ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5435/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5435/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Hunedoara, la data de 06 mai 2010, reclamantul D.T. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul statul român, reprezentant de SC S.P.E.E.H.H. SA

București, prin Sucursala H. Hațeg, să se constate că reclamantul este

proprietar, în calitate de fiu, al antecesorilor săi J.A. (căsătorită D.) și J.I.

(bunic), asupra terenului în suprafață de 7.767,73 mp, teren ocupat de către

pârâta SC H. SA din anul1990 și expropriat pentru cauză de utilitate publică

prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu au primit nici un fel de despăgubire;

să fie obligat pârâtul să-i plătească cu titlu de despăgubire suma de 69.909,57

euro (7.767,73 mp x 9 euro/mp) reprezentând prețul real al terenului ocupat și

expropriat și în sumă de 138.600 lei sau echivalentul în euro la data plății

efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului

ocupat și expropriat pentru perioada1990-2010, respectiv contravaloarea

produselor și recoltei care s-ar fi putut obține de pe acest teren; să se

stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată al despăgubirilor, iar

plata să fie făcută în lei la cursul oficial de schimb al B.N.R. din data

efectivă a plății.

Prin întâmpinare,

pârâtul statul român prin SC H. SA a solicitat respingerea acțiunii în

principal ca inadmisibilă, prematură și în subsidiar ca nefondată. S-a mai

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru plata

despăgubirilor.

De asemenea, pârâtul

statul român prin SC H. SA a formulat o cerere de chemare în garanție a M.F.P.

Prin încheierea de

ședință din 03 septembrie 2010 au fost respinse excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a SC H. SA și cea a inadmisibilității acțiunii și au fost

unite cu fondul excepțiile prematurității acțiunii, a lipsei calității

procesuale pasive a chematului în garanție și a lipsei calității procesuale

active a reclamantului.

Prin sentința civilă nr.

160/2012, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

chematului în garanție M.F.P., a respins cererea de chemare în garanție și a

respins excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale

active a reclamantului D.T. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul

D.T. împotriva pârâtului statul român, reprezentat legal prin SC H. SA

București și, în consecință, a constatat că reclamantul D.T. are calitate de

persoană expropriată cu privire la terenul în suprafață de 7.463 mp,

identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții R.M., M.N., I.V.

și S.M.

A obligat pârâtul

statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma

de 258.346 lei cu titlu de despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând

contravaloare teren și 68.040 lei reprezentând folos de tras, pe perioada

anilor 2002-2010, precum și suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată parțiale

la fond. A respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că M.F.P. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză,

neexistând nicio obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de SC

H. SA care se află în subordinea M.E.C.

Referitor la excepția

prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului

acestea au fost respinse ca neîntemeiate câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a

dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate

publică și expropriată în favoarea statului întreaga suprafață de teren

necesară amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria cu consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Prin urmare,

toți proprietarii sau moștenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de

persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult,

odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994,

și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă, putându-și

valorifica drepturile cuvenite în justiție în temeiul art. 22.

Referitor la pretinsa

prematuritate a acțiunii s-a reținut că, în pofida tuturor diligențelor depuse

de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri

pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat și nu a parcurs procedura prevăzută

de lege, astfel că nu își poate invoca propria turpitudine în cauză.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că lucrarea de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru

legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor

afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era

stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția

H.G. nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost

declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele

de teren afectate să fie expropriate în favoarea statului român reprezentat

prin SC S.P.E.E.H. SA București. Nici în acest nou context legislativ pârâta SC

H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de

acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în

prezent.

Reclamantul D.T., în

calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari ai terenurilor expropriate,

identificați în anexa la raportul de expertiză, a fost lipsit de dreptul de a

folosi și de a dispune de terenurile sale ocupate de pârâta SC H. SA în

suprafață de 7.463 mp, din care 4.510,2 mp teren intravilan și 2.953 mp teren

extravilan.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se

cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speță se cuantifică în

beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției

agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința

terenului.

Împotriva menționatei

sentințe a formulat apel, în termen legal, pârâtul statul român, prin SC H.

S.A., prin administrator judiciar Euro Insolv Sprl.

Prin Decizia civilă nr.

