ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5177/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5177/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 20 mai 2010,

V.M., a solicitat

instanței – în contradictoriu cu Statul Român, prin SP E.E.H.H. SA și Sucursala

H. Hațeg – să constate că este proprietara, în calitate de soție

supraviețuitoare și moștenitoare a defunctului său soț, V.I., suprafeței de

2258 mp, teren ocupat de pârâtă încă din anul 1989 și expropriat pentru cauză

de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Reclamanta a mai

solicitat totodată ca pârâtul să fie obligat a-i plăti suma de 20.322 euro, cu

titlu de despăgubiri, reprezentând prețul real al terenului ocupat și

expropriat, precum și suma de 39.600 lei, reprezentând prejudiciul cauzat

pentru lipsa de folosință a nemișcătorului, în intervalul 1989-2010, respectiv

contravaloarea produselor și recoltei ce s-ar fi obținut de pe acest teren.

Prin cererea de

chemare în garanție formulată, pârâta a solicitat ca, în situația când ar cădea

în pretenții față de reclamantă, M.F.P. să fie obligat a o despăgubi, în

calitate de gestionar al fondurilor bănești ale statului și de entitate

abilitată la efectuarea de plăți în numele acestuia, precum și de unic

beneficiar al investiției și singur organism îndrituit a deține dreptul de

proprietate publică asupra unui imobil.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 148 din 14 martie 2012 a

respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București –

din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția

lipsei calității procesuale pasive.

A constatat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, Jud. Hunedoara, față de

care a respins acțiunea pe această excepție.

A admis, în parte,

acțiunea civilă, introdusă de reclamanta V.M., împotriva pârâtului Statul Român

prin SC H. S.A. București și în consecință:

A constatat că

reclamanta, în calitate de proprietară - ca moștenitoare a defunctului său soț

V.I., a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes

național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare –

terenuri agricole în suprafață de 1,3933 ha., situate pe raza localității

Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat

în cauză - de către comisia formată din experții judiciari C.I., I.I. și Z.V. -

parte integrantă a hotărârii.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri, suma de 33.439 lei, reprezentând

valoarea terenurilor expropriate și suma de 13.344 lei, reprezentând

prejudiciul creat acesteia pentru lipsa folosului agricol, de tras, după

terenurile expropriate, pe perioada 2002-2012, inclusiv – într-un termen de 10

zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta este soția

supraviețuitoare și unica moștenitoare a defunctului V.I., care, s-a înscris în

C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren pe care o deținea în

proprietate și care, conform Registrului agricol din anii 1959-1964, era de

4,16 ha.

Ca atare, se arată, V.I.

era îndreptățit la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în

împrejurările anului 1962, a fost nevoit să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie

Orlea.

Or, prin titlu de

proprietate, soțului defunct al reclamantei, i-a fost reconstituit dreptul de

proprietate doar asupra suprafeței de 2 ha și 7.767 mp., incluzând terenul

aferent curții și construcțiilor (f. 6-9).

Deci, pentru

suprafața de 1 ha și 3.900 mp., acestuia nu i-a fost reconstituit dreptul de

proprietate, întrucât se afla ocupat de apele lacului de acumulare Sîntămărie

Orlea. (f. 9; 130 - 140).

Succesiunea legală,

în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest

aspect, apare ca evidentă vocația reclamantei de a primi despăgubiri pentru

suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de

proprietate pe numele defunctului său soț și care s-au expropriat de iure, abia

după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002. (fila 8).

Așadar, reclamanta,

în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului V.I., are vocație la

moștenirea acestuia și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată

de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile aparținând

soțului său decedat, astfel că excepția a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că, prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea

publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act

normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R.

Prin Hotărârea nr. 968

din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr.

392/2002.

Art. 44 din

Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi

expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate

publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În considerarea

caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui

articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de

principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura

exproprierii.

Așadar, nicio

persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de

utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 26 din

respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală

a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept

real, afectat.

Cum, în cauză,

expropriatorul și expropriatul – respectiv persoana cu vocație la despăgubiri

pentru terenurile dobândite în proprietate - nu au ajuns la un consens cu

privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura

exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea efectivă a terenurilor și nici

nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului pe tot parcursul

procesului civil, instanța a desemnat, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994,

comisia de evaluare, numind experții judiciari.

Prin raportul de

expertiză întocmit, experții au identificat terenurile în litigiu, afectate de

apele lacului de acumulare, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii

de folosință, stabilind valoarea acestora la 2,4 lei/mp., echivalentul a 0,55

euro/mp., la cursul de 4.272 lei/euro, iar valoarea folosului agricol de tras

la 960 lei/an/ha, raportat la categoria de folosință a terenului, de fânaț. (f.

172-184; 125)

Or, în condițiile în

care, potrivit Registrului Agricol din perioada 1959-1962 – care a stat la baza

reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole conform

Legii nr. 18/1990, - antecesorii soțului reclamantei, V.I. și M. și, respectiv

M.I. - s-au înscris în C.A.P. cu întreaga suprafață de teren agricol pe care o

dețineau, respectiv

aceea de

4,16 ha fiind reconstituit dreptul de proprietate asupra acestor terenuri,

soțului reclamantei, V.I., - conform Titlului de proprietate emis cu nr. 21127/61/1996

- pentru suprafața de 2 ha și 7767 mp., s-a apreciat ca fiind evident că pentru

suprafața de 1 ha și 3933 mp. (teren pe raza localității Sântămărie Orlea,

afectată de lucrările de amenajare hidroenergetică) reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri, conform valorii terenului: 13.933 mp. x 2,4

lei/mp. = 33.439 lei.

Tot astfel, s-a

apreciat de către prima instanță că, în situația în care din totalul suprafeței

de 4,716 ha – incluzând terenul aferent curții și construcțiilor – soțului

reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate doar pentru 2,7767 ha,

respectiv pentru întreaga suprafață de teren arabil, este de prezumat că

diferența de teren având categoria de folosință fânaț și pășuni, se află sub

apele lacului de acumulare, reclamanta fiind privată de folosința acestui teren,

un număr îndelungat de ani.

Cât privește perioada

pentru care urmează să se acorde aceste despăgubiri pentru nevalorificarea

potențialului agricol al terenului preluat abuziv, s-a hotărât că acestea se

justifică doar de la momentul declarării utilității publice a lucrării de

interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simera”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce

constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-que-non a

demarării procedurilor de expropriere și legitimează preluarea imobilelor în

acest mod, pentru scopul realizării investiției de interes public național.

Tot astfel, s-a avut

în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor

despăgubiri, astfel că, în temeiul art. 262 C. proc. civ., instanța a obligat

pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamantului, în termen de 10 zile de

la rămânerea definitivă a hotărârii, în considerarea timpului îndelungat, de

mai bine de două decenii în care acesta a fost privat de beneficiul

proprietății sale.

Apelurile declarate

împotriva acestei sentințe de reclamanta V.M. și de pârâtul Statul român prin

SC H. SA, prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L., au fost admise de Curtea

de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 16 din 28 februarie

2013, a schimbat în parte sentința, doar sub aspectul despăgubirilor și

rejudecând în aceste limite, a obligat pârâtul să plătească reclamantei

despăgubiri în sumă de 69.114 lei, din care suma de 57.579 lei reprezentând

valoarea terenului expropriat și suma de 11.535 lei, reprezentând lipsa de

folosință, pentru perioada 2007-2012.

A menținut în rest

sentința atacată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, cererea

reclamantei, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, de obligare a

pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a

terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii

acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Nu au fost primite

susținerile reclamantei în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei

de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din

Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte, se

arată, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează

situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu

privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și

la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce

urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că

despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de

expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri

întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut că

și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei în sensul că aceste

despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu, în înțelesul art. 26

din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând

lipsa de folosință este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul ocupării și

pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație, cererea este

prescriptibilă.

Termenul de

prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar

dreptul la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm.

din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării

instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor

vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a

terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul

terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Ca atare, Curtea de

apel a constatat ca fiind fondate criticile formulate de apelantul pârât cu

privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de

folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decizia nr. 167/1958.

În consecință, s-a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras

pe perioada 2007-2012 la suma de 11.535 lei (2307 lei/an x 5 ani).

