ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 529/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Reclamanta C.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat legal de SC H. SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că reclamanta, în calitate de persoană expropriată, a consimțit să fie preluată de către pârâtă suprafața de 35.844 mp teren înscris în CF AA Subcetate, nr. top BB, CC, CF DD Subcetate nr. top EE, FF, CF GG Subcetate, nr. top HH, II, JJ, CF KK Subcetate, nr. top LL, CF MM Subcetate, nr. top NN, OO, PP, CF QQ Subcetate, nr. top RR, SS, ȘȘ, TT, ȚȚ, UU, VV, WW, XX, YY, ZZ, CF AAA Subcetate nr. top BBB, CF CCC Subcetate, nr. top DDD, CF EEE Hațeg nr. top FFF, GGG, HHH proprietatea antecesorilor săi C.I.

senior, C.I. junior, C.S. și B.M., căsătorită C., pentru realizarea lucrării de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să îi achite suma de 1,354.903 RON reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) și suma de 800.000 RON reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și urm. din Legea nr. 33/1994. În fapt, s-a arătat că prin Hotărârea nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", iar expropriator a fost numit Statul Român prin SC H. SA București.

Cu toate că declarația de utilitate publică a fost emisă doar în anul 2002, pârâtul, ca reprezentant al expropriatorului, a preluat terenurile în litigiu în perioada 1990 - 1991 și a făcut amenajările necesare, terenul fiind ocupat de lacul de acumulare. Printre terenurile preluate de către pârât se numără și parcelele de teren proprietatea antecesorilor reclamantei. Reclamanta nu a primit nicio înștiințare de la pârât, astfel că nu a știut motivul pentru care nici până în prezent nu i s-au acordat sumele de bani aferente terenurilor expropriate. Deși expropriatorul avea obligația să sesizeze tribunalul pentru a se pronunța cu privire la expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, acesta a preluat terenurile, a făcut o amenajare hidroenergetică, nu i-a plătit nicio sumă de bani și refuză să sesizeze instanța cu o expropriere care în fapt, a fost efectuată cu aproape 20 de ani în urmă.

Prin Sentința civilă nr. 454/2012, Tribunalul Hunedoara a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei C.T. și excepția lipsei calității procesuale active a aceleiași reclamante, invocate de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA prin administratorul judiciar E.I. SPRL, a admis în parte acțiunea și în fond a constatat că reclamanta C.T. are calitate de persoană expropriată, cu privire la terenul agricol în suprafață de 17.129 mp, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de experții C.Ș., T.S. și S.M.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 611,499 RON cu titlu de despăgubiri, din care 436.789 RON reprezentând contravaloare teren și 174,710 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, precum și suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, în fond.

A fost respinsă în rest acțiunea; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC H. SA București în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 203A din 7 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către pârâta SC H. SA și cererea de aderare la apel formulată de către reclamanta C.T., împotriva Sentinței civile nr. 454/2012 pronunțată de către Tribunalul Hunedoara pe care a schimbat-o în parte numai sub aspectul cuantumului folosului de tras și a cheltuielilor de judecată, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras pentru perioada 2007 - 2011 la suma de 87,355 RON și a stabilit cheltuielile de judecată la suma de 5.700 RON; a menținut neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamanta este moștenitoare a proprietarilor tabulari C.I., C.S., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. Imobilele în litigiu, înscrise în CF AA, DD, GG, KK, MM, AAA, CCC, EEE Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat. O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesorul reclamantei C.V., eliberându-i-se titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform Adeverinței nr. 1682/2002, emisă de Primăria Comunei Sântămăria-Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Pârâta a susținut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu a fost primită, întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -Simeria", iar în Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (...), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal nu sunt identificate topografic terenurile aparținând antecesorilor reclamantei (astfel cum au fost identificate cu date de CF prin expertiza topo).

Prin urmare, cu evidență susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", iar expropriator fiind prevăzut Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantei, decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele considerente: În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, deci legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, cât vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantei procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.

Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român, și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a constatat, din cele ce preced, că antecesorul reclamantei, C.V., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorul reclamantei, inclusiv cele din litigiu.

Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută antecesorului reclamantei de organele statului, în speță Primăria Sântămăria-Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură. Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesoarei reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenta pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de despăgubire.

Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantei erau decedați, iar reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări. Față de aceste aspecte, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului Român, astfel că, reclamanta are un bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe). În cauzele Străin și alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cauza Dragnea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamantei speranța legitimă de a fi pusă în posesie și astfel "creanța" este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamanta îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speță, s-a considerat că reclamanta se putea prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. S-a reiterat că prin titlurile de proprietate eliberate și Adeverința nr. 1682/2002, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică.

Însă, ceea ce impune acest articol, este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură. În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acesteia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În concluzie, Curtea a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta mai invocă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanta este moștenitoare a proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, asupra imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare după acești proprietari, Curtea nu a primit susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Apelanta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantei.

Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului. Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G.

nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Cu referire la criticile aduse de către pârâți pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele: Nu au fost primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, care figurau ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanta nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, au ținut seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ-teritoriale, s-au luat în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, este evident că nu puteau fi luate în considerare prețurile estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 436.789 RON (25,5 RON/mp), luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 17,129 mp arabil. În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv 2,04 euro, și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2) precizate.

Pentru cele reținute, Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate, de 25,5 RON/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că: Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 17.129 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii și că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membri CAP, ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor.

Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 17.471 RON/an. Curtea a apreciat că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei, este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei, într-o economie de piață. În ce privește prescripția dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamatei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă. Curtea nu a primit susținerile reclamantei-intimate în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. S-a observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana îndreptățită cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Curtea a reținut că, și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care la ocupat.

Pentru cele ce preced, Curtea a constatat faptul că, în ceea ce privește criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 - 2011 la suma de 87.355 RON (17.471 x 5). Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamantă, s-a reținut că aceasta critica hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., critică ce a fost apreciată ca fondată în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 611.499 RON, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea a constatat că nelegal prima instanță a redus onorariul de avocat și fără nicio motivare. Pe cale de consecință și cererea de aderare la apel a reclamantei a fost admisă în temeiul art. 298 C. proc. civ., iar sentința atacată a fost schimbată sub acest aspect. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivității acesteia. În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate. Reținerile instanței de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții, precum și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție. Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia reclamantei ori a antecesorilor săi în vederea realizării obiectivului de interes național.

Reclamanta nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză. Cum în speță reclamanta nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, "pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor", astfel încât acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000. Recurenta apreciază că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni.

De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanta trebuie sancționată cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

În cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamantei la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina H. SA, ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plăți, în speță Ministerul Finanțelor Publice. Deși s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a H. SA sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, recurenta susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete. Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamantei din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate. Reclamanta nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acesteia la momentul decesului. Mai mult decât atât, reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul Român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria". În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989. SC H. SA a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantei este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că CAP-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment.

Reclamanta din prezenta cauză nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. Reclamanta nu a depus niciodată actele doveditoare ale calității sale de proprietară a acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri. Instanța de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că "reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări", iar pe de altă parte reține că "pârâta a notificat-o pe aceasta în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994". Aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA. Expropriatorul este Statul Român, iar obiectivul este declarat de interes național. SC H. SA este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică. În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă aduce critici referitoare la suprafața de teren expropriată, motivate de aceleași argumente care au susținut excepția lipsei calității procesuale active în cauză, cât și sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greșitei aprecieri asupra inexistenței unei piețe a terenurilor în zonă. Recurenta susține că valorile indicate de experți sunt stabilite arbitrar, fără a avea în vedere că piața tranzacțiilor este înghețată. În opinia sa, aceste valori sunt ipotetice și nereale și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca neprobată existența dreptului de proprietate al reclamantei (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de către stat, întrucât la momentul deversării apelor lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție. În opinia sa, reclamanta nu ar fi îndreptățită să primească prețul propus prin notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acesteia, de faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea formulată și nu a răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calității sale de persoană îndreptățită a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.

În mod nejustificat instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamantei despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către recurentă prin obiecțiuni. În faza procesuală a recursului a fost formulată cerere de intervenție în interes accesoriu de către C.V.A., cerere care a fost respinsă întrucât tindea la valorificarea unui drept propriu și nu susținea motivele de recurs. De asemenea, a fost depusă întâmpinare de către Ministerul Finanțelor Publice, solicitându-se respingerea recursului, și a fost încunoștințată instanța că SC H. SA nu mai este reprezentată de administrator judiciar, fiind închisă procedura reorganizării judiciare deschise împotriva acesteia, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantei, conform mențiunilor de carte funciară, această calitate nefiind contestată. Statul Român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G.. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G.

nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deși aceștia erau decedați la acel moment. Recurenta susține că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

Prin urmare, în perioada 1990 - 2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea Statului Român în absența unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit și determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepție, în perioada 2000 - 2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său își încetează efectele odată cu realizarea exproprierii legale a terenului prin H.G.

nr. 392/2002, moment care determină incidența Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii. În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1990 - 2010. Dacă în privința despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 1990 - 2010, urmează a se face distincție între perioada anterioară și cea ulterioară exproprierii prin H.G.

nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenții este diferit. Astfel, ca urmare a absenței unui titlu valabil al statului, în perioada 1990 - 2000, aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada 2000 - 2002, în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noțiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepțiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994. În contextul menționatei succesiuni în timp a legilor de reparație și a faptului că exproprierea de fapt nu atrage incidența Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamanta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 1/2000. Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente. Primul este acela că, în forma inițială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situație care se regăsește în speță numai pentru perioada 2000 - 2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.

În urma modificării, ulterioare anului 2002, adusă art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiția preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare. Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere. În aplicarea principiului "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant", Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G.

nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000 - 2002. De asemenea, admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care cere ca accesul la justiție să fie efectiv. Această cerință nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantei să inițieze o nouă procedură, în condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii săi, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase. Prin urmare, dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor reclamantei asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamantei. Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.

Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active. Recurenta a criticat și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 18/1991, legi în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri. Înalta Curte observă că autorii reclamantei au dat dovadă de maximă diligență pentru valorificarea dreptului lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu.

Această procedură a fost finalizată prin eliberarea titlurilor de proprietate nr. III/1993 și nr. JJJ/2002, proprietate a autorilor săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform Adeverinței nr. 1682/2002, emisă de comuna Sântămăria-Orlea, pentru terenul supus exproprierii, reclamanta a fost îndrumată să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost inițiată, dar nu este finalizată. Prin urmare, reclamantei i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 33/1994 a fost inițiată și se află în curs.

În aceste condiții, aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamantei care și-ar vedea zădărnicite șansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de recurentă, nu își poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii, pentru a pretinde sancționarea persoanei îndreptățite prin respingerea cererii ca prematură. Nici criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că prima instanță de fond a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantei suma de 436.789 RON reprezentând contravaloare teren și 174.710 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007 - 2011. Cuprinsul acestei dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este Statul Român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potri