ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5707/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5707/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 2208/97 din 06 mai 2010, reclamanții D.A. și D.P. au chemat în

judecată pe pârâții statul român - prin SC P.E.E.H.H. SA București și Sucursala

Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate calitatea lor de proprietari, ca

fii ai defunctei M.O., căsătorită D., asupra terenului în suprafață de 12.932,67

mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat pentru

cauza de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubiri; să fie

obligat pârâtul să le plătească despăgubiri în sumă de 436.866 lei,

reprezentând valoarea terenului și suma de 349.421 lei contravaloarea

prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia, în perioada 1990-2010,

precum și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor, în sumă de

157.244 lei, pentru perioada 2002-2010.

Ulterior, la termenul

din 21 03 2012, urmare a identificării prin expertiză a suprafeței de teren în

litigiu ca fiind de 17.132 mp, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând

acordarea de despăgubiri pentru această suprafață de teren.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că având calitatea de fii ai

defunctei Maier Olga, sunt proprietari ai terenului agricol, intravilan, în

suprafață de 12.932,67 mp., situat pe raza localității Subcetate, în locul

denumit „ în Luncă”, având destinația de holde și grădini, înscris în C.F., intabulat

pe numele defunctei M.O. și a bunicii lor C.A., căsătorită M.

Terenul respectiv a

fost ocupat integral și efectiv de către pârâtă, ca urmare a construcțiilor

hidroenergetice, de apele Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea,

fără acordarea de despăgubiri în bani sau în natură.

În anul 1991,

antecesoarea lor a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de

proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafața de 5 ha și 495 mp, mai puțin suprafața terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul

că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Deși actul de

declarare a utilității publice a fost emis, prin H.G. nr. 392/2002, deși prin H.G.

nr. 969/2002 a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea

despăgubirilor expropriatorul nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri

pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.

Prin sentința civilă nr.

194/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție

formulată de SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și

Resurselor, a M.F.P. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC

H. SA Hațeg și a respins acțiunea față de aceasta pentru acest considerent. A

admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamanții D.A., și D.P. -

decedat pe parcursul procesului - și continuată de moștenitorii acestuia, D.I.

și D.F., împotriva pârâtului statul român prin SC H. SA București și, în

consecință:

A constatat că

reclamanții, în calitate de proprietari, ca moștenitori ai defunctei M.O.,

căsătorită D., au consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților

imobiliare - terenuri agricole în suprafață de 15.685 mp, situate pe raza

localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de

evaluare executat în cauză, parte integrantă a prezentei hotărâri.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 399.967 lei, echivalent

a 97.337 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 143.442

lei, reprezentând prejudiciul creat acestora pentru lipsa folosului agricol, de

tras, după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a motivat următoarele:

Reclamanții au

calitatea de descendenți ai defuncților D.O., M.I. și C.A., care s-au înscris

în C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren pe care o dețineau în

proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964.

Ca atare, pe baza

acestui registru, antecesorii reclamanților erau îndreptățiți la reconstituirea

întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost

nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea.

Or, prin titlu de

proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, defunctei M.O., după antecesorii

ei, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu

excepția celor care sunt afectate de lucrări hidroenergetice și apele lacului

de acumulare Sîntămărie Orlea, în suprafață de 5 ha și 495 mp.

Succesiunea legală,

în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest

aspect, este evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru

suprafețele de teren ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de

proprietate pe numele antecesoarei lor, însă demararea procedurii exproprierii

a avut loc abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Prin H.G. nr. 392/2002,

Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării

„Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”,

desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, statul român

prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea din 15

iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea din

nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză

de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea

caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui

articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de principiu, prin

art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Așadar, nici o

persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de

utilitate publică și cu o dreaptă și prealabile despăgubire.

Potrivit art. 26 din

respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală

a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept

real, afectat.

Cum expropriatorul și

expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor,

în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după

preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a

litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanță a dispus efectuarea

unei expertize.

