ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 529/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 529/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Reclamanta C.T. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, reprezentat legal de SC H. SA București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că reclamanta, în

calitate de persoană expropriată, a consimțit să fie preluată de către pârâtă

suprafața de 35.844 mp teren înscris în CF AA Subcetate, nr. top BB, CC, CF DD

Subcetate nr. top EE, FF, CF GG Subcetate, nr. top HH, II, JJ, CF KK Subcetate,

nr. top LL, CF MM Subcetate, nr. top NN, OO, PP, CF QQ Subcetate, nr. top RR,

SS, ȘȘ, TT, ȚȚ, UU, VV, WW, XX, YY, ZZ, CF AAA Subcetate nr. top BBB, CF CCC

Subcetate, nr. top DDD, CF EEE Hațeg nr. top FFF, GGG, HHH proprietatea

antecesorilor săi C.I. senior, C.I. junior, C.S. și B.M., căsătorită C., pentru

realizarea lucrării de interes național "Amenajarea hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", declarată de utilitate

publică prin H.G. nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să îi achite suma de

1,354.903 RON reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) și suma de

800.000 RON reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenurilor pe

ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și urm. din Legea nr. 33/1994.

În fapt, s-a arătat

că prin Hotărârea nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică

de interes național a lucrării "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei

pe sectorul Subcetate-Simeria", iar expropriator a fost numit Statul Român

prin SC H. SA București.

Cu toate că declarația

de utilitate publică a fost emisă doar în anul 2002, pârâtul, ca reprezentant

al expropriatorului, a preluat terenurile în litigiu în perioada 1990 - 1991 și

a făcut amenajările necesare, terenul fiind ocupat de lacul de acumulare.

Printre terenurile preluate

de către pârât se numără și parcelele de teren proprietatea antecesorilor

reclamantei. Reclamanta nu a primit nicio înștiințare de la pârât, astfel că nu

a știut motivul pentru care nici până în prezent nu i s-au acordat sumele de

bani aferente terenurilor expropriate.

Deși expropriatorul

avea obligația să sesizeze tribunalul pentru a se pronunța cu privire la

expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, acesta a preluat

terenurile, a făcut o amenajare hidroenergetică, nu i-a plătit nicio sumă de

bani și refuză să sesizeze instanța cu o expropriere care în fapt, a fost

efectuată cu aproape 20 de ani în urmă.

Prin Sentința civilă

nr. 454/2012, Tribunalul Hunedoara a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune al reclamantei C.T. și excepția lipsei calității procesuale

active a aceleiași reclamante, invocate de pârâtul Statul Român reprezentat de

SC H. SA prin administratorul judiciar E.I. SPRL, a admis în parte acțiunea și

în fond a constatat că reclamanta C.T. are calitate de persoană expropriată, cu

privire la terenul agricol în suprafață de 17.129 mp, identificat conform

raportului de expertiză topografică întocmit de experții C.Ș., T.S. și S.M.; a

fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 611,499 RON cu titlu de despăgubiri,

din care 436.789 RON reprezentând contravaloare teren și 174,710 RON

reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, precum și suma de

5.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, în fond. A fost respinsă în rest

acțiunea; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Statul Român reprezentat de SC H. SA București în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 203A din 7 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de către pârâta SC H. SA și cererea de aderare la apel

formulată de către reclamanta C.T., împotriva Sentinței civile nr. 454/2012

pronunțată de către Tribunalul Hunedoara pe care a schimbat-o în parte numai

sub aspectul cuantumului folosului de tras și a cheltuielilor de judecată, a

redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras pentru perioada 2007

- 2011 la suma de 87,355 RON și a stabilit cheltuielile de judecată la suma de

5.700 RON; a menținut neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că reclamanta este moștenitoare a

proprietarilor tabulari C.I., C.S., astfel cum rezultă din actele de stare

civilă depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către

pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în CF AA, DD, GG, KK, MM, AAA, CCC, EEE Subcetate, au fost

colectivizate, aspect necontestat.

O parte din imobile

au făcut obiectul restituirii către antecesorul reclamantei C.V.,

eliberându-i-se titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform

Adeverinței nr. 1682/2002, emisă de Primăria Comunei Sântămăria-Orlea,

terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au

restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de

Legea nr. 33/1994.

