocă, Legea nr. 33/1994.

Din

același punct de vedere a fost privită de către instanța de apel și

excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de apelanta pârâtă.

Astfel, s-a reținut că lucrarea a fost declarată de utilitate publică prin

H.G. nr. 392/2002, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994, s-au întocmit

planurile necesare și propunerile de expropriere spre a fi notificate

proprietarilor, numai că procedura nu a mai putut fi continuată deoarece art. 14

se referă la faptul că întâmpinările se pot face de proprietarii și titularii

altor drepturi reale, care au primit notificări. Or, reclamantul nu a putut

face dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor ocupate de pârâtă.

Prin

urmare, instanța a apreciat că motivele de apel numerotate de apelantă cu 2

și 3, precum și motivele care privesc fondul cauzei, se subsumează aceleiași

idei esențiale, și anume, faptului că pentru a invoca

încălcarea prevederilor

legale referitoare la expropriere, reclamantul trebuia să dovedească existența

dreptului de proprietate în patrimoniul său, sau al antecesorilor săi, la data

ocupării terenurilor de către pârâtă.

Curtea

a considerat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

acestor terenuri, astfel că nu poate invoca aplicarea Legii nr. 33/1994 la un

teren asupra căruia nu a fost nicicând proprietar, nici el și nici antecesorul

său, F.G., pârâta SC H. SA ocupând un teren care la momentul deversării lacului

de acumulare era proprietatea fostei cooperative agricole de producție și nu proprietatea

persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamantului.

Motivele

de apel prin care s-a criticat valoarea despăgubirilor acordate de instanța de

fond au fost considerate întemeiate de instanța de apel, pentru

următoarele considerente:

Valoarea

stabilită de experți, de 6,3 euro/ m.p., este ipotetică și nereală și nu

respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând

că în zonă nu există o piață a terenurilor. De la colectivizarea agriculturii

din anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări cu amănuntul, iar după desființarea

CAP-ului, aceste terenuri au fost ocupate de lacul de acumulare (fila 214,

dosar fond). În ceea ce privește acordarea sumei cu titlu de folos nerealizat

pe perioada 2002-2011, se constată că și acordarea acestei sume este nelegală,

întrucât, pe de o parte, reclamantul nu poate justifica nicio vătămare a

dreptului său, pentru că nu are drept de proprietate asupra terenului, iar pe

de altă parte, cuantumul stabilit este teoretic și nerealist, întrucât nu se

poate vorbi de potențialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de

acumulare de peste 20 de ani (f. 162, dosar fond).

Pentru motivele

arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea, în opinie majoritară, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA împotriva sentinței

civile nr. 196/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, pe care a schimbat-o,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.S.M., continuată de

moștenitoarea sa, F.S.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

În motivarea opiniei

separate s-a arătat că s-ar fi impus respingerea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată, cu consecința

respingerii apelului pârâtei.

Redactorul opiniei

separate reține că, după declararea utilității publice, pârâta a trecut la

executarea

planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile

propuse spre expropriere, identificând numele proprietarilor și apoi a emis ofertele

de despăgubire, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994. Din tabelele anexate

acestei documentații rezultă că pentru exproprierea imobilelor în litigiu a

fost identificată în calitate de proprietar, antecesoarea reclamantului,

defuncta A.R., care figurează la pozițiile 204, 208 și 264 din tabel (filele

84, 86 apel). Pe baza acestor planuri și tabele, apelanta a transmis defunctei A.R.

trei notificări în care a menționat oferta de despăgubiri pentru terenul

expropriat.

Față

de cele ce preced rezultă că Statul, prin reprezentantul său, a recunoscut

antecesoarei reclamantului calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu

și îndreptățirea acesteia la despăgubiri.