S-a mai reținut și că

dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., invocate de reclamanta apelantă,

nu sunt incidente în cauză întrucât acestea fac referire la dobânzi ajunse la

termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Din economia acestei norme rezultă cu evidență că dobânda poate fi solicitată

în apel numai dacă a făcut obiectul acțiunii și a fost acordată de prima

instanță, în apel putând fi solicitată doar dobânda care a curs în intervalul

scurs de la pronunțarea hotărârii de către prima instanță până la soluționarea

definitivă a cererii prin decizia dată în apel. Ca urmare, câtă vreme

reclamanta nu a investit prima instanță cu o cerere de acordare a dobânzilor

legale, în apel nu pot fi acordate aceste dobânzi întrucât reprezintă o cerere

nouă, inadmisibilă în calea de atac.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal, pârâta SC P.E.E.H. SA care, invocând temeiurile

prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel,

după cum urmează:

- este inadmisibilă

formularea unei acțiuni având ca obiect primirea despăgubirilor, în baza Legii nr.

33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ.

Or, se arată,

preluarea terenului în litigiu s-a făcut în baza Decizia nr. 40/1989 al

Consiliului de stat, de la C.A.P. Sântămăria-Orlea, iar nu din proprietatea

reclamantei sau a autorilor săi.

- Reclamanta nu a

probat existența dreptului său de proprietate asupra imobilului, condiție sine

qua non pentru aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 33/1994. Astfel, la data

preluării, terenul era cooperativizat ceea ce a dus la „stingerea” dreptului de

proprietate al autorilor reclamantei.

În continuarea

acestei critici, recurenta susține că reclamanta a făcut doar dovada unei

vocații succesorale abstracte, fără a administra vreo probă concretă care să

vizeze dreptul său de proprietate.

- în mod greșit s-a

respins excepția prematurității acțiunii, invocată pe considerentul că nu s-a

îndeplinit procedura prealabilă obligatorie, în această materie.

- în mod greșit a

fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale a SC H. SA, sub aspectul

plății despăgubirilor solicitate, deși recurenta nu este proprietara

obiectivelor hidroenergetice care au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ce

aparțin Statul Român, care, a concesionat aceste obiective în vederea

realizării unei activități de interes național, din fonduri speciale, puse la

dispoziție de la bugetul de stat.

Ca atare, se arată,

Statul, ca unic beneficiar al investiției este singurul care trebuie să suporte

costurile exproprierii.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Critica vizând

inadmisibilitatea cererii, pe considerentul că terenul, care a fost preluat

anterior anului 1989, nu poate face obiectul Legii nr. 33/1994, nu poate fi

primită.

Astfel, este adevărat

că prin Dec. Consiliului de Stat nr. 40/1989, s-a aprobat scoaterea din

producția agricolă și ocuparea obiectivului de investiții „Amenajarea

Hidroenergetica a Râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

Se constată că urmare

emiterii acestui act normativ, C.A.P. Sântămăria Orlea a procedat la

identificarea limitei terenului deținut pe ambele maluri ale râului Strei și a

avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha, întocmindu-se un

proces verbal de predare-primire în care sunt identificate topografic

suprafețele ce urmau a fi expropriate, printre care nu figurează însă și

imobilele aparținând antecesorilor reclamantei (a se vedea filele 100-102, Dosar

nr. 2586/97/2010 al Curții de Apel Alba-Iulia).

Exproprierea

propriu-zisă, s-a dispus însă prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat

utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”, act normativ

urmare căruia s-a demarat de către expropriator – Statul român, prin SC P.E.E.H.

SA – întreaga procedură reglementată prin dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Or, dacă terenurile

s-ar fi regăsit deja în proprietatea statului, în baza unei proceduri de

expropriere încheiată anterior evenimentelor din decembrie 1989, nu ar mai fi

fost necesară declararea utilității publice prin H.G. nr. 392/2002 și

parcurgerea etapelor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

În consecință, este

irelevantă susținerea potrivit căreia terenul ar fi fost expropriat de la

C.A.P. Sântămăria-Orlea, o preluare în fapt neputând echivala cu exproprierea,

ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către Stat, cu atât mai mult

cu cât atât la data preluării cât și a declarării utilității publice de interes

național, în cartea funciară figurau ca proprietari tabulari, antecesorii reclamantei.

Ca atare, în mod

corect au reținut instanțele că cererea se supune exigențelor Legii nr. 33/1994,

atâta vreme cât, înainte de apariția H.G. nr. 392/2002, dreptul la acțiune în

despăgubiri nu era născut, întrucât terenurile supuse exproprierii nu fuseseră

declarate de utilitate publică.

Nefondată se privește

și critica vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei pe

considerentul că nu ar fi făcut dovada proprietății, în legătură cu terenul

supus exproprierii.

Or, din probele

administrate rezultă fără echivoc că reclamanta este soția supraviețuitoare și

unica moștenitoare a defunctului său soț, V.I. care, la rândul său, în calitate

de fiu al M.V. (născută M.) și V.I., i-a moștenit pe proprietarii tabulari ai

terenului, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor și legatar,

eliberate la 27 aprilie 2010 și respectiv 5 octombrie 2011, de B.N.P. V.M.C. și

actele de stare civilă.

Astfel, ca

proprietari tabulari ai imobilelor în litigiu (înscrise în C.F. 50, 105 și 117

Subcetate) apar autorii soțului reclamantei care, și-au păstrat această

calitate și după preluarea terenurilor de către fostul C.A.P Sântămăria-Orlea:

C.E. (născută M.), M.I. și M.F. (născută M.), M.F. și M.S.

O parte din

terenurile înscrise în C.F. Subcetate, au făcut obiectul legilor fondului

funciar, autorului reclamantei eliberându-i-se titlu de proprietate pentru

suprafața de 2 ha și 7.767 m.p. (fila 8 dosar fond) iar pentru restul terenului

ocupat de amenajarea hidroelectrică a râului Strei (pe sectorul

Subcetate-Simeria) în legătură cu care s-a formulat, de asemenea, cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate, s-au demarat procedurile prevăzute de

Legea nr. 33/1994, urmare declarării utilității publice de interes național. (a

se vedea și adeverința Primăriei com. Sântămăria-Orlea din 18 martie 2010 –

fila 9 - dosar fond).

Oferta de

despăgubire, lansată către autorii reclamantei, implică recunoașterea dreptului

de proprietate al acestora, fiind un act juridic valabil ce emană de la expropriator

– Statul român prin SC H. SA – și echivalează cu o speranță legitimă de

despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O.

Aceste acte emise în

procedura de expropriere, prin care autorii reclamantei au fost recunoscuți ca

fiind îndreptățiți să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, au

produs efecte juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în etapa

contencioasă, împrejurări deja stabilite în procedura administrativă

prealabilă.

În contextul

aplicării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 33/1994 este lipsită de

relevanță aserțiunea vizând posibilitatea pe care ar fi avut-o autorul

reclamantei de a obține despăgubiri în temeiul legilor fondului funciar, atâta

vreme cât, așa cum s-a arătat, s-a făcut dovada că deși s-a formulat cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate pentru toate suprafețele deținute de

autorii săi, proprietari tabulari, în final, aceasta a fost admisă doar pentru

o parte din aceste suprafețe, respectiv pentru acele terenuri (2 ha și 7.767

mp) care nu erau ocupate de Amenajarea Hidroelectrică a râului Strei.

În acest context, nu

poate fi pusă în discuție ipoteza unei duble reparații și nici excepția

prematurității, atâta vreme cât procedurile prevăzute de Legea nr. 33/1994 au

fost demarate față de autorii reclamantei, cărora li s-a făcut oferta de

despăgubire.

Se constată că

instanțele au dat o rezolvare corectă și excepției lipsei calității procesuale

pasive a recurentei-pârâte atâta vreme cât, prin H.G. nr. 392/2002 care a

declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea

Hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria” a fost desemnat

ca expropriator, Statul român, prin SC P.E.E., SC H. S.A., în subordinea

Ministerului Industriei și Resurselor.

Or, prin chiar

cererea introductivă, pârâta a fost chemată în judecată în calitate de

reprezentant al Statului și nu în nume propriu, calitate din care, așa cum

corect rețin instanțele, își justifică legitimarea procesuală.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SP E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 16

din 28 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2013.