ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâții P.M. București, C.G.M. București, A.D.P. și M.F.P., solicitând instanței obligarea, în solidar, a pârâților la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la suma de 160.120 lei pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa, în suprafață de 171 m.p., situat în București, str. Școala Herăstrău, la plata sumei de 131.720 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, la plata sumei de 34.480 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în ultimii 3 ani și după introducerea acțiunii și la plata penalităților de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâții au construit un drum public, ce făcea racordul între I.Ș. Herăstrău și I. Cretei, ocazie cu care au ocupat abuziv o suprafață de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafață totală de 259 m.p., situat în București, str. Școala Herăstrău. Deși a atras atenția constructorilor că nu există temei legal pentru ocuparea terenului său, aceștia au continuat lucrările, situație în care reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, iar, prin sentința nr. 323 din 17 martie 2000 a Curții de Apel București, s-a dispus anularea Hotărârilor C.G.M.B. nr. 177/1997 și nr. 86/1997, anexa 1 pct. 2, a Certificatului de urbanism nr. 19H/1997 și a Autorizației de construcție nr. 4P-S-1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei.

Cu toate acestea, de la pronunțarea hotărârii judecătorești menționate și până la data formulării prezentei acțiuni, parte din terenul proprietatea reclamantei a continuat să fie ocupat de lucrări de interes public, iar pârâții nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea acesteia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 8304 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare de 500.000 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 32232/3/2009, iar, prin sentința civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților M.F.P.

și A.D.P.S. București , a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva pârâților M.F.P., C.G.M. București și A.D.P.S. București , a fost admisă în parte acțiunea promovată în contradictoriu cu pârâta P.M. București, prin P.G. și a fost obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu titlu de despăgubire, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere formulate împotriva aceleiași pârâte, privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalitățile de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților M.F.P. și A.D.P.S. București sunt neîntemeiate în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă, art. 998 și 999 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin Hotărârea C.G.M. București nr. 177/1997, terenul de 150 m.p., despre care se susținea că se află în administrarea D.A.F.I., a trecut din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului București, având funcția de stradă. Prin Hotărârea C.G.M. București nr. 86/1997 au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru construcții, conform anexei atașate, iar, prin sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus anularea parțială a celor două hotărâri, a Certificatului de urbanism nr. 19H/1997 și a Autorizației de construcție nr. 4P-S-1997, cu privire la suprafața de teren de 259 m.p.

aparținând reclamantei. În considerentele acestei sentințe (pronunțată în contradictoriu cu pârâții C.G.M. București și P.M. București) s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că pârâții nu au făcut dovada trecerii în domeniul privat al C.G.M. București a terenului în suprafață de 259 m.p., proprietatea reclamantei și nici a condițiilor în care s-a prelungit I.Ș. Herăstrău, prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafețe de 122 m.p. A mai reținut instanța că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160 din 30 septembrie 2003, reclamanta a vândut către M.C. suprafața de 142,24 m.p. din București, str. Școala Herăstrău și că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafața de 121,32 m.p.

este în prezent ocupată de trotuare și de str. Intrarea Școala Herăstrău. Față de aceste elemente, instanța de fond a constatat că, deși prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus anularea hotărârilor C.G.M. București , a certificatului de urbanism și a autorizației de construire, ce au stat la baza edificării lucrărilor de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta P.M. București, care are în detenție această suprafață de teren amenajată ca stradă, nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, situație în care se impune, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 998 - 999 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., admiterea acțiunii și obligarea pârâtei P.M.

București să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei. Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate reține existența unei răspunderi civile delictuale și în sarcina celorlalți pârâți, deoarece C.G.M. București are calitate doar de reprezentant al municipiului București cu funcție deliberativă, A.D.P.S. București are doar un drept de administrare asupra terenurilor aflate în domeniul public al statului, iar M.F.P. nu este deținătorul terenului în sarcina acestuia neputând fi reținută o faptă ilicită proprie. Cât privește cererea reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferență între prețul de piață obținut prin vinderea terenului rămas și prețul care s-ar fi obținut prin vânzarea întregului teren, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, fiind suficientă acordarea valorii de circulație a terenului.

