ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Decizia

nr. 2522/2015

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub Dosar nr. x/97/2010,

reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin SC

B. SA București, pronunțarea unei sentințe prin care:

- să se constate că reclamantul, în calitate

de persoană expropriată, a consimțit să fie preluată prin expropriere suprafața

de 1.010 mp, pentru realizarea lucrării de interes național „Amenajarea

hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria”, declarată de

utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;

- să fie obligat pârâtul să-i plătească

despăgubiri în sumă de 34.370 lei reprezentând valoarea de piață a terenului și

suma de 25.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului

respectiv, pe ultimii 18 ani.

În cauză, pârâtul a formulat cerere de chemare

în garanție a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - invocând

calitatea statului de unic beneficiar al investiției, precum și aceea de

„singur organism” îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra

unui imobil și deci singurul având obligația de a suporta costurile

exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Prin întâmpinarea depusă, Ministerul

Finanțelor Publice - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Hunedoara - a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la

prevederile H.G. nr. 392/2002 și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în

condițiile în care prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată

expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de

interes național - solicitând totodată, pe fond respingerea cererii de chemare

în garanție, raportat la atribuțiile sale, strict de reprezentare a statului,

conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.

În ședința publică din 30 iunie 2010,

instanța a respins excepțiile invocate de pârât în apărare, prin întâmpinare,

în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. și a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematului în garanție.

Prin sentința civilă nr. 129/2013 pronunțată

de Tribunalul Hunedoara s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de

pârâtul Statul Român reprezentat de SC B. SA București împotriva chematului în

garanție Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale

pasive și s-a admis, în parte, acțiunea reclamanților împotriva pârâtului

Statul Român prin SC B. SA București, s-a constatat că reclamantul are

calitatea de persoană expropriată care a consimțit la exproprierea pentru cauză

de utilitate publică de interes național a suprafeței de 826 mp teren arabil,

situat pe raza localității Subcetate, identificat prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu

titlu de despăgubiri, suma de 17.437,84 lei reprezentând valoarea terenului

expropriat și suma de 11.530 lei, reprezentând prejudiciul creat reclamantului

pentru folosul agricol nerealizat, pe perioada 2002-2013, precum și suma de 6.000

lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut următoarele:

Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a

declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea

Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând expres

la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC B. SA.

În scopul realizării obiectivului de

utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit la

nivelul Primăriei com. Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluționarea

întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere. Prin intermediul acestei

comisii - înființată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 -

expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate pentru despăgubirea

lor pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, între care și

terenurile ce au aparținut antecesorilor reclamanților - conform notificărilor

transmise.

Reclamantul, deși de acord cu exproprierea,

nu a primit despăgubirile legale, care conform art. 26 din Legea nr. 33/1994,

trebuie să includă valoarea imobilului expropriat stabilită la prețul de piață

plus valoarea prejudiciului creat, care reprezintă folosul agricol nerealizat.

Art. 44 alin. (4) din Constituția României,

consacră imperativul - și totodată garanția constituțională a proprietății

particulare - potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de

proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

Principiul constituțional a fost preluat prin

art. 1 al Legii nr. 33/1994 - privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică - care, reglementând cadrul general și procedura specială a

exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă și prealabilă - iar în

ipoteza în care părțile nu ajung la un acord de voință, preluarea proprietății

să se realizeze prin instanță, pe baza unei hotărâri judecătorești.

În cauză este cert că mecanismul exproprierii

amiabile nu a funcționat între părți, astfel că instanța a desemnat comisia de

evaluare a despăgubirilor, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Prin lucrarea de evaluare întocmită de

comisia formată din experții judiciari C., D. și E., a fost identificat terenul

expropriat reclamantului în suprafață de 826 mp, teren arabil, din care 447 mp

extravilan și 379 mp intravilan, estimat la 8,6 lei/mp pentru terenul

extravilan și la 31,72 lei/mp, pentru terenul intravilan, astfel că valoarea

întregii suprafețe expropriate a fost stabilită la suma de 17.437,84 lei,

potrivit variantei I din raportul de evaluare și răspunsul la obiecțiuni.