Prin raportul de

evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în

litigiu cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință,

stabilind suprafața acestora la 15.685 mp, având o valoare de 399.967 lei. Pentru

folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 s-a stabilit o despăgubire de143.442

lei.

Cum declararea

utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea

Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera” s-a făcut prin H.G.

nr. 392/2002, este de apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului

agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci

pe o perioadă de 9 ani întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare

a utilității publice constituie condiție sine-que-non pentru demararea

procedurilor de expropriere.

Deoarece s-a

solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, în temeiul art.

262 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite

reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri,

în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care acesta

a fost privat de beneficiul proprietății sale.

Instanța a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție de

către SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și

Resurselor.

Văzând că în cauză a

fost citată, în calitate de pârâtă, și Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg,

instanța a apreciat că se impune respingerea acțiunii pe excepția lipsei

calității procesuale pasive a acesteia, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G.

nr. 392/2002.

Prin Decizia civilă nr.

30 din 28 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. a admis

apelurile declarate de către reclamanții D.A., D.I. și D.F. și de către pârâta

SC H. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul

să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri suma de 436.866 lei -

echivalent a 106.316 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și

suma de 51.085 lei reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosință a

terenurilor agricole pe perioada 2007-2011 inclusiv - într-un termen de 10 zile

de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; au fost

menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu referire la apelul

declarat de reclamanți s-a motivat că:

Direct în apel nu se

pot solicita dobânzi care curg după data pronunțării sentinței, dacă prima

instanță nu a fost sesizată cu o cerere privitoare la dobânzi, întrucât astfel,

cererea este nulă, deci inadmisibilă potrivit alin. (1) al art. 294 C. proc.

civ.

Critica referitoare

la contravaloarea despăgubirilor calculate pentru suprafața de 17.132 mp a fost

considerată ca fondată, deoarece expertiza a constatat că terenul, la data

inundării, era arabil în totalitate, astfel că valoarea terenului este cea

stabilită în varianta I a expertizei, conform metodei de calcul pe bază de

profit, de 17.132 mp X 25,5 lei/mp=436.866 lei, pe când valoarea folosului

nerealizat se calculează pentru aceeași suprafață.

Cu referire la apelul

pârâtei, s-au reținut următoarele:

Reclamanții sunt

moștenitori ai proprietarilor tabulari, astfel cum rezultă din certificatele de

naștere (filele 21-32) și extrasele de carte funciară (filele 3-15) depuse la

dosarul de fond, iar imobilele în litigiu au fost colectivizate, aspecte de

altfel necontestate de către pârâtă.

O parte din imobile

au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.O.,

eliberându-i-se titlu de proprietate din 1998 (fila 17 dosar fond) pentru

terenurile neocupate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar prin adeverința din 12 ianuarie

2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, i s-a comunicat că terenurile

ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, apreciindu-se

că pentru acestea trebuie să fie urmată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994

(fila 18 dosar fond).

Pârâta a susținut că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere

ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de

investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P.

a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 89-97 dosar apel), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al

terenurilor. În acest din urmă proces verbal (filele 94-96) sunt identificate

topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor

reclamanților (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza

topo, filele 121 - 162 fond) nu figurează printre aceste terenuri.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul

român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei Hotărâri). Prin Hotărârea

din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, iar expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a

notificat și pe antecesorii reclamanților, toți decedați la acel moment,

conform actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele argumente:

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două

argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994,

astfel că această lege nu este aplicabilă deoarece nu poate retroactiva și că

exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut

în cele ce preced, exproprierea nu a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

De altfel, până la

apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate

publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se

puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și

jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă

relevanță chiar atitudinea pârâtei care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura

prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamanților,

considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se

cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea.

Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul

că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000,

întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce

efecte ultraactiv.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de

asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanților

nefinalizarea procedurii prealabile stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici neacordarea

unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de

contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru

terenurile expropriate și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse

procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul

va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de

lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de

expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta

a fost dată în judecată în calitate de reprezentant al statului român și nu în

nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare

procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că

antecesoarea reclamanților, D.O., a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanților (C.A.),

inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor

reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate

pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de

organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura

Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care,

fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.

Mai mult,

recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor

reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de

statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de

expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanților cu

privire la oferta de despăgubire.

Această procedură

însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii

reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste

notificări.

Față de aceste

aspecte, s-a constatat că reclamanții au justificat legitimare procesual

activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind

recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român,

astfel că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Conform

Jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă

cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de

proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În cauzele Străin și

alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall

împotriva României, Aldea împotriva României, CEDO a stabilit că petenții aveau

un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv

nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cazul Dragnea și

alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanțele interne au dispus

reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unui teren și

apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe

reclamanți în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislația internă

reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar

să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și

emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză

cele două hotărâri judecătorești au creat reclamanților speranța legitimă de a

fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât

să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prevăzute

de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenție.

Odată cu hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a

reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare

patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care

beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit

dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a

beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă

presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază

suficientă în dreptul intern.

În speță, s-a

considerat că reclamanții se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui

articol.

S-a reiterat că prin titlul

de proprietate din 1998 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 și prin adeverința din

12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, respectiv oferta

de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituțiile sale administrative,

a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de

proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la

despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze

bunuri pentru cauză de utilitate publică, însă această lipsire de proprietate trebuie

efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, astfel încât să existe

un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și

despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de

necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul

legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai

proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire,

fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea a

constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub

acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta a mai invocat,

în susținerea excepției lipsei calității procesual active, și împrejurarea că

reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari. Din cele expuse a rezultat cu evidență că dreptul de

proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost

recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de

Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de

moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai imobilelor

în litigiu, aspect de altfel necontestat de pârâtă.

Potrivit dispozițiilor

art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996,

dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în

cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al

proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar

reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari,

Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac

parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanți nu au făcut dovada

unei vocații succesorale pentru acestea.

Apelanta a criticat soluția

primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție,

critică ce nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce

solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să

fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților.

Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al

investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor

expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar

M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și

obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat,

pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de

reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială,

derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, Curtea a apreciat că prima instanță a soluționat corect cererea

de chemare în garanție.

Cu referire la

criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

Nu pot fi primite

susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus,

deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost

emise pe numele antecesorilor reclamanților, care figurează ca proprietari

tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel,

reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult,

în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar

fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă această plată nu a fost efectuată

nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de

expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul

raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are

corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, au fost luate în

calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului

Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din

litigiu. În aceste condiții, au fost înlăturate aceste prețuri estimative

deoarece nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei

tranzacțiilor.

Experții au propus

metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de

evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel

mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de

circulație de 436.866 lei, luând în considerare categoria de folosință a

terenurilor de 17.132 mp arabil.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu

terțe persoane (filele 64-65) ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca

obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04

euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu

mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și are ca obiect

imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în

considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate,

față de dispozițiile art. 26 alin. (2), precitate.

Pentru cele reținute,

Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și

rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiza

agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta.

Prin expertiza

efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri

raportat la suprafața totală de 17.132 mp din care 2.112 mp teren intravilan,

fânaț 1.152 mp, 164 mp pășune, 945 mp arabil și diferența teren

extravilan, cu mențiunea că la data preluării terenului de către pârâtă,

categoria de folosință a acestuia era de teren agricol pe toată suprafața.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi

ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare

parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în

privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce

se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 10.217 lei/an.

Prin

raportul întocmit în apel, expertul a stabilit două variante, prima, în care a

luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de

Statistică și a doua, pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de

potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei și de

valorificarea potențialului de producție a soiurilor.

În

ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și

nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamanții ar fi cultivat 780 mp cu

legume, 780 mp cu cartofi și 1.559 mp cu porumb, deci un total de 3.119 mp

arabil, restul de teren fiind fâneață. Pornind de la această distribuire a

culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.198 lei, în prima

variantă, și de 13.604 lei anual în varianta a doua.