Pârâta a susținut că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere

ce nu a fost primită, întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de

lucrări de investiții pentru obiectul "Amenajare hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate -Simeria", iar în Anexa nr. 2 la acest

proiect, prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă

(...), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Pentru

executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei

suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de

predare al terenurilor. În acest din urmă proces-verbal nu sunt identificate

topografic terenurile aparținând antecesorilor reclamantei (astfel cum au fost

identificate cu date de CF prin expertiza topo). Prin urmare, cu evidență

susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul

nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", iar expropriator fiind

prevăzut Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei

Electrice H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958

din 16 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării

obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai

sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat

și pe antecesorii reclamantei, decedați la acel moment, conform actelor de

stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele

considerente:

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două

argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr.

33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat

în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut

în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări

de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu

au vizat terenurile în litigiu. Imobilele în litigiu au fost expropriate în

anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, deci legea aplicabilă, în vigoare la data

emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub

acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte

de declararea utilității publice.

De altfel, cât vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de

utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că

nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este

și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).

În cauză, prezintă

relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr.

33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte,

procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii

reclamantei, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii

terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce

reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate

argumentele apelantei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară

exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de

asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantei

procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor

despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele

hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirilor pentru

terenurile expropriate și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse

procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când

expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv

ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de

expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta

a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român,

și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică

legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect

stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a constatat, din cele ce

preced, că antecesorul reclamantei, C.V., a solicitat reconstituirea dreptului

de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorul reclamantei,

inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei

a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte

din imobile, cât și prin recomandarea făcută antecesorului reclamantei de

organele statului, în speță Primăria Sântămăria-Orlea, de a urma procedura

Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care,

fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.

Mai mult,

recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesoarei

reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de

Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de

expropriere, prezenta pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire

la oferta de despăgubire.

Această procedură

însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantei

erau decedați, iar reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări.

Față de aceste

aspecte, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală activă,

dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut

prin decizii ale instituțiilor administrative ale Statului Român, astfel că,

reclamanta are un bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, "Orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Conform

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de

bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri

actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent

poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul

efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra

Republicii Cehe).

În cauzele Străin și

alții împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall

împotriva României, Aldea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a

stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.

În cauza Dragnea și

alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că

instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al

reclamantei asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii

fondului funciar să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor

respective.

Întrucât legislația

internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului

funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor

respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au

creat reclamantei speranța legitimă de a fi pusă în posesie și astfel

"creanța" este suficient de bine stabilită încât să constituie o

valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Odată cu hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea

că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să

consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind necesar ca și

instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamanta

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit

principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o

creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în

dreptul intern.

În speță, s-a

considerat că reclamanta se putea prevala de protecția acordată de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui

articol.

S-a reiterat că prin

titlurile de proprietate eliberate și Adeverința nr. 1682/2002, respectiv

oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituțiile sale

administrative, a recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea

dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și

dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate, în temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul are

dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce

impune acest articol, este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată

numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului,

cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de

proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această

măsură.

În speță, este de

necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul

legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanta, în calitate de moștenitoare a

proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt

ce impune în sarcina acesteia o pagubă disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea

a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate,

astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta mai invocă în

susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că

reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în

litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și

certificatelor de moștenitor, reclamanta este moștenitoare a proprietarilor

tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, asupra imobilelor în litigiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți

fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare după acești

proprietari, Curtea nu a primit susținerile apelantei în sensul că terenurile

nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut

dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Apelanta a criticat

soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în

garanție, critică ce nu a fost primită.

Prin cererea de

chemare în garanție, pârâta a solicitat ca, în cazul în care va cădea în

pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce

urmează a le plăti reclamantei. Pârâta și-a justificat această cerere,

susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate

publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte

costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care

gestionează fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și

obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în

calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă

specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr.

392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat

corect cererea de chemare în garanție.

Cu referire la

criticile aduse de către pârâți pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

Nu au fost primite

susținerile pârâtei în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece

nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe

numele antecesorilor reclamantei, care figurau ca proprietari tabulari, iar la

data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanta nu a avut

cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care

expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă

plata despăgubirilor însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost

efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea

procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, au ținut seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul

raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are

corespondent pe raza unității administrativ-teritoriale, s-au luat în calcul

oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului

Hunedoara, însă niciuna dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din

litigiu. În aceste condiții, este evident că nu puteau fi luate în considerare

prețurile estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă

datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus

metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de

evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel

mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de

circulație de 436.789 RON (25,5 RON/mp), luând în considerare categoria de

folosință a terenurilor 17,129 mp arabil.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe

persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate

în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv 2,04

euro, și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost

încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au

obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în

considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate,

față de dispozițiile art. 26 alin. (2) precizate.

Pentru cele reținute,

Curtea a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

expropriate, de 25,5 RON/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și

rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că:

Prin expertiza

efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri

raportat la suprafața totală de 17.129 mp, având în vedere că terenurile sunt

de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile, luându-se în

calcul veniturile medii și că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate

loturi ajutătoare agricultorilor membri CAP, ce au fost cultivate în cea mai

mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie

în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală

ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 17.471 RON/an.

Curtea a apreciat că

această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă

conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei,

este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei,

într-o economie de piață.

În ce privește

prescripția dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosință

pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a

fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990,

exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat

prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator

fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste

despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr.

167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea

reclamatei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea

pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a

terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii

acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit

susținerile reclamantei-intimate în sensul că despăgubirile privind

echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în

înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste

despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de

expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a observat, în

primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ

valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce

presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este

anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana

îndreptățită cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și

eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de

amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat

ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces

și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a

terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o

faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza

că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și

un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în

care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la

expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele

de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi

expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită

susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de

folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii

despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art.

21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reținut că,

și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei că aceste despăgubiri

ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr.

33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al

dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul

ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea

este prescriptibilă.

Termenul de

prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar

dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm.

din Legea nr. 33/1994 sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței

de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor

vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a

terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul

terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care la ocupat.

Pentru cele ce

preced, Curtea a constatat faptul că, în ceea ce privește criticile formulate

de apelanta-pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri

reprezentând lipsa de folosință, prima instanță a pronunțat hotărârea cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a redus cuantumul despăgubirilor

reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 - 2011 la suma de 87.355 RON

(17.471 x 5).

Cu referire la

cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamantă, s-a reținut că

aceasta critica hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de

avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critică ce a

fost apreciată ca fondată în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Având în vedere

activitatea avocatului prin raportare la valoarea pricinii (acordată nu

solicitată) de 611.499 RON, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea a

constatat că nelegal prima instanță a redus onorariul de avocat și fără nicio

motivare.

Pe cale de consecință

și cererea de aderare la apel a reclamantei a fost admisă în temeiul art. 298

C. proc. civ., iar sentința atacată a fost schimbată sub acest aspect.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta Societatea de

Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H. SA pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect

primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat

anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se

dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care

consacră principiul neretroactivității acesteia.

În mod eronat a

reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate

prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la

Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de

teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului

hidroenergetic.

Terenurile au fost

trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din

patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate.

Reținerile instanței

de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt

efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului

Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat

scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru

realizarea obiectivului de investiții, precum și a lucrărilor conexe, înainte

de aprobarea proiectului de execuție.

Terenul ce face

obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din

proprietatea și posesia reclamantei ori a antecesorilor săi în vederea

realizării obiectivului de interes național.

Reclamanta nu a

probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul

ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată

în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de

expertiză efectuat în cauză.

Cum în speță

reclamanta nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra

terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr.

33/1994 deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994,

"pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor",

astfel încât acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr.

1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul

apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță,

astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr.

33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc

această convingere prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în

sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită

formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni

de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat,

câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției

acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în

prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în

temeiul Legii nr. 1/2000.

Recurenta apreciază

că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de

expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile

obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de

consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp

cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991,

reclamanta trebuie sancționată cu respingerea acțiunii ca fiind prematur

introdusă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plății

despăgubirilor cerute, recurenta susține că SC H. SA nu este proprietară a

obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci

proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate

este Statul Român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste

obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes

național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind

supuse amortizării.

În cazul în care

instanța reține îndreptățirea reclamantei la primirea despăgubirilor cerute, nu

există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina H. SA,

ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plăți, în speță

Ministerul Finanțelor Publice.

Deși s-a solicitat

prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice, ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor,

instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la

motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a

H. SA sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță

motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, recurenta susține că

nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul

administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului

proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de

înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării

terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamantei

din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamanta nu poate

justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul

antecesorilor acesteia la momentul decesului.

Mai mult decât atât,

reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a primi

despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul Român a

întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în

emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de

interes național lucrarea "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate-Simeria".

În baza acestei

hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea

persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor

survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat

procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor

trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii

reclamantei este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și

doar pentru că CAP-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind

procedura la acel moment.

Reclamanta din

prezenta cauză nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț

făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta

de preț propusă. Reclamanta nu a depus niciodată actele doveditoare ale

calității sale de proprietară a acestor terenuri (certificate de moștenitor,

acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la

imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel

realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că "reclamanta

nu a avut cunoștință de aceste notificări", iar pe de altă parte reține că

"pârâta a notificat-o pe aceasta în vederea acordării despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994".

Aceste aspecte greșit

reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de

legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, H.G. nr. 392

din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin

SC H. SA. Expropriatorul este Statul Român, iar obiectivul este declarat de

interes național.

SC H. SA este o

persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu

poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate

publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului

expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții,

statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism

îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este

singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de

utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor

expropriați.

Pe fondul cauzei,

recurenta-pârâtă aduce critici referitoare la suprafața de teren expropriată,

motivate de aceleași argumente care au susținut excepția lipsei calității

procesuale active în cauză, cât și sub aspectul despăgubirilor acordate,

invocând nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994,

sub aspectul greșitei aprecieri asupra inexistenței unei piețe a terenurilor în

zonă.

Recurenta susține că

valorile indicate de experți sunt stabilite arbitrar, fără a avea în vedere că

piața tranzacțiilor este înghețată. În opinia sa, aceste valori sunt ipotetice

și nereale și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca

neprobată existența dreptului de proprietate al reclamantei (direct sau prin

antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări de

către stat, întrucât la momentul deversării apelor lacului de acumulare terenul

era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție.

În opinia sa,

reclamanta nu ar fi îndreptățită să primească prețul propus prin notificarea

transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acesteia, de

faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea formulată și

nu a răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind

dovedirea calității sale de persoană îndreptățită a primi despăgubiri ca urmare

a acestor exproprieri.

În mod nejustificat

instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamantei

despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens

concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către

recurentă prin obiecțiuni.

În faza procesuală a

recursului a fost formulată cerere de intervenție în interes accesoriu de către

C.V.A., cerere care a fost respinsă întrucât tindea la valorificarea unui drept

propriu și nu susținea motivele de recurs.

De asemenea, a fost

depusă întâmpinare de către Ministerul Finanțelor Publice, solicitându-se

respingerea recursului, și a fost încunoștințată instanța că SC H. SA nu mai

este reprezentată de administrator judiciar, fiind închisă procedura

reorganizării judiciare deschise împotriva acesteia, potrivit înscrisurilor

depuse la dosar.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea autorilor reclamantei, conform mențiunilor de carte funciară,

această calitate nefiind contestată.

Statul Român a

preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost

utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De

abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G.. nr. 392/2002 privind

declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național

"Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea

terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din

patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al

foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze

în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr.

33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri,

deși aceștia erau decedați la acel moment.

Recurenta susține că

în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din

expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte

din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această

constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un

aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

Prin urmare, în

perioada 1990 - 2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a

aflat în proprietatea Statului Român în absența unui titlu valabil, aspect care

constituie un fapt ilicit și determină analizarea cererii de acordare de

despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale,

iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor

expropriate în temeiul legii. Ca excepție, în perioada 2000 - 2002, ca urmare a

adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării

de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru

efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri

este constituit de această lege specială care, la rândul său își încetează

efectele odată cu realizarea exproprierii legale a terenului prin H.G. nr.

392/2002, moment care determină incidența Legii nr. 33/1994, ca lege specială

în materia exproprierii.

În prezenta cauză au

fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și

contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1990 - 2010.

Dacă în privința

despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr.

392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la

data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în

materia exproprierii, în ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de

contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 1990 - 2010, urmează a se

face distincție între perioada anterioară și cea ulterioară exproprierii prin

H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenții este diferit.

Astfel, ca urmare a

absenței unui titlu valabil al statului, în perioada 1990 - 2000, aceste

despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, în

perioada 2000 - 2002, în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr.

392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noțiunea de prejudiciu urmând

a fi analizată în temeiul accepțiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.

În contextul

menționatei succesiuni în timp a legilor de reparație și a faptului că

exproprierea de fapt nu atrage incidența Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată

susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina

ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă

inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamanta trebuia să

urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul

exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr.

1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru

imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol

nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Primul este acela că,

în forma inițială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie

una abuzivă, situație care se regăsește în speță numai pentru perioada 2000 -

2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și până la preluarea

imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter

abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.

În urma modificării,

ulterioare anului 2002, adusă art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr.

247/2005, condiția preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca

terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de

preluare.

Întrucât Legea nr.

1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost

preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza

preluării imobilelor de către stat prin expropriere.

În aplicarea

principiului "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non

derogant", Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000,

astfel încât dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub

aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul

H.G. nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru

despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000

- 2002.

De asemenea,

admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe

principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care cere ca accesul la justiție

să fie efectiv.

Această cerință nu

este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantei să inițieze o nouă procedură, în

condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de

despăgubiri către autorii săi, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se

finalizase.

Prin urmare,

dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire

al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în

susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari

ai autorilor reclamantei asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii.

Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii

nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la

momentul exproprierii și susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât

nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamantei.

Înalta Curte observă

că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un

veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind mai degrabă o critică de

nelegalitate.

Neconstituind un fine

de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a

fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date

asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Recurenta a criticat

și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în

judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor

speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 18/1991,

legi în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri.

Înalta Curte observă

că autorii reclamantei au dat dovadă de maximă diligență pentru valorificarea

dreptului lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea

terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea

titlurilor de proprietate nr. III/1993 și nr. JJJ/2002, proprietate a autorilor

săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în

temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform Adeverinței nr. 1682/2002, emisă de comuna

Sântămăria-Orlea, pentru terenul supus exproprierii, reclamanta a fost

îndrumată să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost

inițiată, dar nu este finalizată.

Prin urmare,

reclamantei i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii pentru

terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al

terenului s-a modificat, iar procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 33/1994

a fost inițiată și se află în curs.

În aceste condiții,

aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar

aduce atingere intereselor reclamantei care și-ar vedea zădărnicite șansele

finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația

finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de

recurentă, nu își poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea

procedurii, pentru a pretinde sancționarea persoanei îndreptățite prin

respingerea cererii ca prematură.

Nici criticile vizând

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA,

în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi

primite.

Înalta Curte observă

că prima instanță de fond a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat legal

prin SC H. SA, să plătească reclamantei suma de 436.789 RON reprezentând

contravaloare teren și 174.710 RON reprezentând folos de tras, pe perioada

anilor 2002 - 2011, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin

reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru

perioada 2007 - 2011.

Cuprinsul acestei

dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este

Statul Român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume

propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al

H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC

H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în

titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus

judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanța de apel a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei SC H. SA

pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul

art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în

cauză dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potri