În ce privește despăgubirile reprezentând

folosul agricol de tras, astfel cum au fost stabilite de experții judiciari, pe

suprafața de teren expropriat, având în vedere categoria de folosință (arabil),

faptul că în zonă nu se practică culturi de legume și zarzavaturi pe arii

extinse, culturile de bază fiind porumbul și cartoful, instanța a apreciat că

suma de 12.690 lei/an/ha este rezonabilă și poate compensa în mod echitabil

prejudiciul ce a fost creat reclamanților, în condițiile în care acesta era

singurul lor potențial agricol, mai important. Ca atare, valoarea

despăgubirilor reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2002 - 2013 a

fost stabilită la suma de 11.530 lei.

Cu privire la perioada pentru care instanța a

acordat aceste despăgubiri pentru nevalorificarea potențialului agricol al

terenului preluat abuziv, instanța a apreciat că acestea se justifică doar de

la momentul declarării utilității publice a lucrării de interes național

„Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”,

respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce constituie conform art.

5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-qua-non a demarării procedurilor de

expropriere și legitimează preluarea imobilelor în acest mod pentru scopul

realizării investiției de interes public național.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâta - SC B. SA, care a solicitat desființarea sentinței atacate și

respingerea acțiunii reclamanților.

Prin Decizia civilă nr. 88 din 2 decembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a respins excepția tardivității

apelului pârâtei, invocată de intimatul reclamant A. și s-a admis apelul

declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 129/2013 pronunțată

de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și, în consecință, s-a schimbat în

parte sentința atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate

reclamantului A. cu titlu de folos agricol nerealizat, și rejudecând în aceste

limite, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului despăgubiri în sumă

6.290 lei, reprezentând folos agricol nerealizat, pe perioada 2007-2013. A fost

menținută în rest sentința atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român prin SC B. SA.

Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 1851

din 12 iunie 2014, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului declarat de pârât aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei de casare se reține, în

esență, că excepțiile inadmisibilității, prematurității, lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei și a lipsei calității procesuale active a

reclamatului au fost corect soluționate de către instanța de apel, fiind, de

asemenea, menținută în recurs soluția pronunțată cu privire la cererea de

chemare în garanțe.

Ceea ce a apreciat greșit însă instanța de

apel a fost modul de interpretare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

instanța supremă dispunând casarea pentru refacerea raportului de expertiză, în

sensul ca experții să țină cont de contracte de vânzare cumpărare, deci

tranzacții efective, nu oferte de vânzare, cu privire la terenuri de natura

celui în cauză, la momentul efectuării raportului de expertiză, în vederea

stabilirii prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de aceeași natură

cu cel în litigiu.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub

Dosar nr. x/97/2010*.

Ca urmare a decesului reclamantului A., în

cauză au fost introduși moștenitorii acestuia - F. și G.

Intimatele reclamante au invocat excepția

lipsei calității procesuale active a apelantei SC B. SA de a formula prezenta

cale de atac.

Prin Decizia nr. 34 din 25 iunie 2015, Curtea

de Apel Alba Iulia, secția I-a civilă, a respins, excepția lipsei calității

procesuale active în exercitarea căii de atac a SC B. SA.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 129/2013 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. x/97/2010.

A schimbat în parte sentința atacată în ceea

ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului

material la acțiune și rejudecând în aceste limite:

A admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune pentru folosul de tras solicitat pentru perioada anterioară

anului 2007.

A obligat pârâtul să plătească reclamantelor F.

și G., succesoare ale reclamantului A., decedat în cursul procesului, suma de

6.290 lei cu titlu de folos de tras pe perioada 2007-2013.

A menținut în rest sentința atacată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea,

în temeiul art. 137 C. proc. civ., s-a pronunțat mai întâi asupra

excepției lipsei calității procesuale active în exercitarea căii de atac a SC

B. SA.

A reținut, mai întâi, că prin notele scrise

depuse la fila 286 s-a precizat expres faptul că apelul ce face obiectul

prezentului dosar a fost formulat în numele Statului Român, în temeiul

calității de reprezentant, conferită și instituită prin dispozițiile art. 2 din

H.G. nr. 392/2002.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere că

prin Decizia nr. 1851/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție

a stabilit că instanța de apel, în primul ciclu procesual, în mod corect a

reținut că pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al

Statului Român și nu în nume propriu.

Raportat la precizarea formulată în acest

ciclu procesual, luând în considerare și susținerile formulate prin motivele de

apel ale pârâtei, motive prin care se susține că SC B. SA poate fi cel mult un

prepus al Statului, dar nu se confundă cu acesta, în baza art. 129 C. proc.

civ. (vechi), instanța a respins excepția invocată, având în vedere

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, acest text de lege prevăzând expres

că expropriatorul este Statul Român prin SC B. SA.

În consecință, această societate nu a

participat în proces în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentantă a

expropriatorului Statul Român, iar mandatul dat acestei societăți este un mandat

legal și obligatoriu, deoarece calitatea de reprezentant este conferită de

lege.

În consecință, instanța apreciază că apelul

este declarat de SC B. SA, în calitate de reprezentantă a Statului Român.

Pe fondul cauzei, Curtea, analizând

legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în raport de dispozițiile art. 315

C. proc. civ., conform celor dispuse de instanța supremă, reține următoarele:

Aspectul asupra căruia instanța de apel a

rămas sesizată, celelalte probleme intrând în autoritate de lucru judecat ca

urmare a respingerii motivelor de recurs formulate de pârât sau ca urmare a

neatacării cu recurs, este valoarea terenului expropriat.

Pentru a clarifica acest aspect, prin

raportul de expertiză efectuat experții au stabilit valoarea cu care se vând în

mod obișnuit terenuri de natura celui în cauză în aceeași unitate administrativ

teritorială, la momentul raportului de expertiză, ținând cont de tranzacții

efectiv realizate, recurgând la metoda comparației directe.

Procedând în acest mod s-a dat eficiență

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform celor dispuse de către

instanța supremă.

Prin raportul de expertiză s-a stabilit că

valoarea terenurilor situate în extravilan este de 4,56 euro sau 20,45 lei, iar

a celor din intravilan de 5,90 euro sau 26,44 lei. Valoarea totală a

terenurilor în litigiu a fost stabilită la 19.162 lei.

Instanța de fond a acordat cu titlu de

despăgubiri, respectiv ca și contravaloare a terenurilor, suma de 17.437,84

lei.

Comparând cele două valori, rezultă că suma

stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, și care ar reprezenta

valoarea ce trebuie acordată în rejudecare reclamantelor pentru terenul

expropriat, este evident mai mare decât cea acordată de instanța de fond.

În acest caz s-ar ajunge la o agravare a

situației pârâtului în propria cale de atac, ceea ce nu este posibil, deoarece

s-ar încălca dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora „apelantului

nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea

din hotărârea atacată”.

Exclusiv din acest punct de vedere, întrucât

acordarea sumei ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză ar

echivala cu o situație mai grea decât cea dispusă prin hotărârea atacată,

apelul formulat de către pârâtă sub acest aspect este nefondat.

În ceea ce privește folosul agricol este de

menționat faptul că decizia pronunțată în primul ciclu procesual sub acest

aspect nu a fost recurată, intrând în autoritate de lucru judecat.

Cu toate acestea, întrucât Decizia civilă nr.

88/2013 a fost casată în întregime și nu doar în parte, strict din considerente

de tehnică juridică, pentru a se cunoaște ce anume s-a menținut ca urmare a

pronunțării deciziei din recurs, se impune reluarea soluției pronunțate în

primul ciclu procesual, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului

material la acțiune cu privire la folosul agricol și a obligării pârâtului la

plata către reclamantele F. și G., succesoare ale reclamantului A., decedat în

cursul procesului, a sumei de 6.290 lei cu titlu de folos de tras pe perioada

2007-2013.

Cu privire la cheltuielile de judecată,

apelanta solicitând contravaloarea onorariilor de expert, este de menționat

faptul că această cheltuială nu poate fi pusă în sarcina părții adverse, pentru

că sub acest aspect i s-a respins apelul, astfel că raportat la dispozițiile art.

274 C. proc. civ. nu pot fi acordate.

Intimatele au solicitat onorariul avocațial

cu titlu de cheltuieli de judecată, dar la dosar nu s-a depus vreo chitanță

justificativă în acest sens, astfel că nu s-au acordat în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele F. și G. și pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator

judiciar SC H. SPRL.

În recurs, SC B. SA prin administrator

judiciar SC H. SPRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante,

solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția nulității

recursului pentru nemotivarea căii de atac, în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit c) C. proc. civ.

Recurentele-reclamante F. și G. au formulat

întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia, ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, au invocat excepția nulității

recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres reglementate

de art. 304 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de

recurentele reclamante F. și G., Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția

de tardivitate, în raport de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., excepție care

urmează a se soluționa cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., care se aplică în mod corespunzător în recurs.

Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de

recurs este de 15 zile și se socotește de la comunicarea hotărârii, dacă legea

nu dispune altfel.

În speță, hotărârea recurată este Decizia civilă

nr. 34 din 25 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I-a civilă.

Dovezile de comunicare a acestei hotărâri

către reclamante se află la filele 324 - 325 în dosarul instanței de apel, iar

potrivit acestora, comunicarea hotărârii s-a făcut la data de

16 iulie 2015.

Raportat la această dată, termenul legal de

recurs socotit pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început,

nici ziua când s-a sfârșit termenul, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.,

s-ar fi încheiat la data de 03 august 2015 (o zi lucrătoare de luni).

Recursul a fost declarat la data de 14 august

2015

(conform

ștampilei de pe plicul atașat la fila 23 în dosarul instanței de recurs).

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 103 C.

proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act

de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea

dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, recurentele reclamante nu au

solicitat instanței repunerea în termenul de recurs, cerere prin care ar fi

putut dovedi că au fost împiedicate printr-o împrejurare mai presus de voința

lor să-l respecte, astfel că au fost decăzute din dreptul de a exercita calea

de atac.

Dispozițiile legale ce reglementează termenul

pentru exercitarea recursului au caracter imperativ, astfel încât nerespectarea

acestui termen atrage sancțiunea decăderii părții din acest drept, cu

consecința respingerii, ca tardiv, a recursului formulat în aceste condiții.

În consecință, având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de

reclamantele F. și G.

Referitor la excepția nulității recursului

declarat de pârât pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres

reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de recurentele reclamante prin

întâmpinare, Înalta Curte constată că recurentul pârât a indicat motivele de

nelegalitate pe care își întemeiază recursul și anume, cele reglementate de art.

304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., pe care le-a și dezvoltat, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel,

raportat la aceste motive, pe care instanța de recurs urmează a le analiza din

perspectiva încadrării lor în dispozițiile legale menționate, dar și a

caracterului lor fondat sau nefondat în circumstanțele speței.

Prin urmare, cum recursul pârâtului apare ca

fiind motivat, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității acestui

recurs, invocată de recurentele reclamante prin întâmpinare.

Recurentul-pârât

Statul Român prin SC

B. SA, prin administrator judiciar SC H. SPRL, a criticat decizia atacată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

I. Se susține, generic, că nelegalitatea

deciziei atacate decurge din încălcarea normelor procedurale privind

desfășurarea judecății, aspect ce se subscrie punctului 5 al art. 304 C. proc.

civ.

În considerarea acestui motiv de

nelegalitate, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în ceea ce privește modalitatea de efectuare a raportului de

expertiză în rejudecare, respectiv cea dispusă de instanța de recurs prin

decizia de casare, și anume realizarea expertizei evaluatorii în conformitate

cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu emiterea unei adrese către

Camera Notarilor Publici care să comunice informații legate de tranzacțiile

privind terenuri de același fel ca și cele din litigiu.

Se susține, de asemenea, încălcarea formelor

de procedură impuse în materia încheierilor interlocutorii pronunțate în cadrul

desfășurării judecății, forme legale impuse prin prevederile art. 268 C. proc.

civ., încălcare pentru care intervine sancțiunea nulității instituită prin art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se arată, în esență, că prin

încheierea de ședință din data de 02 octombrie 2014, instanța de apel, în

rejudecare, a dispus administrarea probei cu expertiză în modalitatea dispusă

prin decizia de casare, fiind transmisă către comisia de experți, desemnată în

cauză, o adresă în vederea efectuării raportului de expertiză.

Având în vedere că din conținutul lucrării de

specialitate, comunicată de comisia de experți la termenul din data de 19

martie 2015, a reieșit faptul că nu s-a întocmit raportul de expertiză cu

respectarea în integralitate a criteriului prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994,

prin încheierea de ședință din data de 09 aprilie 2015 instanța de apel a admis

obiecțiunile pârâtului și a dispus revenirea cu adresă la experți,

dispunând totodată în

sarcina acestora completarea expertizei prin determinarea valorii terenului

expropriat luând în considerare contractele de la filele 111-142 din dosarul

cauzei și eventual, alte contracte privind terenuri de același fel pe care

le-ar putea obține experții.

La termenul următor, în data de 21 mai 2015,

ulterior încuviințării de completare a raportului de expertiză, intimatele

reclamante au depus la dosar trei contracte, solicitând să fie luate în

considerare la determinarea valorii terenului expropriat.

Deși pârâtul a prezentat, prin

obiecțiunile formulate, argumentele pentru care aceste contracte nu puteau

fi luate în considerare având în vedere că nu respectă criteriul legal impus de

art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța a dispus trimiterea lor către experți

pentru a fi luate în considerare la efectuarea completării de expertiză,

suplimentar prețurilor din contractele de la filele 111-142.

Prin completarea de expertiză comunicată la

termenul din data de 18 iunie 2015, comisia de experți a determinat valoarea

terenului expropriat cu încălcarea atât a obiectivului dispus de instanță prin

cele două încheieri anterioare, cât și cu încălcarea prevederilor legale în

materia exproprierilor, respectiv dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Se susține, de asemenea, că momentul care

trebuie luat în calcul pentru aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

este momentul încuviințării expertizei și începerii acesteia, respectiv

octombrie 2014, ci nu momentul când a fost întocmit raportul, respectiv în

iunie 2015.

Ca atare, faptul că raportul de expertiză a

fost depus de către comisia de experți la un termen de 6 luni de la

încuviințare nu schimbă momentul întocmirii expertizei, raportat

la dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994, respectiv momentul de început al efectuării expertizei.

O altă critică, expusă în continuare, vizează

încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv încălcarea

dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare al pârâtului,

respectiv principiul aflării adevărului, prin aceea că instanța de apel a

soluționat cauza cu încălcarea celor hotărâte prin încheieri interlocutorii și

totodată, cu nesocotirea drepturilor procesuale câștigate în cauză,

neregularități ce se circumscriu, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Vătămarea produsă prin încălcarea acestor

principii este dată de faptul că prin hotărârea recurată s-a pronunțat o

soluție cu nesocotirea dispozițiilor legale și a Deciziei de casare nr. 185/2014.

II. Un alt motiv de recurs invocat și

încadrat de recurentul pârât în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

privește nelegalitatea deciziei recurate, decurgând din nemotivarea soluției

pronunțate cu privire la respingerea obiecțiunilor formulate la completarea

raportului de expertiză efectuat în rejudecare, sens în care subliniază că, la

termenul din data de 25 iunie 2015, instanța de apel a respins obiecțiunile

pârâtului în contextul în care aceste obiecțiuni au vizat exact aceleeași

problemă ca și obiecțiunile din data de 09 aprilie 2015, încuviințate anterior.

Motivarea superficială a soluției de respingere a obiecțiunilor din data de 25

iunie 2015 este în contradicție cu cele hotărâte prin încheierea interlocutorie

din data de 09 aprilie 2015, contravenind totodată desfășurării cursului

procesului.

O altă chestiune nemotivată din cuprinsul

hotărârii atacate, privește alegerea variantei de determinare a valorii

terenului expropriat. Având în vedere că instanța nu a înlăturat motivat

argumentele din cuprinsul obiecțiunilor apelantului pârât din data de 25 iunie 2015,

parte din aceste argumente regăsindu-se și în obiecțiunile anterior

încuviințate și totodată, luând în considerare faptul că alegerea variantei de

determinare a despăgubirilor din cele două existente nu a fost motivată în

niciun fel, Decizia civilă nr. 34/2015 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. În ceea ce privește motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă nelegalitatea

deciziei civile nr. 34/2015, decurgând din pronunțarea hotărârii cu încălcarea

și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 33/1994.

În conformitate cu prevederile exprese și

imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, atât instanța de

judecată, cât și experții sunt obligați ca în stabilirea despăgubirilor să aibă

în vedere prețul cu care se vând în mod obișnuit terenuri de același fel în

unitatea administrativ-teritorială.

Deși prima variantă din raportul de expertiză

se circumscria atât dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, cât și celor

hotărâte de Înalta Curte prin decizia de casare, instanța de apel a ales ca

variantă de determinare pe cea din completarea raportului de expertiză, care nu

corespundea obiectivului stabilit prin încheierea din data de 02 octombrie 2014,

respectiv 09 aprilie 2015, variantă care încalcă dispozițiile imperative ale art.

26 din Legea nr. 33/1994.

Contractele în raport de care s-a stabilit

valoarea despăgubirilor privesc terenuri dintr-o altă categorie de folosință,

fiind vorba de terenuri înscrise pe același extras de carte funciară la valori

exagerat de mari, care nu corespund și nu reflectă piața de tranzacționare din

acea zonă, motiv pentru care, este inechivoc că în determinarea valorii

despăgubirilor, astfel cum instanța de apel a ales varianta de calcul, s-au

încălcat dispozițiile imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Mai mult, potrivit normelor de evaluare

imobiliară, în cazul unei evaluări prin metoda comparației directe care are în

vedere prețuri de mai multe niveluri, prețurile cu valori extreme, prea mari

ori prea mici sunt excluse, urmând să se determine o valoare medie de

tranzacționare care să reflecte cel mai corect valoarea de piață, aceasta fiind

și rațiunea pentru care legiuitorul a folosit sintagma prețul cu care se vând

în mod obișnuit terenuri de același fel.

Nelegalitatea hotărârii pronunțate în

rejudecare decurge din faptul că soluția cu privire la determinarea cuantumului

despăgubirilor este dată, atât cu aplicarea greșită a legii exproprierii în ceea

ce privește prejudiciul pretins, cât și cu încălcarea prevederilor art. 26 alin.

(2) Legea nr. 33/1994, cu privire la criteriul de stabilire a valorii terenului

expropriat.

În concluzie, în ceea ce privește valoarea

terenului expropriat, instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, stabilind valoarea despăgubirilor prin luarea în

considerare a unor prețuri care nu reprezintă o vânzare în mod curent,

obișnuită.

Examinând recursul pârâtului prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Structurând multiplele argumente aduse în

susținerea primului motiv de casare invocat, cel reglementat de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., fundamentat pe încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., decurgând din încălcarea normelor procedurale privind desfășurarea

judecății în rejudecare după casare, Înalta Curte constată că prin decizia de

casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, Decizia nr. 1851 din 12 iunie

2014 a acestei instanțe, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea

de apel și s-au dat indicații precise în legătură cu probele care urmează a fi

administrate în vederea lămuririi pe deplin a valorii terenului expropriat.

În acest sens instanța de casare a reținut

că, ceea ce a apreciat greșit instanța de apel (în primul ciclu procesual) a

fost modul de interpretare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens

în care a dispus refacerea raportului de expertiză, în sensul ca experții să

țină cont de contracte de vânzare cumpărare, deci tranzacții efective, nu

oferte de vânzare, cu privire la terenuri de natura celui în cauză, la momentul

efectuării raportului de expertiză, casarea deciziei pronunțate în apel fiind,

așadar, dispusă pentru efectuarea unui nou raport de expertiză în vederea

stabilirii prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de aceeași natură

cu cel în litigiu.

Rejudecând cauza, după casare, instanța de

trimitere era obligată, potrivit art. 315 C. proc. civ., să se conformeze

indicațiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probei cu

expertiză și, pentru a clarifica acest aspect, prin raportul de expertiză

dispus și efectuat în cauză, experții au stabilit valoarea cu care se vând în

mod obișnuit terenuri de natura celui în cauză în aceeași unitate administrativ

teritorială, la momentul raportului de expertiză, ținând cont de tranzacții

efectiv realizate, recurgând la metoda comparației directe.

Procedând în acest mod s-a dat eficiență

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, conform indicațiilor instanței de

casare, dar și dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care limitează

obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate

și la necesitatea administrării de probe.

În consecință, nu se poate reține că instanța

de trimitere a nesocotit hotărârea instanței de casare pronunțând o hotărâre

nelegală, de natură să determine incidența motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că, deși

recurentul pârât invocă nerespectarea deciziei de casare, criticile formulate

vizează anumite împrejurări legate de modul de administrare a probei cu

expertiză și de interpretarea dată acestei probe, aspecte care nu pot fi

valorificate pe această cale, nefiind motive de casare sau modificare, ci

eventual, de netemeinicie a deciziei atacate.

Este nefondată și critica privind încălcarea

formelor de procedură impuse în materia încheierilor interlocutorii pronunțate

în cadrul desfășurării judecății, cu referire la faptul că greșit instanța de

apel a revenit asupra încheierilor interlocutorii din data de 02 octombrie 2014

și de 09 aprilie 2015, prin care a dispus stabilirea prin expertiză a valorii

terenului expropriat conform prețurilor din contractele comunicate de Camera

Notarilor Publici, fapt ce a condus, în opinia recurentului, la încălcarea

formei legale impusă prin normele procedurale conținute de art. 268 alin. (3) C.

proc. civ.

Se constată, în speță, că prin încheierea din

data de 02 octombrie 2014 instanța de trimitere a dispus efectuarea unei

expertize evaluatorii în vederea determinării valorii terenului expropriat, în

deplină conformitate cu indicațiie obligatorii din decizia de casare.

La termenul de judecată din data de 09 aprilie

2015 recurentul pârât a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză depus la

dosar, iar prin încheierea de ședință de la această dată, instanța a admis

obiecțiunile formulate și a dispus completarea raportului de expertiză având în

vedere contractele de la dosarul cauzei (filele 111 - 142) și, eventual, alte

contracte în situația în care privesc terenuri de același fel ca și cele din

litigiu.

La termenul de judecată din 18 iunie 2015

comisia de experți a depus la dosar completarea raportului de expertiză, iar la

termenul din 25 iunie 2015 instanța de judecată a respins obiecțiunile

pârâtului la această completare a raportului de expertiză și a rămas în

pronunțare.

Din expunerea precedentă nu rezultă că

decizia atacată a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale prevăzute de art.

268 alin. (3) C. proc. civ. în materia încheierilor interlocutorii pronunțate

în cursul desfășurării judecății, astfel cum susține recurentul pârât.

Critica în sensul că, prin respingerea

obiecțiunilor formulate de acesta la data de 25 iunie 2015, instanța de apel ar

fi revenit asupra încheierilor interlocutorii din data de 02 octombrie 2014 și

respectiv, de 09 aprilie 2015, nu atrage nulitatea acestor încheieri, în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., și nici incidența motivului de

casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba despre

încălcări prevăzute sub sancțiunea nulității, ci mai de grabă, de o chestiune

ce ține de modul de administrare și apreciere a probei cu expertiză de către

judecătorii cauzei.

Referitor la susținerea pârâtului recurent,

că momentul care trebuie luat în calcul pentru aplicarea dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994 este momentul încuviințării expertizei și începerii

acesteia, respectiv octombrie 2014, ci nu momentul când a fost întocmit

raportul, respectiv iunie 2015, Înalta Curte constată că în rejudecare după

casare, instanța de trimitere a luat în considerare momentul efectuării

raportului de expertiză, în acord cu decizia de casare, acesta fiind momentul

întocmirii raportului de către comisia de experți.

Textul de lege nu distinge în privința

acestui moment, astfel încât susținerile recurentului pârât în acest sens sunt

lipsite de orice suport legal și chiar jurisprudențial cu privire la această

chestiune.

Nici critica ce vizează încălcarea

principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv încălcarea dreptului

la un proces echitabil și a dreptului la apărare al pârâtului, respectiv

principiul aflării adevărului, prin aceea că instanța de apel a soluționat cauza

cu încălcarea celor hotărâte prin încheieri interlocutorii și totodată, cu

nesocotirea drepturilor procesuale câștigate în cauză, nu este fondată.

Argumentele aduse în susținerea acestei

critici nu reclamă neregularități de natură să conducă la concluzia încălcării

principiilor fundamentale ale procesului civil și care să se încadreze

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., după cum

vătămarea invocată, aceea că prin hotărârea atacată s-a pronunțat o soluție cu

nesocotirea dispozițiilor legale și a Deciziei de casare nr. 185/2014, nu

reclamă un prejudiciu personal, produs pârâtului, care să nu poată fi altfel

înlăturat decât prin anularea actului de procedură astfel încheiat.

Înalta Curte urmează să respingă și motivul

de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii atacate, respectiv critica privind

nemotivarea soluției pronunțate cu privire la respingerea obiecțiunilor

formulate la completarea raportului de expertiză, prin încheierea din 25 iunie 2015,

constatând că în considerentele acestei încheieri, instanța a justificat

soluția de respingere a obiecțiunilor, motivând că expertiza a fost întocmită

în luna iunie 2015, contractele comunicate de Camera Notarilor Publici sunt în

cea mai mare parte din anul 2014, iar textul de lege - art. 26 din Legea nr. 33/1994,

raportat la decizia de casare, are în vedere sintagma „ de la momentul

raportului de expertiză”.

În aceste condiții nu se poate reține că

decizia atacată cu recurs nu este motivată, în sensul că nu cuprinde

considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii au respins

obiecțiunile formulate de pârât, așa încât să se poată considera că s-a

soluționat procesul fără a se intra în cercetarea fondului, ipoteză a motivului

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care nemotivarea ar atrage

casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecare. Pe de altă parte,

soluția dată pricinii este juridică, neimpunându-se nici suplinirea motivării

de către instanța de recurs.

De asemenea, referitor la alegerea variantei

de determinare a valorii terenului expropriat, din cele două prezentate de

comisia de experți, Înalta Curte apreciază că reprezintă o chestiune de

judecată, eventual o critică de netemeinicie a soluției pronunțate și,

nicidecum, de nelegalitate, în măsură să atragă casarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din pronunțarea hotărârii

atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr.

33/1994, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Referitor la acea ipoteză a motivului de

nelegalitate invocat, ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

Înalta Curte constată că este incidentă atunci când instanța a recurs la textul

de lege aplicabil speței dar, fie l-a încălcat în litera sau spiritul lui, fie

l-a aplicat greșit.

De pildă, instanța încalcă sau aplică greșit

legea atunci când: aplică o normă generală, nesocotind existența normei

speciale; aplică o normă care nu este incidentă în speță; aplică legea română,

deși raportul juridic cu element de extraneitate este guvernat de legea

străină; dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de

fapt.

În speță, instanța de rejudecare a recurs la

textul de lege aplicabil speței, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994, și a

stabilit pe baza expertizei de specialitate întocmită de o comisie formată din

3 experți, valoarea terenului expropriat.

Criticile recurentului pârât care vizează

anumite împrejurări legate de modalitatea efectuării expertizei, contestarea concluziilor

expertizei, sau a răspunsului experților la obiecțiuni, nu pot fi valorificate

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Alegând ca variantă de determinare a valorii

terenului expropriat pe cea din completarea raportului de expertiză, instanța

de apel nu a încălcat criteriul de stabilire a valorii prevăzut de art. 26 din

Legea nr. 33/1994, astfel cum greșit susține recurentul pârât, ci a procedat la

judecată în conformitate cu principiul aflării adevărului, în scopul

pronunțării unei hotărâri legale și temeinice în cauză.

Aceasta reprezintă, de altfel, o chestiune de

interpretare și apreciere dată probei cu expertiză, ceea ce constituie o

chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica relativă la încălcarea sau aplicarea

greșită a legii exproprierii în ceea ce privește prejudiciul pretins este o

critică superfluă, în condițiile în care încă din primul ciclu procesual acest

aspect, al folosului tras, a intrat în autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, constatând

că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât,

Înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

formulat de pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator judiciar SC

H. SPRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin SC B. SA prin administrator judiciar SC H. SPRL

împotriva Deciziei civile nr. 34 din 25 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, secția I-a civilă.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de

reclamanții F. și G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12

noiembrie 2015.