Pentru

a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este

necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere aceeași

distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au

avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se

are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață

ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea

de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la

aprecierea eronată că suprafața de 0,2675 ha este fâneață, în condițiile în care terenul se află în zonă de luncă și a stabilit arbitrar, fără niciun argument

tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse

culturi.

Față

de cele ce preced, Curtea a constatat că, aplicând metoda de calcul folosită în

expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga

suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu

porumb) la valorile calculate de expert în apel, se obțin următoarele sume:

-

în varianta I (în care s-au luat în calcul producțiile medii, astfel cum au

fost comunicate de Direcția de Statistică), profitul pe un hectar este de 9.133

lei/an (18.862 + 7.243 + 1.295 = 27.400:3 = 9.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă

că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 15.638 lei/an.

-

în varianta a II-a (pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de

potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei, de

valorificarea potențialului de producție a soiurilor), profitul pe un hectar

este de 15.133 lei/an (24.900 + 17.500 + 3.000 = 45.400:3 = 15.133 lei/ha/an),

ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 25.912

lei/an.

Comparând

despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a

constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond prin răspunsul la

obiecțiuni, de 10.217 lei/ha/an este mai mică decât cea calculată în apel în

care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de

Direcția de Statistică (4.245 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a

luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu,

respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa

de apă.

Față

de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin

expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest

aspect, criticile apelantei-pârâte au fost nefondate.

În

ce privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa

de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una

patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d

reptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat

în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor

1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către

expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8

din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Ca

urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în

litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a

ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani

anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind

prescrisă.

Curtea

nu a primit susținerile reclamanților intimați, în sensul că despăgubirile

privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu

în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind

aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de

expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este

de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art.

26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea

ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este

anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată

cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu

produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de

acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării

categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea

despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor,

reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se

accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994

să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

reglementează situația în care instanța este

sesizată de

expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu

privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste

despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt

ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților

în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii

hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei

cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea

a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că

aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art.

26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au

cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această

situație cererea este prescriptibilă.

Termenul

de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel,

în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o

reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la

expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării, în

condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la

data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În

cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă

ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul

la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data

când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a

ocupat.

Pentru

cele ce preced, Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelanta-pârâtă

cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa

de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În consecință, a r

edus

cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la

suma de 51.085 lei (10.217 lei/an x 5 ani).

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți D.I.,

D.A., D.F. și de apelanta-pârâtă SC P.E.E.H. SA pentru, motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, apelanții-reclamanți au arătat următoarele:

Hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, se

recunoaște și se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că

inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990-1901 și exproprierea a fost

dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar, pe de altă parte, se concluzionează

că dreptul la acțiune privind valoarea terenului ar curge de la data

notificării conform art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Recurenții apreciază

că propunerea de expropriere și notificarea sunt reglementate de art. 13 din

Legea nr. 33/1994, aceste notificări (filele 67-77 din dosarul de fond) fiind

făcute de către expropriator către antecesorii reclamanților, C.A. și D.O.,

care însă nu l-au primit pentru simplul motiv ca decedaseră anterior anului

valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări, respectiv din anul

2002, atunci acțiunea reclamanților, fiind introdusă la instanța competentă

doar în anul 2010, ar fi prescrisă.

Un alt argument adus

în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

vizează neclaritatea motivării cu privire la momentul de la care curge termenul

de prescripție pentru lipsa de folosință. Astfel, în considerentele hotărârii

atacate, instanța reține pe de o parte că „în ce privește prescripția dreptului

material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de

ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar

despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în

considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că

instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamanți,

considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de

folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea civilă

formulată de reclamanți este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.

proc. civ. și pe dispozițiile art. 1-4, art. 21, 26 și art. 30 și art. 38 din

Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin.

(1) și (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de

cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect

extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând

valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Acțiunile

complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către

majoritatea autorilor din literatura juridică.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că

instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3

alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și pe cele ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului

expropriat, constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu

ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994,

dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de

drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio

referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în

privința unor categorii de prejudicii, este de maximă generalitate și se

interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea

constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data

exproprierii și până la data plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii

judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Cu alte cuvinte,

prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu

poate avea alte cauze și temeiuri juridice.

Dreptul la acțiune

privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu

se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în

condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză

expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul

de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamantul-intimat

este îndreptățit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând

lipsa de folosință asupra terenului, cel puțin de la data exproprierii (anul

2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990).

Instanța de apel a

stabilit fără nici o motivare și justificare că despăgubirile reprezentând

prejudiciul creat pentru lipsa de folosință sunt în suma de 51.085 lei aferente

perioadei 2007 - 2011, inclusiv. Această sumă nu este corect calculată întrucât

nu corespunde valorii reale de despăgubire nici raportat la perioada de ultimii

3 ani anteriori introducerii acțiunii și nici raportat la perioada 2007-2011

adică 4 ani.

Multe cauze similare

cu cea de față au făcut obiectul judecății la Înalta Curte de Casație

și Justiție, instanță supremă care a menținut hotărârile instanțelor

inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010 (ex.

Decizia nr. 3383/2012 în Dosarul nr. 848/97/2008, Decizia nr. 4800/2012 în Dosarul

nr. 4127/97/2007, Decizia nr. 5045/2017 în Dosarul nr. 4709/97/2006, Decizia nr.

1302/2013 în Dosarul nr. 1321/97/2010 și Decizia nr. 1764/2013 în Dosarul nr. 888G/97/2008,

Decizia nr. 2648/2013 pronunțată în Dosarul nr. 1323/97/2010).

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâta SC P.E.E.H.H. SA, în calitate de

reprezentantă a statului român, a arătat că este inadmisibilă formularea unei

acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994,

pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar

nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a

legii civile, care consacră principiul neretroactivității acesteia.

În mod eronat a

reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate

prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de teren situate în

județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost

trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din

patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate.

Reținerile instanței

de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt

efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului

Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat

scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru

realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de

aprobarea proiectului de execuție.

Terenul ce face

obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din

proprietatea și posesia reclamanților ori a antecesorilor lor în vederea

realizării obiectivului de interes național.

Reclamanții nu au

probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul

ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată

în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de

expertiză efectuat în cauză.

Cum în speță

reclamanții nu au făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra

terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994

deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi

expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acțiunea

întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei

legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât

trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările

aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin

aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor

existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită

formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat,

câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției

acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în

prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în

temeiul Legii nr. 1/2000.

Recurenta apreciază

că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de

expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile

obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de

consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp

cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991,

reclamanții trebuie sancționați cu respingerea acțiunii ca fiind prematur

introdusă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății

despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a

obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci

proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate

este statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste

obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes

național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind

supuse amortizării.

În cazul în care

instanța reține îndreptățirea reclamanților la primirea despăgubirilor cerute,

nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H.

SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, în

speță M.F.P.

Deși s-a solicitat

prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P., ca persoană

în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis să facă

referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea

excepției lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății

despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurenta susține

că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul

administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate

de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării

terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților

din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamanții

nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în

patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului.

Mai mult

decât atât, reclamanții nu au dovedit calitatea lor de persoană îndreptățită a

primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a

întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în

emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de

interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei

hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea

persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor

survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat

procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor

trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamanților

este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru

că C.A.P.-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la

acel moment.

Reclamanții din

prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț

făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit

oferta de preț propusă. Reclamanții nu au depus niciodată actele doveditoare

ale calității lor de proprietari ai acestor terenuri (certificate de

moștenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a

condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele

terenuri.

Instanța de apel

realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamanții nu au

avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta i-a

notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr.

33/1994”.

Aceste aspecte greșit

reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de

legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a

stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA

Expropriatorul este statul român, iar obiectivul este declarat de interes

național.

SC H. SA este o

persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu

poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate

publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea

bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții