ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată

la Tribunalul Hunedoara la 30 aprilie 2010, reclamantul T.C. a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român - prin SC H. SA București - și Sucursala

Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate

de nepot de fiu al bunicului său T.I. (I.) și a tatălui său T.F., asupra

terenului în suprafață de 13.351 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA încă din

anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002

fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de

312.013 lei, reprezentând prețul real al terenului și suma de 249.280 lei,

contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în

perioada 1990-2010 precum și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen

de plată a despăgubirilor. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a

terenurilor, în sumă de 112.176 lei, pe perioada 2002-2010. (fila 2)

Prin sentința civilă nr.

193/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție

formulată de SC P.E.E.H. SA București din subordinea M.Industriei și Resurselor

împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale

pasive; a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg,

față de care a respins acțiunea; a admis, în parte, acțiunea civilă, și, în

consecință, a constatat că reclamantul în calitate de proprietar, ca moștenitor

al defuncților T.F. și T.I. (I.) a consimțit la exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a

proprietăților imobiliare - terenuri agricole în suprafață de 15.685 mp,

situate pe raza localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin

raportul de evaluare executat în cauză de către comisia formată din experții

judiciari I.I., S.V. și L.G.T.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului,

cu titlu de despăgubiri, suma de 312.013 lei, echivalent a 72.566 euro, reprezentând

valoarea terenurilor expropriate și suma de 112.176 lei, echivalent a 26.089

euro, reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol de tras

după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv, într-un

termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a obligat pârâtul

să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900

lei.

Curtea de Apel

Alba-Iulia, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de

ambele părți, prin Decizia nr. 22 din 14 martie 2013, a admis apelul declarat

de pârâta SC H. SA; a schimbat sentința în parte numai în ceea ce privește

cuantumul prejudiciului pentru lipsa folosului agricol pe care l-a stabilit la

62.320 lei pentru perioada 2007-2011;au fost menținute în rest dispozițiile

sentinței atacate și s-a respins apelul declarat de către reclamant pentru

considerentele ce urmează.

Reclamantul este

moștenitor al proprietarilor tabular T.I. și T.F., astfel cum rezultă din

actele de stare civilă (filele 14-18), certificatele de moștenitor (filele 11

și 13) și extrasele de carte funciară (filele 3- 9) depuse la dosarul de fond,

aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în C.F. Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat.

O parte din imobile

au făcut obiectul restituirii către reclamant, eliberându-i-se titlu de

proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverințelor din 1991 și din 2006

emise de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea

hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi

parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 10 dosar

fond).

Pârâta susține că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest

decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul

„Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În

Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării

lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat

ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de

685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea

terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției,

prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Hunedoara

și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor

lucrări, fosta C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92

ha teren (filele 226-227 dosar fond), întocmindu-se în acest sens un

proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal au

fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând

antecesorilor reclamantului, astfel cum au fost identificate cu date de C.F.

prin expertiza topo - filele 112 - 140 fond, nu figurează printre aceste

terenuri. Prin urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost

expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu este fondată.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român

prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958

din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

obiectivului de interes național.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a

notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), ambii decedați

la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a susținut că terenul era ocupat înainte

de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că

exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Curtea a constatat

nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este

anterioară exproprierii.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt de

asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului

procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994, nici lipsa unor

despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele

hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Nici excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta

a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român

și nu în nume propriu.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a constatat că reclamantul

a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor

cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu. Dreptul

de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut atât prin

eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin

recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie

Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru

imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul

restituirii în natură.

Pârâta a mai invocat

în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că

reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului

asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru

acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de

stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamantul este moștenitor al

proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor

în litigiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți

fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitori după acești

proprietari, Curtea nu a primit susținerile apelantei în sensul că terenurile

nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut

dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Prin cererea de

chemare în garanție, se solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții,

chematul în garanție să fie obligat să despăgubească pârâta cu sumele ce

urmează a le plăti reclamantului. Pârâta și-a justificat această cerere,

susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate

publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte

costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează ondurile bănești

ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații,

participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu

stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului,

calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun,

respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

Nu au fost primite

susținerile pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece

nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe

numele antecesorilor reclamantului, care figurează ca proprietari tabulari, iar

la data emiterii lor aceștia erau decedați și astfel, reclamantul nu a avut

cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care

expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă

plata despăgubirilor, însă, această plată nu a fost efectuată la mai mult de 10

ani de la demararea procedurii de expropriere.

În cuprinsul

raportului de expertiză, experții au propus ca valoarea imobilelor în litigiu

să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit,

apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de fapt. Prin această

metodă s-a propus o valoare de circulație de 312.013 lei, luând în considerare

categoria de folosință a terenurilor 2.227 mp arabil+1.124 mp neproductiv.

Pentru terenul de 1.124 mp din categoria neproductiv s-a luat în considerare o

valoare de 0,2 lei/mp, deci 225 lei.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu

terțe persoane (filele 88-90) în anul 2006 ce a avut ca obiect imobile situate

în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro.

Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de

stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au avut drept obiect imobile

situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare

prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de

dispozițiile art. 26 alin (2) precitate.

Curtea a constatat că

prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp

pentru terenul agricol, este unul corect și rezonabil.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiză

agricolă, cu obiectivele solicitate de apelantă.

Prin expertiza

efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri

raportat la suprafața totală de 12.227 mp din care 9.153 și arabil 3.074 mp,

având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și

sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada C.A.P., în zonă au fost acordate loturi ajutătoare

agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu

legume, respectiv culturi de porumb boabe și cartofi și medie în privința

legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate

obține în zonă, stabilind o valoare de 12.484 lei/an.

Prin expertiza

efectuată în apel s-au propus de către experți două variante de calcul,

respectiv cea care ia de bază producțiile medii realizate în zonă, evidențiate

de Direcția județeană de statistică Hunedoara și varianta care are ca bază de

calcul productivitățile medii ce se pot obține în zonă, valorificarea

potențialului de producție a soiurilor. S-a stabilit astfel, în cazul primei

variante, o valoare de 6700 lei/an și în varianta a doua 100.300 lei/an.

În

ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și

nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamantul ar fi cultivat 2.000 mp cu

legume, 2.653 mp cu cartofi și 4.500 mp cu porumb, restul de 0,3074 ha fiind

fâneață. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un

profit anual de 6.700 lei, în prima variantă și de 10.030,15 lei anual în

varianta a doua.

Pentru

a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel era

necesar ca în ambele lucrări de specialitate experții să aibă în vedere aceeași

distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au

avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât s-a

avut în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață

ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea

de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la

aprecierea eronată că o suprafață de 0,3074 ha este fâneață, în condițiile în

care terenul se află în zonă de luncă și a fost folosit ca lot agricol până la

amenajarea lacului. Pe de altă parte, expertul a stabilit arbitrar, fără niciun

argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu

diverse culturi.

Comparând

despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat

că valoarea determinată prin expertiza de la fond (12.464 lei/an) este sensibil

egală cu cea calculată în apel care a luat în calcul producțiile medii, astfel

cum au fost comunicate de Direcția de statistică (11.187 lei/an). În plus, în

prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale

imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea

terenului, aproprierea de sursa de apă.

Față

de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin

expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată.

În

ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa

de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una

patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d

reptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat

în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor

1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către

expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8

din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Curtea

nu a primit susținerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile

privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu

în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind

aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de

expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Despăgubirile

la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și

prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este

consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care

este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a

imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar

fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului

rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren

arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor,

reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta

ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să

acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

reglementează situația în care instanța este

sesizată de

expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu

privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste

despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt

ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantului

în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii

hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei

cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea

a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că

aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art.

26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a

cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această

situație cererea este prescriptibilă.

Termenul

de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel,

în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o

reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la

expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în

condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de

la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În

cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă

ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul

la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data

când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a

ocupat.

Pentru

cele ce preced, Curtea a r

edus cuantumul despăgubirilor reprezentând

folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 62.320 lei (12.464 lei/an x 5

ani).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicită, în esență, respingerea apelului formulat de Statul român, prin SC H.

SA și obligarea acestuia la plata sumei de 112.176 lei, reprezentând despăgubiri

ce constau în echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada

2002-2010 precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

efectuate în recurs.

Prin dezvoltarea

criticilor formulate în cadrul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se arată că în

hotărâre, pe de o parte se recunoaște și se constată caracterul atipic a

exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990

și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar pe de altă parte

se concluzionează că dreptul la acțiune privind valoarea terenului ar curge de

la data notificării conform art. 14 și următoarele din Legea nr. 33/1994.

Se arată ca fiind un

motiv străin de natura pricinii și cel reținut în considerentele hotărârii atacate,

„în ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita

lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una

patrimonială" întrucât așa cum rezultă din concluziile scrise depuse la

termenul de pronunțare din 28 martie 2012 și încheierea de ședință din data de

21 martie 2012 reclamantul a solicitat, în subsidiar, despăgubiri constând în

folosul de tras pe perioada 2002-2010, deci de la intrarea în vigoare a actului

exproprierii-H.G. nr. 392/2002.

Cu privire la

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța

de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamant, apreciind ca

fiind o cerere pur-patrimonială despăgubirile constând în lipsă de folosință

pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate acțiunea civilă formulată de

reclamant este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ. și pe

dispozițiile art. 1 - 4, art. 21-26, art. 30 și 38 din Legea nr. 33/1994; art. 16

alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituția

României; art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o

acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal, constatarea unui

drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv și un capăt de cerere

accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și

echivalentul lipsei de folosință.

Acțiunile în

constatare întemeiate pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și acțiunile

complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către

majoritatea autorilor din literatura juridică.

Recurentul

învederează că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin.

(1); art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994 în sensul că, despăgubirile cuvenite proprietarului

expropriat constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu

ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994,

dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de

drept comun.

Dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat

proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii

relative, astfel că nu pot fi reținute susținerile cuprinse în considerentele

hotărârii atacate, susțineri potrivit cărora aceste dispoziții legale s-ar

referi doar la prejudicii de genul: amenajarea unor căi de acces, diminuarea

valorii terenului rămas neexpropriat prin schimbarea categoriei de folosință și

alte asemenea despăgubiri.

Sintagma folosită de

legiuitor în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 de „prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite” este de maximă

generalitate și se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se

include și se subsumează și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra

terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data de plății

despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit

aceste despăgubiri.

Scopul și finalitatea

Legii nr. 33/1994 cât și intenția legiuitorului au fost în ideea reglementării

unui prejudiciu unic compus din valoarea reală a imobilului expropriat și

prejudiciul cauzat proprietarului. Cu alte cuvinte prejudiciul reglementat prin

art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat și nici nu poate avea cauze și temeiuri

juridice diferite.

Dreptul la acțiune

privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu

se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în

condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză

expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul

de prescripție se calculează de la data nașterii la acțiune,

reclamantul-intimat în propria sa cerere, este îndreptățit la repararea

prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului cel puțin de la

data exproprierii (anul 2002) dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a

terenului(anul 1990).

Avându-se în vedere

că despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, în

sumă de 12.464 lei/an stabilită de către comisia de experți la fond și reținută

în mod corect de instanța de apei, instanță care a înlăturat motivat

concluziile expertizei efectuate în apel, folosul de tras care trebuie acordat

este de 112.176 lei pe perioada 2002-2010 (9 ani x 12.464 lei).

Recurentul precizează

că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a menținut hotărârile instanțelor

inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010: Decizia

nr. 3383/2012, Decizia nr. 4800/2012, Decizia nr. 5045/2012, Decizia nr. 1302/2013,

Decizia nr. 1764/2013, Decizia nr. 2648/2013.

SC P.E.E.H. SA, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., solicită

modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta face

mențiunea că în ceea ce privește despăgubirile pe folosul de tras instanța de

apel în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată stabilind despăgubirile pentru perioada 2007-2011 la suma de 62.320

lei, motiv pentru care prin prezentul recurs nu se aduc critici sub acest

aspect.

Cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, se

arată că recurenta a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994,

așa încât este inadmisibila formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de

despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior

apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile

imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacra

principiul neretroactivității acesteia.

Terenul ce face

obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, nu a fost preluat din

proprietatea și posesia reclamantului ori antecesorilor săi în vederea

realizării obiectivului de interes național.

Preluarea terenurilor

s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R.

Intimatul-reclamant

nu a probat în speță proprietatea asupra terenurilor în litigiu la momentul

ocupării acestora.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, acesta se pretinde

moștenitor al antecesorilor săi T.F. și T.I. (I.), proprietari tabulari ai unor

cote din terenurile pretins a fi afectate obiectivului hidroenergetic anterior

amintit.

În speță, nu este

făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la

succesiunile defuncților săi, și nicidecum vocația concretă pe terenurile

aflate în litigiu, astfel cum de altfel și instanța de fond a reținut.

Probatoriul

administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate

de înscrierile în Cartea funciară și ținând cont de aspectul

colectivizării terenurilor agricole și mai mult decât atât reclamantul nu a

dovedit calitatea sa de persoană îndreptățita a primi despăgubiri în baza

legii exproprierii.

Cooperativizarea

terenurilor antecesorului reclamantului din prezenta cauză a dus la stingerea

dreptului lor de proprietate.

SC H. SA, urmare a

H.G. nr. 392/2002 a demarat de urgență procedura privind notificarea

persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor

survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989, identificând

proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului hidroenergetic. A

notificat prin executor judecătoresc propunerea de preț făcută cu privire la

terenurile expropriate, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar.

Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calității de

proprietar pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost

făcut de reclamant sau antecesorii săi.

Totodată, instanța

apreciază greșit atunci când spune că „îndreptățirea reclamantului la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român

prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere”.

Hidroelectrica nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de

proprietar al terenurilor din litigiu, ci a demarat procedura de expropriere

înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea

acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este pentru simplul

motiv că aceștia apăreau în C.F. și doar pentru că C.A.P.-ul nu își

intabula niciun drept de proprietate așa fiind procedura la acel moment.

Se apreciază că

această critică se înscrie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În cauză sunt

incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi

reparatorii, „Pentru terenurile din extravilanul localităților, foste

proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în

mod abuziv și se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de

hidroameliorații sau de altă natură, se restituie, în condițiile legii,

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente

constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care

aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din

aceeași localitate. În localitățile în care compensarea nu este posibilă se vor

acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în

condițiile legii.

(2) În cazul în care

lucrările pentru care suprafața de teren a fost expropriată nu au fost

executate sau se află în stadiu de proiect, suprafața preluată se restituie, la

cerere, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.”

De asemenea arată că

„pentru terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale

persoanelor fizice și juridice, care au trecut în proprietatea statului și pe

care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații,

pe care se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni

petroliere de dezvoltare-explorare și exploatare, se restituie, în condițiile

legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente

constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care

aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din

aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari. În

cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii.”

Recurenta critică

decizia și sub aspectul greșitei soluționări a excepției prematurității

introducerii acțiunii câtă vreme nu s-a dovedit existența și, în orice caz,

nefinalizarea procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

O altă critică se

referă la greșita soluționare a excepției referitoare la lipsa calității

procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor solicitate față de

conținutul contractului de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul

public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie  2004,

prin care SC H. SA preia în concesiune bunurile proprietate publică a statului

din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și terenurile

pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării,

modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări

hidroenergetice conform programelor de investiții.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a M.F.P., instanța a respins în mod neîntemeiat

cererea deoarece H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 prin care s-a declarat de

utilitate publică de interes național lucrarea « Amenajarea hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria» a stabilit că exproprierea este

făcută de Statul român, prin SC H. SA.

Expropriatorul este

Statul român, iar obiectivul este declarat de interes național. În

realizarea obiectivelor sale statul acționează prin interpuși, în cazul de față

SC H. SA, fără însă ca aceștia să aibă vreun alt drept decât cel mult unul de

administrare, de acționare în interesul și spre apărarea intereselor Statului.