15 din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul, a schimbat

în parte sentința atacată, sub aspectul despăgubirilor reprezentând folosul de

tras și, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor

reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 22.680 lei. A

menținut în rest sentința atacată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că reclamantul este moștenitorul

proprietarilor tabulari J.A. și J.I., astfel cum rezultă din actele de stare

civilă și extrasele de carte funciară (filele 3-12, 19-28, 249-261 fond),

aspecte necontestate de pârât.

Imobilele în litigiu

au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în

temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 2003 (fila

15). Conform adeverinței din 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, terenurile

ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru

acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994

(fila 13).

Contrar susținerilor

pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru

obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -

Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil

exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 271-275, fond apel), însă

nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafață,

care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca

urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin

Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind statul român prin SC

P.E.E.H. SA.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii în acest sens. În acest scop, pârâtul i-a notificat și

pe antecesorii reclamantului (filele 65-68 fond), aceștia fiind decedați la

momentul emiterii notificărilor.

Față de această stare

de fapt, Curtea a apreciat ca nefondate excepțiile invocate de apelant, pentru

următoarele considerente:

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelantul a susținut în sprijinul acestei excepții,

două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994,

astfel că această lege nu este aplicabilă pentru că nu poate retroactiva, și că

exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut,

prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții

pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat

terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr.

392, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii

menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță sub acest aspect

împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea

utilității publice.

De altfel, câtă vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de

utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că

nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens

fiind și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3383/2011).

Nu este lipsită de

importanță nici atitudinea pârâtului care, deși susține în prezent că Legea nr.

33/1994 nu este aplicabilă, el însuși a demarat, cu aproape 10 ani înainte,

procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii

reclamantului, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii

terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează

exproprierea.

Reținând că

exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, Curtea

nu a primit argumentele apelantului-pârât că reclamantul putea beneficia de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este

anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv.

Pentru cele expuse,

s-a constatat că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția

inadmisibilității.

În ce privește

excepția prematurității, motivată de nedovedirea parcurgerii procedurilor Legii

nr. 18/1991 și Legii nr. 33/1994, Curtea a constatat că susținerile apelantului

sunt, de asemenea, nefondate, întrucât nu pot fi imputate reclamantului nici

lipsa finalizării procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994 și

nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate

de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona

Bucium - Subcetate. Contrar susținerilor apelantului, procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru

terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost

îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Nici excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul

normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul,

statul român, este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002).

Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și

nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare

procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat că

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut prin

eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, în temeiul Legea

nr. 18/1991, iar îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în

temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea

procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariția H.G. nr. 392/2002.

Expropriatorul nu a

formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor

administrative emise în procedura prealabilă prin care li s-a recunoscut

antecesorilor reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza că reclamantul nu are calitate procesuală

activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, acestuia să i se

creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că

dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățit să

primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost

comunicate prin notificări. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă.

Reclamantul a

justificat legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra

imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor

administrative, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin titlul de

proprietate din 2003 și adeverința din 2010 statul, prin instituțiile sale

administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea

dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și

respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a

făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de

proprietate al autorilor reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puțin o

speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la

Convenție.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de

utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această

lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și

rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al termenului în care trebuie

să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, este de

necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992,

exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate

de moștenitor ai proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo

despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și

excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Ca urmare, Curtea a

constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub

acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Apelantul a invocat

în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că

reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu,

acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor.

Dreptul de

proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în discuție a

fost recunoscut, pârâtul notificându-i în vederea acordării despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de

stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic - reclamantul este

succesorul proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu. Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil față de

terți fără înscriere în cartea funciară.

Câtă vreme dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după

aceștia, Curtea nu poate primi argumentele apelantului în sensul că terenurile

nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut

dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de toate aceste

considerente, Curtea a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Apelantul a criticat

și soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P.,

însă această critică a fost înlăturată cu motivarea că pârâta nu a stat în

proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această

calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul

comun, respectiv prin art. 2 al H.G. 392/2002. Ca urmare, se constată că prima

instanță, în mod corect, a respins cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește

despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, Curtea a constatat că

prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe,

experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri

similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului

Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare

a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Curtea a constatat ca

fiind nefondate susținerile apelantei pârâte cu privire la valoarea

despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Dispozițiile art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce privește calculul cuantumului

despăgubirilor, că experții

și instanța vor ține seama de

prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum

în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de

același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea

tranzacții (contractul depus neavând relevanță deoarece este încheiat cu 10 ani

în urmă), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte

metode de stabilire a prețului.

