ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5177/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 20 mai 2010, V.M., a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA și Sucursala H. Hațeg – să constate că este proprietara, în calitate de soție supraviețuitoare și moștenitoare a defunctului său soț, V.I., suprafeței de 2258 mp, teren ocupat de pârâtă încă din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta a mai solicitat totodată ca pârâtul să fie obligat a-i plăti suma de 20.322 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat, precum și suma de 39.600 lei, reprezentând prejudiciul cauzat pentru lipsa de folosință a nemișcătorului, în intervalul 1989-2010, respectiv contravaloarea produselor și recoltei ce s-ar fi obținut de pe acest teren.

Prin cererea de chemare în garanție formulată, pârâta a solicitat ca, în situația când ar cădea în pretenții față de reclamantă, M.F.P. să fie obligat a o despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și de entitate abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia, precum și de unic beneficiar al investiției și singur organism îndrituit a deține dreptul de proprietate publică asupra unui imobil. Investit în primă instanță, Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 148 din 14 martie 2012 a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București – din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive.

A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, Jud. Hunedoara, față de care a respins acțiunea pe această excepție. A admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamanta V.M., împotriva pârâtului Statul Român prin SC H. S.A. București și în consecință: A constatat că reclamanta, în calitate de proprietară - ca moștenitoare a defunctului său soț V.I., a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare – terenuri agricole în suprafață de 1,3933 ha., situate pe raza localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză - de către comisia formată din experții judiciari C.I., I.I.

și Z.V. - parte integrantă a hotărârii. A obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri, suma de 33.439 lei, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 13.344 lei, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru lipsa folosului agricol, de tras, după terenurile expropriate, pe perioada 2002-2012, inclusiv – într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta este soția supraviețuitoare și unica moștenitoare a defunctului V.I., care, s-a înscris în C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren pe care o deținea în proprietate și care, conform Registrului agricol din anii 1959-1964, era de 4,16 ha.

Ca atare, se arată, V.I. era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, a fost nevoit să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea. Or, prin titlu de proprietate, soțului defunct al reclamantei, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate doar asupra suprafeței de 2 ha și 7.767 mp., incluzând terenul aferent curții și construcțiilor (f. 6-9). Deci, pentru suprafața de 1 ha și 3.900 mp., acestuia nu i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, întrucât se afla ocupat de apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea. (f. 9; 130 - 140). Succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest aspect, apare ca evidentă vocația reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele defunctului său soț și care s-au expropriat de iure, abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G.

nr. 392/2002. (fila 8). Așadar, reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului V.I., are vocație la moștenirea acestuia și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile aparținând soțului său decedat, astfel că excepția a fost respinsă. Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R. Prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.

Art. 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii. Așadar, nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul – respectiv persoana cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate - nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea efectivă a terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului pe tot parcursul procesului civil, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, comisia de evaluare, numind experții judiciari. Prin raportul de expertiză întocmit, experții au identificat terenurile în litigiu, afectate de apele lacului de acumulare, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind valoarea acestora la 2,4 lei/mp., echivalentul a 0,55 euro/mp., la cursul de 4.272 lei/euro, iar valoarea folosului agricol de tras la 960 lei/an/ha, raportat la categoria de folosință a terenului, de fânaț.

(f. 172-184; 125) Or, în condițiile în care, potrivit Registrului Agricol din perioada 1959-1962 – care a stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole conform Legii nr. 18/1990, - antecesorii soțului reclamantei, V.I. și M. și, respectiv M.I. - s-au înscris în C.A.P. cu întreaga suprafață de teren agricol pe care o dețineau, respectiv aceea de 4,16 ha fiind reconstituit dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, soțului reclamantei, V.I., - conform Titlului de proprietate emis cu nr. 21127/61/1996 - pentru suprafața de 2 ha și 7767 mp., s-a apreciat ca fiind evident că pentru suprafața de 1 ha și 3933 mp. (teren pe raza localității Sântămărie Orlea, afectată de lucrările de amenajare hidroenergetică) reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, conform valorii terenului: 13.933 mp.

