ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 100/2012, Tribunalul

Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în

garanție Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepțiile prematurității

acțiunii și a lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea

reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA București, a

constatat că reclamanta are calitate de persoană expropriată cu privire la

terenul agricol în suprafață de 6.493 mp, identificat conform raportului de

expertiză întocmit de experții C.A., I.I., N.M. și S.M., a obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 225.340 RON cu titlu de despăgubiri, din care

165.571 RON reprezentând contravaloare teren și 59.769 RON reprezentând folos

de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, precum și suma de 3.900 RON cheltuieli

de judecată parțiale în fond, a respins în rest acțiunea, a respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârât, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta este întemeiată în raport de

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr.

392/2002.

În ce privește

excepțiile prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

active, au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a

dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de

utilitate publică și expropriată în favoarea statului întreaga suprafață de

teren necesară amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate

- Simeria, cu consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul

prematurității acțiunii, s-a reținut că, din întreg probatoriu administrat,

rezultă că, în pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate

pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat,

pârâta nu a respectat procedura prevăzută de lege.

Cu referire la fondul

cauzei, s-a reținut că, în fapt, la începutul anului 1990, prepușii SC H. SA au

procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la

confluența cu râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a

râului Strei, potrivit Decretului nr. 40/1989. Această lucrare de amenajare

hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal și fără acordarea de

despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate.

Pârâta nu a depus

diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a

despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent,

astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se

găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a

dispune de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În această

situație s-a aflat și reclamanta.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se

cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speță, se cuantifică în

beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției

agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința

terenului.

Instanța a avut în

vedere valoarea reală a terenului în sumă de 165.5715 RON, raportat la o

valoarea de 25,5 RON/mp, conform variantei I din expertiză, precum și venitul

mediu ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren în sumă de 6641

RON/an.

În ceea ce privește

perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că

în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, când odată cu

apariția H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca

fiind terenuri expropriate, pârâta emițând notificări în acest sens pe numele

proprietarilor tabulari, și până la sfârșitul anului agricol 2011.

Prin Decizia civilă

nr. 23 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, numai în ceea ce privește

cuantumul folosului de tras pe care l-a stabilit la suma de 33.205 RON, doar

pentru perioada 2007 - 2011, a menținut în rest dispozițiile sentinței.

S-a reținut că

reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari B.I. și B.G., astfel cum

rezultă din actele de stare civilă, certificatul de moștenitor și extrasele de

carte funciară, aspecte necontestate. Imobilele în litigiu, înscrise în CF 834,

1387, 1388 Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat. O parte din

imobile au făcut obiectul restituirii către reclamantă, eliberându-i-se titluri

de proprietate pentru terenurile neocupate.

Conform adeverinței

nr. 604/2010 emisă de Primăria Comunei Sântămărie Orlea, terenurile ocupate de

amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea

urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Pârâta a susținut că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere

ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de

investiții pentru obiectul "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate - Simeria". În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art.

4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui

obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția

agricolă (...), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul

Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza

planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul

proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP

a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se

în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor.

În acest din urmă

proces-verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar

imobilele aparținând antecesorilor reclamantei nu figurează printre aceste

terenuri.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a

râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind prevăzut

Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a

notificat și pe antecesorii reclamantei, toți decedați la acel moment, conform

actelor de stare civilă.

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a susținut că trenul era ocupat înainte de

apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că

exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

S-a apreciat că

imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002.

În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de

expropriere, este Legea nr. 33/1994.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, s-a reținut că susținerile apelantei sunt nefondate,

întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamantei procedura prealabilă

stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru

terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele

lacului de acumulare.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul

normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul,

Statul Român, este reprezentat prin această societate pârâtă.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active, s-a constatat că reclamanta a solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la

antecesorii săi (B.I. și B.G.), inclusiv asupra celor din litigiu. Dreptul de

proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea

titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea

făcută acesteia de Primăria Sântămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr.

33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu.

Reclamanta justifică

legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor

în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale

statului, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Odată cu hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a

reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare

patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază

reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului

intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de

dreptul conferit prin lege.

Reclamanta se poate

prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de

proprietate eliberat și adeverința nr. 604/2010, respectiv oferta de

despăgubiri emisă de pârâtă.

În temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, statul are dreptul să exproprieze

bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol,

este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire

efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor,

mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura

exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.

În cauză, este de

necontestat că, în fapt, preluarea a operat prin H.G. nr. 392/2002, iar

reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit

nici o despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și

excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

S-au avut în vedere

și dispozițiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv art. 28 din

Legea nr. 7/1996.

Nu a fost primită

nici critica soluției primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de

chemare în garanție.

Potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și

obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de

reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială,

derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În ce privește

criticile pe fondul cauzei, nu pot fi primite susținerile pârâtei, în sensul că

reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la

notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor

reclamantei, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel,

reclamanta nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Potrivit art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, în apel, s-a administrat proba cu expertiza

agricolă. Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit

cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 6.493 mp din care

426 mp teren intravilan, și 6067 teren extravilan, din care arabil 1037 și 5030

mp fânaț, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului

Strei și sunt cele mai fertile. S-a avut în vedere că în perioada CAP-ului, în

zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost

cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe

și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere

productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 6641

RON/an.

Prin expertiza

efectuată în apel s-au propus de către experți două variante de calcul, însă,

în ambele variante, expertul a plecat de la premise absolut arbitrare și

nejustificate.

Curtea a apreciat

astfel că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond

este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care

s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu

fiecare din culturile practicate în zonă. Comparând despăgubirile calculate la

fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat că valoarea

determinată prin expertiza de la fond (6641 RON/an) este sensibil egală cu cea calculată

în apel în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost

comunicate de Direcția de Statistică (5931 RON/an). În plus, în prima

expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale

imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea

terenului, aproprierea de sursa de apă.

În ce privește

prescripția dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosință

pe ultimii 20 de ani, s-a constată că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în

speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Temeiul în care se

naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință

îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de

transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc

dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamantei,

în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului

la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este

admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru

restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu poate primi

susținerile reclamantei intimate în sensul că despăgubirile privind

echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în

înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste

despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de

expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Despăgubirile la care

se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul

creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința

exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este

îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului

expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi

cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului

rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren

arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Dispozițiile art. 21

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este

sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere,

respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de

despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi

expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită

susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de

folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii

despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art.

21 din Legea nr. 33/1994.

Termenul de

prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea

terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de

folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar

dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm.

din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării

instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor

vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a

terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru

recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul

terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Potrivit variantei a

II-a din raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel,

despăgubirile cuvenite reclamantei sunt de 6.641 RON/an, deci în total 33.205

RON pentru perioada 2007 - 2011.

Împotriva Deciziei

civile nr. 23 din 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

au formulat cerere de recurs (I) la data de 22 mai 2013, reclamanta V.C. și

(II) la data de 03 iunie 2013, pârâta SC P.E.E.H. S.A, prin care au invocat

următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

(I) Hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - dat fiind următoarele considerente:

"terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la

începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind

dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002", respectiv "astfel în cazul

despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă

transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar

dreptul la acțiune curge de la data notificării în condițiile art. 14 și urm.

din Legea nr. 33/1994".

Dacă dreptul la

acțiune privind valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări,

concluzia ar fi acea că s-a prescris dreptul reclamantului de a cere

despăgubiri constând în valoarea terenului.

S-au invocat și

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - instanța

de apel a interpretat greșit acțiunea reclamantului ca fiind o cerere pur

patrimonială, despăgubirile constând în lipsă de folosință pentru terenul

ocupat și expropriat.

În realitate,

acțiunea reclamantului este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.

proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, ale art. 16 alin. (2), art. 21

alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituția României, respectiv

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune

complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal - constatarea unui drept

real, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu

privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și

echivalentul lipsei de folosință.

Instanța de apel a

interpretat greșit și dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994, atunci când a statuat că despăgubirile cuvenite

proprietarului cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii

speciale - Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere.

Dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat

proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii,

sintagma folosită de legiuitor în textul legii, "prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptățite" fiind de maximă generalitate

și se interpretează în sensul că, în noțiunea de prejudiciu se include și

despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la

data exproprierii și până la data de plății despăgubirilor convenite sau a

hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Valoarea reală a

imobilului nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere,

procedură în care expropriatorul este cel care sesizează instanța de judecată

cu privire la expropriere, repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei

de folosință neputând fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri.

Dreptul la acțiune

privind despăgubirea constând în folosul de tras nu se poate naște decât în

momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Cum însă în cauză

expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul

de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune,

reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de

folosință asupra terenului cel puțin de la data exproprierii în anul 2002,

folosul de tras fiind de 59.769 RON.

(II) În ceea ce

privește despăgubirile pe folosul de tras, instanța de apel în mod corect a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, stabilind

despăgubirile pentru perioada 2007 - 2011 la suma de 33.205 RON.

S-a susținut excepția

inadmisibilității acțiunii având ca obiect primirea de despăgubiri în baza

Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act

normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce

reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul

neretroactivității acesteia.

Terenul în litigiu a

fost cooperativizat, ceea ce înseamnă că acesta nu a fost preluat în vederea

realizării obiectivului de interes național. S-a susținut totodată că

beneficiarul investiției a fost fosta întreprindere E.H. din cadrul

Ministerului Energiei Electrice, conform anexei 2 la Decretul nr. 40/1989.

Reclamantul nu a

făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul

exproprierii, ceea ce înseamnă că, în cauză, nu poate fi aplicabilă Legea nr.

33/1994.

Dispozițiilor art. 4

din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul

apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația cauzei pendinte, iar

modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această

susținere.

Așadar,

intimata-reclamantă avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii

nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă.

Faptul că recurenta a

înțeles la acel moment să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin

demararea acestei proceduri nu înseamnă că aceasta a recunoscut calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri.

În contextul în care

terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea fostelor

cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și

expropriate, este discutabilă incidența Legii nr. 33/1994.

În ceea ce privește

excepția prematurității acțiunii, s-a solicitat ca, în situația în care se va

respinge excepția inadmisibilității acțiunii și se va califica cererea

reclamantei ca o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea în cauză

a procedurii prealabile obligatorii.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a recurentei sub aspectul plății

despăgubirilor, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor

care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate

nr. 171 din 27 decembrie 2004, dovada clară a faptului că nu SC H. SA este

proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr.

392/2002, ci statul.

Curtea de Apel a omis

să facă referire în cuprinsul deciziei la motivele invocate în susținerea

excepției lipsei calității procesual pasive sub aspectul plății despăgubirilor

- motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a susținut că, în

cauză, nu s-a făcut dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantei la

succesiunile autorilor săi. Probatoriul administrat nu a dovedit masa

succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data

decesului, iar reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a

primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Reclamanta nu a formulat în

termen legal întâmpinare la propunerea de preț ceea ce înseamnă ca aceasta a

acceptat în mod tacit oferta de preț.

S-a susținut totodată

că s-a demarat procedura de expropriere de către pârâtă doar pentru a clarifica

situația terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul ca a notificat

antecesorii reclamantei este legat de simplul motiv ca aceștia apăreau în

cartea funciară.

Instanța a respins în

mod neîntemeiat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice, cât timp H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit ca exproprierea

este făcuta de Statul Român, prin SC H. SA, ceea ce înseamnă că expropriatorul

este Statul Român iar obiectivul este declarat de interes național.

Este de notorietate

faptul că în realizarea obiectivelor sale, statul acționează prin interpuși,

fără ca aceștia să aibă vreun alt drept decât acela de acțiune pentru apărarea

intereselor statului.

Pe fondul cauzei, s-a

solicitat respingerea acțiunii reclamantei. În privința despăgubirilor

solicitate, s-a susținut că nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994.

Reclamanta nu a făcut

dovada dreptului de proprietate, aceasta neavând un titlu valabil asupra

terenului.

Reclamanta nici nu a

formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț, ceea ce înseamnă că

aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț propusă.

Recursurile sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

(I) Hotărârea

recurată nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii -

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât

considerentele inserate în expunerea de motive trebuie interpretate din

perspectiva situației de fapt pe deplin stabilite în fața instanței anterioare

- în privința terenului în litigiu, exproprierea pentru cauză de utilitate

publică a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002 - și a regimului juridic al

despăgubirilor solicitate prin acțiunea pendinte.

S-a apreciat astfel

corect că dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de

folosință izvorăște dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr.

167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ocuparea fără drept a

terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o

faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza

că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și

un astfel de prejudiciu.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica

referitoare la calificarea greșită a cererii de chemare în judecată, aceasta

având un caracter evident patrimonial, prin natura pretenției concrete deduse

judecății, plata de despăgubiri.

Astfel, prin acțiunea

înregistrată sub nr. 2216/97/2010, reclamanta a solicitat să se constate că

este proprietară, în calitate de fiică a defunctului său tată B.I. și de

nepoată a defunctului său bunic B.G., asupra terenului în suprafață de 4459,14

mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul 1989 și expropriat pentru

cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit

niciun fel de despăgubire, respectiv obligarea Statul Român, prin SC P.E.E.H.

SA București - Sucursala H.H. să-i plătească despăgubirile reprezentând prețul

real al terenului ocupat și expropriat, prejudiciul cauzat prin lipsa de

folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989 - 2010,

respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe

acest teren.

Potrivit art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în

speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Instanța de apel a

interpretat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994, cu referire strictă la despăgubirile cuvenite proprietarului

cu ocazia exproprierii, atunci când a statuat că acestea sunt obiect de

reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994 - dispoziții care se aplică

cu precădere față de dreptul comun.

Împrejurarea că

expropriatorul nu a sesizat instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994, nu are nicio relevanță sub aspectul nașterii dreptului la acțiune

pentru repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra

terenului, întrucât așa cum corect s-a stabilit anterior există o diferență de

regim juridic în privința despăgubirilor solicitate prin acțiune, determinată

de situația de fapt reținută în cauză, respectiv actul normativ incident în

cauză.

(II) Excepțiile

invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect, atât în primă

instanță, cât și în apel.

Excepția

inadmisibilității nu poate fi reținută, întrucât imobilele în litigiu au fost

expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea

aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de

expropriere, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt,

ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice.

S-a apreciat corect

că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate

de utilitate publică, astfel încât dreptul la acțiune în despăgubiri nu era

născut, ceea ce însemna că nu se puteau fi obținute despăgubiri în temeiul

Legii nr. 33/1994.

S-a avut în vedere în

mod corect atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu

este aplicabilă, ea însăși a demarat procedura prevăzută de această lege,

notificându-i pe antecesorii reclamantei, în calitatea acestora de proprietari

ai terenurilor.

Nici excepția

prematurității acțiunii nu este întemeiată, prin faptul neîndeplinirii în cauză

a procedurii prealabile obligatorii, întrucât persoanele supuse procedurii de

expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de

utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate chiar de către

expropriator.

Excepția lipsei

calității procesual pasive nu este întemeiată, față de împrejurarea că H.G. nr.

392/2002 a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului

"Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate -

Simeria", expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC P.E.E. H. SA.

Această societate a

fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român

și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică

legitimarea procesuală.

Cât timp instanța de

apel a clarificat cu destulă claritate cadrul procesual de învestire, nu poate

fi primită critica referitoare la omisiunea de a cerceta excepția lipsei

calității procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor, motiv de recurs

reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Excepția lipsei

calității procesuale active nu este întemeiată, așa cum corect s-a apreciat,

întrucât reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari B.I. și B.G.,

astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, certificatul de moștenitor și

extrasele de carte funciară.

Mai mult,

recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantei

la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român

prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere,

pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de

despăgubire. Reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul

acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin

decizii ale instituțiilor administrative ale statului, astfel că reclamanta are

un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

de Drepturilor Omului - "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional".

Astfel, noțiunea de

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate.

Reclamanta se poate

prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de

proprietate eliberat și adeverința nr. 604/2010, respectiv oferta de

despăgubiri emisă de pârâtă. Statul, prin instituțiile sale administrative, a

recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri

pentru terenurile expropriate.

Sub acest aspect,

corect au fost avute în vedere și dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr.

115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din

succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai

imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada

calității de moștenitoare după acești proprietari, Curtea a respins corect

susținerile apelantei, în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală

a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale

pentru acestea.

Instanța a respins în

mod corect cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca

subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin

Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume

alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în

procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului,

calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun,

respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În raport de

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr.

392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina sa față

de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în

subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

Criticile ce vizează

fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privința

despăgubirilor solicitate, s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamanta, așa cum s-a arătat în

paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu.

Potrivit art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză. Curtea constatând în aceste condiții

normative că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate,

de 25,5 RON/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și rezonabil.

Nu pot fi primite

susținerile pârâtei, în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece

nu a formulat întâmpinare la notificări, cât timp aceste notificări au fost

emise pe numele antecesorilor reclamantei, în calitatea acestora de proprietari

tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați, reclamanta neavând

cunoștință de prețul propus de expropriator. S-a apreciat corect că, pentru

situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi

trebuit ca acesta să și facă plata despăgubirilor, fapt nesusținut și nedovedit

în cauză.

Față de toate

considerentele expuse anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate,

recursurile vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta V.C. și de pârâta SC P.E.E. H. SA împotriva

Deciziei nr. 23 din 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV