ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe

pârâții P.M. București, C.G.M. București, A.D.P. și M.F.P., solicitând

instanței obligarea, în solidar, a pârâților la plata despăgubirilor evaluate

provizoriu la suma de 160.120 lei pentru ocuparea abuzivă a terenului

proprietatea sa, în suprafață de 171 m.p., situat în București, str. Școala

Herăstrău, la plata sumei de 131.720 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, la

plata sumei de 34.480 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

terenului în ultimii 3 ani și după introducerea acțiunii și la plata

penalităților de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâții au construit un drum public,

ce făcea racordul între I.Ș. Herăstrău și I. Cretei, ocazie cu care au ocupat

abuziv o suprafață de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafață totală

de 259 m.p., situat în București, str. Școala Herăstrău. Deși a atras atenția

constructorilor că nu există temei legal pentru ocuparea terenului său, aceștia

au continuat lucrările, situație în care reclamanta s-a adresat instanței de

contencios administrativ, iar, prin sentința nr. 323 din 17 martie 2000 a

Curții de Apel București, s-a dispus anularea Hotărârilor C.G.M.B. nr. 177/1997

și nr. 86/1997, anexa 1 pct. 2, a Certificatului de urbanism nr. 19H/1997 și a Autorizației

de construcție nr. 4P-S-1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei. Cu

toate acestea, de la pronunțarea hotărârii judecătorești menționate și

până la data formulării prezentei acțiuni, parte din terenul proprietatea

reclamantei a continuat să fie ocupat de lucrări de interes public, iar pârâții

nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea acesteia.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

8304 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 32232/3/2009,

iar, prin sentința civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009, au fost respinse, ca

neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților

M.F.P. și

A.D.P.S.

București

,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva

pârâților M.F.P.,

C.G.M.

București

și

A.D.P.S.

București

,

a fost admisă în parte acțiunea promovată în contradictoriu cu

pârâta P.M. București,

prin P.G.

și a fost obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu

titlu de despăgubire, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere

formulate împotriva aceleiași pârâte, privind beneficiul nerealizat, lipsa de

folosință și penalitățile de întârziere.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că excepțiile privind lipsa calității

procesuale pasive a pârâților M.F.P. și

A.D.P.S. București

sunt neîntemeiate în

raport de temeiul juridic invocat de reclamantă, art. 998 și 999 C. civ.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că prin Hotărârea

C.G.M. București

nr. 177/1997,

terenul de 150 m.p., despre care se susținea că se află în administrarea D.A.F.I.,

a trecut din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului

București, având funcția de stradă.

Prin Hotărârea

C.G.M. București

nr. 86/1997 au fost

aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru construcții, conform anexei atașate,

iar, prin sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de

Apel București s-a dispus anularea parțială a celor două hotărâri, a Certificatului

de urbanism nr. 19H/1997 și a Autorizației de construcție nr. 4P-S-1997, cu

privire la suprafața de teren de 259 m.p. aparținând reclamantei.

În considerentele

acestei sentințe (pronunțată în contradictoriu cu pârâții

C.G.M. București

și P.M. București)

s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că pârâții nu au făcut dovada

trecerii în domeniul privat al

C.G.M. București

a terenului în suprafață de 259 m.p., proprietatea reclamantei și nici a condițiilor în care s-a prelungit I.Ș. Herăstrău,

prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafețe de 122 m.p.

A mai reținut

instanța că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160

din 30 septembrie 2003, reclamanta a vândut către M.C. suprafața de 142,24 m.p. din București, str. Școala Herăstrău și că, potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză, suprafața de 121,32 m.p. este în prezent ocupată de trotuare și de str. Intrarea Școala Herăstrău.

Față de aceste

elemente, instanța de fond a constatat că, deși prin hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a dispus anularea hotărârilor

C.G.M. București

, a certificatului de

urbanism și a autorizației de construire, ce au stat la baza edificării

lucrărilor de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta P.M.