Neîntemeiată a fost apreciată și pretenția privind contravaloarea lipsei de folosință, deoarece reclamanta a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, expertul a calculat suma prin raportare nu la suprafața de 121,32 m.p. ocupată de lucrări, ci la suprafața de 141,16 m.p. și, ulterior, partea reclamantă a refuzat completarea raportului de expertiză. În ceea ce privește solicitarea de acordare a penalităților de întârziere, instanța de fond a considerat că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale și nu delictuale. Împotriva sentinței a formulat apel pârâta P.M. București, prin P.G. , iar, prin decizia civilă nr. 539/ A din 25 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 135.960 euro cu titlu de despăgubiri.

Instanța de apel a reținut că, anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil de instanța de contencios-administrativ, s-a constatat nelegalitatea actelor emise de pârâtă, respectiv amenajarea drept stradă și nu parc a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafețe de 121,32 m.p. din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât aceasta este obligată fie să se conformeze dispozițiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei, obligații pe care până în prezent nu le-a îndeplinit).

Totodată, instanța de apel a apreciat că, dat fiind că dreptul de proprietate este imprescriptibil sub aspect extinctiv, nici acțiunea reclamantei în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de pârâtă, nu este prescrisă, în condițiile în care încălcarea dreptului de proprietate este continuă, deci durează și după data de 30 septembrie 2003, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160 din 30 septembrie 2003. Reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, rezultat din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a terenului ocupat de pârâtă, existența unei fapte ilicite, constând în refuzul pârâtei de a restitui terenul, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a produs acest prejudiciu, instanța de apel a constatat că în mod corect a fost admisă acțiunea de către tribunal.

În ce privește, însă, cuantumul despăgubirilor, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, potrivit cărora, la nivelul anului 2009, valoarea de circulație a terenului proprietatea reclamantei, ocupat abuziv, este de 135.960 euro. Prin decizia nr. 4885 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate de reclamantă și pârâta P.M. București, prin P.G. , a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Instanța de casare a constatat că, deși obiectul cererii de chemare în judecată astfel stabilit de reclamantă prin acțiune îl reprezenta obligarea pârâtei P.M.

București la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea acesteia, prin construcția unui drum public, fără acordul său și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru lipsa de folosință, plus daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat de dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, instanța de apel a analizat excepția prescripției invocată de pârâtă prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează dreptul de proprietate, art. 480 – art. 481 C. civ.

S-a reținut, totodată, că, stabilind existența unei încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei de către pârâtă, instanța de apel nu a expus rațiunile legale pentru care a ales, ca moment al stabilirii valorii de circulație a imobilului în litigiu, anul 2009, deși acțiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză a fost dispus în anul 2011. Rejudecând pricina, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 102 din 8 aprilie 2013 , a admis apelul P.M. București, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea promovată de reclamantă, ca prescrisă.

În aplicarea obligatorie a indicațiilor din decizia de casare, instanța de rejudecare a solicitat reclamantei lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie cu care aceasta a precizat încă o dată dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar, cu privire la prescripția invocată de pârâtă, a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data pronunțării hotărârii apelate, când pe bază de expertiză s-a stabilit întinderea pagubei efectiv suferită. Analizând excepția prescripției extinctive, instanța de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtei, invocată de reclamantă în acțiune, constă în ocuparea abuzivă a unei suprafețe de 117,24 m.p.

din terenul situat în București, str. Herăstrău, sector 1. Momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii definitive a sentinței nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în baza cărora o parte din terenul reclamantei, inclusiv cel pentru care a solicitat în prezenta acțiune despăgubiri, a trecut în domeniul statului pentru edificarea unui parc public. Prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza la aceeași instanță în vederea rejudecării apelului.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat de cauza acțiunii reclamantei (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului. În ce privește modalitatea săvârșirii acestei fapte ilicite, probele administrate și situația de fapt reținută de instanțele de fond au relevat că ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent. Prin urmare, este corectă susținerea reclamantei conform căreia faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului.

Astfel fiind, deși prescripția a început să curgă la momentul ocupării terenului și cunoașterii acestui fapt de către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a generat prescripții succesive în timp). Acesta este motivul pentru care promovarea acțiunii de către reclamantă în anul 2007 trebuie considerată ca fiind făcută înăuntrul termenului de prescripție. În speță, ceea ce a pretins reclamanta prin intermediul acțiunii a fost acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai poate avea datorită afectațiunii în prezent a acestuia. Or, caracterul real al unei acțiuni prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului.

Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația de așa natură încât nu mai poate fi restituit, ca în speță, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar acțiunea devine una personală. Înalta Curte a apreciat că, deși este vorba despre o acțiune personală, în condițiile unui caracter continuu al faptului ilicit termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței. Prin decizia civilă nr. 446/ A din 20 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. 32232/3/2009** , Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtă P.M. București prin P.G., a schimbat în parte sentința civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă , în sensul că a obligat pârâta P.M.

București prin P.G. la plata sumei de 135.960 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri, au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. În considerentele hotărârii instanța de apel a reținut că judecarea cauzei a parcurs un prim ciclu procesual, în care soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, în totalitate, față de pârâții M.F.P., C.G.M. București și A.D.P.S. București și de respingere a capetelor de cerere 2, 3 și 4 din acțiune, față de pârâta P.M. București, ca neîntemeiate, a intrat în puterea lucrului judecat prin necriticare în apel.

A urmat un al doilea ciclu procesual, în care rejudecarea s-a limitat la analiza prescripției capătului de cerere principal, ce viza despăgubirile solicitate de reclamantă pentru ocuparea abuzivă a terenului său, ocazie cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, că cererea de despăgubiri formulată de reclamantă nu este prescrisă, deoarece fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea abuzivă a terenului reclamantei a avut loc în 1997, continuând și în prezent.

Prin apel, apelanta a invocat nelegalitatea sentinței instanței de fond în raport de dispozițiile art. 998 C. civ., susținând că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de acest text de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece prin construirea str. Intrarea Școala Herăstrău, devenită ulterior str. Școala Herăstrău nu a fost ocupată nicio suprafață din terenul proprietatea intimatei, care se întindea doar până la limita acestei străzi. A susținut, totodată, că intimata nu poate solicita despăgubiri bănești pentru beneficiul nerealizat, deoarece situația existentă era cunoscută încă din anul 1997, respectiv că în acea locație este un drum public. Și în ipoteza în care reclamanta ar fi fost prejudiciată în anul 1997, prin includerea terenului său într-o suprafață mai mare de teren pentru amenajarea unui parc public, acest prejudiciu a fost reparat prin emiterea a două hotărâri (H.C.G.M.B.

nr. 221/2001 și nr. 82/2003), ce au avut ca obiect restrângerea suprafeței P.Ș. Herăstrău de la 1.100 m.p. la 841 m.p., prin excluderea celor 259 m.p. aparținând reclamantei din perimetrul parcului public. De altfel, expertiza de la fond nu a făcut o identificare riguros exactă a amplasamentului proprietății reclamantei pe baza actelor existente la dosar și a stabilit o valoare mult prea mare pentru terenul preluat. În speță, a mai arătat instanța de apel, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut expres că probele administrate în fața instanțelor fondului și situația de fapt reținută ca atare de acestea au relevat că ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent.