SC H. SA este o

societate comercială de drept privat, care nu primește bani de la bugetul

public, ci este întreținută exclusiv prin fonduri proprii, astfel încât nu

poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate

publică din moment ce exproprierea prevede în mod obligatoriu, trecerea bunului

expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În privința

despăgubirilor acordate, se arată că a criticat valorile indicate de experți și

însușite de instanță ca fiind stabilite arbitrar fără a se ține cont de

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Valorile stabilite de

experți nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Nu s-a ținut cont de criticele

vizând valoarea terenului, valoare nefundamentată de experți și care nu ține

cont de realitățile pieței imobiliare, nici de cele existente la momentul

efectuării expertizelor și cu atât mai puțin cele de la momentul pronunțării

hotărârii, înlăturându-se complet dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994

ce reglementează acest aspect.

Instanța de apel nu a

ținut cont de faptul că valoarea terenului ce face obiectul cererii de

despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv

terenuri în zonă, în contextul economic actual, tranzacțiile imobiliare sunt în

mare parte stopate.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criteriile formulate, reține caracterul

nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

drept temei de drept pentru solicitarea privind contravaloarea lipsei de

folosință a terenurilor în cauză art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994

potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea

reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite.

Acest text de lege

reglementează situația care are loc de regulă în cazul exproprierii în care

stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului.

Legea nu schimbă

regimul juridic al răspunderii civile cu privire la producerea acestor

prejudicii, nefiind schimbat astfel nici regimul juridic al prescripției

dreptului la acțiune.

Despăgubirile

solicitate de reclamant reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

terenului sunt în directă legătură cu exproprierea de fapt a terenului.

Aceste despăgubiri au

fost solicitate de reclamant în mod concret în cadrul acestui litigiu, la 30

aprilie 2010.

Despăgubirile

reprezentând lipsa de folosință a imobilului sunt guvernate de regulile

răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civ.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea.

Reclamantul a

cunoscut cu certitudine atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data

emiterii H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică, de

interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria”, fiind stabilit ca expropriator statul român, prin SC

H. SA

Acesta este motivul

pentru care în hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de

reclamant ca practică judiciară s-a reținut, cu privire la alte persoane ale

căror terenuri se încadrau în domeniul de aplicare al H.G. nr. 392/2002, că ar

avea dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință, începând cu anul 2002.

Acesta este și

momentul la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului la

acțiune privind daunele rezultate din lipsa de folosință.

În acele hotărâri nu

s-a pus problema analizării prescripției dreptului la acțiune pentru cererile

formulate după mai mult de 3 ani raportat la anul 2002, ci dacă reclamanții ar

avea dreptul de a cere daune pentru perioada 1989-2002 (cerere pe care de

altfel a formulat-o și recurentul), în condițiile în care terenurile în cauză

fuseseră cooperativizate anterior anului 1990, iar foștii proprietari nu

obținuseră titlul de proprietate prin care să le fie reconstituit dreptul de

proprietate pe aceste terenuri până la emiterea H.G. nr. 392/2002, când li s-a

recunoscut, chiar în aceste condiții, dreptul la despăgubiri pentru

exproprierea terenurilor.

Ca atare, atâta timp

cât dreptul la acțiune s-a născut în anul 2002, pretențiile vizând

contravaloarea lipsei de folosință care depășesc perioada de 3 ani anterioară

formulării cererii de acordare a acestei despăgubiri, 30 aprilie 2010, adică

aferente perioadei 2002-2007 sunt prescrise.

Față de cele mai sus

expuse nu se poate reține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. privind existența unor motive contradictorii, câtă vreme cele

invocate de recurent reprezintă raționamente logice concrete referitoare la

problema de drept supusă dezbaterii, intervenția prescripției extinctive a

dreptului la acțiune pentru o anumită perioadă de timp.

Mai susține

recurentul incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. cu referire la interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată.

Critica va fi

analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ce

obligă judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse

judecății, întrucât pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se poate invoca doar încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în

cauză, instanța nu a fost învestită cu cercetarea vreunui act juridic a cărei

interpretare să fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Contrar opiniei

recurentului, instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii, cu

respectarea principiului disponibilității, atunci când a reținut îndreptățirea

reclamantului la obținerea unei indemnizații pentru terenul expropriat ca de

altfel și a contravalorii lipsei de folosință a nemișcătorului.

Cu referire la

soluția instanței superioare de fond pe aspectul prescripției dreptului

material la acțiune recurentul invocă încălcarea art. 6 al C.E.D.O., fără însă

a dezvolta în mod concret de ce aplicarea prescripției dreptului material

la acțiune pentru pretențiile anterioare anului 2007 l-au privat de

dreptul de acces la justiție. Existența unui interval de timp în care să se

poată introduce acțiunea nu este incompatibilă prin ea însăși cu Convenția câtă

vreme jurisprudența organelor Convenției a acceptat că nevoia securității

juridice poate justifica impunerea unor termene la care nu se poate renunța.

Cum recurentul nu a

justificat în niciun mod încălcarea art. 6 din Convenție, Înalta Curte constată

că referirea la această dispoziție convențională este pur formală în absența

unor critici concrete.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

invocat în esență, greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității

procesuale active urmare a nedovedirii dreptului de proprietate precum și a lipsei

calității de expropriator; a lipsei calității procesuale pasive câtă vreme

expropriator este statul român; a prematurității formulării cererii de chemare

în judecată urmare a neemiterii dispoziției de despăgubire; a inaplicabilității

Legii nr. 33/1994 precum și a cererii de chemare în garanție.

Potrivit art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, expropriator este statul, prin organismele desemnate de Guvern.

În conformitate cu

prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 expropriatorul este statul român prin

SC P.E.E.H. SA aflat sub autoritatea M.I.R.

Cu alte cuvinte, SC

H. SA este persoana juridică obligată în raportul juridic obligațional ținând

cont că, statul, ca persoană juridică, nu stă în judecată în nume propriu ci,

totdeauna prin reprezentant, indicat expres prin actele normative, în speță

pârâta, astfel cum s-a stabilit de Guvern pentru lucrările de interes național

prin H.G. nr. 392/2002.

Apărările pârâtei

referitoare la interesul național al lucrărilor pentru care s-a dispus

exproprierea și la faptul că ar fi o societate comercială de drept privat nu prezintă

relevanță în cauză față de dispozițiile H.G. nr. 392/2002.

În raport de cele mai

sus expuse, rezultă legalitatea soluției instanței de apel cât privește cererea

de chemare în garanție deoarece M.F.P. reprezintă statul numai atunci când

acesta nu este reprezentat de alt organ, situație ce nu se regăsește în cauză.

Susținând lipsa

calității procesuale active pârâta a argumentat pe de o parte ideea că,

potrivit prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, doar

expropriatorul poate sesiza tribunalul în temeiul acestei legi speciale, iar pe

de altă parte că reclamantul nu și-ar justifica legitimarea procesuală datorită

faptului că reclamantul nu a dovedit calitatea de proprietar asupra terenurilor

autorilor săi, care nu mai aveau terenul în proprietate și posesie înainte de

adoptarea hotărârii de guvern.

Dispozițiile art. 24 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincție între situația în care părțile

se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia

act de această învoială și situația în care părțile se învoiesc numai asupra

exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenția

instanței numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamantului de stabilire a calității sale de moștenitor

al proprietarilor tabulari, pe de o parte și a despăgubirii, pe de altă parte în

cazul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind

epuizate, anterior formulării acțiunii, fazele premergătoare ale procedurii de

expropriere, respectiv întocmirea documentației de expropriere de către

expropriator și formularea ofertelor de despăgubire către persoanele

recunoscute ca fiind proprietare, printre care se află și antecesorii

reclamantului.

Aceste acte emise în

procedura de expropriere, prin care antecesoarea reclamantului a fost

recunoscută ca fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile în

litigiu, premisă în lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de

despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acesteia, sunt acte valabile, care

își produc efectele juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în fața

instanței împrejurări pe care el însuși le-a stabilit în procedura

administrativă prealabilă.

Oferta de

despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate, este un

act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la statul român, prin

SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul

aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza

posibilității reclamantului de a obține eventuale despăgubiri în temeiul

Legilor nr. 18/1990 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar

împrejurarea că acesta a formulat și cerere de reconstituire a dreptului de

proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme

cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în

baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă față de împrejurarea

că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se

pune în discuție problema unei duble reparații.

De altfel, demersul

reclamantului întemeiat pe legile reparatorii în materie funciară a fost

respins tocmai pe motiv că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1990, ci este

supus procedurii de expropriere și are posibilitatea de a obține despăgubiri pe

acest temei.

Osebit de aceasta,

reclamantul are calitatea de descendent al defuncților Ț.F. și Ț.I., care s-au

înscris în C.A.P: Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren deținută în

proprietate. Ca atare, autorii reclamantului erau îndreptățiți la

reconstituirea întregii proprietăți agricole în temeiul legilor fondului

funciar la care a apelat.

În procedura de

reconstituire a dreptului de proprietate inițiată în temeiul Legii nr. 18/1991

autoritatea statului i-a recunoscut reclamantului îndreptățirea de a obține

restituirea în natură, a terenurilor ce au aparținut antecesorilor săi mai

puțin a terenurilor din prezenta cauză, cu îndrumarea de a apela la

dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Cu alte cuvinte,

reclamantul a făcut dovada calității sale active în prezenta cauză.

În ceea ce privește

motivul de recurs prin care se susține excepția inadmisibilității acțiunii

întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu

ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, Înalta Curte le-a constatat

nefondate având în vedere că acțiunea a fost formulată după ce prin H.G. nr. 392/2002

s-a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” care a presupus

și exproprierea unor multe terenuri printre care și cel în cauză, chiar dacă

terenul a fost preluat în fapt în anii 1990. Ca atare, în cauză sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 33/1994.

Nu poate fi primită

nici critica referitoare la prematuritatea acțiunii. Astfel, potrivit Legii nr.

33/1994 procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate

distinct: stabilirea utilității publice și declararea acesteia; măsuri pregătitoare

exproprierii; exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.

Cum neparcurgerea

acestor etape nu poate fi imputată reclamantului, căruia, terenul îi fusese

deja preluat și ocupat mai apoi de construcții hidroenergetice, fără să i se

calculeze și, respectiv, plătească o despăgubire echitabilă.

Recurentul susține

nelegalitatea deciziei și sub aspectul încălcării a dispozițiilor art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 apreciind că valorile indicate de experți și validate

de instanță sunt stabilite arbitrar în condițiile în care în zonă nu există o

piață a terenurilor.

Critica este

nefondată având în vedere specificul cauzei: preluarea de fapt a terenului cu

mai mult de 20 de ani înainte de emiterea hotărârii de guvern prin care s-a

declarat utilitate publică, de interes național a lucrării și edificarea

lucrărilor necesare amenajării hidroenergetice, inclusiv inundarea terenurilor,

fără ca proprietarului să i se fi plătit o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Faptul că în momentul

de față piața imobiliară este blocată nu înseamnă că terenurile nu au valoare.

Instanța superioară

de fond, astfel cum rezultă din conținutul deciziei recurate, a analizat

minuțios conținutul rapoartelor tehnice judiciare efectuate în cele două etape

procesuale cu referire la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, procedând

la validarea primului raport de expertiză prin raportare la criteriile avute în

vedere de experți.

Recurenta nu indică

în concret de ce raționamentul instanței este nelegal, motiv pentru care Înalta

Curte apreciază că simpla referire la inexistența unei piețe imobiliare,

omițând recurenta că terenurile similare din zonă sunt inundate, nu se constituie

într-o veritabilă critică de nelegalitate.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, constatând că legea a fost corect aplicată și interpretată, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ț.C. și de pârâta SC P.E.E.H.

SA împotriva Deciziei nr. 22 din data de 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2013.