București, care are în detenție această suprafață de teren amenajată ca stradă,

nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat

reclamantei, situație în care se impune, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ.,

art. 998 - 999 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., admiterea acțiunii și obligarea pârâtei P.M. București să plătească despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei.

Totodată, tribunalul

a apreciat că nu poate reține existența unei răspunderi civile delictuale și în

sarcina celorlalți pârâți, deoarece

C.G.M. București

are calitate doar de

reprezentant al municipiului București cu funcție deliberativă,

A.D.P.S. București

are doar un drept de

administrare asupra terenurilor aflate în domeniul public al statului, iar M.F.P.

nu este deținătorul terenului în sarcina acestuia neputând fi reținută o faptă

ilicită proprie.

Cât privește cererea

reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferență între prețul de

piață obținut prin vinderea terenului rămas și prețul care s-ar fi obținut prin

vânzarea întregului teren, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, fiind

suficientă acordarea valorii de circulație a terenului. Neîntemeiată a fost

apreciată și pretenția privind contravaloarea lipsei de folosință,

deoarece reclamanta a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, expertul a

calculat suma prin raportare nu la suprafața de 121,32 m.p. ocupată de lucrări, ci la suprafața de 141,16 m.p. și, ulterior, partea reclamantă a

refuzat completarea raportului de expertiză. În ceea ce privește solicitarea

de acordare a penalităților de întârziere, instanța de fond a considerat că

acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale și nu delictuale.

Împotriva sentinței a

formulat apel

pârâta

P.M. București, prin P.G.

,

iar, prin decizia civilă nr. 539/ A din 25 mai 2011, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a

schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

135.960 euro cu titlu de despăgubiri.

Instanța de apel a reținut

că, anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil de instanța de

contencios-administrativ, s-a constatat nelegalitatea actelor emise de pârâtă,

respectiv amenajarea drept stradă și nu parc a unui teren aflat în proprietate

privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru

utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafețe de 121,32 m.p. din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât aceasta este obligată fie să se

conformeze dispozițiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul

reclamantei, obligații pe care până în prezent nu le-a îndeplinit).

Totodată, instanța de

apel a apreciat că, dat fiind că dreptul de proprietate este imprescriptibil

sub aspect extinctiv, nici acțiunea reclamantei în despăgubiri, prin care se

solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de pârâtă, nu este prescrisă,

în condițiile în care încălcarea dreptului de proprietate este continuă, deci

durează și după data de 30 septembrie 2003, când s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2160 din 30 septembrie 2003.

Reținând că sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui

prejudiciu, rezultat din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a

terenului ocupat de pârâtă, existența unei fapte ilicite, constând în refuzul

pârâtei de a restitui terenul, existența unui raport de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a produs acest prejudiciu,

instanța de apel a constatat că în mod corect a fost admisă acțiunea de

către tribunal.

În ce privește,

însă, cuantumul despăgubirilor, instanța și-a însușit

concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, potrivit cărora, la

nivelul anului 2009, valoarea de circulație a terenului proprietatea reclamantei,

ocupat abuziv, este de 135.960 euro.

Prin decizia nr. 4885

din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile formulate

de reclamantă și

pârâta

P.M. București, prin P.G.

,

a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași

instanță.

Instanța de casare a constatat

că, deși obiectul cererii de chemare în judecată astfel stabilit de reclamantă

prin acțiune îl reprezenta obligarea pârâtei P.M. București la plata unei

despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea acesteia, prin

construcția unui drum public, fără acordul său și fără o dreaptă și prealabilă

despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru lipsa de folosință, plus

daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat de dispozițiile

art. 998 – art. 999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală

pentru faptă proprie, instanța de apel a analizat excepția prescripției

invocată de pârâtă prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează

dreptul de proprietate, art. 480 – art. 481 C. civ.

S-a reținut,

totodată, că, stabilind existența unei încălcări continue a dreptului de proprietate

al reclamantei de către pârâtă, instanța de apel nu a expus rațiunile legale

pentru care a ales, ca moment al stabilirii valorii de circulație a imobilului

în litigiu, anul 2009, deși acțiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel

de-al doilea raport de expertiză a fost dispus în anul 2011.

Rejudecând pricina,

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, prin decizia nr. 102 din 8 aprilie 2013

,

a admis apelul P.M.

București, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul

că a admis excepția prescripției extinctive și a respins

acțiunea promovată de reclamantă, ca prescrisă.

În aplicarea

obligatorie a indicațiilor din decizia de casare, instanța de rejudecare a

solicitat reclamantei lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie

cu care aceasta a precizat încă o dată dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar, cu privire la

prescripția invocată de pârâtă, a susținut că termenul de prescripție a început

să curgă de la data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea, respectiv de la data pronunțării hotărârii apelate, când pe

bază de expertiză s-a stabilit întinderea pagubei efectiv suferită.

Analizând excepția

prescripției extinctive, instanța de apel a constatat că fapta ilicită a

pârâtei, invocată de reclamantă în acțiune, constă în ocuparea abuzivă a unei

suprafețe de 117,24 m.p. din terenul situat în București, str. Herăstrău,

sector 1. Momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii

definitive a sentinței nr. 323 din 17 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea

actelor administrative în baza cărora o parte din terenul reclamantei, inclusiv

cel pentru care a solicitat în prezenta acțiune despăgubiri, a trecut în

domeniul statului pentru edificarea unui parc public.

Prin decizia nr. 461

din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă,

a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza la

aceeași instanță în vederea rejudecării apelului.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că faptul ilicit cauzator de

prejudicii, așa cum a fost relevat de cauza acțiunii reclamantei (motivele de

fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea

deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului.

În ce privește

modalitatea săvârșirii acestei fapte ilicite, probele administrate și situația

de fapt reținută de instanțele de fond au relevat că ocuparea abuzivă a

unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând și în

prezent. Prin urmare, este corectă susținerea reclamantei conform căreia faptul

cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a

terenului.

Astfel fiind, deși

prescripția a început să curgă la momentul ocupării terenului și cunoașterii

acestui fapt de către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din

cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a

generat prescripții succesive în timp). Acesta este motivul pentru care

promovarea acțiunii de către reclamantă în anul 2007 trebuie considerată ca

fiind făcută înăuntrul termenului de prescripție.

În speță, ceea

ce a pretins reclamanta prin intermediul acțiunii a fost acordarea de

despăgubiri, iar nu restituirea imobilului, a cărui stăpânire materială nu o

mai poate avea datorită afectațiunii în prezent a acestuia. Or, caracterul real

al unei acțiuni prin care se urmărește protejarea dreptului de proprietate se

păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul

reclamantului. Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinația

de așa natură încât nu mai poate fi restituit, ca în speță, obiectul revendicării

se convertește într-o pretenție în despăgubiri, iar acțiunea devine una

personală.

Înalta Curte a

apreciat că, deși este vorba despre o acțiune personală, în condițiile unui

caracter continuu al faptului ilicit termenul de prescripție nu era împlinit la

data sesizării instanței.

Prin decizia civilă nr.

446/ A

din 20 octombrie 2014, pronunțată în dosarul

nr. 32232/3/2009**

, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat

de

pârâtă

P.M. București prin P.G., a schimbat în parte

sentința civilă nr. 1429 din 2

decembrie 2009

pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă

, în sensul că a obligat pârâta P.M.

București prin P.G. la plata sumei de 135.960 euro, în echivalent lei la cursul

B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri, au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

În considerentele

hotărârii instanța de apel a reținut că judecarea cauzei a parcurs un prim

ciclu procesual, în care soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, în

totalitate, față de pârâții M.F.P.,

C.G.M. București

și

A.D.P.S. București

și de respingere a

capetelor de cerere 2, 3 și 4 din acțiune, față de pârâta P.M. București, ca

neîntemeiate, a intrat în puterea lucrului judecat prin necriticare în apel. A

urmat un al doilea ciclu procesual, în care rejudecarea s-a limitat la analiza

prescripției capătului de cerere principal, ce viza despăgubirile solicitate de

reclamantă pentru ocuparea abuzivă a terenului său, ocazie cu care Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014,

cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, că cererea de despăgubiri

formulată de reclamantă nu este prescrisă, deoarece fapta ilicită a pârâtei,

constând în ocuparea abuzivă a terenului reclamantei a avut loc în 1997,

continuând și în prezent.