x 2,4 lei/mp. = 33.439 lei. Tot astfel, s-a apreciat de către prima instanță că, în situația în care din totalul suprafeței de 4,716 ha – incluzând terenul aferent curții și construcțiilor – soțului reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate doar pentru 2,7767 ha, respectiv pentru întreaga suprafață de teren arabil, este de prezumat că diferența de teren având categoria de folosință fânaț și pășuni, se află sub apele lacului de acumulare, reclamanta fiind privată de folosința acestui teren, un număr îndelungat de ani. Cât privește perioada pentru care urmează să se acorde aceste despăgubiri pentru nevalorificarea potențialului agricol al terenului preluat abuziv, s-a hotărât că acestea se justifică doar de la momentul declarării utilității publice a lucrării de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, respectiv de la data publicării H.G.

nr. 392/2002, act ce constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-que-non a demarării procedurilor de expropriere și legitimează preluarea imobilelor în acest mod, pentru scopul realizării investiției de interes public național. Tot astfel, s-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, în temeiul art. 262 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamantului, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care acesta a fost privat de beneficiul proprietății sale. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamanta V.M.

și de pârâtul Statul român prin SC H. SA, prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L., au fost admise de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 16 din 28 februarie 2013, a schimbat în parte sentința, doar sub aspectul despăgubirilor și rejudecând în aceste limite, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 69.114 lei, din care suma de 57.579 lei reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 11.535 lei, reprezentând lipsa de folosință, pentru perioada 2007-2012. A menținut în rest sentința atacată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, cererea reclamantei, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, de obligare a pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Nu au fost primite susținerile reclamantei în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994. Pe de altă parte, se arată, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei în sensul că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosință este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație, cererea este prescriptibilă. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Ca atare, Curtea de apel a constatat ca fiind fondate criticile formulate de apelantul pârât cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958. În consecință, s-a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2012 la suma de 11.535 lei (2307 lei/an x 5 ani). S-a mai reținut și că dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., invocate de reclamanta apelantă, nu sunt incidente în cauză întrucât acestea fac referire la dobânzi ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Din economia acestei norme rezultă cu evidență că dobânda poate fi solicitată în apel numai dacă a făcut obiectul acțiunii și a fost acordată de prima instanță, în apel putând fi solicitată doar dobânda care a curs în intervalul scurs de la pronunțarea hotărârii de către prima instanță până la soluționarea definitivă a cererii prin decizia dată în apel. Ca urmare, câtă vreme reclamanta nu a investit prima instanță cu o cerere de acordare a dobânzilor legale, în apel nu pot fi acordate aceste dobânzi întrucât reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în calea de atac. În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâta SC P.E.E.H. SA care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc.

civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea despăgubirilor, în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ. Or, se arată, preluarea terenului în litigiu s-a făcut în baza Decizia nr. 40/1989 al Consiliului de stat, de la C.A.P. Sântămăria-Orlea, iar nu din proprietatea reclamantei sau a autorilor săi. - Reclamanta nu a probat existența dreptului său de proprietate asupra imobilului, condiție sine qua non pentru aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 33/1994. Astfel, la data preluării, terenul era cooperativizat ceea ce a dus la „stingerea” dreptului de proprietate al autorilor reclamantei.

În continuarea acestei critici, recurenta susține că reclamanta a făcut doar dovada unei vocații succesorale abstracte, fără a administra vreo probă concretă care să vizeze dreptul său de proprietate. - în mod greșit s-a respins excepția prematurității acțiunii, invocată pe considerentul că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie, în această materie. - în mod greșit a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale a SC H. SA, sub aspectul plății despăgubirilor solicitate, deși recurenta nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice care au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ce aparțin Statul Român, care, a concesionat aceste obiective în vederea realizării unei activități de interes național, din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat.

Ca atare, se arată, Statul, ca unic beneficiar al investiției este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Critica vizând inadmisibilitatea cererii, pe considerentul că terenul, care a fost preluat anterior anului 1989, nu poate face obiectul Legii nr. 33/1994, nu poate fi primită. Astfel, este adevărat că prin Dec. Consiliului de Stat nr. 40/1989, s-a aprobat scoaterea din producția agricolă și ocuparea obiectivului de investiții „Amenajarea Hidroenergetica a Râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. Se constată că urmare emiterii acestui act normativ, C.A.P.

Sântămăria Orlea a procedat la identificarea limitei terenului deținut pe ambele maluri ale râului Strei și a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha, întocmindu-se un proces verbal de predare-primire în care sunt identificate topografic suprafețele ce urmau a fi expropriate, printre care nu figurează însă și imobilele aparținând antecesorilor reclamantei (a se vedea filele 100-102, Dosar nr. 2586/97/2010 al Curții de Apel Alba-Iulia). Exproprierea propriu-zisă, s-a dispus însă prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”, act normativ urmare căruia s-a demarat de către expropriator – Statul român, prin SC P.E.E.H.

SA – întreaga procedură reglementată prin dispozițiile Legii nr. 33/1994. Or, dacă terenurile s-ar fi regăsit deja în proprietatea statului, în baza unei proceduri de expropriere încheiată anterior evenimentelor din decembrie 1989, nu ar mai fi fost necesară declararea utilității publice prin H.G. nr. 392/2002 și parcurgerea etapelor prevăzute de Legea nr. 33/1994. În consecință, este irelevantă susținerea potrivit căreia terenul ar fi fost expropriat de la C.A.P. Sântămăria-Orlea, o preluare în fapt neputând echivala cu exproprierea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către Stat, cu atât mai mult cu cât atât la data preluării cât și a declarării utilității publice de interes național, în cartea funciară figurau ca proprietari tabulari, antecesorii reclamantei.

Ca atare, în mod corect au reținut instanțele că cererea se supune exigențelor Legii nr. 33/1994, atâta vreme cât, înainte de apariția H.G. nr. 392/2002, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, întrucât terenurile supuse exproprierii nu fuseseră declarate de utilitate publică. Nefondată se privește și critica vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei pe considerentul că nu ar fi făcut dovada proprietății, în legătură cu terenul supus exproprierii. Or, din probele administrate rezultă fără echivoc că reclamanta este soția supraviețuitoare și unica moștenitoare a defunctului său soț, V.I. care, la rândul său, în calitate de fiu al M.V. (născută M.) și V.I., i-a moștenit pe proprietarii tabulari ai terenului, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor și legatar, eliberate la 27 aprilie 2010 și respectiv 5 octombrie 2011, de B.N.P.

V.M.C. și actele de stare civilă. Astfel, ca proprietari tabulari ai imobilelor în litigiu (înscrise în C.F. 50, 105 și 117 Subcetate) apar autorii soțului reclamantei care, și-au păstrat această calitate și după preluarea terenurilor de către fostul C.A.P Sântămăria-Orlea: C.E. (născută M.), M.I. și M.F. (născută M.), M.F. și M.S. O parte din terenurile înscrise în C.F. Subcetate, au făcut obiectul legilor fondului funciar, autorului reclamantei eliberându-i-se titlu de proprietate pentru suprafața de 2 ha și 7.767 m.p. (fila 8 dosar fond) iar pentru restul terenului ocupat de amenajarea hidroelectrică a râului Strei (pe sectorul Subcetate-Simeria) în legătură cu care s-a formulat, de asemenea, cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, s-au demarat procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994, urmare declarării utilității publice de interes național.

(a se vedea și adeverința Primăriei com. Sântămăria-Orlea din 18 martie 2010 – fila 9 - dosar fond). Oferta de despăgubire, lansată către autorii reclamantei, implică recunoașterea dreptului de proprietate al acestora, fiind un act juridic valabil ce emană de la expropriator – Statul român prin SC H. SA – și echivalează cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O. Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care autorii reclamantei au fost recunoscuți ca fiind îndreptățiți să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, au produs efecte juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în etapa contencioasă, împrejurări deja stabilite în procedura administrativă prealabilă.

În contextul aplicării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 33/1994 este lipsită de relevanță aserțiunea vizând posibilitatea pe care ar fi avut-o autorul reclamantei de a obține despăgubiri în temeiul legilor fondului funciar, atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, s-a făcut dovada că deși s-a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru toate suprafețele deținute de autorii săi, proprietari tabulari, în final, aceasta a fost admisă doar pentru o parte din aceste suprafețe, respectiv pentru acele terenuri (2 ha și 7.767 mp) care nu erau ocupate de Amenajarea Hidroelectrică a râului Strei. În acest context, nu poate fi pusă în discuție ipoteza unei duble reparații și nici excepția prematurității, atâta vreme cât procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994 au fost demarate față de autorii reclamantei, cărora li s-a făcut oferta de despăgubire.

Se constată că instanțele au dat o rezolvare corectă și excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte atâta vreme cât, prin H.G. nr. 392/2002 care a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria” a fost desemnat ca expropriator, Statul român, prin SC P.E.E., SC H. S.A., în subordinea Ministerului Industriei și Resurselor. Or, prin chiar cererea introductivă, pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului și nu în nume propriu, calitate din care, așa cum corect rețin instanțele, își justifică legitimarea procesuală. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SP E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 16 din 28 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.