ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 30 aprilie 2010, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin SC H. SA București - și Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de nepot de fiu al bunicului său T.I. (I.) și a tatălui său T.F., asupra terenului în suprafață de 13.351 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 312.013 lei, reprezentând prețul real al terenului și suma de 249.280 lei, contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1990-2010 precum și să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor, în sumă de 112.176 lei, pe perioada 2002-2010. (fila 2) Prin sentința civilă nr. 193/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC P.E.E.H. SA București din subordinea M.Industriei și Resurselor împotriva chematului în garanție M.F.P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive; a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg, față de care a respins acțiunea; a admis, în parte, acțiunea civilă, și, în consecință, a constatat că reclamantul în calitate de proprietar, ca moștenitor al defuncților T.F.

și T.I. (I.) a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare - terenuri agricole în suprafață de 15.685 mp, situate pe raza localității Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză de către comisia formată din experții judiciari I.I., S.V. și L.G.T.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 312.013 lei, echivalent a 72.566 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 112.176 lei, echivalent a 26.089 euro, reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol de tras după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv, într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900 lei.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de ambele părți, prin Decizia nr. 22 din 14 martie 2013, a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA; a schimbat sentința în parte numai în ceea ce privește cuantumul prejudiciului pentru lipsa folosului agricol pe care l-a stabilit la 62.320 lei pentru perioada 2007-2011;au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate și s-a respins apelul declarat de către reclamant pentru considerentele ce urmează. Reclamantul este moștenitor al proprietarilor tabular T.I. și T.F., astfel cum rezultă din actele de stare civilă (filele 14-18), certificatele de moștenitor (filele 11 și 13) și extrasele de carte funciară (filele 3- 9) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu, înscrise în C.F. Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat. O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către reclamant, eliberându-i-se titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverințelor din 1991 și din 2006 emise de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 10 dosar fond). Pârâta susține că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”.

În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fosta C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 226-227 dosar fond), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor.

În acest din urmă proces verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantului, astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo - filele 112 - 140 fond, nu figurează printre aceste terenuri. Prin urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu este fondată. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri).

Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), ambii decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a susținut că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Curtea a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii. Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994, nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate.

Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, s-a constatat că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.

Pârâta a mai invocat în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamantul este moștenitor al proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, Curtea nu a primit susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Prin cererea de chemare în garanție, se solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să despăgubească pârâta cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P.

este cel care gestionează ondurile bănești ale statului. Or, potrivit art. 25 alin (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. Nu au fost primite susținerile pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor aceștia erau decedați și astfel, reclamantul nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, această plată nu a fost efectuată la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. În cuprinsul raportului de expertiză, experții au propus ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de fapt. Prin această metodă s-a propus o valoare de circulație de 312.013 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 2.227 mp arabil+1.124 mp neproductiv. Pentru terenul de 1.124 mp din categoria neproductiv s-a luat în considerare o valoare de 0,2 lei/mp, deci 225 lei.

În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane (filele 88-90) în anul 2006 ce a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au avut drept obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin (2) precitate. Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, este unul corect și rezonabil.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiză agricolă, cu obiectivele solicitate de apelantă. Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 12.227 mp din care 9.153 și arabil 3.074 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P., în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturi de porumb boabe și cartofi și medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 12.484 lei/an.

Prin expertiza efectuată în apel s-au propus de către experți două variante de calcul, respectiv cea care ia de bază producțiile medii realizate în zonă, evidențiate de Direcția județeană de statistică Hunedoara și varianta care are ca bază de calcul productivitățile medii ce se pot obține în zonă, valorificarea potențialului de producție a soiurilor. S-a stabilit astfel, în cazul primei variante, o valoare de 6700 lei/an și în varianta a doua 100.300 lei/an. În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamantul ar fi cultivat 2.000 mp cu legume, 2.653 mp cu cartofi și 4.500 mp cu porumb, restul de 0,3074 ha fiind fâneață.

Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.700 lei, în prima variantă și de 10.030,15 lei anual în varianta a doua. Pentru a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel era necesar ca în ambele lucrări de specialitate experții să aibă în vedere aceeași distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât s-a avut în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă. Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la aprecierea eronată că o suprafață de 0,3074 ha este fâneață, în condițiile în care terenul se află în zonă de luncă și a fost folosit ca lot agricol până la amenajarea lacului.