Prin apel, apelanta a

invocat nelegalitatea sentinței instanței de fond în raport de

dispozițiile art. 998 C. civ., susținând că nu sunt îndeplinite în cauză

condițiile prevăzute de acest text de lege pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, deoarece prin construirea str. Intrarea Școala Herăstrău, devenită

ulterior str. Școala Herăstrău nu a fost ocupată nicio suprafață din terenul

proprietatea intimatei, care se întindea doar până la limita acestei străzi. A

susținut, totodată, că intimata nu poate solicita despăgubiri bănești pentru

beneficiul nerealizat, deoarece situația existentă era cunoscută încă din anul

1997, respectiv că în acea locație este un drum public. Și în ipoteza în

care reclamanta ar fi fost prejudiciată în anul 1997, prin includerea terenului

său într-o suprafață mai mare de teren pentru amenajarea unui parc public,

acest prejudiciu a fost reparat prin emiterea a două hotărâri (H.C.G.M.B. nr. 221/2001

și nr. 82/2003), ce au avut ca obiect restrângerea suprafeței P.Ș. Herăstrău

de la 1.100 m.p. la 841 m.p., prin excluderea celor 259 m.p. aparținând

reclamantei din perimetrul parcului public. De altfel, expertiza de la fond nu

a făcut o identificare riguros exactă a amplasamentului proprietății

reclamantei pe baza actelor existente la dosar și a stabilit o valoare mult

prea mare pentru terenul preluat.

În speță, a mai

arătat instanța de apel, prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut expres că probele administrate în

fața instanțelor fondului și situația de fapt reținută ca atare de acestea au

relevat că ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc

în anul 1997, continuând și în prezent. Or, dezlegarea dată prin aceste

considerente problemei de drept privind existența unei fapte ilicite a pârâtei P.M.

București, constând în ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul

proprietatea exclusivă a reclamantei, este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Instanța de apel

a constatat că fapta ilicită a pârâtei a creat, în mod evident, un prejudiciu

reclamantei, stabilit de instanța de fond, prin sentința apelată, la valoarea

de 181.980 euro, pe baza expertizei efectuată de expert A.M.

Deoarece pârâta a criticat prin motivele de apel

această expertiză, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize

având ca obiective: identificarea exactă a amplasamentului proprietății

reclamantei, pe baza actelor de proprietate invocate de aceasta și a schițelor

anexe; să se stabilească dacă terenul în suprafață de 841 m.p. ce a făcut

obiectul H.C.G.M.B. nr. 221/2001 și nr. 82/2003 include și terenul în litigiu

în suprafață de 121,32 m.p.; să se stabilească valoarea de circulație a

terenului în suprafață de 121,32 m.p. la momentul vânzării de către reclamantă

a terenului în suprafață de 142,24 m.p., respectiv 30 septembrie 2003, dar și

la nivelul anului 2009, când s-a efectuat expertiza la fond.

A mai reținut

instanța de apel că, în cauză, la raportul de expertiză efectuat în apel

părțile nu au formulat obiecțiuni, iar prin recursurile declarate împotriva

primei decizii date în apel, pe baza acestei lucrări de specialitate, reclamanta

a fost singura care a invocat nemotivarea deciziei instanței de apel cu privire

la valoarea despăgubirilor acordate, în timp ce pârâta nu a dezvoltat nicio

critică referitoare la expertiza efectuată în apel sau la concluziile acesteia.

Prin concluziile

acestui raport de expertiză s-a reținut că terenul ocupat abuziv de pârâtă din

proprietatea reclamantei are o suprafață de 121,32 m.p. și o valoare de

circulație de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 și de 135.960 euro la

nivelul anului 2009.

În rejudecare, pârâtă

a solicitat refacerea raportului de expertiză întocmit în apel, probă respinsă

de instanță în considerearea modului în care această parte a înțeles să-și

exercite în cauză drepturile procesuale și apărarea (fără a formula obiecțiuni

la expertiza din primul apel și fără a critica în recurs aceeași expertiză) și față

de opunerea reclamantei la suplimentarea probatoriului în sensul celor

solicitate de pârâtă în apel.

În apărarea

propriilor interese și în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite

reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat în rejudecare

concluziile raportului de expertiză din apel, prin raportare la data de 30

septembrie 2003, în timp ce reclamantă a susținut în continuare legalitatea

sentinței instanței de fond pronunțată pe baza concluziilor expertizei

efectuate la fond.

În aprecierea

contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă, instanța de apel a

ținut seama de concluziile expertizei din apel, în opinia acesteia fiind

singura probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a

terenului în suprafață de 121,32 m.p., preluat abuziv. Expertiza de la fond nu

a răspuns unui astfel de obiectiv, privind doar stabilirea valorii de

circulație a întregului teren, actualizată la data efectuării expertizei,

pentru a se calcula diferența dintre prețul obținut pentru cei 117 m.p. rămași

și prețul real pentru întreaga suprafață și stabilirea valorii de circulație

pentru o suprafață de 142 m.p. Deși ambele expertize au fost efectuate la

cererea părților de același expert, faptul că s-a ajuns în final la valori

diferite ale despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru terenul ocupat

abuziv de pârâtă nu poate fi altfel explicat decât prin actele suplimentare pe

care expertul le-a avut la dispoziție în apel, ce au permis acestuia să

identifice exact și riguros terenul proprietatea reclamantei, inclusiv

suprafața în litigiu, de 121,32 m.p., iar apoi să stabilească expres valoarea

de circulație doar a suprafeței ocupată abuziv.

Cu privire la data la

care au fost calculate despăgubirile, instanța de apel a reținut că prin

expertiza efectuată în apel, singura care răspunde obiectului acțiunii în

limitele rejudecării dispuse prin deciziile de casare și se coroborează cu

celelalte dovezi administrate în cauză, s-a stabilit valoarea de circulație a

terenului pentru care reclamanta solicită despăgubiri atât la data de 30

septembrie 2003, invocată de pârâta P.M. București, cât și la nivelul anului

2009, când expertiza de la fond evaluase întregul teren, evaluare ce fusese

acceptată de reclamantă prin neapelarea sentinței fondului.

Data de 30 septembrie 2003 este data la care

reclamanta a înstrăinat terenul ce i-a rămas din proprietate, după ocuparea

abuzivă a celor 121,32 m.p. teren aflați în litigiu și putea prezenta importanță

în analiza capătului doi de cerere din acțiune, având ca obiect acordarea

beneficiului nerealizat de reclamantă la momentul înstrăinării terenului ce i-a

rămas în proprietate, soluționat, însă, irevocabil prin sentința fondului, în sensul

respingerii, dar în niciun caz nu poate avea relevanță juridică în aprecierea

prejudiciului suferit de aceasta prin fapta pârâtei constând în ocuparea

abuzivă a terenului menționat.

Instanța de apel

a apreciat că unul din principiile de bază ce guvernează răspunderea civilă

delictuală este cel referitor la repararea integrală a prejudiciului, iar una

din regulile de bază ale oricărui proces civil este dată de principiul

disponibilității, ce conferă dreptul reclamantului să dispună de proces atât cu

privire la cadrul procesual, cât și la limitele cererii sale. Or, neatacând cu

apel sentința instanței de fond și opunându-se în rejudecarea apelului la

încuviințarea cererii pârâtei privind suplimentarea expertizei efectuate în

apel, reclamanta a apreciat ca fiind legală soluția de stabilire a

despăgubirilor la data efectuării expertizei la fond, respectiv anul 2009,

situație în care, în respectarea celor două principii anterior menționate,

aceeași dată a fost avută în vedere și de instanța de apel.

