ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5758/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5758/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 1876/97/2010 la data de 26 aprilie 2010, reclamanții B.T., B.A.D.

și B.D.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin S.P.E.E.H.H. SA

București solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că reclamanții, în calitate de persoane expropriate, au consimțit să

fie preluată, prin expropriere, de către pârâtă suprafața de 13.038 mp,

înscrisă în C.F. 52 Subcetate, C.F. 1384 Subcetate, C.F. 233 Subcetate, C.F. 97

Subcetate, C.F. 293 Subcetate, C.F. 293 Subcetate, C.F. 1401 Subcetate, C.F.

900 Subcetate, C.F. 1135 Subcetate, C.F. 409 Subcetate, C.F. 114 Subcetate, C.F.

149 Subcetate și C.F. 684 Subcetate, pentru realizarea lucrării de interes

național „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”

declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul

să-i achite suma de 480.000 lei reprezentând contravaloarea terenului (9

euro/mp) și suma de 312.900 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a

terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de

10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și următoarele din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința civilă nr.

38 din 27 ianuarie 2012 Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P. invocată de acesta.

S-au respins

excepțiile prematurității și a lipsei calității procesuale active a

reclamanților.

S-a admis în parte

acțiunea precizată formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român

prin SC H. SA București și în consecință:

S-a constatat că

reclamanții au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul în

suprafață de 6.097 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de

experții C.Ș., S.V., Z.V. și S.M.

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin SC H. SA să plătească reclamanților suma de 202.405

lei cu titlu de despăgubiri, din care 161.032 lei reprezentând contravaloare

teren și 41.373 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2011,

precum și suma de 4.400 lei cheltuieli de judecată parțiale, în fond,

reprezentând onorariu de experți și parte din onorariul de avocat, redus

proporțional în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

S-a respins în rest

acțiunea.

S-a respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin SC H. SA

București în contradictoriu cu M.F.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Chematul în garanție

M.F.P. nu justifică calitatea procesuală pasivă în cauză raportat la

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002,

neexistând vreo obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de

pârâtă, care se află în subordinea M.E.C.

Excepțiile

prematurității și inadmisibilității acțiunii reclamanților, acestea au fost

respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență

Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică și

expropriată în favoarea Statului întreaga suprafață de teren necesară

amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, cu

consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994.

S-a reținut că toți

proprietarii sau moștenitorii acestora, care fac dovada că au calitatea de

persoane expropriate, dobândesc calitate procesuală activă în cauză. Mai mult,

odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994

și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-și

valorifica drepturile cuvenite în justiție.

Referitor la pretinsa

prematuritate a acțiunii, din întreg probatoriul administrat, s-a reținut că,

în pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra

în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a

respectat și nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu își poate

invoca propria turpitudine în cauză.

Cu referire la fondul

cauzei, s-a reținut că, la începutul anului 1990, prepușii SC H. SA au procedat

la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la

confluența cu râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a

răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1989.

Această lucrare de

amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără

acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în

care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991

nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția

Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost

declarată de utilitate publică de interes național, urmând ca toate suprafețele

de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat

prin S.P.E.E.H. SA București.

Nici în acest nou

context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a

reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor

expropriate, situație care trenează și în prezent, astfel încât s-a apreciat că

proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în

situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de

terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

A reținut instanța de

fond că în aceeași situație se află și reclamanții B.T., B.A.D. și B.D.I. care,

în calitate de moștenitori legali ai proprietarilor tabulari J.I., J.S., D.R.,

D.I., J.P., M.I. și J.P., M.G., M.V. și J.A., dovedită cu actele de stare

civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar, au fost lipsiți de

dreptul de folosință și dispoziție cu privire la terenul ocupat de SC H. SA în

suprafață de 6.097 mp din care 3.316 mp intravilan și 2.781 mp extravilan, așa

cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză.

Potrivit

dispozițiilor art. 1-4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se

cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speță, se cuantifică în

beneficiul nerealizat de reclamanți, reprezentând contravaloarea producției

agricole anuale pe perioada în care au fost lipsiți de folosința terenului.

Prin urmare, raportat

la aceste considerente, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în

sumă de 161.032 lei (compusă din 140.683 lei contravaloare teren arabil la care

se adaugă 20.349 lei contravaloare teren categoria curți, construcții) precum

și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol de pe acest teren,

în sumă de 4.597 lei.

În ceea ce privește

perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că,

în mod legal și echitabil, aceasta va începe din anul 2002, când odată cu apariția

H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca fiind

terenuri expropriate și până la sfârșitul anului agricol 2011, rezultând astfel

o sumă de 41.373 lei (4.597 lei x 9 ani).

Așa fiind, în baza

textelor legale arătate mai sus și conform art. 1 din Protocolul I din

Convenția C.E.D.O. s-a admis în parte acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român prin SC

H. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanții, în

apelul declarat, solicită modificarea sentinței în sensul admiterii în

întregime a cererii privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de

expertiză și onorariul de avocat.

Pârâta SC H. SA a

criticat respingerea excepțiilor inadmisibilității, prematurității, lipsei

calității procesuale active și pasive invocate și a cererii de chemare în

garanție, iar pe fondul cauzei, a menționat că reclamanții nu au făcut

niciodată dovada dreptului de proprietate.

S-a criticat și valoarea

despăgubirilor acordate de instanța de fond ca neținând cont de realitățile

prețurilor imobiliare și dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Cu privire la

contravaloarea lipsei de folosință agricolă, s-a susținut că, potrivit Decretului

nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se

doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 11

din 21 februarie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a fost

admis apelul declarat de către reclamanți și apelul declarat de către SC H. SA

București, schimbată în parte sentința civilă atât în ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost stabilite la 5.400 lei, cât și

în ceea ce privește cuantumul folosului de tras și perioada, stabilite la

29.347,28 lei pentru anii 2007-2011.

Au fost menținute în

rest dispozițiile sentinței atacate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește situația de

fapt, următoarele:

Reclamanții sunt

moștenitori ai proprietarilor tabulari J.I., J.S., D.R., D.I., J.P., M.I., J.P.,

M.G., M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de

naștere și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de

altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în C.F. Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).

O parte din imobile

au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților J.T.S.,

eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform

adeverinței din 2010 emisă de Primăria Comunei Sîntămărie Orlea, terenurile

ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru

acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Nu a fost primită susținerea

pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru

obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -

Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea

executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a

aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei

suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune

ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul

investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru

executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei

suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de

predare al terenurilor în care sunt identificate topografic terenurile

expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamanților (astfel cum

au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo) nu figurează printre

aceste terenuri. Prin urmare, cu evidență, susținerea pârâtei în sensul că

terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

S-a constatat ca imobilele

în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat

utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator

fiind prevăzut Statul Român prin S.C.P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei

hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a

constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse

pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes național

declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat

și pe antecesorii reclamanților, toți decedați la acel moment, conform actelor

de stare civilă.

Curtea de apel a

constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate

corect de către prima instanță.

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două

argumente, și anume: că trenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994,

astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza

Decretului nr. 40/1989.

Cum imobilele în

litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Legea

aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr.

33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea

terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. S-a reținut

că, până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate

de utilitate publică, astfel că dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut

și nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care a

fost citată jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

S-a apreciat că, în

cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în

prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu

aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat

pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia sunt

proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația

ce reglementează exproprierea. Instanța de apel a apreciat ca nefondate

argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 1/2000, considerând că această dispoziție este anterioară

exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea de apel a reținut că susținerile apelantei

sunt, de asemenea, nefondate, apreciind că nu poate fi imputată reclamanților

procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor

despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele

hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu

cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile

expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii

de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de

utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât, prin

actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că

expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate ce a fost

dată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume

propriu. Prin urmare, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual

sub aspectul părților fiind corect stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamanților, s-a constatat că

antecesoarea reclamanților, def. J.S., a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanților

(def. J.I. și J.R.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al

antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de

proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută

reclamanților de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a

urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele

în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în

natură. Mai mult, dreptul de proprietate și îndreptățirea antecesorilor

reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute

de însuși Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de

legea de expropriere, prezenta pârâtă notificându-i pe antecesorii

reclamanților cu privire la oferta de despăgubire.

Această procedură

însă nu a fost finalizată întrucât, la data notificării, antecesorii

reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste

notificări.

Față de aceste

aspecte, s-a apreciat că reclamanții justifică legitimare procesual activă,

dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin

decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că

reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Conform

Jurisprudenței constante a C.E.D.O., menționată în considerentele deciziei, noțiunea

de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri

actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent

poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv

a unui drept de proprietate.Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din

jurisprudența actuală a C.E.D.O. „bunul actual” presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o

creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în

dreptul intern.

În speță, instanta de

apel a apreciat că reclamanta se poate prevala de protecția acordată de art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul

acestui articol, întrucat, prin titlul de proprietate eliberat și adeverința din

2010, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul, prin

instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la

reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de

acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

S-a considerat că este

de necontestat că, în fapt, preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub

aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de

moștenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo

despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și

excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea a

constatat că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate,

astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

S-a mai invocat, în

susținerea excepției lipsei calității procesual active, împrejurarea că

reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari. Instanța de apel a considerat că dreptul de proprietate

al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut,

pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanții

sunt moștenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de

pârâtă, ai imobilelor în litigiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți

fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după

acești proprietari, Curtea de apel a înlăturat susținerile apelantei în sensul

că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că

reclamanți nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Nu a fost primită

nici critica apelantei privind respingerea cererii de chemare în garanție.

Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al

investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor

expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar

M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și

obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop. S-a arătat că pârâta nu

stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al

Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la

dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie,

Curtea a constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în

garanție.

Cu referire la

criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, instanța de apel a înlăturat

susținerile pârâtei în sensul că reclamanții ar fi acceptat prețul propus,

deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. S-a apreciat că aceste

notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanților, care figurează

ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și

astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai

mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost

acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat,

această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani

de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Întrucât, în cauză,

experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității

administrativ - teritoriale, au fost analizate oferte de vânzare și de

cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă niciuna dintre

acestea nu a vizat terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, nu

au putut fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază

valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus ca

valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a

terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine

situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de

140.683 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 5.517 mp

arabil. Pentru terenul de 580 mp din categoria construcții - clădiri, întrucât

au regim construibil, s-au luat în considerare ofertele de vânzare, respectiv

prețurile acordate de către pârâtă la cumpărarea de terenuri, respectiv 8,16

euro/mp.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare, încheiat de pârâtă cu

terțe persoane în anul 2006, ce a avut ca obiect imobile situate în

extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro.

Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de

stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte

zone decât cea în litigiu, Curtea a apreciat ca nu poate lua în considerare

prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de

dispozițiile art. 26 alin. (2) precitate.

Pentru cele reținute,

Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/mp pentru

curți - clădiri, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind

neîntemeiate.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, în apel s-a administrat proba cu expertiza

agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta.

Prin expertiza

efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri

raportat la suprafața totală de 6.097 mp din care 3316 mp teren intravilan,

curți - clădiri de 580 mp și arabil 2.736 mp și 2.781 mp teren extravilan, din

care arabil 2.317 mp și 484 mp fânaț, având în vedere că terenurile sunt de

luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi

ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P., ce au fost cultivate în cea mai mare

parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în

privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce

se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 4.597 lei/an.

Prin expertiza

efectuată în apel s-au propus de către experți două variante de calcul,

respectiv cea care ia de bază producțiile medii realizate în zonă, evidențiate

de D.J.S. Hunedoara și varianta care ia de bază productivitatea medie ce se

poate obține în zonă, valorificarea potențialului de producție a soiurilor. S-a

stabilit astfel, în cazul primei variante, o valoare de 4.373,24 lei/an și în

varianta a doua 7.336,82 lei/an.

Curtea a apreciat că

varianta a doua, cea care are în vedere productivitatea medie ce se poate

obține în zonă conform potențialului productiv al solului și condițiile

productive ale zonei, este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând

realitățile economice ale zonei, într-o economie de piață.

Însă această valoare

nu a fost acordată de către instanța de apel întrucât a apreciat că s-ar

înrăutăți situația apelantei în propria cale de atac, deoarece reclamanții nu

au adus critici sub aspectul despăgubirilor acordate.

Pe de altă parte, și

dacă s-ar fi luat în considerare varianta I stabilită pe baza productivității

medii evidențiată de D.J.S., s-a apreciat ca nu se impune admiterea apelului

sub acest aspect, întrucât, față de suma acordată de prima instanță, diferența

este relativ mică și poate fi apreciată ca un echivalent al prejudiciului

suferit în sensul dispozițiilor legale precitate.

Instanta de apel a

constatat ca fiind întemeiată critica apelantei sub aspectul excepției

prescrierii dreptului la acțiune, întrucât, greșit a reținut prima instanță, că

reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri începând cu anul 2002, data H.G. nr.

392/2002.

S-a apreciat că reclamanții

sunt îndreptățiți la despăgubiri începând cu 3 ani de la data cererii de

chemare în judecată, respectiv din anul 2007 și până în prezent, deci pentru o

perioadă de aproximativ 4 ani.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune având

obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în

termenul prevăzut de lege. Termenul de prescripție extinctiv de 3 ani, aplicabil

raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1).

Terenul

în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor

1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. S-a considerat că temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri

pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea

terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de

proprietate. Întrucât aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, potrivit

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Ca

urmare, instanța de apel a apreciat că cererea reclamanților, în calitate de

proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei

de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar

pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul

perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Curtea

a înlăturat susținerile reclamanților intimați în sensul că despăgubirile

privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu

în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind

aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de

expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a

apreciat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26

includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce

presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu anterior

acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind

valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin

expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces,

diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării

categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea

despăgubiri.

Ocuparea

fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor,

reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se

accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994

să acopere și un astfel de prejudiciu.

Aceste

despăgubiri ce se întemeiază pe

dispozițiile art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994

vizează valoarea

imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii,

astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea

reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere

și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea

a reținut că, și în ipoteza în care s-ar accepta că aceste despăgubiri ar putea

fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994,

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului

material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării

și pe cel care l-a ocupat, astfel că, și în această situație, cererea este

prescriptibilă.

Termenul

de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel,

în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o

reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la

expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în

condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de

la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În

cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea

fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune

pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când

proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Față de cele reținute

mai sus, s-a considerat că reclamanții nu pot pretinde contravaloarea lipsei de

folosință decât în urmă cu 3 ani de la data introducerii acțiunii, respectiv

începând cu data de 26 septembrie  2007, pentru o perioadă de 4 ani, sens în

care sentința atacată a fost schimbată.

Instanța de apel a

constatat că, potrivit variantei a II-a din raportul de expertiză efectuat în

apel, pe an despăgubirile cuvenite reclamanților sunt de 7.336,82 lei, deci în

total 29.347,28 lei.

Cu referire la apelul

reclamanților, s-a reținut că aceștia critică hotărârea numai în ceea ce

privește reducerea onorariului de avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., critică apreciată a fi fondată.

S-a considerat că, în

aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât

valoarea obiectului cât și proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă

presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum

complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Având în vedere

activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea

pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă,

complexitatea cauzei, Curtea de apel a constatat că nelegal prima instanță a

redus onorariul de avocat și fără nici o motivare.

În atare situație,

instanța de apel a majorat onorariul acordat de instanța de fond, acordându-l

în integralitate ca fiind corespunzător prestației efective.

În aceste sens a fost

invocată jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că „un reclamant nu poate

obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se

stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor”.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs reclamanții și pârâta.

In motivarea

recursului lor, reclamanții au solicitat în temeiul art. 304 pct. 8, 9 C. proc.

civ., admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului

formulat de către pârâta SC H. SA București și a obligării acesteia la plata

sumei de 50.567 lei cu titlu de echivalent al lipsei de folosință a terenurilor

pe perioada 2002 - 2012 (11 ani x 4.597 lei/an).

Apreciază că

hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele considerente:

Conform art. 26 din

Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului. Această dispoziție legală nu face nicio

referire cu privire la natura prejudiciului cauzat proprietarului, astfel că nu

pot fi reținute susținerile din considerentele hotărârii atacate potrivit cărora

aceste dispoziții legale se referă la prejudicii relative la amenajarea unor

căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, etc.

În condițiile în care

legea nu stabilește natura prejudiciului, echivalentul lipsei de folosință a

terenului ca urmare a ocupării lui de către expropriator se circumscrie în

noțiunea de prejudiciu înserată în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Rezultă deci că

legiuitorul a reglementat existența unui prejudiciu unic compus din valoarea

reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului.

Cum valoarea reală a

imobilului nu se poate stabili decât în cadrul procedurii de expropriere și cum

potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, numai expropriatorul poate

sesiza instanța de judecată cu privire la expropriere, rezultă că repararea

prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosință nu poate fi dispusă

decât în cadrul acestei proceduri.

În acest context,

dreptul reclamanților la acțiune pentru solicitarea folosului de tras nu se

naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum expropriatorul nu a introdus până

în prezent o astfel de acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de

la data nașterii dreptului la acțiune, reclamanții, în propria lor cerere, sunt

îndreptățiți să solicite repararea acestui prejudiciu, cel puțin de la data

exproprierii (2002), dacă nu de la data ocupării abuzive a terenurilor (1990).

Susțin că despăgubirile

nu vizează perioada anterioară exproprierii, cum se reține în considerentele

hotărârii, ci perioada ulterioară emiterii hotărârii privind declararea

utilității publice, respectiv după anul 2002.

În condițiile în care

au invocat ca temei al acordării despăgubirilor pentru folosul de tras și

pentru valoarea reală a terenurilor, aceleași dispoziții legale, respectiv

prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, susținerile din hotărârea atacată,

relative la izvorul diferit al celor două categorii de despăgubiri, sunt

străine de natura cauzei.

Ca atare, consideră

că acest capăt de cerere nu este prescris, situație în care instanța trebuia să

respingă apelul formulat de către pârâtă, menținând despăgubirile acordate începând

cu anul 2002.

Avându-se în vedere

despăgubirea de 4.597 lei/an stabilită de către expertiza agricolă și reținută

în mod corect de către instanța de apel (care înlătură în mod motivat

concluziile expertizei efectuate în apel), folosul de tras care trebuie acordat

este de 50.567 lei pe perioada 2002 - 2012 (4.597 lei/an x 11 ani).

Invocă practica

judiciară a instanței supreme care a menținut hotărârile instanțelor inferioare

cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002 - 2012.

La rândul său, pârâta

SC H. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea

hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de intimații-reclamanți

ca neîntemeiată.

Critică

decizia Curții de Apel Alba Iulia atât sub aspectul soluționării excepțiilor

invocate, cât și cu privire la fondul cauzei deduse judecații, criticile vizând

modalitatea în care s-a apreciat asupra despăgubirilor pentru terenul

expropriat.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994, susține că a preluat terenurile anterior apariției Legii nr.

33/1994.

Arată

că terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu

a fost preluat din proprietatea și posesia reclamanților ori a antecesorilor

lor, în vederea realizării obiectivului de interes național „Amenajare

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

Susține

că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al

Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, contrar celor reținute de

instanța de apel. Probarea existentei dreptului de proprietate asupra

terenurilor la momentul exproprierii, este condiție sine qua non pentru însăși

verificarea aplicabilității Legii nr. 33/1994 la speța dedusă judecății.

Menționează

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate

potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997,

apreciind că articolul vizează exact situația existentă în speță. Modificările

aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin

aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente

pe terenurile preluate.

Apreciază

că intimații-reclamanți aveau posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza

Legii nr. 1/2000, demers pe care nu au înțeles să îl întreprindă.

Susține

că nu poate fi primită formularea, în baza Legii nr. 33/1994, la momentul

anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea

unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută

anterior momentului apariției acestui act normativ iar legiuitorul a

reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor

reparatorii elaborate de-a lungul timpului (prin Legea nr. 1/2000).

Faptul

că recurenta a înțeles, la acel moment, să definitiveze cadrul legal al acestor

terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă automat că aceasta a

recunoscut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la a primi

despăgubiri. Notificarea antecesorilor reclamanților din prezenta cauză s-a

făcut exclusiv cu solicitarea de a se dovedi calitatea de persoana îndreptățită

la despăgubiri, motiv pentru care nu poate fi primită logica instanței de

judecată în sensul că recurenta, prin aceste notificări, a recunoscut faptul că

antecesorii reclamanților sunt proprietari ai terenurilor din litigiu.

În

contextul în care terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea

fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost

preluate și expropriate prin decret emis anterior anului 1990, este discutabilă

incidența Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune

aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte de

intrarea ei în vigoare.

Reținerile

instanței de apel cu privire la faptul ca prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat

de fapt efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetica a

râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, nu pot fi primite,

arată recurenta pârâtă, având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea

din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru realizarea

obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea

proiectului de execuție.

În

ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, dacă acțiunea este

calificată de instanța de judecată ca o cerere de expropriere, recurenta a

solicitat să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în

această materie și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei

acțiuni, dat fiind împrejurarea nedovedirii existenței și în orice caz

nefinalizării procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991 precum

și nerespectarea principiului de drept „electa una via non datum recursus ad

alteram”.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesual pasive în cauză sub

aspectul plații despăgubirilor cerute, recurenta pârâtă menționează că,

potrivit contractului de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public

și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004 și anexei

7 la H.G. nr. 1705/2005 care se constituie și anexa la Contractul din 2004, sub „numerele de inventar” acordate de Ministerul Finanțelor, se

regăsesc „Barajul Che Subcetate”, „Diguri Che Subcetate (dig mal stâng și dig

mal drept)” și respectiv „Acumularea Subcetate”.

SC

H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G.

nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele

sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și

terenuri societății, în vederea realizării unei activități de interes național.

Prin

urmare,

în

cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamanților la primirea despăgubirilor

cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în

sarcina SC H. SA ci a Statului Roman, prin entitatea în măsură să facă aceste

plăți, în speță M.F.P.

Pentru

aceste considerente, a solicitat prin cererea de chemare în garanție

introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata

despăgubirilor.

Arată

că instanța de fond a respins excepția astfel formulată, iar instanța de apel a

menținut soluția de respingere pronunțată de Tribunalul Hunedoara. Curtea de

Apel a omis însă să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele

invocate în susținerea excepției lipsei calității sale procesual pasive sub

aspectul plații despăgubirilor, astfel încât consideră incident în speță

motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual active a reclamanților

susține că, în speță,

nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a acestora la

succesiunile defuncților lor și nicidecum vocația concretă pe terenurile aflate

în litigiu.

Probatoriul

administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate

de înscrierile în C.F. și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor

agricole. Mai mult decât atât reclamanții nu au dovedit calitatea lor de

persoane îndreptățite a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Cooperativizarea

terenurilor antecesorului reclamanților din prezenta cauză a dus la stingerea

dreptului lor de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face

obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991,

reclamanții nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se

în patrimoniul antecesorului acestora la momentul decesului.

Terenurilor le-a fost

schimbată destinația anterior momentului 1990; preluarea acestora a fost

începută anterior momentului 1990; Statul Român a întreprins după momentul 1990

demersurile ce se impuneau materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002 prin

care s-a declarat de utilitate publica de interes național lucrarea „Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

În

baza acestei Hotărâri. SC H. SA a demarat de urgență procedura privind

notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a

exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

În acest sens a

identificat proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului

hidroenergetic (cei care apăreau înscriși în C.F.) și a notificat prin executor

judecătoresc propunerea de preț făcută cu privire la terenurile expropriate.

Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calității de

proprietar pentru respectivele terenuri.

Reclamanții

din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de

preț, ceea ce înseamnă că aceștia au acceptat în mod tacit oferta de preț propusă

de societate și nu au depus niciodată actele doveditoare ale calității de

proprietar al acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă,

documente de proprietate etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării

despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Apreciază

recurenta că instanța de apel se contrazice când, pe de o parte reține că

„reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări” iar pe de altă parte

reține ca „pârâta i-a notificat pe aceștia în vederea acordării despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994.”

Arată

că SC H. SA nu a recunoscut în niciun moment calitatea intimaților-reclamanți

de proprietari ai terenurilor din litigiu, ci a demarat procedura de

expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în

proprietatea acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamanților este

pentru simplul motiv ca aceștia apăreau în C.F. și doar pentru că C.A.P.-ul nu

își intabula niciun drept de proprietate, cunoscută fiind această procedură la

acel moment. Motivul pentru care într-un final procedura de expropriere nu s-a

finalizat este acela că reclamanții din prezenta cauza nu și-au demonstrat

dreptul de proprietate sau proprietatea defunctului antecesor la momentul

exproprierii.

În

raport de aceste aspecte, apreciază că aceste aspecte greșit reținute de

instanță se circumscriu clar motivului de recurs statuat de legiuitor în

cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea putând fi modificată pentru

acest motiv.

Eronat

reține instanța de apel și aspectul privind dovedirea dreptului de proprietate

al antecesorului reclamanților care a fost recunoscut atât prin eliberarea

titlului de proprietate pentru o parte din imobile cât și prin recomandarea

făcută reclamanților de organele statului, în speța Primăria comunei Sântămăria

Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994. Consideră că, dacă aceste organe

ale statului le recunoșteau acestora dreptul de proprietate probabil că le-ar

fi emis titluri de proprietate și pe terenurile din litigiu.

Pe

fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii civile formulate de intimații-reclamanți

din prezenta cauză, ca neîntemeiată.

Recurenta

a apreciat ca fiind neîntemeiate despăgubirile în cuantum de 161.032 lei

contravaloare teren și 41.373 lei folosul de tras, date de instanța de fond, în

raport de valorile stabilite de experți în mod total arbitrar și nejustificat.

Susține

că instanța de apel a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru

terenurile expropriate este unul corect și rezonabil. În ceea ce privește

despăgubirile pe folosul de tras, deși admite faptul că valoarea stabilită prin

expertiza din apel - varianta a II-a - nu poate fi acordată întrucât s-ar

înrăutăți situația în propria cale de atac a apelantei, instanța în mod total

nelegal acordă reclamanților despăgubiri pe folosul de tras în valoare de

29.347,28 lei conform variantei II din expertiza efectuată în apel.

Critică

decizia de apel sub aspectul reținerii ca temeinice și legale a despăgubirilor

stabilite de instanța de fond pe valoarea terenului și cele reținute de

instanța de apel pe folosul de tras, susținând încă odată că, atâta vreme cât

nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, nu se

poate invoca aplicarea Legii nr. 33/1994 la un teren care la momentul

deversării lacului de acumulare, era proprietatea fostei C.A.P. și nu în

proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai

reclamanților.

În

ceea ce privește despăgubirile pretinse prin acțiunea introductivă, încuviințate

în mod netemeinic de către instanța de fond și menținute de către instanța de

apel,

solicită

să se constate faptul că reclamanții ar fi îndreptățiți să primească, în situația

în care cererea acestora va fi admisă, prețul propus de către recurentă prin

notificarea transmisă la nivelul anului 2002, întrucât societatea nu este

vinovată de pasivitatea acestora, care nu au răspuns solicitărilor făcute în

vederea completării dosarelor privind dovedirea calității de persoane

îndreptățite a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri, deși invocă

calitatea de persoane îndreptățite.

Susține

că, în mod nejustificat, instanțele au omologat concluziile raportului de

expertiză, pe care l-a criticat, formulând în acest sens obiecțiuni și cerere

de contraexpertiză.

În

ceea ce privește valoarea indicată în rapoartele de expertiză pentru terenul

expropriat, arată că aceasta nu ține cont de realitățile pieței imobiliare, nici

de cele existente la momentul efectuării expertizelor și cu atât mai puțin cele

de la momentul pronunțării hotărârii, înlăturându-se complet dispozițiile

imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.

Astfel,

din analiza dosarului de fond reiese în mod clar nerespectarea în cauză a

dispozițiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Instanța

de fond și cea de apel nu au ținut cont de faptul că valoarea terenului ce face

obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care

se vând efectiv terenuri în zonă, cu atat mai mult cu cat, în contextul

economic actual, tranzacțiile imobiliare sunt în mare parte stopate, deși art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres că „la calcularea

cuantumului despăgubirilor, expertul, precum și instanța vor ține seama de prețu