Or, dezlegarea dată prin aceste considerente problemei de drept privind existența unei fapte ilicite a pârâtei P.M. București, constând în ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul proprietatea exclusivă a reclamantei, este obligatorie pentru instanța de rejudecare. Instanța de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtei a creat, în mod evident, un prejudiciu reclamantei, stabilit de instanța de fond, prin sentința apelată, la valoarea de 181.980 euro, pe baza expertizei efectuată de expert A.M. Deoarece pârâta a criticat prin motivele de apel această expertiză, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize având ca obiective: identificarea exactă a amplasamentului proprietății reclamantei, pe baza actelor de proprietate invocate de aceasta și a schițelor anexe; să se stabilească dacă terenul în suprafață de 841 m.p.

ce a făcut obiectul H.C.G.M.B. nr. 221/2001 și nr. 82/2003 include și terenul în litigiu în suprafață de 121,32 m.p.; să se stabilească valoarea de circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p. la momentul vânzării de către reclamantă a terenului în suprafață de 142,24 m.p., respectiv 30 septembrie 2003, dar și la nivelul anului 2009, când s-a efectuat expertiza la fond. A mai reținut instanța de apel că, în cauză, la raportul de expertiză efectuat în apel părțile nu au formulat obiecțiuni, iar prin recursurile declarate împotriva primei decizii date în apel, pe baza acestei lucrări de specialitate, reclamanta a fost singura care a invocat nemotivarea deciziei instanței de apel cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, în timp ce pârâta nu a dezvoltat nicio critică referitoare la expertiza efectuată în apel sau la concluziile acesteia.

Prin concluziile acestui raport de expertiză s-a reținut că terenul ocupat abuziv de pârâtă din proprietatea reclamantei are o suprafață de 121,32 m.p. și o valoare de circulație de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 și de 135.960 euro la nivelul anului 2009. În rejudecare, pârâtă a solicitat refacerea raportului de expertiză întocmit în apel, probă respinsă de instanță în considerearea modului în care această parte a înțeles să-și exercite în cauză drepturile procesuale și apărarea (fără a formula obiecțiuni la expertiza din primul apel și fără a critica în recurs aceeași expertiză) și față de opunerea reclamantei la suplimentarea probatoriului în sensul celor solicitate de pârâtă în apel.

În apărarea propriilor interese și în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat în rejudecare concluziile raportului de expertiză din apel, prin raportare la data de 30 septembrie 2003, în timp ce reclamantă a susținut în continuare legalitatea sentinței instanței de fond pronunțată pe baza concluziilor expertizei efectuate la fond. În aprecierea contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă, instanța de apel a ținut seama de concluziile expertizei din apel, în opinia acesteia fiind singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p., preluat abuziv. Expertiza de la fond nu a răspuns unui astfel de obiectiv, privind doar stabilirea valorii de circulație a întregului teren, actualizată la data efectuării expertizei, pentru a se calcula diferența dintre prețul obținut pentru cei 117 m.p.

rămași și prețul real pentru întreaga suprafață și stabilirea valorii de circulație pentru o suprafață de 142 m.p. Deși ambele expertize au fost efectuate la cererea părților de același expert, faptul că s-a ajuns în final la valori diferite ale despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru terenul ocupat abuziv de pârâtă nu poate fi altfel explicat decât prin actele suplimentare pe care expertul le-a avut la dispoziție în apel, ce au permis acestuia să identifice exact și riguros terenul proprietatea reclamantei, inclusiv suprafața în litigiu, de 121,32 m.p., iar apoi să stabilească expres valoarea de circulație doar a suprafeței ocupată abuziv.