Pe de altă parte, expertul a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi. Comparând despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond (12.464 lei/an) este sensibil egală cu cea calculată în apel care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de statistică (11.187 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă. Față de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d reptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Curtea nu a primit susținerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Curtea a reținut că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, Curtea a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 62.320 lei (12.464 lei/an x 5 ani). Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicită, în esență, respingerea apelului formulat de Statul român, prin SC H. SA și obligarea acestuia la plata sumei de 112.176 lei, reprezentând despăgubiri ce constau în echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada 2002-2010 precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. Prin dezvoltarea criticilor formulate în cadrul pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ. se arată că în hotărâre, pe de o parte se recunoaște și se constată caracterul atipic a exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990 și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar pe de altă parte se concluzionează că dreptul la acțiune privind valoarea terenului ar curge de la data notificării conform art. 14 și următoarele din Legea nr. 33/1994.

Se arată ca fiind un motiv străin de natura pricinii și cel reținut în considerentele hotărârii atacate, „în ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială" întrucât așa cum rezultă din concluziile scrise depuse la termenul de pronunțare din 28 martie 2012 și încheierea de ședință din data de 21 martie 2012 reclamantul a solicitat, în subsidiar, despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, deci de la intrarea în vigoare a actului exproprierii-H.G. nr. 392/2002. Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamant, apreciind ca fiind o cerere pur-patrimonială despăgubirile constând în lipsă de folosință pentru terenul ocupat și expropriat.

În realitate acțiunea civilă formulată de reclamant este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ. și pe dispozițiile art. 1 - 4, art. 21-26, art. 30 și 38 din Legea nr. 33/1994; art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituția României; art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal, constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Acțiunile în constatare întemeiate pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și acțiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.

Recurentul învederează că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1); art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că, despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de drept comun.

Dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii relative, astfel că nu pot fi reținute susținerile cuprinse în considerentele hotărârii atacate, susțineri potrivit cărora aceste dispoziții legale s-ar referi doar la prejudicii de genul: amenajarea unor căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat prin schimbarea categoriei de folosință și alte asemenea despăgubiri.

Sintagma folosită de legiuitor în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 de „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite” este de maximă generalitate și se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și se subsumează și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data de plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri. Scopul și finalitatea Legii nr. 33/1994 cât și intenția legiuitorului au fost în ideea reglementării unui prejudiciu unic compus din valoarea reală a imobilului expropriat și prejudiciul cauzat proprietarului.

Cu alte cuvinte prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat și nici nu poate avea cauze și temeiuri juridice diferite. Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii la acțiune, reclamantul-intimat în propria sa cerere, este îndreptățit la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului cel puțin de la data exproprierii (anul 2002) dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului(anul 1990). Avându-se în vedere că despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, în sumă de 12.464 lei/an stabilită de către comisia de experți la fond și reținută în mod corect de instanța de apei, instanță care a înlăturat motivat concluziile expertizei efectuate în apel, folosul de tras care trebuie acordat este de 112.176 lei pe perioada 2002-2010 (9 ani x 12.464 lei).

Recurentul precizează că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a menținut hotărârile instanțelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010: Decizia nr. 3383/2012, Decizia nr. 4800/2012, Decizia nr. 5045/2012, Decizia nr. 1302/2013, Decizia nr. 1764/2013, Decizia nr. 2648/2013. SC P.E.E.H. SA, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Recurenta face mențiunea că în ceea ce privește despăgubirile pe folosul de tras instanța de apel în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată stabilind despăgubirile pentru perioada 2007-2011 la suma de 62.320 lei, motiv pentru care prin prezentul recurs nu se aduc critici sub acest aspect.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, se arată că recurenta a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994, așa încât este inadmisibila formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacra principiul neretroactivității acesteia. Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, nu a fost preluat din proprietatea și posesia reclamantului ori antecesorilor săi în vederea realizării obiectivului de interes național.

Preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R. Intimatul-reclamant nu a probat în speță proprietatea asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, acesta se pretinde moștenitor al antecesorilor săi T.F. și T.I. (I.), proprietari tabulari ai unor cote din terenurile pretins a fi afectate obiectivului hidroenergetic anterior amintit. În speță, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile defuncților săi, și nicidecum vocația concretă pe terenurile aflate în litigiu, astfel cum de altfel și instanța de fond a reținut.

Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în Cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole și mai mult decât atât reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățita a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. SC H. SA, urmare a H.G. nr. 392/2002 a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989, identificând proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului hidroenergetic.

A notificat prin executor judecătoresc propunerea de preț făcută cu privire la terenurile expropriate, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar. Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calității de proprietar pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamant sau antecesorii săi. Totodată, instanța apreciază greșit atunci când spune că „îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere”. Hidroelectrica nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor din litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea acesteia.

Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în C.F. și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabula niciun drept de proprietate așa fiind procedura la acel moment. Se apreciază că această critică se înscrie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, „Pentru terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv și se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroameliorații sau de altă natură, se restituie, în condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate.

În localitățile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii.

(2) În cazul în care lucrările pentru care suprafața de teren a fost expropriată nu au fost executate sau se află în stadiu de proiect, suprafața preluată se restituie, la cerere, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.” De asemenea arată că „pentru terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale persoanelor fizice și juridice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, pe care se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere de dezvoltare-explorare și exploatare, se restituie, în condițiile legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii.” Recurenta critică decizia și sub aspectul greșitei soluționări a excepției prematurității introducerii acțiunii câtă vreme nu s-a dovedit existența și, în orice caz, nefinalizarea procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

O altă critică se referă la greșita soluționare a excepției referitoare la lipsa calității procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor solicitate față de conținutul contractului de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, prin care SC H. SA preia în concesiune bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a M.F.P., instanța a respins în mod neîntemeiat cererea deoarece H.G.

nr. 392 din 18 aprilie 2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes național lucrarea « Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria» a stabilit că exproprierea este făcută de Statul român, prin SC H. SA. Expropriatorul este Statul român, iar obiectivul este declarat de interes național. În realizarea obiectivelor sale statul acționează prin interpuși, în cazul de față SC H. SA, fără însă ca aceștia să aibă vreun alt drept decât cel mult unul de administrare, de acționare în interesul și spre apărarea intereselor Statului. SC H. SA este o societate comercială de drept privat, care nu primește bani de la bugetul public, ci este întreținută exclusiv prin fonduri proprii, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În privința despăgubirilor acordate, se arată că a criticat valorile indicate de experți și însușite de instanță ca fiind stabilite arbitrar fără a se ține cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Valorile stabilite de experți nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor. Nu s-a ținut cont de criticele vizând valoarea terenului, valoare nefundamentată de experți și care nu ține cont de realitățile pieței imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor și cu atât mai puțin cele de la momentul pronunțării hotărârii, înlăturându-se complet dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că valoarea terenului ce face obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenuri în zonă, în contextul economic actual, tranzacțiile imobiliare sunt în mare parte stopate. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criteriile formulate, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed. 1. Reclamantul invocă drept temei de drept pentru solicitarea privind contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor în cauză art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Acest text de lege reglementează situația care are loc de regulă în cazul exproprierii în care stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului. Legea nu schimbă regimul juridic al răspunderii civile cu privire la producerea acestor prejudicii, nefiind schimbat astfel nici regimul juridic al prescripției dreptului la acțiune. Despăgubirile solicitate de reclamant reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului sunt în directă legătură cu exproprierea de fapt a terenului. Aceste despăgubiri au fost solicitate de reclamant în mod concret în cadrul acestui litigiu, la 30 aprilie 2010. Despăgubirile reprezentând lipsa de folosință a imobilului sunt guvernate de regulile răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civ.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Reclamantul a cunoscut cu certitudine atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică, de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, fiind stabilit ca expropriator statul român, prin SC H. SA Acesta este motivul pentru care în hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de reclamant ca practică judiciară s-a reținut, cu privire la alte persoane ale căror terenuri se încadrau în domeniul de aplicare al H.G.

