ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1851/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2010, pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA București, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că reclamantul, în calitate de persoană expropriată, a consimțit să fie preluată prin expropriere suprafața de 1010 mp, pentru realizarea lucrării de interes național „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 și să oblige pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 34.370 RON reprezentând valoarea de piață a terenului și de 25.000 RON, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului pe ultimii 18 ani.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și alin. (2), art. 44 alin. (1)-alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâta SC P.E.E.H. SA București a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, excepția prematurității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în cauză, raportat la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, raportat la H.G. nr. 392/2002, prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiției și, pe cale de consecință, titular al obligației de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 și la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care, prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes național.

Tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă în apărare și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție. Prin sentința civilă nr. 129 din 10 aprilie 2013, prima instanță a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC P.E.E.H. SA București împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis în parte acțiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată care a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes național a suprafeței de 826 mp teren arabil, situat pe raza localității S1, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, suma de 17.437,84 RON reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 11.530 RON reprezentând prejudiciul creat reclamantului pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2013, precum și suma de 6.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin H.G.

nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, desemnând expres ca expropriator Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea Ministerului Industriei și Resurselor. În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat, s-a constituit la nivelul Primăriei comunei S.O., Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere. Prin intermediul acestei comisii, înființată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate pentru despăgubirea lor pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, între care și terenurile ce au aparținut antecesorilor reclamanților, conform notificărilor transmise.

Reclamantul, deși de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat, stabilită la prețul de piață, plus valoarea prejudiciului creat, care reprezintă folosul agricol nerealizat. Art. 44 alin. (4) din Constituția României, consacră imperativul, și totodată garanția constituțională a proprietății particulare, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Principiul constituțional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, reglementând cadrul general și procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă și prealabilă, iar în ipoteza în care părțile nu ajung la un acord de voință, preluarea proprietății să se realizeze prin instanță, pe baza unei hotărâri judecătorești. În cauză, este cert că mecanismul exproprierii amiabile nu a funcționat între părți, astfel că instanța a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994. Prin lucrarea de evaluare întocmită de comisia formată din experții judiciari C.M., L.G.T.

și O.E., a fost identificat terenul expropriat de la reclamant în suprafață de 826 mp, teren arabil, din care 447 mp extravilan și 379 mp intravilan, estimat la 8,6 RON/mp pentru terenul extravilan și la 31,72 RON/mp pentru terenul intravilan, astfel că valoarea întregii suprafețe expropriate a fost stabilită la suma de 17.437,84 RON, potrivit variantei I din raportul de evaluare și răspunsul la obiecțiuni. În privința despăgubirilor reprezentând folosul agricol de tras, astfel cum au fost stabilite de experții judiciari, având în vedere categoria de folosință (arabil), faptul că în zonă nu se practică culturi de legume și zarzavaturi pe arii extinse, instanța a apreciat că suma de 12.690 RON/an/ha este rezonabilă și poate compensa în mod echitabil prejudiciul ce a fost creat reclamantului.

Prin urmare, valoarea despăgubirilor reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2002-2013 a fost stabilită la suma de 11.530 RON (0,0826 ha x 12.690 RON/an/ha=1048,2 RON/an; 11 ani x 1048,2 RON/an=11.530 RON). Cu privire la perioada pentru care a acordat aceste despăgubiri pentru nevalorificarea potențialului agricol al terenului preluat abuziv, instanța a apreciat că acestea se justifică doar de la momentul declarării utilității publice a lucrării de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce constituie, conform art. 5-art. 7 din Legea nr. 33/1994, condiția sine-que-non a demarării procedurilor de expropriere și legitimează preluarea imobilelor în acest mod pentru scopul realizării investiției de interes public național.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC P.E.E.H. SA. Prin decizia civilă nr. 88 din 2 august 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de folos agricol nerealizat și, rejudecând în aceste limite, a obligat pârâtă să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 6.290 RON, reprezentând lipsa de folosință pe perioada 2007-2013, menținând în rest sentința atacată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul este moștenitorul legal al proprietarului tabular C.D., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 1984 și actele de stare civilă depuse la dosar, antecesorul reclamantului fiind intabulat în cartea funciară.

Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, fiind emise titluri de proprietate în care nu au fost incluse terenurile în litigiu. Conform adeverinței din 2010 emisă de Primăria comunei S.O., reclamantul C.D. a depus cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar terenul ocupat de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-a restituit, pentru acesta urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994. Contrar susținerilor pârâtului, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”.

Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorului reclamantului nu figurează între aceste terenuri. Prin urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu este fondată. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H.

SA. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii. În acest scop, pârâta a emis notificări pe numele antecesorului reclamantului, care nu au mai fost însă expediate acestuia, C.D. fiind decedat încă din anul 1983. În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta susține două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989. Or, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci pe cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P.

și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, chiar dacă în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994. În plus, pârâta SC P.E.E.H. SA, în calitate de reprezentant al expropriatorului, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și a emis notificări pe numele antecesorului reclamantului, considerând la acel moment că acesta este proprietarul terenurilor și că i se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv. În ce privește excepția prematurității, instanța de apel a considerat că nu poate fi imputată reclamantului lipsa procedurii prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelanta, și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona B.-S1. Contrar susținerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Curtea de apel a apreciat că nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P.E.E.H. SA nu poate fi primită, câtă vreme, prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța de apel a constatat că reclamantul însuși a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu.

Dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlurilor de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speță Primăria comunei S.O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură. De altfel, îndreptățirea antecesorului reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariția H.G. nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular, antecesorul reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor.

Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât notificările emise de pârâtă nu au fost expediate, persoana pe numele căreia au fost emise fiind decedată la acea dată, astfel că reclamantul nu a avut cunoștință în mod efectiv de aceste notificări. S-a reținut în plus sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorului reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri.

Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, reclamantului să i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptățit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările emise pe numele antecesorului lor. Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârât, prin emiterea notificărilor, cât și de autoritățile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În speță, prin titlul de proprietate și adeverința din 2010, statul prin instituțiile sale administrative a recunoscut antecesorului reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această expropriere să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie să intervină. În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002.

Reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Pârâta invocă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorului său. Instanța a reținut că dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta emițând notificări pe numele acestuia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Conform înscrisurilor depuse la dosar, acte de stare civilă și certificat de moștenitor, reclamantul este moștenitorul proprietarului tabular al imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după acesta, nu pot fi primite argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorului și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță. Instanța de apel a mai reținut că pârâta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Prin această cerere, s-a solicitat ca, în cazul în care SC P.E.E.H. SA, va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta și-a justificat cererea, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și al dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

Curtea de apel a constatat nefondate și aceste critici. Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Or, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Ca urmare, prima instanță, în mod corect a respins cererea de chemare în garanție.

Referitor la fondul cauzei, instanța de apel a constatat că pârâta aduce critici vizând valoarea terenului expropriat precum și valoarea folosului de tras acordat de prima instanță, considerând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât tribunalul nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului S. din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus prin raportul de expertiză ca variantă de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilirea prețului terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 8,6 RON/mp pentru terenul extravilan și de 31,72 RON/mp pentru terenul intravilan. Cum în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același fel cu cel în litigiu, varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit. Prin urmare, curtea de apel a constatat că despăgubirile acordate de prima instanță, în cuantum de 17.437,84 RON, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafață de 826 mp au fost corect stabilite.

În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, instanța de apel a constatat că apelanta critică raportul de expertiză pentru faptul că experții au stabilit un profit având în vedere culturile de grâu, în contextul în care este de notorietate specificul culturilor de cartofi și porumb în zona T.H. Criticile astfel formulate au fost apreciate ca nefondate, deoarece instanța de apel a reținut că apelanta este în eroare cu privire la culturile avute în vedere de experți, aceștia arătând că terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile și pretabile cultivării legumelor diverse, cartofilor și porumbului, aspect confirmat și de martorul G.A. Experții au determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafață de 826 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi și cu porumb, fiind avute în vedere exact culturile arătate de apelantă, și nicidecum culturi de grâu.

Prin această metodă, experții au determinat un profit mediu pe hectar de 12.690 RON/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 1.048,2 RON/an pentru suprafața în litigiu, de 826 mp. Prin urmare, a reținut instanța de apel, valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată. În ce privește prescripția dreptului material la acțiunea prin care reclamanții solicită lipsa de folosință pe ultimii 18 de ani, curtea de apel a apreciat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă. Curtea de apel a arătat că nu poate primi susținerile reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994. În primul rând, despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri. Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri.

Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosință este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit. Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării, în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Prin urmare, curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință și a reținut că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras și a stabilit acest cuantum ca fiind de 6.290 RON, pe perioada 2007-2013 (1.048,2 RON/an x 6 ani). Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA prin administrator judiciar E.I. SPRL. Prin motivele de recurs, recurentul formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ.: a. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994: Recurenta a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994. Prin urmare, este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și principiul constituțional al neretroactivității acesteia. Pe de altă pare, recurenta a probat cu înscrisuri faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

În subsidiar, recurenta arată că art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, vizează exact situația existentă în speță, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate. Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îi întreprindă. b. În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii: În cauză, neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii duce la prematuritatea acțiunii.

Prematuritatea cererii de chemare în judecată este susținută și de aspectul nedovedirii existenței procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991. c. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a SC P.E.E.H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute: Prin contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, recurenta a dovedit că SC P.E.E.H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002. Proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri recurentei, în vederea realizării unei activități de interes național.

În plus, obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC P.E.E.H. SA. De aceea, pârâta a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor. Curtea de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive sub aspectul plații despăgubirilor, ceea face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. d. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului: În speță, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile autorilor săi și nicidecum vocația concretă pentru terenurile aflate în litigiu.

Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului lui de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului. Instanța de apel a reținut greșit că îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere.

Recurenta nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înțelegând să clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabula niciun drept de proprietate. Prin urmare, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. e. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice: Instanța de apel a respins în mod neîntemeiat această cerere. H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC P.E.E.H.

SA. Recurenta este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică. În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați. Prin urmare, în cazul în care instanța constată îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, acestea trebuie să fie reținute în sarcina Statului Român, prin entitatea în măsura să facă aceste plați, Ministerul Finanțelor Publice, iar nu în sarcina SC P.E.E.H.

SA. f. Pe fondul cauzei, recurenta solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente: În privința despăgubirilor pe terenul expropriat, valorile indicate de experți și însușite de instanță încalcă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Valoarea stabilită pentru teren nu ține cont de realitățile pieței imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor și, cu atât mai puțin, de cele de la momentul pronunțării hotărârii, înlăturându-se complet dispozițiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: a. Recurenta susține că acțiunea reclamantului, întemeiată pe prevederile Legi nr. 33/1994, este inadmisibilă deoarece, pe de o parte, preluarea terenului în litigiu a fost anterioară acestei legi, astfel încât aplicarea actului normativ menționat ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii, iar, pe de altă parte, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. În plus, pârâta susține că reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă.

Critica nu este fondată. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurenta nu a probat faptul că exproprierea imobilului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. Prin acest decret a fost aprobată efectuarea de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Câtă vreme la data emiterii H.G. nr. 392/2002, Legea nr. 33/1994 era în vigoare, ea devine aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fără a se putea pune problema încălcării principiului neretroactivității legii civile.

De asemenea, în mod corect, reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea solicita despăgubiri pentru terenul expropriat în temeiul unei legi anterioare exproprierii. Totodată, modificările legislative aduse art. 4 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005 nu pot fi incidente în cauză, cât timp raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior respectivelor modificări, astfel încât aplicarea lor în cauză ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii. b. Recurenta susține că acțiunea care a învestit instanța în prezentul litigiu este prematur formulată. În opinia recurentei, prematuritatea cererii de chemare în judecată este atrasă de neîndeplinirea procedurii prealabile și de nedovedirea parcurgerii procedurii reglementate de dispozițiile Legii nr. 18/1991.

Susținerile nu sunt întemeiate. Contrar afirmațiilor recurentei, așa cum rezultă din adeverința din 9 martie 2010 eliberată de Primăria comunei S.O., procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994. În plus, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamantul nu poate fi obligat să aștepte sesizarea instanței de către expropriator pentru determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat, neputându-i fi imputată acestuia nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 33/1994.

c. Recurenta critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC P.E.E.H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute. În acest sens, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele pe care pârâta le-a invocat în susținerea acestei excepții, ceea ce ar face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În argumentarea excepției menționate, recurenta arată că proprietar al obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G.

nr. 392/2002 și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care doar a concesionat recurentei aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, astfel cum rezultă din contractul de concesiune din 27 decembrie 2004. În plus, obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC P.E.E.H. SA. De aceea, susține recurenta, Ministerului Finanțelor Publice este cel care poate fi obligat plata despăgubirilor. Nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Contrar celor susținute de recurentă, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat argumentele formulate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că această excepție nu este întemeiată deoarece, prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Prin urmare, a arătat curtea de apel, pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu, astfel încât, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit de reclamant.

Înalta Curte apreciză că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul dezlegării date excepției analizate. Modul de redactare a hotărârii permite exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, neputându-se dispune admiterea căii de atac în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, excepția a fost soluționată corect de instanța de apel. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.

Prin urmare, așa cum în mod corect a decis și instanța de apel, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, SC P.E.E.H. SA., fiind numai reprezentanta expropriatorului. De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată Statul Român prin SC P.E.E.H. SA. d. Recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării date excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. În opinia recurentei, în cauză, nu este făcută decât dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantului la succesiunea autorului său, iar nu a unei vocații concrete pentru terenurile aflate în litigiu, deoarece cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului de proprietate.

În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului. În plus, susține recurenta, instanța de apel a reținut greșit că îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Recurenta nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înțelegând să clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa.

Deși recurenta încadrează criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susținerile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât acestea vizează legalitatea deciziei recurate în privința dezlegării pe care instanța de apel a dat-o excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Critica nu este întemeiată. În mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu.

Așa cum rezultă din cuprinsul adeverinței din 9 martie 2010 eliberată de Primăria comunei S.O., procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994. Conținutul acestui înscris se coroborează cu cel al adresei din 19 septembrie 1991 în care se arată că reclamantului C.D. i s-a stabilit dreptul de proprietate prin hotărârea comisiei județene din 13 septembrie 1991, pentru suprafața totală de 2,38 ha. Este corectă, totodată, concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul justifică calitate procesuală activă în cauză și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., a înțelesului pe care această jurisprudență l-a atribuit noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare la care face referire adeverința din 2010, ca și prin oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, statul, prin instituțiile sale, a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate, ceea ce face ca reclamantul să aibă are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție. Pe de altă parte, este corectă și constatarea făcută de instanța de apel în sensul că îndreptățirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariția H.G.

nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular. Numai în situația în care calitatea de proprietar a autorului reclamantului era acceptată de expropriator, se justifică oferta de acordare a despăgubirilor notificată proprietarului tabular, antecesorul reclamantului. e. Recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate și în ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Toate argumentele invocate în susținerea acestei critici, vizând faptul că statul, iar nu recurenta, care este o persoană juridică de drept privat, este beneficiar al exproprierii și, în calitate de beneficiar, trebuie să suporte plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați, prin singura entitate în măsura să facă aceste plăți, Ministerul Finanțelor Publice, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestor prevederi legale, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Pârâta, așa cum rezultă din cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 392/2002, este numai reprezentanta expropriatorului, Statul Român. Or, cât timp pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, instanța de apel, în mod corect a respins cererea de chemare în garanție. f. Este întemeiată critica vizând interpretarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile administrate de aceștia.” Întemeindu-și hotărârea pronunțată pe raportul de expertiză efectuat în prima fază procesuală, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale. Astfel, în cuprinsul acestui raport, experții menționează că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același fel cel în litigiu.

Afirmația experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă din partea Uniunii Notarilor Publici care să confirme susținerea experților sau, în caz contrar, care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare în zonă. Totodată, în respectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel avea îndatorirea de a arăta care sunt motivele pentru care a înlăturat din materialul probator administrat, contractele de vânzare-cumpărare aflate dosarul de apel. În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acelorași prevederi legale, și prin care să poată fi determinat prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA prin administrator judiciar E.I. SPRL împotriva deciziei civile nr. 88 din 2 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.