Cu privire la data la care au fost calculate despăgubirile, instanța de apel a reținut că prin expertiza efectuată în apel, singura care răspunde obiectului acțiunii în limitele rejudecării dispuse prin deciziile de casare și se coroborează cu celelalte dovezi administrate în cauză, s-a stabilit valoarea de circulație a terenului pentru care reclamanta solicită despăgubiri atât la data de 30 septembrie 2003, invocată de pârâta P.M. București, cât și la nivelul anului 2009, când expertiza de la fond evaluase întregul teren, evaluare ce fusese acceptată de reclamantă prin neapelarea sentinței fondului. Data de 30 septembrie 2003 este data la care reclamanta a înstrăinat terenul ce i-a rămas din proprietate, după ocuparea abuzivă a celor 121,32 m.p.

teren aflați în litigiu și putea prezenta importanță în analiza capătului doi de cerere din acțiune, având ca obiect acordarea beneficiului nerealizat de reclamantă la momentul înstrăinării terenului ce i-a rămas în proprietate, soluționat, însă, irevocabil prin sentința fondului, în sensul respingerii, dar în niciun caz nu poate avea relevanță juridică în aprecierea prejudiciului suferit de aceasta prin fapta pârâtei constând în ocuparea abuzivă a terenului menționat. Instanța de apel a apreciat că unul din principiile de bază ce guvernează răspunderea civilă delictuală este cel referitor la repararea integrală a prejudiciului, iar una din regulile de bază ale oricărui proces civil este dată de principiul disponibilității, ce conferă dreptul reclamantului să dispună de proces atât cu privire la cadrul procesual, cât și la limitele cererii sale.

Or, neatacând cu apel sentința instanței de fond și opunându-se în rejudecarea apelului la încuviințarea cererii pârâtei privind suplimentarea expertizei efectuate în apel, reclamanta a apreciat ca fiind legală soluția de stabilire a despăgubirilor la data efectuării expertizei la fond, respectiv anul 2009, situație în care, în respectarea celor două principii anterior menționate, aceeași dată a fost avută în vedere și de instanța de apel. Critica prin care s-a susținut că reclamantă nu poate solicita despăgubiri bănești pentru beneficiul nerealizat a fost considerată de instanța de apel ca fiind lipsită de interes, în condițiile în care cererea formulată de reclamantă în acest sens a fost respinsă de prima instanță, iar reclamanta nu a formulat apel.

Împotriva deciziei de mai sus, în termen legal, a declarat recurs pârâta P.M. București, prin P.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deși instanța de judecată a admis apelul, a reținut în considerente faptul că, în aprecierea contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă prin ocuparea abuzivă a unei părți din terenul proprietatea sa, se impune a fi avute în vedere concluziile expertizei efectuate în apel, singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p.

, preluat abuziv; cu o frază înainte, însă, tot instanța de apel consemnează că, în apărarea propriilor interese și în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat, în rejudecare, concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, prin raportare la data de 30 septembrie 2003, în timp ce reclamanta a susținut în continuare legalitatea sentinței instanței de fond pronunțate pe baza concluziilor expertizei de la fond.

A mai arătat recurenta că, într-adevăr, unul din principiile de bază ce guvernează răspunderea civilă delictuală este cel privind repararea integrală a prejudiciului, dar, în speță, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 998 C. civ., reținând ca moment al stabilirii cuantumului despăgubirilor data efectuării expertizei la fond (anul 2009). Acest moment nu putea fi avut în vedere la pronunțarea soluției din apel, nereprezentând cu adevărat o dată care trebuie reținută pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, fiind în totală contradicție cu momentul efectiv al suferirii prejudiciului (30 septembrie 2003, când a fost vândută de către reclamantă suprafața de 142 m.p.

, neputând fi înstrăinat întregul teren), caracterul cert al pagubei, precum și întinderea prejudiciului fiind evidente, incontestabile la acest moment, și nu la nivelul anului 2009 (chiar dacă se face vorbire despre principiul disponibilității). Pe de altă parte, a susținut recurenta, atât timp cât s-a reținut prin decizia de casare că „ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent”, în mod eronat instanța de apel a respins efectuarea suplimentului la raportul de expertiză „care să stabilească valoarea de circulație a terenului în suprafață de 117,42 m.p. la momentul actual”, cum reiese din practicaua deciziei recurate.

Or, pentru o corectă aplicare, în speță, a dispozițiilor art. 998 C. civ., în sensul reparării integrale a prejudiciului, instanța de apel trebuia să aibă în vedere ori momentul anului 2003 (30 septembrie 2003, dată la care se poate admite că reclamanta a fost prejudiciată efectiv prin imposibilitatea de vânzare a întregului teren), ori momentul actual (momentul pronunțării hotărârii criticate în recurs, aspect ce impunea efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, iar nu refacerea acestuia).

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea decizia recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei și schimbării în parte a sentinței instanței de fond, cu consecința obligării la plata sumei de 90.860 euro cu titlu de despăgubiri, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care să stabilească valoarea prejudiciului la momentul actual (întrucât prin decizia de casare anterioară s-a statuat în sensul că ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei „continuă și în prezent”). În cauză nu s-au formulat întâmpinări. Nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin decizia de casare nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere de lucru judecat, că fapta ilicită a pârâtei P.M. București constând în ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei a produs efecte începând cu anul 1997 și până în prezent. În aceste condiții, soluționând cererea reclamantei P.D., instanța de trimitere era obligată să stabilească valoarea prejudiciului creat părții în cauză prin administrarea probei cu expertiză tehnică evaluatorie care să determine valoarea de circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p., ocupat abuziv.

Așa cum s-a reținut, o primă expertiză a fost întocmită de expert A.M. la judecata în fond, pârâta criticând concluziile raportului de expertiză prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1429 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. În apel, același expert a evaluat, raportat și la probele nou administrate, prejudiciul creat reclamantei prin ocuparea abuzivă a terenului în litigiu, stabilind o valoare de circulație de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 și de 135.960 euro la nivelul anului 2009 (față de valoarea de la fond, de 181.980 euro). Părțile nu au formulat obiecțiuni cât privește raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, în primul ciclu procesual.

Prin recursul declarat împotriva primei decizii pronunțate în apel pe baza acestui raport de expertiză, reclamanta a fost cea care a invocat nemotivarea hotărârii instanței de apel cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, iar pârâta nu a formulat nicio critică legată de expertiza efectuată ori concluziile acesteia. În rejudecare, cererea pârâtei privind refacerea raportului de expertiză în apel a fost respinsă de instanță prin raportare la modul în care partea în cauză a înțeles să-și exercite drepturile procesuale și să-și gestioneze apărarea, reținându-se și opunerea reclamantei la suplimentare probatoriului în sensul celor solicitate de pârâtă. Instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea deciziei recurate, concluziile raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, constatând că este singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului de 121,32 m.p.

ocupat abuziv. Recurenta critică prin prezentul recurs faptul că instanța de apel nu a încuviințat efectuarea unui supliment la expertiză, care să stabilească valoarea de circulație a terenului în litigiu la momentul actual, dat fiind că în cauză s-a constatat că efectele ocupării abuzive se produc și în prezent. Totodată, recurenta formulează critici legate de momentul în funcție de care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, considerând că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 998 C. civ., instanța de apel a avut în vedere anul 2009 (data efectuării expertizei la fond), iar nu data de 30 septembrie 2009, momentul efectiv al suferirii prejudiciului de către reclamantă (atunci când s-a înstrăinat doar o porțiune de teren, iar nu întregul imobil deținut de aceasta).

În ceea ce privește primul aspect sesizat, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință de la 6 octombrie 2014, instanța de apel, motivând soluția adoptată în acord cu dispozițiile art. 167 și următoarele C. proc. civ., a respins cererea pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză (având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului în suprafață de 117,24 m.p. la momentul actual) în condițiile în care s-a consemnat în finalul considerentelor deciziei de casare faptul că în speță este vorba de o ocupare abuzivă a instituției, care a început în anul 1997 și continuă până în prezent.

Instanța de apel a apreciat că modalitatea procesuală în care părțile au înțeles să-și formuleze apărările până în prezent face ca probele administrate în cauză, inclusiv cele două rapoarte de expertiză efectuate până în această etapă procesuală, să fie suficiente pentru stabilirea adevărului și soluționare pe fond a acțiunii formulată de reclamantă, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare. Înalta Curte reține că este de principiu că administrarea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanței, care este însă obligată să motiveze măsura luată. În speță, încheierea în cauză reflectă convingerea instanței de apel, pentru care a fost înlăturată cererea pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în lipsa unor critici anterioare care să vizeze proba deja administrată.

Or, constată Înalta Curte, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dispună asupra încuviințării și administrării dovezilor, în condițiile în care au fost respectate normele procedurale în materia probelor, dar și principiul contradictorialității, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 998 C. civ. În ceea ce privește determinarea momentului pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, ci, cel mult, ar putea viza încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv dreptului la apărare, critică ce nu a fost însă susținută prin cererea de recurs.

În legătură cu celălalt considerent expus de recurentă, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată de instanța de recurs prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, în sensul că fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea abuzivă a terenului reclamantei, a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent, justifică opțiunea instanței de apel privind raportarea valorii prejudiciului la momentul anului 2009 (când a fost efectuată expertiza la fond). În condițiile în care încălcarea dreptului de proprietate s-a produs în mod continuu, până în prezent, adică până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, pentru considerente corect reținute momentul avut în vedere de instanța de apel este cuprins în intervalul de timp invocat în decizia de casare menționată.

În anul 2009 ocuparea abuzivă a terenului de 121, 32 m.p. continua, acest moment fiind cel mai apropiat de „momentul actual”, respectiv de momentul pronunțării hotărârii, propus doar prin cererea de recurs. Înalta Curte observă, din perspectiva aplicării art. 998 C. civ., în ceea ce privește momentul în funcție de care se determină stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor, că o adevărată reparare integrală a prejudiciului se poate asigura luând în considerare prețurile de evaluare existente la data pronunțării hotărârii. Acest considerent este invocat și de recurentă, însă acesta nu ține seama de faptul că instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată în rejudecare, în considerarea atitudinii procesuale a pârâtei în cauză, cum s-a statuat anterior, sens în care nu se mai justifică poziția acesteia din recurs.

În cauză, în mod corect instanța de apel a avut în vedere poziția procesuală a reclamantei, care, neatacând cu apel sentința instanței de fond și opunându-se în rejudecarea apelului la încuviințarea cererii pârâtei privind suplimentarea expertizei efectuate în apel, a achiesat în acest fel la soluția pronunțată de prima instanță, de stabilire a despăgubirilor la data efectuării expertizei la fond (anul 2009). Pe de altă parte, corect s-a reținut de instanța de apel că pârâta nu a contestat valoarea despăgubirilor propuse prin expertiza de la fond, ceea ce înseamnă că și-a însușit-o în forma depusă la dosar.

„Momentul actual”, ca dată invocată de recurentă în raport de care trebuie stabilită valoarea prejudiciului, nu reprezintă întotdeauna, în mod obligatoriu data pronunțării hotărârii, în cazul de față data la care instanța de apel a pronunțat decizia recurată, ci poate fi identificat, ca reper orar, și pe parcursul soluționării pricinii, atunci când proba a fost deja administrată și necontestată de partea interesată, cu atât mai mult în cazul de față, în situația în care judecata a continuat și cererea a fost analizată prin prisma excepției prescripției dreptului material la acțiune în al doilea ciclu procesual, pentru ca ulterior să fie soluționată pe fond. În consecință, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998 C. proc.

civ., caz în care nu poate fi reținut ca fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În aceste condiții, pentru argumentele de mai sus, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta P.M. București, prin P.G., împotriva deciziei nr. 446/ A din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.M. București, prin P.G., împotriva deciziei nr. 446/ A din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.