nr. 392/2002, că ar avea dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință, începând cu anul 2002. Acesta este și momentul la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune privind daunele rezultate din lipsa de folosință. În acele hotărâri nu s-a pus problema analizării prescripției dreptului la acțiune pentru cererile formulate după mai mult de 3 ani raportat la anul 2002, ci dacă reclamanții ar avea dreptul de a cere daune pentru perioada 1989-2002 (cerere pe care de altfel a formulat-o și recurentul), în condițiile în care terenurile în cauză fuseseră cooperativizate anterior anului 1990, iar foștii proprietari nu obținuseră titlul de proprietate prin care să le fie reconstituit dreptul de proprietate pe aceste terenuri până la emiterea H.G.

nr. 392/2002, când li s-a recunoscut, chiar în aceste condiții, dreptul la despăgubiri pentru exproprierea terenurilor. Ca atare, atâta timp cât dreptul la acțiune s-a născut în anul 2002, pretențiile vizând contravaloarea lipsei de folosință care depășesc perioada de 3 ani anterioară formulării cererii de acordare a acestei despăgubiri, 30 aprilie 2010, adică aferente perioadei 2002-2007 sunt prescrise. Față de cele mai sus expuse nu se poate reține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind existența unor motive contradictorii, câtă vreme cele invocate de recurent reprezintă raționamente logice concrete referitoare la problema de drept supusă dezbaterii, intervenția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru o anumită perioadă de timp.

Mai susține recurentul incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată. Critica va fi analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ce obligă judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, întrucât pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se poate invoca doar încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, în cauză, instanța nu a fost învestită cu cercetarea vreunui act juridic a cărei interpretare să fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Contrar opiniei recurentului, instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilității, atunci când a reținut îndreptățirea reclamantului la obținerea unei indemnizații pentru terenul expropriat ca de altfel și a contravalorii lipsei de folosință a nemișcătorului. Cu referire la soluția instanței superioare de fond pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune recurentul invocă încălcarea art. 6 al C.E.D.O., fără însă a dezvolta în mod concret de ce aplicarea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare anului 2007 l-au privat de dreptul de acces la justiție. Existența unui interval de timp în care să se poată introduce acțiunea nu este incompatibilă prin ea însăși cu Convenția câtă vreme jurisprudența organelor Convenției a acceptat că nevoia securității juridice poate justifica impunerea unor termene la care nu se poate renunța.

Cum recurentul nu a justificat în niciun mod încălcarea art. 6 din Convenție, Înalta Curte constată că referirea la această dispoziție convențională este pur formală în absența unor critici concrete. Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. 2. Pârâta SC H. SA a invocat în esență, greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active urmare a nedovedirii dreptului de proprietate precum și a lipsei calității de expropriator; a lipsei calității procesuale pasive câtă vreme expropriator este statul român; a prematurității formulării cererii de chemare în judecată urmare a neemiterii dispoziției de despăgubire; a inaplicabilității Legii nr. 33/1994 precum și a cererii de chemare în garanție.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, expropriator este statul, prin organismele desemnate de Guvern. În conformitate cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA aflat sub autoritatea M.I.R. Cu alte cuvinte, SC H. SA este persoana juridică obligată în raportul juridic obligațional ținând cont că, statul, ca persoană juridică, nu stă în judecată în nume propriu ci, totdeauna prin reprezentant, indicat expres prin actele normative, în speță pârâta, astfel cum s-a stabilit de Guvern pentru lucrările de interes național prin H.G. nr. 392/2002. Apărările pârâtei referitoare la interesul național al lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea și la faptul că ar fi o societate comercială de drept privat nu prezintă relevanță în cauză față de dispozițiile H.G.

nr. 392/2002. În raport de cele mai sus expuse, rezultă legalitatea soluției instanței de apel cât privește cererea de chemare în garanție deoarece M.F.P. reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, situație ce nu se regăsește în cauză. Susținând lipsa calității procesuale active pârâta a argumentat pe de o parte ideea că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, doar expropriatorul poate sesiza tribunalul în temeiul acestei legi speciale, iar pe de altă parte că reclamantul nu și-ar justifica legitimarea procesuală datorită faptului că reclamantul nu a dovedit calitatea de proprietar asupra terenurilor autorilor săi, care nu mai aveau terenul în proprietate și posesie înainte de adoptarea hotărârii de guvern.

Dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincție între situația în care părțile se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia act de această învoială și situația în care părțile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenția instanței numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii. Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire a calității sale de moștenitor al proprietarilor tabulari, pe de o parte și a despăgubirii, pe de altă parte în cazul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării acțiunii, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv întocmirea documentației de expropriere de către expropriator și formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietare, printre care se află și antecesorii reclamantului.

Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesoarea reclamantului a fost recunoscută ca fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acesteia, sunt acte valabile, care își produc efectele juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în fața instanței împrejurări pe care el însuși le-a stabilit în procedura administrativă prealabilă. Oferta de despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la statul român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilității reclamantului de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1990 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea că acesta a formulat și cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă față de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuție problema unei duble reparații. De altfel, demersul reclamantului întemeiat pe legile reparatorii în materie funciară a fost respins tocmai pe motiv că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1990, ci este supus procedurii de expropriere și are posibilitatea de a obține despăgubiri pe acest temei.

Osebit de aceasta, reclamantul are calitatea de descendent al defuncților Ț.F. și Ț.I., care s-au înscris în C.A.P: Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafață de teren deținută în proprietate. Ca atare, autorii reclamantului erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole în temeiul legilor fondului funciar la care a apelat. În procedura de reconstituire a dreptului de proprietate inițiată în temeiul Legii nr. 18/1991 autoritatea statului i-a recunoscut reclamantului îndreptățirea de a obține restituirea în natură, a terenurilor ce au aparținut antecesorilor săi mai puțin a terenurilor din prezenta cauză, cu îndrumarea de a apela la dispozițiile Legii nr. 33/1994. Cu alte cuvinte, reclamantul a făcut dovada calității sale active în prezenta cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține excepția inadmisibilității acțiunii întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, Înalta Curte le-a constatat nefondate având în vedere că acțiunea a fost formulată după ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” care a presupus și exproprierea unor multe terenuri printre care și cel în cauză, chiar dacă terenul a fost preluat în fapt în anii 1990. Ca atare, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994. Nu poate fi primită nici critica referitoare la prematuritatea acțiunii.

Astfel, potrivit Legii nr. 33/1994 procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct: stabilirea utilității publice și declararea acesteia; măsuri pregătitoare exproprierii; exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Cum neparcurgerea acestor etape nu poate fi imputată reclamantului, căruia, terenul îi fusese deja preluat și ocupat mai apoi de construcții hidroenergetice, fără să i se calculeze și, respectiv, plătească o despăgubire echitabilă. Recurentul susține nelegalitatea deciziei și sub aspectul încălcării a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 apreciind că valorile indicate de experți și validate de instanță sunt stabilite arbitrar în condițiile în care în zonă nu există o piață a terenurilor.

Critica este nefondată având în vedere specificul cauzei: preluarea de fapt a terenului cu mai mult de 20 de ani înainte de emiterea hotărârii de guvern prin care s-a declarat utilitate publică, de interes național a lucrării și edificarea lucrărilor necesare amenajării hidroenergetice, inclusiv inundarea terenurilor, fără ca proprietarului să i se fi plătit o dreaptă și prealabilă despăgubire. Faptul că în momentul de față piața imobiliară este blocată nu înseamnă că terenurile nu au valoare. Instanța superioară de fond, astfel cum rezultă din conținutul deciziei recurate, a analizat minuțios conținutul rapoartelor tehnice judiciare efectuate în cele două etape procesuale cu referire la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, procedând la validarea primului raport de expertiză prin raportare la criteriile avute în vedere de experți.

Recurenta nu indică în concret de ce raționamentul instanței este nelegal, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că simpla referire la inexistența unei piețe imobiliare, omițând recurenta că terenurile similare din zonă sunt inundate, nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate. Înalta Curte, pentru cele ce preced, constatând că legea a fost corect aplicată și interpretată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ț.C. și de pârâta SC P.E.E.H. SA împotriva Deciziei nr. 22 din data de 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.