Dintre

toate variantele, instanța de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea

mai mică, respectiv de

190.306 lei (5,93 euro/mp), valoare pe care reclamantul

nu a contestat-o.

În ce privește

despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, Curtea a constatat că

apelanta-pârâtă a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat

cuantumul acestora, iar în al doilea rând s-a invocat prescripția dreptului

material la acțiune, susținând că reclamantul ar fi putut fi îndreptățit la

acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei

acțiunea în pretenții fiind prescrisă.

Pentru

a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este

necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere

aceeași distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe

care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă,

întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă

întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile

practicate în zonă.

Modalitatea

de calcul folosită în apel a fost înlăturată, deoarece expertul a stabilit

arbitrar, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar

fi fost cultivate cu diverse culturi.

În

ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa

de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una

patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, d

reptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termen de trei ani.

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor

1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul

nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către

expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8

din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Curtea

nu a primit susținerile reclamantului-intimat în sensul că despăgubirile

privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu

în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994,

ceea

ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este

anterior acesteia.

Eventualul

prejudiciu produs prin expropriere, ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi

de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a

schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte

asemenea despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor,

reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se

accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994

să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

reglementează situația în care instanța este

sesizată de

expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu

privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste

despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt

ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosință,

anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu

poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr.

33/1994.

Și

în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri

ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr.

33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al

dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul

ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea

este prescriptibilă.

Termenul

de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

În

cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o

reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la

expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării sau, în lipsa

acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

Împotriva

menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal,

pârâtul statul român

prin SC S.P.E.E.H.H. SA și

apelantul-reclamant

D.T.,

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

motivelor de recurs formulate, pârâtul statul român prin SC S.P.E.E.H.H. SA a

arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de

despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior

apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile

imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră

principiul neretroactivității acesteia.

În mod eronat a

reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate

prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la

Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de 685 ha de teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost

trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din

patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate.

Reținerile instanței

de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt

efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului

Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat

scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru

realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de

aprobarea proiectului de execuție.

Terenul ce face

obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din

proprietatea și posesia reclamantului ori a antecesorilor lui în vederea

realizării obiectivului de interes național.

Intimatul-reclamant

nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul

ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată

în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de

expertiză efectuat în cauză.

Cum în speță

reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra

terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994

deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi

expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acțiunea

întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei

legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât

trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările

aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin

aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor

existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită

formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat,

câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției

acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în

prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în

temeiul Legii nr. 1/2000.

Recurentul apreciază

că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de

expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile

obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de

consecință prematuritatea promovării prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp

cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991,

reclamantul trebuia sancționat cu respingerea acțiunii ca fiind prematur

introdusă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății

despăgubirilor cerute, recurentul susține că SC H. SA nu este proprietară a

obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci

proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate

este statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste

obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes

național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind

supuse amortizării.

În cazul în care

instanța reține îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute,

nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H.

SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, în

speță M.F.P.

Deși s-a solicitat

prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană

în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, Curtea de Apel a omis să facă

referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea

excepției lipsei calității procesual pasive a Hidroelectrica S.A sub aspectul plății

despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat la

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, recurenta susține

că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul

administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate

de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării

terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului

din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamantul

nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în

patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.

Mai mult

decât atât, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a

primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a

întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în

emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de

interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei

hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea

persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor

survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat

procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor

trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii

reclamantului este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară

și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind

procedura la acel moment.

Reclamantul din

prezenta cauză nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț

făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că acesta a acceptat în mod tacit oferta

de preț propusă. Reclamantul nu a depus niciodată actele doveditoare ale

calității de proprietar al acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de

stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la

imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel

realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamantul nu a

avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta

l-a notificat pe acesta în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr.

33/1994”.

Aceste aspecte greșit

reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de

legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a

stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA.

Expropriatorul este statul român iar obiectivul este declarat de interes

național.

SC H. SA este o

persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu

poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate

publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea

bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții,

statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism

îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este

singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de

utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor

expropriați.

Pe fondul cauzei,

recurenta critică valorile indicate de experți ca fiind stabilite arbitrar. În

opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice și nereale și nu respectă prevederile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există

o piață a terenurilor.

Apreciază ca

neprobată existența dreptului de proprietate al reclamantului (direct sau prin

antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări,

întrucât la momentul deversării lacului de acumulare terenul era proprietatea

fostei C.A.P.

În opinia sa,

intimatul-reclamant nu ar fi îndreptățit să primească prețul propus prin

notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea

acestuia care nu a înțeles să formuleze în termen legal întâmpinare la

propunerea formulată și nu a răspuns solicitărilor făcute în vederea

completării dosarelor privind dovedirea calității de persoană îndreptățită a

primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.

În mod nejustificat

instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamantului

despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens

concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către

recurentă prin obiecțiuni și chiar printr-o solicitare de contraexpertiză.

recursului declarat, reclamantul D.T. a făcut referire la motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea

atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În considerentele

hotărârii atacate se recunoaște și se constată caracterul atipic al

exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990

și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, dar se

concluzionează că dreptul la acțiune privind acordarea de despăgubiri pentru terenul

expropriat curge de la data notificării realizate în temeiul Legii nr. 33/1994,

respectiv din anul 2002. Aceste notificări (filele 65-66 din dosarul de fond)

au fost făcute de către expropriator către antecesorii reclamantului: J.P., R.A.,

J.l., J.S., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv că decedaseră

anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanței de apel, dreptul la

acțiune, privind valoarea terenului, s-ar naște de la data acestor notificări,

respectiv din anul 2002, atunci s-a prescris și dreptul reclamantului de a cere

despăgubiri constând în valoarea terenului deoarece acțiunea reclamantului

având acest obiect a fost introdusă la instanța competentă doar în anul 2010.

Un alt argument adus

în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

este și cel menționat la pag. 12 alin. (3) din considerentele hotărârii

atacate, în care instanța reține pe de o parte că „în ce privește prescripția

dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii

20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar

despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în

considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002. Astfel, apare ca neclar

momentul de la care curge termenul de prescripție pentru lipsa de folosință.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că

instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamant,

considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de

folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea civilă

formulată de reclamant este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.

proc. civ. și pe dispozițiile art. 1 - 4, art. 21, 26 și art. 30 și art. 38 din

Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin.

(1) și (3) din Constituția României, art. 61 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de

cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect

extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând

valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Acțiunile

complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către

majoritatea autorilor din literatura juridică.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că

instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3

alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și pe cele ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului

expropriat, constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu

ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994,

dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de

drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio

referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în

privința unor categorii de prejudicii relative, este de maximă generalitate și

se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și se

subsumează și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului

expropriat, de la data exproprierii și până la data plății despăgubirilor

convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste

despăgubiri.

Cu alte cuvinte,

prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu

poate avea alte cauze și temeiuri juridice.

Dreptul la acțiune

privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu

se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în

condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză

expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul

de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune,

reclamantul-intimat este îndreptățit, în propria sa cerere, la repararea

prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, cel puțin de la

data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a

terenului (anul 1990).

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate.

recursul declarat de pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC P.E.E.H.H.

SA, Înalta Curte constată următoarele:

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea autorilor reclamantului, conform mențiunilor de carte

funciară, această calitate nefiind contestată.

Statul român a

preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în

anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea

utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea

terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din

patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al

foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze

în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr.

33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri,

deși aceștia erau decedați la acel moment.

