ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5707/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 2208/97 din 06 mai 2010, reclamanții D.A. și D.P. au chemat în judecată pe pârâții statul român - prin SC P.E.E.H.H. SA București și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate calitatea lor de proprietari, ca fii ai defunctei M.O., căsătorită D., asupra terenului în suprafață de 12.932,67 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat pentru cauza de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să le plătească despăgubiri în sumă de 436.866 lei, reprezentând valoarea terenului și suma de 349.421 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia, în perioada 1990-2010, precum și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor, în sumă de 157.244 lei, pentru perioada 2002-2010. Ulterior, la termenul din 21 03 2012, urmare a identificării prin expertiză a suprafeței de teren în litigiu ca fiind de 17.132 mp, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând acordarea de despăgubiri pentru această suprafață de teren. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că având calitatea de fii ai defunctei Maier Olga, sunt proprietari ai terenului agricol, intravilan, în suprafață de 12.932,67 mp., situat pe raza localității Subcetate, în locul denumit „ în Luncă”, având destinația de holde și grădini, înscris în C.F., intabulat pe numele defunctei M.O.

și a bunicii lor C.A., căsătorită M. Terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârâtă, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice, de apele Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără acordarea de despăgubiri în bani sau în natură. În anul 1991, antecesoarea lor a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafața de 5 ha și 495 mp, mai puțin suprafața terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994. Deși actul de declarare a utilității publice a fost emis, prin H.G.

nr. 392/2002, deși prin H.G. nr. 969/2002 a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor expropriatorul nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic. Prin sentința civilă nr. 194/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, a M.F.P. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins acțiunea față de aceasta pentru acest considerent. A admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamanții D.A., și D.P. - decedat pe parcursul procesului - și continuată de moștenitorii acestuia, D.I.

și D.F., împotriva pârâtului statul român prin SC H. SA București și, în consecință: A constatat că reclamanții, în calitate de proprietari, ca moștenitori ai defunctei M.O., căsătorită D., au consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare - terenuri agricole în suprafață de 15.685 mp, situate pe raza localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză, parte integrantă a prezentei hotărâri. A obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 399.967 lei, echivalent a 97.337 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 143.442 lei, reprezentând prejudiciul creat acestora pentru lipsa folosului agricol, de tras, după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a motivat următoarele: Reclamanții au calitatea de descendenți ai defuncților D.O., M.I. și C.A., care s-au înscris în C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren pe care o dețineau în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964. Ca atare, pe baza acestui registru, antecesorii reclamanților erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Or, prin titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, defunctei M.O., după antecesorii ei, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrări hidroenergetice și apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, în suprafață de 5 ha și 495 mp.

Succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest aspect, este evidentă vocația reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesoarei lor, însă demararea procedurii exproprierii a avut loc abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002. Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, statul român prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea din 2002. Art. 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Așadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabile despăgubire. Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat. Cum expropriatorul și expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanță a dispus efectuarea unei expertize. Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 15.685 mp, având o valoare de 399.967 lei.

Pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 s-a stabilit o despăgubire de143.442 lei. Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera” s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, este de apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere. Deoarece s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, în temeiul art. 262 C. proc.

civ., instanța a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care acesta a fost privat de beneficiul proprietății sale. Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanție de către SC P.E.E.H. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor. Văzând că în cauză a fost citată, în calitate de pârâtă, și Sucursala „Hidrocentrale” Hațeg, instanța a apreciat că se impune respingerea acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, raportat la dispozițiile art. 2 din H.G.

nr. 392/2002. Prin Decizia civilă nr. 30 din 28 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. a admis apelurile declarate de către reclamanții D.A., D.I. și D.F. și de către pârâta SC H. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri suma de 436.866 lei - echivalent a 106.316 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 51.085 lei reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosință a terenurilor agricole pe perioada 2007-2011 inclusiv - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Cu referire la apelul declarat de reclamanți s-a motivat că: Direct în apel nu se pot solicita dobânzi care curg după data pronunțării sentinței, dacă prima instanță nu a fost sesizată cu o cerere privitoare la dobânzi, întrucât astfel, cererea este nulă, deci inadmisibilă potrivit alin. (1) al art. 294 C. proc. civ. Critica referitoare la contravaloarea despăgubirilor calculate pentru suprafața de 17.132 mp a fost considerată ca fondată, deoarece expertiza a constatat că terenul, la data inundării, era arabil în totalitate, astfel că valoarea terenului este cea stabilită în varianta I a expertizei, conform metodei de calcul pe bază de profit, de 17.132 mp X 25,5 lei/mp=436.866 lei, pe când valoarea folosului nerealizat se calculează pentru aceeași suprafață.

Cu referire la apelul pârâtei, s-au reținut următoarele: Reclamanții sunt moștenitori ai proprietarilor tabulari, astfel cum rezultă din certificatele de naștere (filele 21-32) și extrasele de carte funciară (filele 3-15) depuse la dosarul de fond, iar imobilele în litigiu au fost colectivizate, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.O., eliberându-i-se titlu de proprietate din 1998 (fila 17 dosar fond) pentru terenurile neocupate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar prin adeverința din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, i s-a comunicat că terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, apreciindu-se că pentru acestea trebuie să fie urmată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (fila 18 dosar fond).

Pârâta a susținut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 89-97 dosar apel), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal (filele 94-96) sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamanților (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo, filele 121 - 162 fond) nu figurează printre aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei Hotărâri). Prin Hotărârea din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, iar expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamanților, toți decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele argumente: În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă deoarece nu poate retroactiva și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989. Așa cum s-a reținut în cele ce preced, exproprierea nu a operat în baza Decretului nr. 40/1989. De altfel, până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei care, deși susține că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanților nefinalizarea procedurii prealabile stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici neacordarea unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în calitate de reprezentant al statului român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că antecesoarea reclamanților, D.O., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanților (C.A.), inclusiv cele din litigiu.

Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură. Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanților cu privire la oferta de despăgubire.

Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări. Față de aceste aspecte, s-a constatat că reclamanții au justificat legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Conform Jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe). În cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, CEDO a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cazul Dragnea și alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamanților speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenție.

Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speță, s-a considerat că reclamanții se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. S-a reiterat că prin titlul de proprietate din 1998 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 și prin adeverința din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică, însă această lipsire de proprietate trebuie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, astfel încât să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură. În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În concluzie, Curtea a constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta a mai invocat, în susținerea excepției lipsei calității procesual active, și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse a rezultat cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu, aspect de altfel necontestat de pârâtă. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanți nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Apelanta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților.

Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului. Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G.

nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a apreciat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele: Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanților, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, au fost luate în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, au fost înlăturate aceste prețuri estimative deoarece nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 436.866 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor de 17.132 mp arabil. În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane (filele 64-65) ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și are ca obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2), precitate.

Pentru cele reținute, Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiza agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta. Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 17.132 mp din care 2.112 mp teren intravilan, fânaț 1.152 mp, 164 mp pășune, 945 mp arabil și diferența teren extravilan, cu mențiunea că la data preluării terenului de către pârâtă, categoria de folosință a acestuia era de teren agricol pe toată suprafața.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 10.217 lei/an. Prin raportul întocmit în apel, expertul a stabilit două variante, prima, în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică și a doua, pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei și de valorificarea potențialului de producție a soiurilor.

În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamanții ar fi cultivat 780 mp cu legume, 780 mp cu cartofi și 1.559 mp cu porumb, deci un total de 3.119 mp arabil, restul de teren fiind fâneață. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.198 lei, în prima variantă, și de 13.604 lei anual în varianta a doua. Pentru a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere aceeași distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la aprecierea eronată că suprafața de 0,2675 ha este fâneață, în condițiile în care terenul se află în zonă de luncă și a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi. Față de cele ce preced, Curtea a constatat că, aplicând metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu porumb) la valorile calculate de expert în apel, se obțin următoarele sume: - în varianta I (în care s-au luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică), profitul pe un hectar este de 9.133 lei/an (18.862 + 7.243 + 1.295 = 27.400:3 = 9.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 15.638 lei/an.

- în varianta a II-a (pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei, de valorificarea potențialului de producție a soiurilor), profitul pe un hectar este de 15.133 lei/an (24.900 + 17.500 + 3.000 = 45.400:3 = 15.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 17.123 mp este de 25.912 lei/an. Comparând despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond prin răspunsul la obiecțiuni, de 10.217 lei/ha/an este mai mică decât cea calculată în apel în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică (4.245 lei/an).

În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă. Față de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei-pârâte au fost nefondate. În ce privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d reptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Curtea nu a primit susținerile reclamanților intimați, în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Curtea a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării, în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 51.085 lei (10.217 lei/an x 5 ani). Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți D.I., D.A., D.F. și de apelanta-pârâtă SC P.E.E.H. SA pentru, motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanții-reclamanți au arătat următoarele: Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, se recunoaște și se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990-1901 și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar, pe de altă parte, se concluzionează că dreptul la acțiune privind valoarea terenului ar curge de la data notificării conform art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994. Recurenții apreciază că propunerea de expropriere și notificarea sunt reglementate de art. 13 din Legea nr. 33/1994, aceste notificări (filele 67-77 din dosarul de fond) fiind făcute de către expropriator către antecesorii reclamanților, C.A.

și D.O., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv ca decedaseră anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanței de apel, dreptul la acțiune privind valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări, respectiv din anul 2002, atunci acțiunea reclamanților, fiind introdusă la instanța competentă doar în anul 2010, ar fi prescrisă. Un alt argument adus în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează neclaritatea motivării cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție pentru lipsa de folosință. Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanța reține pe de o parte că „în ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în considerare actul exproprierii, H.G.

nr. 392/2002. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamanți, considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea civilă formulată de reclamanți este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1-4, art. 21, 26 și art. 30 și art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) și (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință.

Acțiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat, constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de drept comun.

Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii, este de maximă generalitate și se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri. Cu alte cuvinte, prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu poate avea alte cauze și temeiuri juridice. Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamantul-intimat este îndreptățit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, cel puțin de la data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990). Instanța de apel a stabilit fără nici o motivare și justificare că despăgubirile reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosință sunt în suma de 51.085 lei aferente perioadei 2007 - 2011, inclusiv. Această sumă nu este corect calculată întrucât nu corespunde valorii reale de despăgubire nici raportat la perioada de ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii și nici raportat la perioada 2007-2011 adică 4 ani.

Multe cauze similare cu cea de față au făcut obiectul judecății la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță supremă care a menținut hotărârile instanțelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010 (ex. Decizia nr. 3383/2012 în Dosarul nr. 848/97/2008, Decizia nr. 4800/2012 în Dosarul nr. 4127/97/2007, Decizia nr. 5045/2017 în Dosarul nr. 4709/97/2006, Decizia nr. 1302/2013 în Dosarul nr. 1321/97/2010 și Decizia nr. 1764/2013 în Dosarul nr. 888G/97/2008, Decizia nr. 2648/2013 pronunțată în Dosarul nr. 1323/97/2010). În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta SC P.E.E.H.H.

SA, în calitate de reprezentantă a statului român, a arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivității acesteia. În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate. Reținerile instanței de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție. Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia reclamanților ori a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes național.

Reclamanții nu au probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză. Cum în speță reclamanții nu au făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000. Recurenta apreciază că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni.

De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanții trebuie sancționați cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

În cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamanților la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H. SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, în speță M.F.P. Deși s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P., ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, recurenta susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete. Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. Reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului. Mai mult decât atât, reclamanții nu au dovedit calitatea lor de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989. SC H. SA a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamanților este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment.

Reclamanții din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. Reclamanții nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității lor de proprietari ai acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri. Instanța de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.

Aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA Expropriatorul este statul român, iar obiectivul este declarat de interes național. SC H. SA este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții