ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5526/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 100/2012, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA București, a constatat că reclamanta are calitate de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafață de 6.493 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții C.A., I.I., N.M.

și S.M., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 225.340 RON cu titlu de despăgubiri, din care 165.571 RON reprezentând contravaloare teren și 59.769 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, precum și suma de 3.900 RON cheltuieli de judecată parțiale în fond, a respins în rest acțiunea, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta este întemeiată în raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În ce privește excepțiile prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G.

nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică și expropriată în favoarea statului întreaga suprafață de teren necesară amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria, cu consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Sub aspectul prematurității acțiunii, s-a reținut că, din întreg probatoriu administrat, rezultă că, în pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, pârâta nu a respectat procedura prevăzută de lege. Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că, în fapt, la începutul anului 1990, prepușii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a râului Strei, potrivit Decretului nr. 40/1989.

Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate. Pârâta nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În această situație s-a aflat și reclamanta. Potrivit dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speță, se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.

Instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 165.5715 RON, raportat la o valoarea de 25,5 RON/mp, conform variantei I din expertiză, precum și venitul mediu ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren în sumă de 6641 RON/an. În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, când odată cu apariția H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, pârâta emițând notificări în acest sens pe numele proprietarilor tabulari, și până la sfârșitul anului agricol 2011. Prin Decizia civilă nr. 23 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, numai în ceea ce privește cuantumul folosului de tras pe care l-a stabilit la suma de 33.205 RON, doar pentru perioada 2007 - 2011, a menținut în rest dispozițiile sentinței.

S-a reținut că reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari B.I. și B.G., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatul de moștenitor și extrasele de carte funciară, aspecte necontestate. Imobilele în litigiu, înscrise în CF 834, 1387, 1388 Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat. O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către reclamantă, eliberându-i-se titluri de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinței nr. 604/2010 emisă de Primăria Comunei Sântămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994. Pârâta a susținut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită.

Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (...), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor.

În acest din urmă proces-verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantei nu figurează printre aceste terenuri. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantei, toți decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.

În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a susținut că trenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989. S-a apreciat că imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, este Legea nr. 33/1994. Referitor la prematuritatea acțiunii, s-a reținut că susținerile apelantei sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamantei procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Nici excepția lipsei calității procesual pasive nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate pârâtă. Referitor la excepția lipsei calității procesual active, s-a constatat că reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi (B.I. și B.G.), inclusiv asupra celor din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută acesteia de Primăria Sântămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu.

Reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

Reclamanta se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de proprietate eliberat și adeverința nr. 604/2010, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.

În cauză, este de necontestat că, în fapt, preluarea a operat prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit nici o despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv art. 28 din Legea nr. 7/1996. Nu a fost primită nici critica soluției primei instanțe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție. Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În ce privește criticile pe fondul cauzei, nu pot fi primite susținerile pârâtei, în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanta nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, în apel, s-a administrat proba cu expertiza agricolă. Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 6.493 mp din care 426 mp teren intravilan, și 6067 teren extravilan, din care arabil 1037 și 5030 mp fânaț, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile. S-a avut în vedere că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 6641 RON/an.

Prin expertiza efectuată în apel s-au propus de către experți două variante de calcul, însă, în ambele variante, expertul a plecat de la premise absolut arbitrare și nejustificate. Curtea a apreciat astfel că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă. Comparând despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond (6641 RON/an) este sensibil egală cu cea calculată în apel în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de Statistică (5931 RON/an).

În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă. În ce privește prescripția dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamantei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu poate primi susținerile reclamantei intimate în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării - în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri. În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Potrivit variantei a II-a din raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel, despăgubirile cuvenite reclamantei sunt de 6.641 RON/an, deci în total 33.205 RON pentru perioada 2007 - 2011. Împotriva Deciziei civile nr. 23 din 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au formulat cerere de recurs (I) la data de 22 mai 2013, reclamanta V.C. și (II) la data de 03 iunie 2013, pârâta SC P.E.E.H. S.A, prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: (I) Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - dat fiind următoarele considerente: "terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G.

nr. 392/2002", respectiv "astfel în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994". Dacă dreptul la acțiune privind valoarea terenului s-ar naște de la data acestor notificări, concluzia ar fi acea că s-a prescris dreptul reclamantului de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului. S-au invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat greșit acțiunea reclamantului ca fiind o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsă de folosință pentru terenul ocupat și expropriat.

În realitate, acțiunea reclamantului este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, ale art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituția României, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal - constatarea unui drept real, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a statuat că despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere.

Dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii, sintagma folosită de legiuitor în textul legii, "prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite" fiind de maximă generalitate și se interpretează în sensul că, în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data de plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri. Valoarea reală a imobilului nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere, procedură în care expropriatorul este cel care sesizează instanța de judecată cu privire la expropriere, repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosință neputând fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri.

Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului cel puțin de la data exproprierii în anul 2002, folosul de tras fiind de 59.769 RON. (II) În ceea ce privește despăgubirile pe folosul de tras, instanța de apel în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, stabilind despăgubirile pentru perioada 2007 - 2011 la suma de 33.205 RON.

S-a susținut excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul neretroactivității acesteia. Terenul în litigiu a fost cooperativizat, ceea ce înseamnă că acesta nu a fost preluat în vederea realizării obiectivului de interes național. S-a susținut totodată că beneficiarul investiției a fost fosta întreprindere E.H. din cadrul Ministerului Energiei Electrice, conform anexei 2 la Decretul nr. 40/1989. Reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, ceea ce înseamnă că, în cauză, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994.

Dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația cauzei pendinte, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această susținere. Așadar, intimata-reclamantă avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă. Faptul că recurenta a înțeles la acel moment să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă că aceasta a recunoscut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri.

În contextul în care terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate, este discutabilă incidența Legii nr. 33/1994. În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, s-a solicitat ca, în situația în care se va respinge excepția inadmisibilității acțiunii și se va califica cererea reclamantei ca o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea în cauză a procedurii prealabile obligatorii. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a recurentei sub aspectul plății despăgubirilor, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate nr. 171 din 27 decembrie 2004, dovada clară a faptului că nu SC H. SA este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G.

nr. 392/2002, ci statul. Curtea de Apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive sub aspectul plății despăgubirilor - motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a susținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei vocații succesorale abstracte a reclamantei la succesiunile autorilor săi. Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, iar reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Reclamanta nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț ceea ce înseamnă ca aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț. S-a susținut totodată că s-a demarat procedura de expropriere de către pârâtă doar pentru a clarifica situația terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul ca a notificat antecesorii reclamantei este legat de simplul motiv ca aceștia apăreau în cartea funciară. Instanța a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit ca exproprierea este făcuta de Statul Român, prin SC H. SA, ceea ce înseamnă că expropriatorul este Statul Român iar obiectivul este declarat de interes național.

Este de notorietate faptul că în realizarea obiectivelor sale, statul acționează prin interpuși, fără ca aceștia să aibă vreun alt drept decât acela de acțiune pentru apărarea intereselor statului. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantei. În privința despăgubirilor solicitate, s-a susținut că nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, aceasta neavând un titlu valabil asupra terenului. Reclamanta nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: (I) Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - întrucât considerentele inserate în expunerea de motive trebuie interpretate din perspectiva situației de fapt pe deplin stabilite în fața instanței anterioare - în privința terenului în litigiu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002 - și a regimului juridic al despăgubirilor solicitate prin acțiunea pendinte. S-a apreciat astfel corect că dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință izvorăște dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la calificarea greșită a cererii de chemare în judecată, aceasta având un caracter evident patrimonial, prin natura pretenției concrete deduse judecății, plata de despăgubiri. Astfel, prin acțiunea înregistrată sub nr. 2216/97/2010, reclamanta a solicitat să se constate că este proprietară, în calitate de fiică a defunctului său tată B.I.

și de nepoată a defunctului său bunic B.G., asupra terenului în suprafață de 4459,14 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire, respectiv obligarea Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA București - Sucursala H.H. să-i plătească despăgubirile reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat, prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989 - 2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținut de pe acest teren. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu referire strictă la despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii, atunci când a statuat că acestea sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994 - dispoziții care se aplică cu precădere față de dreptul comun. Împrejurarea că expropriatorul nu a sesizat instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu are nicio relevanță sub aspectul nașterii dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, întrucât așa cum corect s-a stabilit anterior există o diferență de regim juridic în privința despăgubirilor solicitate prin acțiune, determinată de situația de fapt reținută în cauză, respectiv actul normativ incident în cauză.

(II) Excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect, atât în primă instanță, cât și în apel. Excepția inadmisibilității nu poate fi reținută, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemna că nu se puteau fi obținute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

S-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantei, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor. Nici excepția prematurității acțiunii nu este întemeiată, prin faptul neîndeplinirii în cauză a procedurii prealabile obligatorii, întrucât persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate chiar de către expropriator. Excepția lipsei calității procesual pasive nu este întemeiată, față de împrejurarea că H.G.

nr. 392/2002 a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC P.E.E. H. SA. Această societate a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală. Cât timp instanța de apel a clarificat cu destulă claritate cadrul procesual de învestire, nu poate fi primită critica referitoare la omisiunea de a cerceta excepția lipsei calității procesuale pasive sub aspectul plății despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Excepția lipsei calității procesuale active nu este întemeiată, așa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari B.I. și B.G., astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, certificatul de moștenitor și extrasele de carte funciară. Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de despăgubire.

Reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului - "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Astfel, noțiunea de "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Reclamanta se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de proprietate eliberat și adeverința nr. 604/2010, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă. Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate. Sub acest aspect, corect au fost avute în vedere și dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare după acești proprietari, Curtea a respins corect susținerile apelantei, în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Instanța a respins în mod corect cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina sa față de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului. Criticile ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privința despăgubirilor solicitate, s-a ținut cont de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamanta, așa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Curtea constatând în aceste condiții normative că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate, de 25,5 RON/mp pentru terenul agricol, fânaț, este unul corect și rezonabil. Nu pot fi primite susținerile pârâtei, în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări, cât timp aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, în calitatea acestora de proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați, reclamanta neavând cunoștință de prețul propus de expropriator.

S-a apreciat corect că, pentru situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit ca acesta să și facă plata despăgubirilor, fapt nesusținut și nedovedit în cauză. Față de toate considerentele expuse anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursurile vor fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta V.C. și de pârâta SC P.E.E. H. SA împotriva Deciziei nr. 23 din 14 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2013. Procesat de GGC - GV