Reclamantul F.S.M. a

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu,

în temeiul legilor fondului funciar. Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991

Sîntămărie Orlea i-a răspuns că aceste imobile nu fac obiectul legilor

funciare, reclamantul fiind îndrumat să procedura Legii nr. 33/1994 pentru a

obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu

Față de aceste

circumstanțe, se reține în opinia separată că reclamantul inițial și apoi

soția sa, căreia i s-a transmis calitatea de parte, justifică legitimare procesuală

activă, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut

prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamantul are un bun

în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, este de

necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992,

exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate

de moștenitor al proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo

despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și

excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 304 C. proc. civ., moștenitoarea

reclamantului, F.S.M., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și

pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L.

I. Recurenta F.S.M. a

susținut următoarele motive de recurs:

A. Hotărârea cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O primă contradicție

în ce privește considerentele deciziei recurate reiese din faptul că

instanța de apel reține că reclamantul a făcut dovada calității sale

de succesibil al foștilor proprietari de carte funciară, dar cu toate acestea

se reține că „reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra acestor terenuri, neputând invoca încălcarea unui drept de proprietate

pe care nu l-a avut niciodată”.

O altă contradicție

existentă în considerentele deciziei recurate rezultă din faptul că, deși

se reține că demersul reclamantului nu poate fi reținut ca inadmisibil, de

vreme ce chiar autoritățile au demarat procedura prevăzută de lege prin

emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat lucrarea de utilitate publică

și de interes național, au fost întocmite studii de evaluare a terenurilor,

s-au constituit comisii speciale, această constatare și reținere a instanței de

apel se contrazice cu cele reținute la fila 10 alin. (2) și (4) și fila 11 alin.

(4) în sensul că: „reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra acestor terenuri astfel că nu se poate invoca aplicare Legii nr. 33/1944”.

Reținerile și motivele

contradictorii din considerentele deciziei recurate sunt în evidentă

contradicție și cu înscrisurile depuse de pârâta - apelantă în cauză,

înscrisuri din care rezultă că s-a recunoscut calitatea de proprietar -

expropriat a reclamantului și nu s-a contestat niciodată această calitate (a se

vedea documentația de expropriere, din tabelul centralizator privind

proprietarii terenurilor afectate de expropriere, făcută pe numele A.R. în anul

2002).

Sunt de asemenea

contradictorii și străine de natura cauzei aspectele reținute de instanța de

apel în considerentele deciziei recurate, referitoare la faptul că Decretul nr.

40/1989 ar reprezenta actul prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea

investiției în discuție. Totodată, se mai reține de instanța de apel

că terenul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 298/1976

prin care se declară teren proprietate publică în administrarea C. o suprafață

de 122,700 mp și că prin acest din urmă decret prezidențial s-au

expropriat și terenuri în suprafață de 123.235 mp, proprietarul de la care au

fost expropriate fiind CAP Sântămărie-Orlea.

Aceste din urmă

motive sunt străine și contradictorii, întrucât, față de natura cauzei, Decretul

nr. 40/1989 nu poate fi apreciat ca fiind un act juridic valabil de expropriere

și de declarare a utilității publice, iar cele două decrete prezidențiale,

Decretul nr. 298/1976 și Decretul nr. 66/1984 sunt acte invocate ca fiind

temeiuri ale documentației de expropriere, care însă nu au legătură cu pricina,

deoarece au un alt obiect de reglementare și se referă la alte terenuri decât

cele ce au făcut obiect al lucrării de utilitate publică și interes național

declarată prin H.G. nr. 392/2002. Pe de altă parte, declararea acestor terenuri

proprietate publică în administrarea „C.” nu se putea face pentru simplu motiv

ca anterior anului 1990 nu exista instituția proprietății publice și nici „C.”.

B. Instanța de apel

interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs se arată că instanța de apel a ignorat obiectul cauzei, pornind

în analiza apelului pârâtei S.C. SC H. SA de la calitatea procesuală activă a reclamantului

și a reiterat obligația acestuia de a-și dovedi dreptul de proprietate pe baza

argumentelor apelantei, în sensul că reclamantul nu are calitate de proprietar

asupra terenului.

A fost de asemenea

ignorat faptul că în acord cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

33/1994 părțile s-au învoit cu privire la expropriere stabilindu-se calitate de

expropriator a Statului Român, prin S.C. SC H. SA și totodată calitatea de

proprietar al reclamantului, calitate ce nu am fost contestată până la

formularea apelului. Acest fapt rezultă și din documentația de expropriere

întocmită încă din anul 1999 de către pârâul expropriator prin care se

identifică proprietarul tabular al terenului ce urma să se exproprieze, în

persoană antecesoarei bunici a reclamantului, A.R., pe numele căreia se emite

și notificarea privind oferta de expropriere.

C. Motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță a

Decretului-lege nr. 115/1938, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 33/1994, art. 44 alin.

(3) din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea

acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă arată că, instanța de apel s-a rezumat

la faptul că întreaga zonă a fost cooperativizată, iar reclamantul nu a fost în

măsură să facă dovada calității de proprietar la data ocupării terenului de

către pârâtul expropriator, respectiv dacă acest teren se mai afla în masa

succesorală a defuncților antecesori ai reclamantului la data decesului

acestuia.

Prin asemenea

considerente instanța a făcut o greșită aplicare a legii. La dosar se găsesc

probele care atestă și dovedesc pe deplin calitatea de succesor legal a

reclamantului după defuncții F.G., F.I. și A.R., căsătorită Furcă, aceasta

din urmă fiind proprietara de carte funciară, dreptul acesteia fiind intabulat

în cărțile funciare conform legii aplicabile în Ardeal, respectiv Decretul-lege

nr. 115/1938.

Potrivit art. 17 și

32 din acest decret, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate

are caracter constitutiv de drepturi. Prin urmare instanța de fond nu putea să

considere că nu este dovedit dreptul de proprietate al reclamantului, de vreme

ce acesta a dovedit cu actele de stare civilă că este succesor în drepturi și

în rudenie de sânge cu proprietarul de carte funciară A.R., iar aceasta este

înscrisă în cartea funciară, fapt confirmat și de raportul de expertiză

topografică.

Decretele nr. 40/1989,

nr. 286/1976 și nr. 66/1984, în temeiul cărora se pretinde că terenul ar fi

fost preluat de stat, în realitate nu au drept obiect exproprierea terenului în

litigiu, ce a fost expropriat și declarat de utilitate publică conform Legii nr.

33/1994 abia în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, față de

faptul că terenul în discuție era supus regimului de carte funciară reglementat

prin Decretul-lege nr. 115/1938 și că în cărțile funciare era și este

intabulată bunica reclamantului A.R., nu se poate reține nici cooperativizarea

terenurilor anterior anului 1990 și nici exproprierea lor anterior acestui an,

nefiind dovedit dreptul de proprietate cooperatistă asupra terenului în

litigiu, proprietate care nu era exceptată de la regula intabulării cu efect

constitutiv de drepturi, precum proprietatea de stat în baza art. 26 din

Decretul-lege nr. 115/1938. În sensul celor sus menționate sunt și dispozițiile

art. 30 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, dacă în cartea funciară s-a

înscris un drept real în folosul unei persoane, se presupune că dreptul există

în folosul său. Potrivit aceleiași legi, dreptul reclamantului provenit

din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Recurenta reclamantă

mai susține că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 18/1991,

întrucât, potrivit art. 13 alin. (2) din această lege, formularea cererii de

reconstituire a dreptului de proprietate de către moștenitorii care nu își pot

dovedi această calitate cu certificat de moștenitor, întrucât terenurile nu

erau în circuitul civil, echivalează cu acceptarea moștenirii, fiind repuși în

termenul de acceptare, fiind deci considerați proprietari.

Instanța de apel nu a

avut în vedere faptul că potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991 stabilirea

dreptului de proprietate se face prin constituire (pentru cei care nu au

deținut teren) sau prin reconstituire, ca în cazul reclamantului, pentru

persoanele care au avut teren, și că termenul de reconstituire a dreptului de

proprietate prin eliberarea titlului a trecut, de peste 20 de ani fiind tergiversată

procedura de reconstituire. La 11 ani după ce ar fi trebuit reconstituit

dreptul de proprietate al reclamantului, acestuia i s-a expropriat terenul în

litigiu, fără a avea drept de despăgubire, în opinia instanței neavând vreun

asemenea drept deoarece nu avea titlu de proprietate.

Instanța de apel nu a

ținut cont de efectul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

respectiv, că părțile au convenit cu privire la expropriere, chiar dacă formal

și prin motivele de apel apelantul expropriator a contestat calitatea de

proprietar a reclamantului.

Întrucât în cele din

urmă s-a ajuns la producerea efectelor exproprierii, în baza H.G. nr. 392/2002,

emisă conform Legii nr. 33/1994, iar reclamantul nu a fost despăgubit prealabil

exproprierii, au fost aplicate greșit și încălcate dispozițiile art. 44 alin. (3)

din Constituția României.

De asemenea, este

greșită și teza instanței de apel privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.

1/2000 și ale Legii nr. 247/2005, întrucât exproprierea s-a declarat în anul

2002 prin H.G. nr. 392/2002, deci după apariția și intrarea în vigoare a celor

două legi, iar dacă ipotetic terenul în litigiu ar fi fost în posesia

C.A.P.-ului la data de 01 ianuarie 1990, formularea cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate de către reclamant trebuia să antreneze eliberarea

titlului de proprietate în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991.

În condițiile în care

s-a produs practic lipsirea reclamantului de proprietate și de orice șansă de a

primi despăgubiri, acesta invocă și încălcarea Convenției Europene a

Drepturilor Omului, apreciind că în cazul în care recursul formulat nu va fi

admis, situația de față va fi în mod cert un nou caz de condamnare a României

pentru nerespectarea acestei convenții.

În ce privește

excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, recurenta reclamantă

consideră că aprecierile instanței de apel urmează a fi înlăturate, având

în vedere și următoarele argumente:

Pretinsul Decret nr. 40/1989,

considerat drept act juridic al exproprierii și declarării utilității publice, nu

a avut și nu poate avea acest caracter și forță juridică întrucât: obiectul său

de reglementare nu a fost în realitate exproprierea, ci doar aprobarea unor

note de comandă privind indicatorii tehnico-economici ai unui obiectiv de investiții

de la acea dată; anterior anului 1990 nu exista practic o lege specială privind

exproprierea, ci doar o lege privind investițiile, respectiv Legea nr. 9/1980,

pe baza căreia se emiteau decrete prezidențiale de natura celui invocat de

către pârâtul apelant; potrivit regulilor constituționale și a celor de tehnică

legislativă, anterior anului 1990, orice act normativ trebuia publicat în

Buletinul Oficial (actualul Monitor Oficial), condiție obligatorie pentru ca

aceste acte normative să aibă forță juridică și pentru a fi considerate ca

fiind intrate în vigoare. În speță, Decretul nr. 40/1989, ca de altfel toate

aceste tipuri de acte ale fostului regim, nu se publicau în Buletinul Oficial

și nici nu se operau în evidențele de carte funciară.

Chiar dacă ipotetic

s-ar admite că Decretul nr. 40/1989 ar putea fi un act de expropriere, din

conținutul acestuia și al anexelor, cât și din actele depuse de către pârâta apelantă

în susținerea acestei teze, rezultă pe de o parte, că preluarea terenurilor ce

urmau să fie expropriate să făcea etapizat, cu parcurgerea unor avize și

aprobări din partea unor instituții ale statului de la aceea dată, inclusiv cu identificarea

și acordul proprietarilor persoane fizice și juridice, iar pe de altă parte, că

aceste etape și proceduri nu au fost finalizate până în anul 1989.

Prematuritatea

acțiunii reclamantului nu poate fi admisă câtă vreme instanța de apel nu a

reținut, iar pârâta apelantă nu a probat existența unor termene sau condiții

suspensive, în sarcina reclamantului, care să fi condiționat în orice mod promovarea

acțiunii. Practic, instanța de apel s-a rezumat să analizeze, să concluzioneze

și să admită această excepție a prematurității acțiunii, fără temeiuri și motive,

ci doar prin prisma celor invocate în susținerea celorlalte excepții deja analizate,

respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a inadmisibilității,

ceea ce este complet eronat.

D. În ce privește

motivarea dată de instanța de apel criticilor din apel referitoare la valoarea despăgubiri,

recurenta reclamantă arată că cererea de acordare a despăgubirilor pentru

terenul expropriat și lipsa de folosință este susținută și se impune a fi

admisă prin prisma art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Euro peană a Drepturilor Omului. Se invocă și jurisprudența constantă a C.E.D.O.,

care a statuat că noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate

să acopere atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă

și să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate. Potrivit practicii

și principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual”

presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive

prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar

speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să

se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Potrivit art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, Statul are dreptul să exproprieze bunuri, însă

ceea ce se impune este ca despăgubirile acordate să fie rezonabile în raport de

valoarea bunului, lipsa totală a unei asemenea compensații putând fi

considerată incompatibilă cu acesta.

În speță, prin

adeverința din 06 octombrie 2006 a Primăriei Sântămăria Orlea (fila 28 - 30),

instituția Statului Român competentă și abilitată a recunoscut reclamantului

îndreptățirea la a primi despăgubiri pentru terenurile expropriate și ocupate

de apele lacurilor de acumulare. Legea nr. 33/1994 nu limitează probatoriul

doar la dovezile prezentate de proprietar, ci se referă „și” la acestea, pe

lângă cele care pot fi propuse în cauză de oricare dintre părți, inclusiv de

instanță, cum ar fi de exemplu expertiza tehnică de specialitate, întocmită de

experți, care dispun de suficiente elemente în cuantificarea prejudiciului,

ținând cont și de particularitățile fiecărei zone. Trimiterea făcută de această

normă legală își are justificarea în faptul că nu pot fi omise la stabilirea

cuantumului despăgubirilor probele prezentate de proprietar, în cadrul

ansamblului probator de care dispun atât experții, cât și instanța.

În speță, instanța de

apel a eliminat nejustificat raportul de expertiză efectuat în cauză,

neexistând vreo altă probă care să combată sau să înlăture constatările și

concluziile acestei probe științifice, iar pe de altă parte, nu a avut în

vedere întregul material probator administrat în cauză.

Recurenta mai arată

că pârâtul - apelant a avut desemnat în comisia de experți constituită potrivit

Legii nr. 33/1994 un expert care avea posibilitatea să aducă critici printr-o

opinie separată lucrării de expertiză, fapt care nu s-a produs. Comisia de

experți a concluzionat în unanimitate, inclusiv asupra despăgubirilor pretinse

de reclamant. Mai mult decât atât, pârâta - apelantă a adus critici și

obiecțiuni raportului de expertiză, la care comisia de experți a răspuns în mod

punctual și motivat.

II. Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat următoarele critici în recurs:

A. În ceea ce

privește prematuritatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

este de necontestat că terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea

antecesorilor reclamantului, de la care ulterior a trecut la CAP și preluat în final de stat pentru realizarea obiectivului de interes public. Dar la fel

de necontestat este că antecesoarea reclamantului a rămas proprietarul tabular

al terenului.

Reclamantul a făcut

dovada calității sale de moștenitor al proprietarei tabulare prin certificatul

de moștenitor. Mai mult, chiar apelanta, după declararea utilității publice de

interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria” a notificat-o pe antecesoarea reclamantului în

vederea acordării despăgubirilor ce se impuneau, tocmai în vederea realizării

procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994, cu toate că aceasta era decedată din

anul 1977 (f.165-167, dosar apel). Or, în această situație neparcurgerea

procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 33/1994 nu poate fi imputată

reclamantului.

Decretul nr. 40/1989

al Consiliului de Stat al RSR nu reprezintă un act de expropriere, acest lucru

rezultând nu doar din denumirea sa marginală „Decret privind aprobarea notelor

de comandă și a măsurilor de realizare a unor obiective de investiții” ci din

însuși conținutul acestuia. În concret, decretul privea o investiție viitoare,

fără a conține "anexe" privind preluarea efectivă a terenurilor

și identificarea acestora.

B. În ceea ce

privește lipsa calității procesuale active a reclamantului, art. 21 din Legea nr.

33/1994 nu conferă legitimitate procesuală exclusivă expropriatorului, iar pe

de-altă parte actele de stare civilă depuse de reclamant fac dovada calității

sale de moștenitor al antecesorilor săi, proprietarii tabulari ai terenului în

litigiu.

Reclamantul F.S.M. a

făcut demersurile necesare pe Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului

de proprietate, care au rămas fără rezultat, dat fiind faptul că terenul în

litigiu era afectat de lucrarea de utilitate publică. Nu lipsită de interes

este îndrumarea Comisiei locale adresată reclamantului pentru obținerea

despăgubirilor potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994.

Însăși apelanta

pârâta a transmis către antecesoarea reclamantului, A.R., trei notificări în

care a menționat oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, recunoscând

implicit nu numai vocația defunctei la acestea, dar și dreptul de proprietate

pe care îl avea asupra terenului. Dreptul de proprietate pentru antecesorii

reclamantului nu s-a stins prin colectivizare, cu alte cuvinte, acesta nu putea

fi transferat statului român decât după o justă și prealabilă despăgubire, care

să cuprindă valoarea reală a bunului expropriat și prejudiciul suferit de

proprietar, ceea ce nu s-a realizat în cauza prezentă (art. 44 din Constituția

României, art. 1 din Legea nr. 33/1994 și art. 26 din aceeași lege).

C. În ceea ce

privește valoarea despăgubirilor acordate, deși instanța de apel a

reținut că aceasta este ipotetică și nereală și nu respectă prevederile art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că la termenul din data 09

februarie 2012 pârâta apelantă a solicitat proba cu o nouă expertiză, iar

instanța a apreciat că expertiza efectuată în fața instanței de fond a fost

efectuată în condițiile legii, că s-a răspuns la obiecțiunile formulate de

pârâtă, motiv pentru care a respins cererea în probațiune.

III. Statul Român,

prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. a criticat

decizia din apel după cum urmează:

A. În ceea ce

privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994, recurentul arată că în cererea de chemare în judecată,

defunctul Furca Mircea, soțul intimatei-reclamante, susține că, începând cu

anul 1987, terenul în litigiu a fost ocupat în întregime și în mod abuziv

de către actuala SC H. SA, iar din anul 1990, acest teren este practic acoperit

de apele lacului de acumulare.

În raport de aceste

susțineri, precum și în raport de probatoriul administrat în cauza, reiese

faptul că societatea a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994.

În aceste condiții,

este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de

despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției

acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce

reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul neretroactivității

acesteia.

Se mai arată că, prin

probatoriul administrat, reclamanta a demonstrat faptul că terenul ce face

obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din

proprietatea și posesia sa ori a antecesorilor săi în vederea realizării

obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria”, neexistând nicio probă la dosar care să ateste

preluarea terenului din proprietatea sa ori a antecesorilor săi.

Spre deosebire, recurentul

pârât a arătat faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr.

40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu

înscrisuri elocvente această preluare.

Măsurile pentru

realizarea obiectivului de investiții au fost aprobate prin Anexa 2 la Decretul nr. 40 din 21 februarie 1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România,

beneficiarul investiției fiind fosta întreprindere SC E. SA Hațeg din cadrul Ministerului

Energiei Electrice. În cuprinsul Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, la pct. 5, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de 685 ha de teren situată în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic

„Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”: «Se

aprobă ocuparea și scoaterea din producția agricolă și din fondul

forestier a terenurilor necesare începerii execuției lucrărilor prevăzute la pct.

4 (lucrările pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajare

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”). Terenurile

proprietate particulară sau cooperatistă se vor ocupa și cu acordul

deținătorilor acestor terenuri (.)».

Or, așa după cum

rezultă din înscrisurile de la dosar, predarea terenurilor s-a făcut de către C.A.P.

și întreprinderea SC E. SA Hațeg ca și antecesor în drepturi al

societății pârâte.

Probarea