Critica prin care s-a

susținut că reclamantă nu poate solicita despăgubiri bănești pentru beneficiul

nerealizat a fost considerată de instanța de apel ca fiind lipsită de interes,

în condițiile în care cererea formulată de reclamantă în acest sens a fost

respinsă de prima instanță, iar reclamanta nu a formulat apel.

Împotriva deciziei de

mai sus, în termen legal, a declarat recurs pârâta P.M. București, prin P.G.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului,

recurenta a arătat

că

hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât,

deși instanța de judecată a admis apelul, a reținut în considerente faptul că, în

aprecierea contravalorii prejudiciului suferit de reclamantă prin ocuparea

abuzivă a unei părți din terenul proprietatea sa, se impune a fi avute în

vedere concluziile expertizei efectuate în apel, singura probă ce a avut ca

obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului în suprafață de 121,32

m.p.

, preluat abuziv; cu

o frază înainte, însă, tot instanța de apel consemnează că, în apărarea

propriilor interese și în vederea stabilirii valorii despăgubirilor cuvenite

reclamantei, conform art. 998 C. civ., pârâtă a invocat, în rejudecare,

concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, prin raportare la data de

30 septembrie 2003, în timp ce reclamanta a susținut în continuare legalitatea

sentinței instanței de fond pronunțate pe baza concluziilor expertizei de la

fond.

A mai arătat

recurenta că, într-adevăr, unul din principiile de bază ce guvernează

răspunderea civilă delictuală este cel privind repararea integrală a

prejudiciului, dar, în speță, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 998 C. civ., reținând ca moment al stabilirii cuantumului

despăgubirilor data efectuării expertizei la fond (anul 2009). Acest moment nu

putea fi avut în vedere la pronunțarea soluției din apel, nereprezentând cu

adevărat o dată care trebuie reținută pentru repararea integrală a

prejudiciului suferit, fiind în totală contradicție cu momentul efectiv al

suferirii prejudiciului (30 septembrie 2003, când a fost vândută de către reclamantă

suprafața de 142

m.p.

, neputând fi

înstrăinat întregul teren), caracterul cert al pagubei, precum și întinderea

prejudiciului fiind evidente, incontestabile la acest moment, și nu la nivelul

anului 2009 (chiar dacă se face vorbire despre principiul disponibilității).

Pe de altă parte, a

susținut recurenta, atât timp cât s-a reținut prin decizia de casare că

„ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul

1997, continuând și în prezent”, în mod eronat instanța de apel a respins efectuarea

suplimentului la raportul de expertiză „care să stabilească valoarea de

circulație a terenului în suprafață de 117,42

m.p.

la momentul actual”, cum reiese din practicaua

deciziei recurate. Or, pentru o corectă aplicare, în speță, a dispozițiilor art.

998 C. civ., în sensul reparării integrale a prejudiciului, instanța de apel

trebuia să aibă în vedere ori momentul anului 2003 (30 septembrie 2003, dată la

care se poate admite că reclamanta a fost prejudiciată efectiv prin

imposibilitatea de vânzare a întregului teren), ori momentul actual (momentul

pronunțării hotărârii criticate în recurs, aspect ce impunea efectuarea unui

supliment la raportul de expertiză, iar nu refacerea acestuia).

În consecință,

recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea decizia

recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei și schimbării în parte a

sentinței instanței de fond, cu consecința obligării la plata sumei de 90.860 euro

cu titlu de despăgubiri, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pentru efectuarea unui supliment la

raportul de expertiză care să stabilească valoarea prejudiciului la momentul

actual (întrucât prin decizia de casare anterioară s-a statuat în sensul că

ocuparea abuzivă a unei porțiuni din terenul reclamantei „continuă și în

prezent”).

În cauză nu s-au

formulat întâmpinări. Nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate, conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin decizia de

casare nr. 461 din 12 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut, cu putere de lucru judecat, că fapta ilicită a pârâtei P.M. București

constând în ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei a produs

efecte începând cu anul 1997 și până în prezent.

În aceste condiții,

soluționând cererea reclamantei P.D., instanța de trimitere era obligată să

stabilească valoarea prejudiciului creat părții în cauză prin administrarea

probei cu expertiză tehnică evaluatorie care să determine valoarea de

circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p., ocupat abuziv.

Așa cum s-a reținut,

o primă expertiză a fost întocmită de expert A.M. la judecata în fond, pârâta

criticând concluziile raportului de expertiză prin apelul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1429 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

În apel, același

expert a evaluat, raportat și la probele nou administrate, prejudiciul creat

reclamantei prin ocuparea abuzivă a terenului în litigiu, stabilind o valoare

de circulație de 90.680 euro la data de 30 septembrie 2003 și de 135.960 euro

la nivelul anului 2009 (față de valoarea de la fond, de 181.980 euro).

Părțile nu au

formulat obiecțiuni cât privește raportul de expertiză efectuat în faza

procesuală a apelului, în primul ciclu procesual. Prin recursul declarat

împotriva primei decizii pronunțate în apel pe baza acestui raport de expertiză,

reclamanta a fost cea care a invocat nemotivarea hotărârii instanței de apel cu

privire la valoarea despăgubirilor acordate, iar pârâta nu a formulat nicio

critică legată de expertiza efectuată ori concluziile acesteia.

În rejudecare,

cererea pârâtei privind refacerea raportului de expertiză în apel a fost

respinsă de instanță prin raportare la modul în care partea în cauză a

înțeles să-și exercite drepturile procesuale și să-și gestioneze apărarea,  reținându-se

și opunerea reclamantei la suplimentare probatoriului în sensul celor

solicitate de pârâtă.

Instanța de apel a

avut în vedere, la pronunțarea deciziei recurate, concluziile raportului de

expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, constatând că este singura

probă ce a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului de

121,32 m.p. ocupat abuziv.

Recurenta critică

prin prezentul recurs faptul că instanța de apel nu a încuviințat efectuarea

unui supliment la expertiză, care să stabilească valoarea de circulație a

terenului în litigiu la momentul actual, dat fiind că în cauză s-a constatat că

efectele ocupării abuzive se produc și în prezent. Totodată, recurenta

formulează critici legate de momentul în funcție de care s-a stabilit valoarea

despăgubirilor, considerând că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 998

C. civ., instanța de apel a avut în vedere anul 2009 (data efectuării

expertizei la fond), iar nu data de 30 septembrie 2009, momentul efectiv al

suferirii prejudiciului de către reclamantă (atunci când s-a înstrăinat doar o

porțiune de teren, iar nu întregul imobil deținut de aceasta).

În ceea ce privește

primul aspect sesizat, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință de

la 6 octombrie 2014, instanța de apel, motivând soluția adoptată în acord

cu dispozițiile art. 167 și următoarele C. proc. civ., a respins cererea

pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză (având ca

obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului în suprafață de 117,24

m.p. la momentul actual) în condițiile în care s-a consemnat în finalul

considerentelor deciziei de casare faptul că în speță este vorba de o ocupare

abuzivă a instituției, care a început în anul 1997 și continuă până în prezent.

Instanța de apel a

apreciat că modalitatea procesuală în care părțile au înțeles să-și formuleze

apărările până în prezent face ca probele administrate în cauză, inclusiv cele

două rapoarte de expertiză efectuate până în această etapă procesuală, să fie

suficiente pentru stabilirea adevărului și soluționare pe fond a acțiunii

formulată de reclamantă, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare.

Înalta Curte reține

că este de principiu că administrarea sau respingerea probelor este lăsată la

aprecierea instanței, care este însă obligată să motiveze măsura luată.

În speță, încheierea

în cauză reflectă convingerea instanței de apel, pentru care a fost înlăturată

cererea pârâtei privind efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în

lipsa unor critici anterioare care să vizeze proba deja administrată. Or,

constată Înalta Curte, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să

dispună asupra încuviințării și administrării dovezilor, în condițiile în care

au fost respectate normele procedurale în materia probelor, dar și principiul

contradictorialității, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 998 C. civ.

În ceea ce privește determinarea momentului pentru stabilirea cuantumului

despăgubirii, ci, cel mult, ar putea viza încălcarea dreptului la un proces

echitabil, respectiv dreptului la apărare, critică ce nu a fost însă susținută

prin cererea de recurs.

În legătură cu

celălalt considerent expus de recurentă, Înalta Curte apreciază că dezlegarea

dată de instanța de recurs prin decizia nr. 461 din 12 februarie 2014, în

sensul că fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea abuzivă a terenului

reclamantei, a avut loc în anul 1997, continuând și în prezent, justifică

opțiunea instanței de apel privind raportarea valorii prejudiciului la momentul

anului 2009 (când a fost efectuată expertiza la fond). În condițiile în care

încălcarea dreptului de proprietate s-a produs în mod continuu, până în

prezent, adică până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești

irevocabile, pentru considerente corect reținute momentul avut în vedere de

instanța de apel este cuprins în intervalul de timp invocat în decizia de

casare menționată. În anul 2009 ocuparea abuzivă a terenului de 121, 32 m.p.

continua, acest moment fiind cel mai apropiat de „momentul actual”, respectiv

de momentul pronunțării hotărârii, propus doar prin cererea de recurs.

Înalta Curte observă,

din perspectiva aplicării art. 998 C. civ., în ceea ce privește momentul în

funcție de care se determină stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin

echivalent a prejudiciilor, că o adevărată reparare integrală a prejudiciului

se poate asigura luând în considerare prețurile de evaluare existente la data

pronunțării hotărârii.

Acest considerent

este invocat și de recurentă, însă acesta nu ține seama de faptul că instanța

de apel a respins cererea de probatorii formulată în rejudecare, în

considerarea atitudinii procesuale a pârâtei în cauză, cum s-a statuat

anterior, sens în care nu se mai justifică poziția acesteia din recurs.

În cauză, în mod

corect instanța de apel a avut în vedere poziția procesuală a reclamantei,

care, neatacând cu apel sentința instanței de fond și opunându-se în

rejudecarea apelului la încuviințarea cererii pârâtei privind suplimentarea

expertizei efectuate în apel, a achiesat în acest fel la soluția pronunțată de

prima instanță, de stabilire a despăgubirilor la data efectuării expertizei la

fond (anul 2009). Pe de altă parte, corect s-a reținut de instanța de apel că pârâta

nu a contestat valoarea despăgubirilor propuse prin expertiza de la fond, ceea

ce înseamnă că și-a însușit-o în forma depusă la dosar.

„Momentul actual”, ca

dată invocată de recurentă în raport de care trebuie stabilită valoarea

prejudiciului, nu reprezintă întotdeauna, în mod obligatoriu data pronunțării

hotărârii, în cazul de față data la care instanța de apel a pronunțat decizia

recurată, ci poate fi identificat, ca reper orar, și pe parcursul soluționării

pricinii, atunci când proba a fost deja administrată și necontestată de partea

interesată, cu atât mai mult în cazul de față, în situația în care judecata a

continuat și cererea a fost analizată prin prisma excepției prescripției

dreptului material la acțiune în al doilea ciclu procesual, pentru ca ulterior

să fie soluționată pe fond.

În consecință,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998 C.

proc. civ., caz în care nu poate fi reținut ca fondat motivul de recurs

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În aceste condiții,

pentru argumentele de mai sus, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul

declarat de pârâta P.M. București, prin P.G., împotriva deciziei nr. 446/ A din

20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta P.M. București, prin P.G., împotriva

deciziei nr. 446/ A din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 februarie 2015.