Recurenta susține că

în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din

expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte

din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această

constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un

aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

Prin urmare, în

perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat

în proprietatea statului român în absența unui titlu valabil, aspect care

constituie un fapt ilicit și determină analizarea cererii de acordare de

despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale,

iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor

expropriate în temeiul legii. Ca excepție, în perioada 2000-2002, ca urmare a

adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării

de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru

efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri

este constituit de această lege specială care, la rândul său își încetează

efectele ca efect al exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002,

care determină incidența Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia

exproprierii.

În prezenta cauză au

fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și

contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1989-2010.

Dacă în privința

despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002

sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data

exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în

materia exproprierii, în ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de

contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 1990-2010, urmează a se

face distincție între perioada anterioară și cea ulterioară exproprierii prin H.G.

nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenții este diferit.

Astfel, ca urmare a

absenței unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000 aceste

despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale,

iar în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G.

nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noțiunea de prejudiciu

urmând a fi analizată în temeiul accepțiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.

În contextul

menționatei succesiuni în timp a legilor de reparație și a faptului ca

exproprierea de fapt nu atrage incidența Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată

susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina

ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă

inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamantul trebuia să

urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul

exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr.

1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru

imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol

nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Primul este acela că,

în forma inițială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie

una abuzivă, situație care se regăsește în speță numai pentru perioada

2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și până la

preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are

caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.

În urma modificării

aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiția preluării

abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate

de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.

Întrucât Legea nr. 1/2000

se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de

către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor

de către stat prin expropriere.

În aplicarea principiului

„specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr.

33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispozițiile

Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor

rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002,

acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile

rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000-2002.

De asemenea,

admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe

principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6

al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu

este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantului să inițieze o nouă procedură, în

condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de

despăgubiri către autorii reclamantului, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu

se finalizase.

Prin urmare,

dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire

al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în

susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari

ai autorilor reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul

exproprierii. Recurentul invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art.

2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii

terenului la momentul exproprierii. Recurentul susține că terenul a fost

cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor

reclamantului.

Înalta Curte observă

că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un

veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind maidegrabă o critică de

nelegalitate.

Neconstituind un fine

de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a

fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date

asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Recurentul a criticat

și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în

judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor

speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 18/1991, legi

în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri.

Înalta Curte observă

că reclamantul a dat dovadă de maximă diligență pentru valorificarea dreptului

său solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în

litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de

proprietate din 2003 pentru acea suprafață de teren, proprietate a autorilor

săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în

temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform adeverinței din 2010 a comunei Sîntămăria

Orlea, pentru acest teren reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura Legii

nr. 33/1994. Acesta procedură a fost inițiată, dar nu este finalizată.

Prin urmare,

reclamantului i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii

pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul

juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparație prevăzută de

Legea nr. 33/1994 se află în curs.

În aceste condiții,

aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar

aduce atingere intereselor reclamantului care și-ar vedea zădărnicite șansele

finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația

finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de

recurentă, nu își poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea

procedurii, pentru a pretinde sancționarea persoanei îndreptățite prin

respingerea cererii ca prematură.

Nici criticile vizând

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA,

în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi

primite.

Înalta Curte observă

că prima instanță de fond a obligat pârâtul statul român, reprezentat legal

prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma de 258.346 lei cu titlu de

despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând contravaloare teren și 68.040

lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum și suma de

4.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond, soluție menținută în parte

de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine

folosul de tras.

Cuprinsul acestei

dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este

statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume

propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al

H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC

H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în

titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus

judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanța de apel a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei SC H. SA

pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art.

2 al H.G. nr. 392/2002.

Această motivare nu

atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocă ca urmare a neanalizării

argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata

despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu

era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții, întrucât SC H.

SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu este calitatea de parte în

proces.

Un alt aspect de

nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de

chemare în garanție a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite

de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată

de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse

exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA,

care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Sub acest aspect,

Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat

în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia

„Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să

se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau

în despăgubire”.

Însă SC H.

SA nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există

posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel că

nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu

s-a invocat nici un temei care să justifice existența unui raport juridic în

temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta împotriva M.F.P.

Greșita

respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de

faptul că reclamantul nu a dovedit vocație concretă la moștenire, întrucât

autorii săi nu mai erau proprietari ai terenu